Compilație din zisele altora

In 11 iulie e Ziua celor care se înveselesc singuri! O sărbătoare (aiuristică, desigur) menită să aducă (forțeze) zâmbete, veselie! Zâmbetele nu sunt niciodată în plus! Oh! Unii au înțeles că în această zi e vorba despre cei singuri! O aiureală! Ca și cum dacă nu ești singur (sau solitar) nu te poți înveseli singur! Nu toți au pe lângă ei un "clovn"! Adică, cine are familia, prietenii lângă el nu se poate face singur să râdă?! Personal, mă pufnește râsul in fiecare zi, dimineața, când mă privesc în oglindă! Am o față pe care numai mama o poate iubi in acele momente! Sigur, nu fiecare zi - chiar începută râzând - e veselă in totalitatea ei, dar privind în jur n-am cum să nu găsesc motive de măcar a zâmbi! Totul e să... vreau să zâmbesc! Tot sigur, nu e obligatoriu ca aceia care mă văd dimineața să râdă! Poate se încruntă, dar e problema lor. E, oarecum, normal; nu? Dar... Ce e normal? - Normal e un program la mașina de spălat. Poate că m-am născut ieri, dar am stat toată noaptea și am studiat, așa că știu: vremea bună prevestește vremea rea, că dincolo de ceață e și mai multă ceață... Nu mă iau după muște pentru că acestea nu mă duc, întotdeauna, la miere. Chestii de gen. Viața e cum e și începe cum o iei. Râd în fața pericolului și mă ascund până trece!

Azi voi sta singură! Nu cumva să mă înveselească alții! Aș încălca regulile sărbătorii și nu am drept de autor pentru încălcarea regulilor, deși... încălcam reguli înainte să existe reguli.

Cum ziceam: puțin probabil să nu găsim ceva amuzant oriunde privim, suntem. Întâmplător sau nu, auzi la tv un purtător de microfon care bate câmpii cu grație (pentru a ocupa un x spațiu de emisie) sau... întrebând (zic și io) un lunetist: - Ce ați simțit prima dată când ați împușcat un om? Ce să zică ăla? - Reculul armei.

Te întâlnești cu un cunoscut în supermarket, și te ia cu Hei! Ce faci aici? Îi poți răspunde "vânez elefanți"? Zâmbești automat numai imaginându-ți figura lui la un astfel de răspuns. Mă bucur să te văd! mi se spune, uneori. Realitatea e că și eu mă bucur să fiu văzută.

Mai în glumă, mai in serios, auzind ce spun unii celulele creierului meu mor in chinuri! Unii vor zice că-s bătrână. Nu-s, chiar dacă sunt pe aici de demult. Încă pot merge și mesteca gumă în același timp. Uneori, in timpul liber, culeg nori și privesc scame... sau... e invers? Oricum, sunt un om calm, la telefon și la dentist. Se interesează de mine oamenii întrebându-mă Ce faci? - Încă ticăi! (ce să zic?!) Muncesc, mai zic uneori, iar ei, îngrijorați: Munca e izvor de sănătate! Ești bolnavă?

Uneori sunt răutăcioasă, și afirm că unii oameni sunt proști (de parcă eu aș fi vreo lumină! da, sunt destul de deșteaptă să mă îmbrac singură) Și ce zice cineva pe care l-a uitat istoria in parcare?! - Nu zic să fie uciși oamenii proști, dar dacă înlăturăm mesajele de avertizare problema se rezolvă de la sine. Gândindu-mă numai la câți urși sunt uciși pentru că unii oameni se apropie de ei să-i hrănească și să-și facă selfie sau să fie filmați, fotografiați cu ursul... și sunt răniți sau uciși de urs în urma prostiei lor... Hm. Mă întreb, uneori, dacă unii s-au născut proști sau se străduiesc să fie proști. Totuși, să știți că am maniere nefolosite până acum.

Am adunat aici unele replici citite, auzite și notate pentru că m-au amuzat. Am încercat să le potrivesc pe toate (cele scrise cu albastru) într-un oarecum context deoarece n-am vrut doar să le înșir pentru jocul Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Acum vă las! M-a strigat cineva și mi-a zis să vin imediat - dacă nu pot mai repede! - pentru că mi-a găsit simțul umorului.

Sursa foto: https://pixabay.com/users/mikefoster-424423/

De ziua Dunării

In fiecare an, in 29 iunie, e marcată Ziua Internațională a Dunării, cel mai mare fluviu din Europa (după Volga, care curge exclusiv pe teritoriul Rusiei).

Dunărea străbate zece țări: Germania (unde își are izvorul, in Munții Pădurea Neagră - prin unirea a două pâraie care se contopesc într-o anumită zonă, punct din care devine Dunăre), Austria, Slovacia, Ungaria, Croația, Serbia, Bulgaria, România, Republica Moldova și Ucraina. Pe teritoriul României se află cea mai mare parte a Dunării.

Dunărea curge spre est și trece prin câteva capitale: Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad.

Este fluviul care reprezintă o mare importanță pentru țările riverane: navigație, energie hidroelectrică, piscicultură, furnizare de apă pentru agricultură, industrie, populație.

Cercetătorii afirmă că acest fluviu s-a format în urmă cu circa un milion de ani, prin Cuaternar. Grecii antici numeau Dunărea Istru (între altele), iar romanii ii spuneau Danubius (Zeul Fluviilor).

Primul pod peste Dunăre a fost construit (in doi ani) după planurile lui Apolodor din Damasc (a trăit între c. 60 - c. 125; arhitectul favorit al împăratului roman Traian). Acel pod a avut un rol decisiv în cucerirea Daciei - trupele romane au trecut ușor pe teritoriul regelui Decebal. Ruinele podului pot fi observate la Drobeta Turnu Severin.

Un al doilea pod peste Dunăre a fost construit in vremea împăratului Constantin cel Mare. Ultimele poduri construite pe Dunăre au fost între Giurgiu și Ruse și între Calafat și Vidin.

Înainte de vărsarea in Marea Neagră, Dunărea formează o deltă - arie naturală protejată in România, mai ales pentru pădurea cu aspect tropical Letea. Din 1991 e inclusă in Patrimoniul Mondial. Delta Dunării are mai multe brațe, între care trei principale, accesibile navelor maritime de mare tonaj: Sulina, Sfântul Gheorghe și Chilia (acesta din urmă aparținând Ucrainei, in cea mai mare parte). Din Delta Dunării fluviul ajunge in Marea Neagră.

Mai știu despre Dunăre, pe de rost, despre Canalul Dunăre - Marea Neagră, construit in vremea regimului comunist. Se pare că ideea construirii acestui canal a aparținut lui Stalin, care-și dorea exterminare tuturor celor care s-au împotrivit regimului bolșevic in vremea lui (erau vizați in special intelectualii). Lucrările au început în anul 1949. Din acel moment, mii de oameni au murit pe acel șantier, mulți dintre ei fiind deținuți politic și de drept comun, minoritari etnici sau religioși. In timp, au lucrat acolo, pe lângă muncitori calificați (și plătiți), deținuți etc. și militari în termen. 

Ideea canalului e de prin secolul al XIX-lea, de când Dobrogea a fost alipită României. Construcția a fost discutată și la începutul secolului XX, început șantierul in 1949, sistate lucrările câțiva ani mai târziu, reluate iar, până când Canalul a fost inaugurat in mai 1984.

In anii socialismului au fost desecate câteva lacuri, de-a lungul Dunării, care rețineau apa in timpul inundațiilor și erau o sursă importantă de pește. Desecarea lacurilor a avut consecințe grave in următorii ani, in perioadele de inundații.

Știu, desigur, despre barajul Porțile de Fier (care deservește hidrocentrala construită in colaborare cu Iugoslavia, partea iugoslavă rămasă azi in proprietatea Serbiei). Din cauza acestui baraj nu mai ajungeau sturionii (și alte specii) până la Viena - între timp, speciile rare de pești au putut fi aclimatizate din nou în special în Germania și Austria.

