Se afișează postările cu eticheta povesti_cu_morala. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta povesti_cu_morala. Afișați toate postările

2025-03-31

Adevarul si Minciuna

S-a întâmplat cu mult, mult timp înainte de vremea aceasta: Adevărul a întâlnit Minciuna. Minciuna i se adresează Adevărului:

- Zi frumoasă!

Adevărul a verificat dacă e cum spune Minciuna. A privit spre cer - era senin; vrăbiile ciripeau, florile zâmbeau la soare. Da, era o zi frumoasă așa că i-a răspuns Minciunii:

- Zi frumoasă!

- E tare cald azi - zice Minciuna.

Adevărul verifică și constată că aerul e destul de fierbinte, așa că îi dă dreptate. Minciuna îl invită să se scalde în râul din apropiere - și-a scos hainele și a sărit în apă, de unde-i strigă Adevărului:

- Apa e minunată! Nu e foarte rece!

Adevărul intră în apă, dar nu apucă să se bucure de răcoare când vede Minciuna cum sare iute din apă, se îmbracă în hainele Adevărului și fuge.

Întristat, Adevărul iese pe mal dar refuză să se îmbrace în hainele Minciunii și pleacă gol-goluț, zicându-și că nu are de ce să se rușineze, dar oamenii începuseră să-l cam ocolească.

De atunci, oamenii acceptă mai ușor Minciuna îmbrăcată în adevăr decât Adevărul gol-goluț. Și tot de atunci Adevărul se dezvăluie pe sine în Parabolă.

Sursa foto: https://pixabay.com/users/ulleo-1834854/

Poveste hasidică repovestită din amintire.

2025-03-30

Adevarul gol-golut si Parabola

Odată, predicatorul dintr-un oraș a fost întrebat de un enoriaș de ce parabola are asupra oamenilor așa o mare forță de convingere. Predicatorul i-a explicat printr-o pildă:

- A fost o vreme când Adevărul umbla prin lume gol cum l-am făcut mama lui. Oamenii care-l întâlneau erau scandalizați și în niciun caz nu-i permiteau să intre în casele lor. Toți cei care-l vedeau se speriau și fugeau.

La un moment dat, in timp ce Adevărul rătăcea pe străzi, gândindu-se la necazurile lui, ocolit de oameni și batjocorit, l-a întâlnit Parabola, care era frumos îmbrăcată, aranjată - mai mare dragul s-o privești.

Mirată, Parabola se oprește și-l întreabă pe Adevăr: - Ce-ai pățit? De ce te plimbi gol și arăți așa de nenorocit?

Clătinând din cap cu tristețe, Adevărul ii răspunde:

- Am ajuns așa de bătrân și decrepit încât toată lumea mă evită.

- N-are sens ce zici! spune Parabola. Oamenii nu te evită pentru că ești bătrân! Ia-mă ca exemplu: nu sunt mai tânără decât tine și, cu toate acestea, cu cât îmbătrânesc, cu atât oamenii mă găsesc mai atrăgătoare. Îți zic un secret despre oameni: nu le plac lucrurile pure și simple, dar când aceleași lucruri sunt frumos ambalate, puțin artificiale, devin încântătoare.

O vietate cu solzi in alb și nuanțe de albastru, zambitoare
Uite cum facem - propune Parabola. Îți voi împrumuta de la mine haine frumoase și vei vedea repede cum te vor trata oamenii.

Adevărul a acceptat propunerea și a îmbrăcat haine frumoase, primite de la Parabolă. Oamenii nu s-au mai ferit de Adevărul îmbrăcat frumos, aranjat, ci l-au primit cu drag. De atunci