Având în vedere lungimea fluviului, zonele climatice și peisajele variate pe care le traversează, fauna și flora Dunării sunt foarte variate. In unele zone Dunărea are aspectul unui fluviu năvalnic de munte, in altele e un fluviu liniștit de șes. Peisajele sunt foarte frumoase de-a lungul Dunării, mai ales în zonele muntoase. Pot fi văzute și castele medievale sau alte așezări scăldate in vegetație.

De Dunăre sunt legate și câteva mii de decese, in perioada comunistă - oameni care au încercat să fugă din țară în fosta Iugoslaviei și de acolo spre statele capitaliste. Părea cea mai scurtă cale de a evada din "lagărul comunist". Puțini au reușit - între care doi prieteni din anturajul pe care îl aveam atunci. Ceilalți au sfârșit înecați, uciși de gloanțele grănicerilor sau în închisorile comuniste.

Am multe amintiri legate de Dunăre; în copilărie și adolescență am petrecut în zona Dunării mare parte din vacanțele de vară. Acolo am acceptat prima dată să mănânc scoici - unele mari cam cât palma unui adult (cele mai mici nu se adunau), cu cochilii verzui. O mătușă a mamei a făcut un fel de ciorbă (și un fel de tocană) din ele, convingându-mă să gust. Mi-a plăcut atât de mult mâncarea respectivă încât am mers și eu - mai mulți kilometri, până la Dunăre - să particip la adunat. De atunci nu am mai mâncat niciodată vreun soi de scoici, și nici n-o s-o mai fac dacă nu e chestiune de supraviețuire.

Am fost, de două ori (cu mulți ani în urmă) și în Delta Dunării, dar nu mai rețin mare lucru.

Despre Dunăre sunt multe de scris, dar știu - fără a mă documenta special - ce am scris aici (și alte câteva generalități cărora nu le-am făcut loc în acest text). 

Sursa foto: https://pixabay.com/users/coajacristian-23898778/

In foto doi se vede cea mai mare sculptură din piatră din Europa - chipul regelui Decebal sculptat la inițiativa (și pe banii) miliardarului originar din Lugoj: Iosif Constantin Drăgan (care timp de decenii a trăit departe de România). Se află in județul Mehedinți, zona Canalelor Dunării (Cazanele Mici). Sculptarea muntelui a început în anul 1994 și s-a încheiat în 2004, dar sculptura nu e 100% finalizată.

Vals. Ziua Internationala a Dansului

In 29 aprilie, an de an, e marcată Ziua Internațională a Dansului. Pentru că tot mi-a fost amintită această zi am zis să nu las momentul să treacă, ci să profit, să scriu despre dansul numit vals. Și melodiile după care se dansează tot vals se numesc. Cea mai celebră astfel de melodie este Dunărea albastră, compusă de Johann Strauss II, fiul cel mare al compozitorului Johann Strauss - considerat tatăl valsului; fiul și-a câștigat titlul de regele valsului.

Ziua Internațională a Dansului nu e despre vals, in mod special, ci despre dans in general și e celebrată în 29 aprilie - începând din anul 1982 - pentru că aceasta e data nașterii celui care e considerat părintele baletului modern: Jean Georges Noverre (29.04.1727-19.10.1810) - dansator și maestru de balet francez care a adus o nouă concepție in arta baletului, l-a reformat și a pus bazele coregrafiei moderne.

Tot ce scriu mai jos despre vals am aflat zilele trecute, documentându-mă pentru acest text. Primul lucru aflat: valsul e de două feluri - vals vienez și vals lent. Haaabaaaar n-aveam! Hm, și mai multe stiluri: vals estonian, peruvian, francez etc.

Valsul vienez - istoric

Ce este valsul vienez

Este cel mai vechi dintre dansurile de bal actuale. Este un dans in care partenerii se întorc incontinuu, fie spre stânga fie spre dreapta, in jurul propriului ax și în jurul ringului de dans in sens invers acelor de ceasornic - deplasări continue, rotiri largi și ușoare aplecări de corp care creează senzația de plutire permanentă, de zbor în ritmul muzicii. Un vals vienez clasic are cel mult trei figuri: întoarcere dreapta, întoarcere stânga și pasul de schimbare. Dansul e relativ vioi, dinamic.

Originea valsului vienez

Originea dansului nu e foarte sigură, dar cei mai mulți cunoscători o plasează undeva prin 1520, când în Germania a apărut primul strămoș al valsului. Austria și Franța au vrut și ele vals și și-au inventat propriile forme.

In alte surse apare că își are originea in muzica populară din regiunea vestică a landului Tirol (Austria), dansul fiind numit ländler, iar alți autori asociază coregrafia valsului cu volta (sau lavolta), un dans german, de cupluri, din secolul al XVI-lea.

Pe la începutul secolului al XVII-lea valsul a început să fie dansat în palatele Curții Habsburgice, dar mai devreme a fost dansat de țăranii din Austria și Bavaria. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea a devenit popular in Franța un stil de dans apropiat de vals, cu mâinile la nivelul umerilor, fără a schimba perechea, cu poziția dansatorilor foarte apropiată.

Nici originea denumirii nu e sută la sută certă, dar se pare că provine de la walzen, care înseamnă a se întoarce în limba germană. S-a ajuns, totuși, la consensul că valsul vienez ar fi cel original, primul dansat cu apropierea partenerilor și care a stârnit controverse la început.

Oricare ar fi originea, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea acest vechi dans austriac țărănesc a început a fi dansat în toată Europa, popularizat in rândul tinerilor din clasele de mijloc, dar curând și în înalta societate.

Ajungând dans de salon, s-a transformat într-un dans elegant, muzica devenind mai rafinată și orchestrată, instrumentele cele mai utilizate fiind pianul, vioara și basul.

Muzicienii și valsul

Cu trecerea timpului, valsul a devenit tot mai popular, iar curtea regală a fost determinată să construiască numeroase săli de dans. In plus, majoritatea muzicienilor au început să recunoască frumusețea noului stil și au compus din ce in ce mai multe opere pentru acest dans. Dintre aceștia, începând cu 1864, Johann Strauss II a compus exclusiv muzică de vals, propulsând astfel acest gen pe culmile popularității, muzicianul câștigând titlul de Regele valsului. In 1867 a compus Dunărea albastră, cântec considerat și azi ca imnul austriac neoficial.

Johann Strauss II (25.10.1825-03.06.1899) a creat cel mai frumos vals din istoria muzicii (deși nu sunt mare amatoare de muzică clasică, aș putea asculta în buclă Dunărea albastră). Lucrarea lui ajunsese senzația vremii, devenind cunoscută în toată lumea. Strauss a concertat cu valsul său la multe curți regale, in fața capetelor încoronate.

Valsul e legat de Viena prin muzica familiei Strauss, dar valsurile vieneze au fost consacrate și de alți compozitori celebri de muzică clasică, transformând un simplu dans de țară în opere pline de vervă.

Valsurile lui Frédéric Chopin diferă de valsurile vieneze anterioare, fiind compuse pentru concerte nu pentru dans, dar cunoscătorii recunosc influența. In Rusia, Piotr Ceaikovski a folosit valsul în unele dintre baletele lui: Lacul lebedelor, Frumoasa din pădurea adormită, Spărgătorul de nuci. La celebritatea valsului a contribuit și Josef Lanner.

Decăderea și noua glorie a valsului

In concursurile internaționale, până în anii 1940 valsul vienez a continuat să fie popular. Mișcarea și sentimentele anti-germane au făcut ca valsul să fie aproape eliminat din seria de dansuri standard existente în competiții. In 1950, Paul Krebs și soția sa Margit au câștigat cu acest stil de dans la campionatele profesionale germane și au fost invitați să ofere o reprezentație pentru British Dance Council. Cei doi au dansat atât de frumos un vals vienez încât membrii consiliului au înțeles adevărata valoare a dansului și au readus valsul la statutul pe care îl are și astăzi.

Valsul lent - istoric

Ce este valsul lent

Este un dans lin, progresiv, caracterizat prin mișcări lungi, cursive, întoarceri continue și urcări și coborâșuri, dansatorii alunecând pe ringul de dans aproape fără efort. In mare parte ritmul e lent, dar muzica impune adesea mișcări puternice și dinamice din partea dansatorilor.

Originea valsului lent

In prima jumătate a secolului al XIX-lea, valsul a fost introdus in Statele Unite, alături de dansuri precum Mazurka, Varșoviana și Polka, devenind cunoscut ca round dance.

Prima atestare documentară e din Massachusetts, anul 1834, despre un profesor de dans care făcea parte din protipendada orașului Boston: Lorenzo Papanti. Invitat la o petrecere organizată de doamna Otis Beacon Hill a făcut o demonstrație de vals vienez.

Deoarece acest vals era destul de pretențios pentru dansatorii de ocazie compozitorii au început să scrie muzică de vals cu ritm mai accesibil și astfel, in 1870, a apărut o formă mai lentă a rapidului vals vienez.

Valsul acesta lent a fost cunoscut la început ca Boston - caracterizat de întoarceri lente, cu mișcări lungi și alunecare, partenerii ținându-și mâinile unul pe șoldurile celuilalt.

Boston e la originea valsului englez, cunoscut astăzi ca vals lent pentru a fi deosebit de valsul vienez și de valsul francez. Varianta modernă a dansului a apărut în jurul anului 1910, fiind elaborată de profesori de dans din Anglia.

Dansul Boston a dispărut odată cu sfârșitul primului război mondial, dar e considerat precursorul valsului de stil internațional cunoscut astăzi ca vals lent.

Valsul - critici și nemulțumiri

Cei mai mulți maeștri ai dansului se opuneau acestui dans și pentru că-l considerau o amenințare la adresa profesiei lor. Era un dans ușor de învățat, nu precum menuetul și alte dansuri practicate la curte, care erau mai dificil de învățat pentru că aveau figuri complexe și maeștrii aveau un rol important inclusiv în conducerea dansului la petreceri. In plus, menuetul și celelalte dansuri țineau dansatorii la o lungime de braț, abia atingându-și degetele (cel mult să se țină de mâini), iar valsul a permis partenerilor să-și pună brațele în jurul celuilalt in timp ce se învârteau pe ringul de dans.

In forma de bază a valsului, perechile dansau în poziție depărtată, uneori chiar lateral unul față de celălalt, dar succesul dansului a fost garantat de faptul că era pentru prima dată când se putea dansa in cuplu - până atunci dansurile se practicau cu toți ceilalți dansatori, cu un maestru de ceremonii care ghida dansatorii astfel ca fiecare să facă același pas.

Cei care au criticat valsul cel mai vocal au fost moraliștii. Poziția foarte apropiată a trupurilor partenerilor și întoarcerile rapide erau de neconceput - apropierea trupurilor era considerată imorală, in public, la acea vreme. Liderii religioși și conducătorii conservatori din comunitatea austriacă îl considerau vulgar și păcătos. Valsul era supranumit dansul interzis. 

In 1797, criticul german Salomon Jakob Wolf a publicat un pamflet împotriva dansului, cu titlul: Dovada că Waltzing este principala sursă de slăbiciune a corpului și a minții în generația noastră. Intr-o altă revistă, din 1799, valsul era descris ca fiind un dans in care doamnele își ridică rochiile astfel încât să nu le târâie pe jos și pentru a nu le călca în picioare.

Pe cât era de criticat în Austria, pe atât de popular era. In anul 1806 s-a deschis Zum Sperl, și în 1808 Apollo - locuri unde puteau dansa vals vienez sute de dansatori.

In Anglia a fost introdus in anul 1812, devenind cunoscut sub numele de Valsul German. In anul 1816, valsul a fost inclus la un bal din Londra, organizat de Prinț. Evenimentul a fost criticat în editorialul din The Times. In 1818, Madame de Genlis (1746-1830), scriitoare de origine franceză, guvernantă a familiei regale franceze, a scris in una dintre cărțile sale: O tânără, îmbrăcată sumar, se aruncă în brațele unui tânăr. O strânge la piept și o cucerește cu atâta impetuozitate încât în curând își simte inima zbătându-se violent. Asta este ceea ce ei numesc vals! In 1833, un manual britanic de bune maniere recomanda ca numai femeile căsătorite să danseze vals, fiind considerat imoral pentru tinerele necăsătorite. In 1866, tot nu era acceptat, fiind criticată moralitatea valsului într-o revistă englezească. Generația conservatoare a continuat să dezaprobe dansul, dar Regina Victoria îl iubea, și era o bună dansatoare, așa că a continuat să-l promoveze.

Pentru tineri, valsul era un dans preferat și a continuat să fie dansat.

Un fel de rezumat

Valsul a apărut undeva in Germania sau Austria, prin anul 1520, ca dans popular preferat de săteni, dar și-a făcut repede loc în saloanele cu pretenții.

Aspru criticat de lideri religioși și lideri conservatori avut succes in saloane - era preferat de tineri (care pentru prima dată puteau dansa împreună, cu trupurile apropiate, fără să schimbe partenerii) și promovat chiar de regina Angliei, Victoria.

A câștigat teren ca urmare a Congresului de la Viena, la începutul secolului al XIX-lea (1814-1815) și a faimoaselor compoziții ale familiei Strauss (tatăl și fiul cel mare) și ale lui Josef Lanner.

Balurile vieneze își au originea în secolul al XVIII-lea, in perioada Imperiului Habsburgic, când aristocrația organiza astfel de ceremonii la curtea imperială. După Congresul de la Viena balurile au fost accesibile și burgheziei. In secolul al XIX-lea, valsul vienez a devenit elementul definitoriu al acestor recepții, tradiție existentă și în prezent.

Astăzi, la Viena, in fiecare an se desfășoară Sezonul Balurilor. Peste 450 de baluri au loc numai în Viena, anual, cu începere din 11 noiembrie și până de Mardi Gras, punctul culminant fiind în ianuarie și februarie. Aceste baluri sunt organizate de diferite asociații (ca exemple: a vânătorilor, a medicilor, a cafenelelor etc.) Balul din ajunul Anului Nou deschide, de regulă, sezonul și Balul de la Opera de Stat îl închide.

Sursa foto: https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Vals_(dans) (domeniu public)

Surse folosite pentru text:

https://stop-and-dance.ro/vals_vienez.html

https://www.lotusdance.ro/nunta/exploreaza-lumea-prin-magia-dansului/vals-vienez/

https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Vals_(dans)

https://lilianabudau.weebly.com/vals.html

https://www.descopera.ro/cultura/20332383-johann-strauss-ii-regele-valsului-vienez

https://logadance.ro/dansuri/standard/vals-lent/

https://danielpetre.ro/despre-stilul-de-dans-vals-lent/

https://danielpetre.ro/blog/valsul-o-istorie-controversata/

https://dance-pizazz.com/waltz/

Ziua Internationala a Romilor 2025

Ce și de ce se sărbătorește în 8 aprilie?

Romii sunt cea mai numeroasă minoritate din Europa. In anul 1990, ziua de 8 aprilie a fost declarată oficial Ziua Internațională a Romilor, in Polonia, la cel de-al patrulea Congres Mondial al Uniunii Internaționale a Romilor, in onoarea primei mari întâlniri internaționale a reprezentanților romilor, întâlnire care a avut loc între 7-12 aprilie 1971, intr-o localitate din apropierea Londrei.

Tot azi se celebrează, din 2006, Sărbătoarea etniei romilor din România.

Astăzi ar trebui să sărbătorim cultura romilor, să ne amintim istoria lor, istorie care a fost parte integrantă a lumii, îndrăznesc să afirm, nu doar a Europei. Cu toate că sunt minoritatea cea mai numeroasă în Europa, comunitățile de romi sunt in continuare victime ale discriminării și marginalizării pe scară largă.

Originea romilor

Bogdan Petriceicu Hașdeu îi numea pe țigani (romi, cum sunt cunoscuți azi) poporul enigmatic, și nu cred că exagera, având în vedere că nu sunt multe popoare (care există și azi) a căror istorie este înconjurată de mister. La această situație au contribuit originea, statutul de nomazi, filosofia lor de viață și, nu in ultimul rând, tradițiile.

Originea romilor a fost una dintre cele mai controversate probleme de istorie a popoarelor. Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, întâietate a avut ipoteza originii egiptene a țiganilor. In prezent, pare că s-a impus ideea originii indiene a romilor. (din Istoria țiganilor, de Lucian Cherata, Editura Nemira, București (1995, cred). Limba lor, romani, face parte din limbile indo-ariene.

Drumul spre Europa pare a se fi stabilit mai ales în baza dovezilor lingvistice - via Persia, Armenia și Asia Mică, in epoca Imperiului Bizantin.

Romii au fost și - in general, in fapt - au rămas marginalizați in societate, istoria lor fiind cel mai adesea ignorată in istoria oficială - se știu, încă, destul de puține despre istoria și cultura acestui popor.

Migrația, discriminarea și marginalizarea romilor

In Europa ar fi ajuns in secolul al XV-lea. In Valahia și Moldova au fost robi, in Europa Occidentală au fost marginalizați și persecutați.

In secolul al XVIII-lea (Epoca Luminilor in istoria europeană) au fost privați de libertate în Spania, in Imperiul Austro-Ungar au fost asimilați forțat, prin lege. In Imperiul Rus au fost tratați ca supuși egali.

In a doua jumătate a secolului al XIX-lea a avut loc o a doua migrație, când grupuri de romi din Europa Centrală și de Sud-Est pleacă spre alte zone europene și, uneori, spre continentul american.

Între secolele XIX-XX au loc schimbări majore (politice, in special) care conduc la o intensificare a discriminării, romii având de suferit chiar și în zonele în care au avut cândva statut de egalitate cu toți ceilalți.

Genocidul nazist constituie, într-un fel, apogeul unei atitudini seculare de discriminare, stigmatizare și persecuție.

In anii 1960, afirmă cercetătorii, a început o a treia migrație, care continuă și azi - dinspre Est spre Vest, migrație care a debutat în cadrul mișcărilor muncitorilor care emigrează spre Europa Occidentală și care s-a intensificat odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice și a sateliților săi și cu dezintegrarea Republicii Federale Socialiste Iugoslavia. Chiar și romii care emigrează din cauza războiului din statul de reședință sunt văzuți ca refugiați doar pe motive economice.

Situația generală conduce, in final, spre autoorganizarea pentru emancipare și lupta pentru drepturile omului, la nivel internațional.

Robia romilor pe teritoriul României

Chiar și pe ulițele orașului Iași, in tinerețile mele, am văzut ființe omenești purtând lanțuri la mâini sau la picioare (...) Bătăi crude, osândiri la foame și la fum, închideri în închisori particulare, aruncați goi in zăpadă sau in râuri înghețate, iată soarta nenorociților de țigani! Apoi disprețul pentru sfințenia și legăturile de familie. Femeia luată de la bărbat, fata răpită de la părinți, copiii răpiți de la sânul născătorilor lor răzleți și despărțiți unii de alții și vânduți ca vitele la deosebiți cumpărători in cele patru colțuri ale României - scria Mihail Kogălniceanu in Tainele inimii, Editura pentru Literatură, București, 1964.

Dezrobirea robilor romi

Dezrobirea a fost un proces de lungă durată, început în anul 1843, când a fost dată prima lege în Țara Românească prin care sunt eliberați robii domnești. Dezrobirea se încheie în 20 februarie 1856.

In acest proces a contat mult și rolul călătorilor și/sau diplomaților străini care ajungeau în Țara Românească: ...in țară nu se face comerț regulat cu acești sclavi, nici nu se obișnuiește să expui in public pe cei care urmează să fie vânduți. Atât vânzarea, cât și cumpărarea se fac pe cale particulară. (Petre Cernavodeanu, coordonator, Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea, vol. I, Editura Academiei Române, București 2003)

Deportarea romilor din România

Decizia de a-i evacua pe romi dincolo de Nistru a fost luată personal de Antonescu, in mai 1942. Recensământul a fost efectuat, in 25 mai, de Jandarmerie și Poliție în toată țara. Antonescu a urmărit stabilirea persoanelor care făceau diverse probleme, și au fost înregistrați romii nomazi (împreună cu familiile lor), iar dintre romii stabili (sedentari) au fost înregistrați cei care suferiseră condamnări, cei fără mijloace de existență sau fără o ocupație din care să poată trăi.

In Raportul Comisiei Internaționale pentru studierea Holocaustului din România scrie că Institutul Central de Statistică estima că populația romă la data aceea (1942) era de două sute și ceva de mii, dar numai 41 de mii au fost recenzate. In iunie 1942 a început deportarea romilor în Transnistria - douăzeci și cinci de mii au fost deportați; aproape jumătate au murit în Transnistria.

Meșteșugurile romilor

De la prelucrarea fierului la confecționarea unor bijuterii unice se pricep cam la orice. Au spirit artistic și ceea ce lucrează e, in general, strâns legat de istoria lor și de cultură (de tradiții).

Prelucrarea metalului (fauri și căldărari)

Prelucrarea metalului e un meșteșug ancestral, transmis din generație în generație, dar există riscul să se piardă pentru că tinerii, nefiind nevoiți, nu prea sunt atrași de acest meșteșug.

Sunt meșteșuguri practicate în mod tradițional de romii nomazi sau semi-nomazi, dar au fost adaptate la prezent, multe dintre obiectele lucrate regăsindu-se in aranjamente de design interior, dar și ca obiecte de decor unicat.

Faurii prelucrează fierul - confecționează unelte, lacăte și chei, diferite tipuri de mobilier din fier forjat, potcoave și altele.

Căldărarii sunt specializați în prelucrarea cuprului și fabricarea de obiecte diverse: ibrice, ceaune, căni, tigăi, căldări etc.

Femeile căldărese se ocupă cu diferite practici magice, premonitorii (ghicitul) și reparatorii (descântece, de exemplu).

Prelucrarea argintului

Argintarii, cum mai sunt numiți, au o îndemânare și o creativitate excepțională! Am văzut într-un târg, cu ani în urmă, ce pot face (inclusiv pe loc). Sunt modele complexe, unele încărcate cu simboluri din natură și mitologie, dar și cu simboluri religioase. În copilărie am primit un inel de la un corturar. Ca și bijuteriile nativilor americani cele lucrate de romi sunt vibrante și pot spune povești.

Prelucrarea lemnului

Cei care sunt specializați în prelucrarea obiectelor din lemn se mai numesc și lăicari sau rudari - lucrează piese de mobilier, unelte, vase, jucării etc. In cazul prelucrării lemnului există și specializări: rudăritul propriu-zis, practicat de butnari - confecționează obiecte casnice din lemn: căni, donițe, blide etc.; covătari/albieri - confecționează albii și coveți; lingurari - lucrează linguri, spatule, lingurițe, cupe, polonice s.a.; fusari - meșteri in confecționarea fusurilor; lăicari - lucrează mobilier (mese, scaune, dulapuri, lăcrițe (cutii mici din lemn), tronuri (lăzi mari in care se ține mălaiul și alte cereale), hambare; corfari - sunt cei care împletesc corfe sau coșuri din nuiele de alun, răchită sau salcie.

(corfa = coș, de obicei rotund, cu fundul tare și cu o toartă prin care se petrece brațul, având diverse întrebuințări in gospodărie)

Prelucrarea textilelor

Croitoresele și cusătoresele creează haine in culori vibrante, adesea cu broderii complicate și modele unice. Aceste obiecte nu sunt doar haine, ci și expresii ale identității și statutului social în comunitate.

Umblatul cu ursul

Cei care dresau urșii (ursari) oferind spectacole în diverse localități. Mă bucur că a dispărut acest obicei, așa cum mă bucur să nu văd animale dresate, la circ.

Cei mai mulți ursari au devenit lăutari, fierari, pieptănari - prelucrează osul și cornul, confecționând piepteni și alte obiecte, ciurari - confecționează ciururi și site, dar prelucrează și pieile de animale. Sunt, totuși, ocupații care dispar încetișor.

Neamul nu e dat aceeași ocupație (cum greșit cred mulți, inclusiv unii cercetători), pentru că argintarii, de exemplu, se ocupă și cu prelucrarea aurului, rudarii și de cărămidărit și de împletirea de coșuri.

Mai sunt și alte ocupații, cândva tradițional ale romilor, dar nu le mai scriu aici. Amintesc doar faptul că unele sunt considerate de o importanță mai mare - prelucrarea metalelor, a lemnului, a osului și cornului, cărămidăritul, ca exemple - și au dezvoltat și o latură mistică, magico-ritualică: potcovitul ouălor, ca ritual de inițiere în breasla fierarilor; fierarul-vraci, in special pentru animale s.a.

Muzica romilor

Muzica romani

Fie e că e vocală sau instrumentală e parte a manifestărilor artistice ale comunității rome; poate avea caracter ritualic - cântecul de nuntă, bocetul - sau neritualic - cântecul de dragoste, cântecul de leagăn etc.

Muzica lăutărească

Acest gen de muzică face parte dintre ocupațiile tradiționale ale romilor și aparține profesioniștilor interpreți, vocal sau instrumental. Lăutarii mai preiau motive, teme muzicale și chiar stilul de interpretare al muzicii romani, transpunându-le in muzica lăutărească.

Muzica lăutărească e una dintre cele mai cunoscute meserii rome.

Practica magică

Trebuie făcută distincția între magie ca ocupație - practicată în special cu / pentru cei care nu sunt romi - și magicul din interiorul comunității, care nu e ocupație, ci tradiție: magia de legare a ploii, practicată de cărămidari (cărămizile din chirpici erau uscate la soare), diferite tipuri de -manție (prezicere) și magie curativă, rituri magice de inițiere, prenupțiale etc.

Ca ocupație, magia practicată se referă la cea premonitorie, reparatorie, cea inductiv-pozitivă, pentru că aceste tipuri răspund unor cerințe legate de viața cotidiană care nu presupun neapărat apartenența la un anumit spațiu cultural.

Un fel de concluzie

Nu trebuie să fii istoric pentru a înțelege că meșteșugarii romi au ocupat un rol important în economia Țărilor Române (și nu numai), lucrând în domenii care nu puteau fi satisfăcute de forța de lucru a celorlalți. Neamurile de meșteșugari romi au fost, cumva, bresle naturale.

Șase sute de ani de sclavie, vreo două sute de ani de stigmatizare colectivă, i-au împins pe romi spre marginea societății unde, întâi din ordinul stăpânului (boier, mănăstire, domnitor), apoi din nevoia de supraviețuire (după dezrobire) au fost forțati să practice ocupații care nu aveau nimic comun cu spiritul culturii lor, cu ceea ce știau să facă la nivel de artă în multe cazuri.

Chiar și azi s-a păstrat ideea că romilor li se potrivesc meserii precum măturător, gunoier, hornar, om de serviciu, lustragiu, slugă, văzător de vechituri și altele de gen. Desigur, toate meseriile sunt onorabile - ce s-ar face domnii fără gunoieri, de exemplu? - dar de aici până la a dezvolta un model mental colectiv că unora li se potrivesc anumite ocupații ar trebui să fie cale lungă.

In ceea ce privește statutul romilor din Imperiul Otoman, istoricii au ajuns la concluzia că printre romi, pe lângă meșteșugarii cu profesiuni tradiționale, au existat unii cu meserii precum măcelari, paznici de închisoare, ieniceri, polițiști, fabricanți de brânză, chirurgi, medici - e atestat in registrul fiscal din 1522-23.

E greșit să ne imaginăm că după sute de ani de călătorii (liberi în adevăratul sens al termenului), după alte sute de ani de robie, de marginalizare romii se pot integra în câteva zeci de ani între oameni care continuă (in prea mare parte) să-i marginalizeze. E ca și cum le-ai pretinde agricultorilor de zeci de generații ca într-o sută de ani să devină nomazi, să se descurce și să le și placă.

Știu că am scris mult - și prea puțin pentru câte sunt de scris, de spus - dar azi este Ziua Internațională a Romilor. 😊

Sursa foto 2:https://pixabay.com/users/miracosic-1326551/

Desen stângaci - Armonia apei

Ziua Internațională a Stângacilor a fost marcată în 13 august... Am aflat citind un articol al Mihaelei: Provocare acceptata-desen stângaci.

Mihaela a participat la concursul organizat (în articolul ei sunt detaliile) și a fost premiată pentru desen. In mesajul lăsat pe blogul ei am scris c-o să desenez și eu. Am desenat, doar că am reușit să stric desenul folosind un marker, așa că am ales să fac alt desen, în 2 septembrie. Evident că e in afara concursului, dar am ales să mă provoc la ceea ce nu am mai făcut de ceva timp: să desenez și să scriu cu mâna stângă. Ce am reușit... in foto de mai jos se vede. Pe desen am greșit data - am scris pt. 13.09.2024, dar e 13 august... Am observat după ce am încărcat poza pe blog.

E adevărat că nu e pentru prima dată, că sunt multe pe care le pot face folosind mâna stângă; e adevărat că și tata ne-a provocat, în copilărie, să folosim mâna stângă, să încercăm să scriem in oglindă (asta mi-a fost imposibil s-o reușesc atunci - acum iese ceva, dar chinuit; sor'mea, în schimb, scria cu rapiditate în oglindă - mie mi se chircea neuronul).

Întotdeauna mi s-au părut interesanți cei care au ca mână dominantă mâna stângă. Cunosc câțiva stângaci, și fiecare are o altă poziție a mâinii atunci când scrie sau când desenează. Primul om pe care l-am întâlnit, și care folosea mâna stângă, mi-a fost coleg de clasă în primii opt ani de școală. Probabil că nu mi-ar fi rămas întipărit în memorie dacă în unul dintre anii de gimnaziu nu mi-ar fi fost coleg de bancă. Scria într-un mod în care mi s-a părut ciudat pentru că poziția mâinii era cam cum încearcă cineva să ascundă de colegii de bancă ceea ce scrie - greu de explicat in cuvinte cum avea aproape tot brațul pe bancă și încheietura mâinii curbată mult. Am crezut că așa scriu toți cei care folosesc mâna stângă, dar mai apoi am aflat că nu. In fine. Atunci a fost prima dată când am început să exersez la modul serios - nu precum acasă, cu tata - mâna stângă pentru a scrie. Aveam sentimentul că se contorsionează creierul, dar am reușit să scriu - foarte urât, ilizibil (nu e ca și cum aș scrie frumos cu dreapta, dar chiar era teribil scrisul executat cu stânga) dar mai apoi, prin exercițiu, am reușit să scriu ca un copil care abia a învățat să scrie. Apoi au venit anii de liceu și am... uitat de mâna stângă. Mai apoi, am avut ca teme diverse versiuni de a merge in pantofii altuia. Scrisul cu mâna stângă a fost, din nou, interesant - aflasem că folosirea ambelor mâini ajută la echilibrarea / dezvoltarea ambelor emisfere cerebrale, între altele. Am exersat, cu acele ocazii, cum e să fii nevăzător, cum e să ai numai o mână, numai un picior, cum e să nu ai bani suficienți pentru mâncare, (cam) cum e să nu ai un adăpost al tău și altele... Au fost experiențe interesante cele care pentru unii sunt un mod de viață, e viața lor (și nu mai e deloc interesant - în unele situații e tragic).

Multe amintiri s-au derulat în timp ce desenam cu mâna stângă, dar mă opresc aici. Ceva ce mi s-a părut foarte interesant: derulând amintiri, în gând, nu mă mai gândeam că folosesc mâna stângă și aveam sentimentul că asta fac de obicei; cum conștientizam că desenez cu stânga, cum devenea anevoios...

Eradicarea saraciei e posibila?

Ziua de 17 octombrie, altă zi de... mare importanță, maaare: Ziua Mondială de Eradicare a Sărăciei.

Sărăcia este cea mai gravă formă de violență. (Mahatma Gandhi)

Să nu înțeleagă cineva că minimalizez importanța unor astfel de zile dedicate – n-aș mai scrie despre - dar... prea pare vorbărie goală la nivel guvernamental. Nu știu... Doar pe mine mă pufnește râsul când aflu despre astfel de zile în care se fac cheltuieli foarte mari pentru a conștientiza populațiile existența sărăciei, a foametei, a bolilor etc. în lume?! La câți bani s-or cheltui pentru organizarea și desfășurarea unor conferințe internaționale pe teme vehiculate de zeci de ani, pentru alte mii de evenimente organizate menite să conștientizeze oamenii alea-alea... mai rămân bani pentru eradicarea sărăciei, a foametei?! Exagerez un pic. Totuși: chiar crede cineva că eradicarea sărăciei e posibilă la nivel mondial?

Această zi e dedicată comemorării lui Joseph Wresinski care s-a zbătut – după puteri – să ajute oameni. Dar nici cei ca acest om nu cred că sunt atât de naivi încât să creadă că vor fi, vreodată, eradicate sărăcia, foametea etc. Nu există voință politică pentru așa ceva, dar teoria dă bine pe agendele unor politicieni, mai ales.

Am trăit în era comunistă, când se scanda că nu există oameni săraci, că nu există oameni fără adăpost pentru că... așa e comunismul: toți sunt egali, și unii mai egali decât alții – unii foarte bogați, alții foarte săraci (și ceva la mijloc), fix ca-n capitalismul blamat de susținătorii comunismului (ce utopie, comunismul! ce bătaie de joc, de fapt). Hm. Sunt unii, născuți și crescuți în era comuniștilor, care afirmă și azi că pe atunci nu existau oameni fără adăpost, oameni săraci și oameni flămânzi. În mod sigur, ei trăiau în lumea lor mică și comodă, nu aveau habar ce se întâmplă altora.

Când dau mâncare săracilor, sunt numit sfânt. Când întreb de ce săracii nu au mâncare, sunt numit comunist. (Dom Helder Camara)

Această zi de 17 octombrie, cu semnificația ei, e strâns legată și de eradicarea foametei (Ziua Mondială a Alimentației) dar și de Ziua Mondială a Persoanelor fără Adăpost.

Principalele cauze ale sărăciei, ale foametei

De ce ar trebui să existe foamete și lipsuri în orice țară, în orice oraș, la orice masă, când omul are resursele și cunoștințele științifice pentru a asigura întregii omeniri nevoile de bază ale vieții? Nu există deficit de resurse. Deficitul este în voința umană. (Martin Luther King Jr.)

Sărăcia este una dintre cauzele principale ale foametei. Mai sunt și altele: capriciile naturii, capriciile unor bogătași bătrâni care se plictisesc și le e ciudă pe tinerețea altora și atunci îi trimit la război... pentru patrie și neam să-și dea viața, desigur, în timp ce ei stau la căldurică sau se plimbă prin lume să citească discursuri, între altele.

Milioane de oameni nu-și pot permite să cumpere alimente hrănitoare, să-și cumpere /arendeze o bucată de pământ unde să cultive pentru consumul propriu sau pentru a crește câteva păsări / animale (când unii au, totuși, posibilitatea... ba dă gripa-n păsări, ba pesta în porci și oamenii rămân săraci lipiți – uneori, din nou).

Avem arme de distrugere în masă (...). Sărăcia este o armă de distrugere în masă. Sistemul de sănătate este o armă de distrugere în masă. Șomajul este o armă de distrugere în masă. (Dennis Kucinich)

Foarte mulți dintre semeni privesc cu dispreț spre oamenii săraci... Copiii din familiile fără posibilități financiare sunt marginalizați la școală, ba chiar batjocoriți (în unele cazuri). Oamenii săraci sunt acuzați – prea ușor – de lipsa chefului de muncă, de lene... Cei mai mulți oameni săraci nu au avut parte de învățătură, deci nu au prea mari șanse la un loc de muncă plătit decent; foarte mulți oameni săraci muncesc și tot nu le ajung banii de la un salariu la altul...

Când privești cu dispreț pe cineva care suferă vizibil pentru că se confruntă cu sărăcia sau lipsa unui adăpost, nu dovedește cât de mare ești; în schimb, dezvăluie cât de multă suferință interioară trăiești. (Terence Lester)

Conflictele (războaiele) și/sau instabilitatea politică sunt cauze probabile ale sărăciei (și foametei) în destul de multe state. Conflictele afectează comunitățile, nu doar indivizi izolați - nu există (sau e distrusă) infrastructura, nu există terenuri disponibile, alimentele sunt rare și foarte scumpe, spațiile de locuit puține și nesigure.

Instabilitatea economică (crizele financiare) altă cauză probabilă pentru sărăcie și foamete în lume.

Încetinirea dezvoltării economice globale, diminuarea producției (creșterea, implicită, a șomajului), creșterea costurilor, reducerea cheltuielilor s.a. au impact negativ asupra capacității oamenilor din multe state de a-și procura alimente, de a-și satisface alte necesități de bază.

Libertatea este lipsită de sens dacă oamenii nu pot avea mâncare în stomac, dacă nu pot avea un adăpost, dacă analfabetismul și bolile continuă să-i urmărească. (Nelson Mandela)

Clima poate fi o altă cauză probabilă. Extremele meteo pot deveni cauza sărăciei. Lipsa hranei este semnificativ mai gravă în zonele cu sisteme agricole sensibile la variațiile de temperatură și precipitațiilor.

Bucata mea de pâine îmi aparține numai când știu că toți ceilalți au o parte și că nimeni nu moare de foame în timp ce eu mănânc. (Lev Tolstoi)

Colaborarea între guverne, organizații neguvernamentale, lideri mondiali din toate sectoarele ar trebui să lucreze împreună pentru a eradica, măcar în parte, sărăcia, foametea la nivel mondial. Dar cum să se înțeleagă – guvernele, liderii mondiali - în mărunțișuri de gen când ei au alte nevoi, alte interese?! Tot pentru binele public, desigur.

Ai întotdeauna o mână dispusă să ajute pe cineva, s-ar putea să fii singurul care o face. (Roy T. Bennett)

Image by Jo Justino from Pixabay

Ziua Mondiala a Alimentatiei

În 16 octombrie e celebrată Ziua Internațională a Alimentației (și combaterii risipei alimentare), instituită în anul 1945, când a fost înființată (la Quebec, Canada) Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAO), o agenție specializată a Națiunilor Unite (O.N.U.) care luptă (de 78 de ani!) pentru eradicarea foametei, a malnutriției și a sărăciei pe plan internațional.

Abia după 34 de ani a fost recunoscută ca sărbătoare mondială, la cea de a 20-a conferință FAO (noiembrie 1979). România a aderat la această organizație în 1961. Începând cu anul 2014, s-a început promovarea ideii de a hrăni lumea și de a eradica foametea în statele subdezvoltate. Foamete înseamnă lipsă mare, generală și prelungită de alimente – scrie în dicționar.

Testul unei civilizații este măsura în care îi pasă de membrii săi neajutorați. (Pearl S. Buck)

Între 1942 și 1945, britanicii au forțat transferul grânelor din India (colonie britanică la acea vreme) către Marea Britanie deși indienii se confruntau cu foametea (pe lângă brutalitatea crescândă a britanicilor). Armata Națională indiană condusă de Subhas Chandra Bose și mișcarea Părăsiți India! a lui Gandhi au creat multe probleme britanicilor și aceștia au răspuns prin impunerea unor măsuri și mai dure în India, măsuri care au contribuit la declanșarea unuia dintre cele mai grave cazuri de foamete din secolul XX. (in cartea Postdam, de Michael Neiberg). Oricând, oriunde se poate repeta istoria.

Oh, da! Asta se întâmpla cu 81, 78 de ani în urmă. Aruncați o privire spre lumea de azi. Azi ni se spune că suntem prea mulți pe Terra și de-aia e foamete, sărăcie. Îhî. În statele super-tehnologizate se aruncă tone de mâncare zilnic, în statele subdezvoltate nu se produce mai nimic, pentru că – nu-i așa?! - nu prea poți organiza ferme de animale, culturi diverse, fabrici de procesare, abatoare etc. în zone unde se sapă la greu după gaz, diamante, litiu, bauxită și alte materii prime (și materiale) necesare menținerii dezvoltării statelor... dezvoltate.

În 1945, după încetarea războiului, în Berlin, cetățenii se confruntau cu foametea și moneda de schimb pentru aproape orice ajunseseră să fie... țigările – germanii fumau pentru a-și bloca senzația de foame (Postdam, de M.N.).

Hrana insuficientă, săracă în cele necesare unei dezvoltări armonioase are impact negativ asupra sănătății, educației, dezvoltării economice și sociale a unor întregi comunități de pe tot globul.

Cu această ocazie a Zilei Mondiale a Alimentației se dorește promovarea - și conștientizarea – securității alimentare pe întreaga planetă, în special în perioade de criză. FAO, prin reprezentanții săi, consideră că ajută la creșterea gradului de conștientizare cu privire la politicile agricole care să fie implementate de toate guvernele lumii pentru a se asigura hrană suficientă disponibilă pentru toți oamenii. Asta când nu sunt războaie și alte conflicte, probabil.

În ultimii ani, în această zi se au în vedere diferite aspecte ale securității alimentare și agriculturii, inclusiv pescuitul (când nu e război și navele militare, submarinele, minele pun în pericol nu doar viața faunei subacvatice), schimbările climatice și biodiversitatea.

Ziua Mondială a Alimentației poate fi sărbătorită prin întâlniri cu familia și prietenii în jurul unei mese bine pregătite – privilegiu de care nu toți oamenii se pot bucura. Această zi nu este doar pentru sărbătorirea hranei sănătoase la care nu toți oamenii au acces, ci despre conștientizarea faptului că sunt foarte mulți oameni care aproape că nu au ce mânca în fiecare zi – măcar o dată pe zi.

Ziua de 16 octombrie este și despre conștientizarea dietelor sănătoase (a hranei sănătoase) – să învățăm care alimente sunt sănătoase și care nu sunt sănătoase. Ca și cum un om flămând ar fi foarte interesat ce conține un aliment pe care are ocazia să-l mănânce pentru a-și păcăli foamea. Ca fapt divers: produsele bio tradiționale in România tocmai s-au ales cu taxe mai mari (din 2024), ca o încurajare a consumului de hrană sănătoasă, fără aditivi fel de fel sau alte chimicale.

În esență, foamea în lume e măsurată prin numărul de oameni care sunt subnutriți în mod constant și nu primesc zilnic aportul caloric necesar unei sănătăți bune. Foamea înseamnă mai mult decât să nu ai suficientă hrană – e vorba despre a nu avea suficiente alimente hrănitoare; hrana fără aport suficient de calorii, proteine, vitamine și minerale împiedică dezvoltarea omului la orice vârstă. Copiii care nu beneficiază de aportul nutritiv necesar pentru a se dezvolta fizic și mintal se vor confrunta cu efecte negative pe termen lung. Se spune că din cauza alimentației deficitare mor în lume circa 45% dintre copii sub vârsta de cinci ani.

Terra produce suficientă hrană pentru a hrăni cele aproape opt miliarde de oameni, dar inegalitatea sistemică și disparitatea economică au condus la distribuție dezechilibrată și acces inegal când e vorba despre sursele de hrană.

Există destule pe această planetă pentru nevoile tuturor, dar nu pentru lăcomia tuturor. (...) Sunt oameni în lume atât de flămânzi, încât Dumnezeu nu li se poate arăta decât sub formă de pâine. (Mahatma Gandhi)

Când oamenilor le era foame, Isus nu a spus: Acum este politic sau social? El a spus: Te hrănesc. Pentru că vestea bună pentru omul flămând este pâinea. (arhiepiscopul Desmond Tutu)

Sunt (aproape) sigură că – deși pâine e metaforă - aici se vor auzi niște voci: pâinea nu e sănătoasă! Depinde de pâine, aș zice, și depinde de cantitate – pâinea făcută din ingrediente naturale, fără adaosuri artificiale, e bună. Când nu produci o pâine care rămâne proaspătă 14 zile reduci și risipa, ajuți și agricultorii (și pe alții din lanțul de producție).

Producerea hranei poluează

Producerea dispozitivelor electronice, a armamentului nu poluează, nici în timpul extracției materiilor necesare și nici în timpul producției... Nu, nu!

Agricultura e factor poluant, creșterea animalelor e factor poluant... Și-atunci... eradicăm agricultura, creșterea animalelor (cu toată industria aferentă) și oamenii se vor hrăni cu... produse fabricate în laborator, artificial, prin creșterea forțată a unei cefe de porc care n-a fost niciodată a unui porc.

Terenul agricol sub care s-au descoperit ceva minereuri valoroase pentru industria tehnologiei (sateliți, telefoane, televizoare, autoturisme etc.) trebuie desființat – pentru că e poluantă agricultura, nu de alta.

Terenul agricol sau pășunea unde vor unii să planteze pădure de eoliene trebuie scos din circuitul alimentar – pentru că energia verde (regenerabilă) e de preferat și... pășunatul, agricultura sunt poluante. Cât costă întreținerea unui astfel de parc eolian, cât costă să repari ceva la o eoliană, cât aluminiu și alte cele sunt necesare (și obținerea acestora e poluantă) contează mai puțin, cât timp nu mai poluează agricultura și pășunatul, care aduceau ceva mâncare oamenilor.

Atunci când sunt corect gestionate, agricultura, silvicultura, creșterea animalelor, pescuitul etc. pot oferi suficientă hrană tuturor oamenilor de pe planetă. Daaaar... Nu poți pescui în ape pline de petrol și mine neexplodate, de exemplu (de fapt, poți pescui, dar îți asumi riscurile) și nici in zonele unde se exploatează minereuri de litiu, de exemplu, nu poți face agricultură.

Dacă mi-e foame, aceasta este o problemă materială; dacă altcuiva îi este foame, această este o problemă spirituală. (Paul Farmer)

Oficialii ONU visează la foame zero! Îhî. Ei cu teoria și organizațiile neguvernamentale, oamenii cu suflet, în general, cu practica.

Ei au bani pentru războaie, dar nu pot hrăni pe cei săraci. (Tupac Shakur)

De-ar vrea politicienii lumii (și nu doar ei) hrană cu adevărat sănătoasă pentru toți oamenii nu ar mai permite să fie produse/comercializate toate chimicalele numite alimente. Poate că nu văd pădurea din cauza copacilor, dar mare mai e ipocrizia unora.

Parafrazându-l pe Jaques Diouf: foamea nu e o problemă de caritate, ci o problemă de justiție socială.

Image by lisa870 from Pixabay

(postare programata)

Ziua Persoanelor fara Adapost

Lipsa de adăpost este o problemă complexă care afectează milioane de oameni din întreaga lume. Sute de milioane de oameni, în lume, nu au locuință, și câteva miliarde nu au o locuință adecvată.

Nu mai există spații pentru a construi imobile în care să locuiască și cei fără adăpost?! Există. Există și imobile gata construite care sunt goale – din motive diverse. Există locuințe construite din fondurile statului special pentru cei care nu au o locuință sau o locuință decentă? Hm. În Ro au fost câteva scandaluri pe tema ocupării locuințelor sociale de diverse persoane care numai sărace și/sau fără locuință adecvată nu erau... Nu voi înțelege cum se pot coborî unii atât de jos încât să ocupe locurile unor oameni care – în multe cazuri – stăteau în containere de marfă. Adevărul e că nici nu mă mai străduiesc să înțeleg – doar constat ce caracter au unii.

Ziua de 10 octombrie e dedicată celor pentru care strada este acasă: Ziua Internațională a Persoanelor fără Adăpost. Prima dată a fost marcată în anul 2010, ca urmare a presiunilor făcute de oamenii care se ocupă cu ajutorarea celor fără adăpost. Nu sunt sărbătoriți cei care nu au adăpost, dar pe lângă ceea ce se întâmplă zilnic azi e ceva mai mult (ar trebui să fie): existența lor e adusă în atenția tuturor și (unii) au parte de unele activități în plus și de unele ajutoare constând în special din alimente și haine.

Nu mă refer la oameni fără adăpost din perspectivă internațională, dar oamenii fără adăpost din toată lumea se aseamănă – doar regimul politic, dezvoltarea economică a statului și altele de gen diferă.

În Romania sunt orașe unde oamenii fără adăpost au un azil de noapte, dar locurile sunt limitate și e pe principiul primul venit, primul servit (de regulă). În timpul zilei, însă, ei ori bântuie pe străzi cerșind, adunând resturi de mâncare sau pur și simplu plimbându-se cu autobuzul – să treacă timpul sau, în anotimpul friguros, să se încălzească, până se redeschide azilul. Îi recunoaștem după hainele nu prea curate, după aspectul general neîngrijit; cei mai mulți cară în spate un rucsac în care se află toate bunurile lor. Mulți îi consideră leneși și agresivi – puțini sunt cei leneși și puțini sunt cei agresivi, prin raportare la numărul celor fără adăpost. Strâmbăm din nas în apropierea lor, uneori ne temem de ei...

Frica e periculoasă. Creează un mediu în care devine acceptabil să îi tratăm cu furie și ură pe cei care se confruntă cu sărăcia și lipsa adăpostului. Primul pas pentru a înceta acest comportament este să realizezi că această frică este nefondată și periculoasă. (Terence Lester)

Această situație de a fi om al străzii este stigmatizantă și este adesea văzută ca un eșec personal, mai degrabă decât ca o problemă sistemică.

Concepția cea mai greșită despre cei fără adăpost este că s-au băgat singuri în mizerie – lasă-i să se descurce singuri. Mulți cred că acești oameni sunt pur și simplu leneși. Îi îndemn pe aceștia să-și facă un prieten la o misiune locală și să afle cât de greșite sunt aceste presupuneri – zice Ron Hall.

Cei mai mulți dintre cei care numesc strada acasă au ajuns în această situație din fel și fel de motive – nu toate imputabile lor în exclusivitate. Mulți sunt cei care au părăsit casele de copii la vârsta majoratului și n-au știut în ce direcție să pornească atunci când familiile i-au respins. Alții sunt copiii care au fost alungați de acasă și/sau care au considerat că pe stradă le e mai bine decât acasă.

Nu toți cei fără adăpost sunt dependenți de droguri sau au nevoie de îngrijiri de sănătate mintală. Unii sunt oameni normali care au fost doborâți și ți se poate întâmpla și ție. Toți am făcut alegeri proaste în viață. (Sherrilyn Kenyon)

Ca și tine, cunosc oameni care beau, oameni care se droghează și șefi care au crize de furie și își tratează subalternii ca pe niște nimicuri. Toți au locuri de muncă bune. Dacă ar rămâne fără adăpost, unii dintre ei ar deveni cu siguranță și alcoolici, dependenți sau bolnavi mintal. (Elliot Liebow)

În anii 1990, o prietenă avea un chioșc în bazarul de lângă gară (bazar care a fost demolat de mult) și îmi plăcea să-mi petrec pe acolo mare parte din timpul liber pentru că întâlneam tot felul de oameni și aflam o mulțime de povești de viață. Cu acea ocazie am cunoscut un grup de copii (vârste cuprinse între 8-15 ani) a căror casă era pe unde apucau; iarna pe acoperișul unui chioșc de pe unul dintre peroanele gării, unde se acopereau cu cartoane, cartoane pe care le adunau de la cei care aduceau marfă la chioșcurile din bazar. Proprietarii chioșcurilor îi lăsau să ajute la descărcarea mărfurilor – nu erau cine știe ce greutăți – și le ofereau câțiva lei de cheltuială, dar și mâncare și, unii, le permiteau să doarmă în magazii în nopțile geroase.

Uneori stăteam la taclale cu acești copii. Fără excepție, toți cei care au ales să discute cu mine – nu eu am inițiat apropierea – au spus că au plecat de acasă din cauza părinților sau a unui dintre ei (de regulă tatăl). Nu mai mergeau la școală, evident. Unul dintre ei – avea vârsta de 8 ani și avea ochi foarte mari, aproape negri (n-o să uit curând acei ochi) - îmi povestea cu entuziasm că el va fi șofer când se face mare. I-am spus că trebuie să știe să scrie și să citească, în primul rând. De citit, citea, dar cu scrisul era destul de greu. A fost dezamăgit când a aflat că trebuie să știe să scrie. Am întrebat de ce nu aleg să meargă la un centru pentru copii. Au fost de câteva ori – uneori de bună voie (când era foarte frig afară) alteori forțați de polițiștii care îi prindeau. Ar fi rămas dacă... le-ar fi permis să fumeze! Pentru că nu aveau voie să fumeze nici măcar în curte (la vremea aceea se putea fuma cam oriunde) alegeau să fugă imediat ce aveau ocazia, dar mai mergeau să mănânce sau să facă baie. Voiau să rămână împreună și voiau să... fie liberi (a fost exprimarea lor).

Este greu să fii fără adăpost la orice vârstă, dar la 16 ani? Nici nu-mi pot imagina. Când ești un copil fără adăpost, cum îți construiești un viitor sau cum ai un fel de viață? (...) Nu putem uita că există atât de mulți tineri care sunt fără adăpost – și incredibil de vulnerabili. (Stacey Dooley)

În unele cazuri, oamenii fără adăpost și-au încropit adăposturi în zone izolate, încercând să se protejeze de vânt, ploi, ninsori, caniculă (dar și de unii dintre semenii lor), și trăiesc în cutii de carton, practic, pe care le consideră casa lor și unde unii își aduc ce-au păstrat cu ei când au părăsit locuința sau ce au adunat de pe aiurea. Periodic, autoritățile, la presiunea celorlalți cetățeni, dau iama în tabăra oamenilor fără adăpost și îi alungă, și-abia au timp să își adune bruma de lucruri... Și tot așa, din timp în timp, acești oameni rămân cu tot mai puține lucruri care să le amintească faptul că au avut și ei o casă, cândva. Pe unii autoritățile îi internează în vreun azil social unde se presupune că vor fi îngrijiți – cei care sunt în putere pleacă de acolo mai devreme sau mai târziu.

Nu încerca să-i conduci pe cei fără adăpost în locuri pe care le consideri potrivite. Ajută-i să supraviețuiască în locuri pe care le consideră potrivite. (Daniel Quinn)

Fiecare dintre acești oameni fără adăpost are povestea lui. E uimitor cum se poate ajunge pe drumuri... Azi ești stâlp al societății mâine ești nimeni în drum.

Pe străzi este o mare tristețe...

Se poate face ceva pentru acești oameni?! Foarte mulți mai pot fi salvați, doar că e nevoie de bani... Cum se aude o voce care vorbește pentru ajutorarea celor fără adăpost cum încep să strige zeci de voci: Cine plătește pentru asta? Dar se aud foarte puține voci întrebând Cine plătește pentru armament? Cine plătește pentru pensiile speciale? Cine plătește pentru luxul în care sunt cazați unii politicieni? Cine plătește pentru deplasările politicienilor, la schimb de experiență prin țări exotice?

Oamenii fără adăpost (și nu doar ei) nu sunt invizibili doar pentru că cei mai mulți se prefac a nu-i vedea, a nu ști că există... Necazurile lor nu interesează jurnaliștii – moartea lor, uneori, mai interesează, pentru că violența crește numărul telespectatorilor / cititorilor...

Aceste lucruri devin o regulă: că niște oameni fără adăpost mor de frig pe străzi nu este o știre. În schimb, o scădere de zece puncte a burselor din unele orașe este o tragedie. (Papa Francisc)

Image by Pintera Studio from Pixabay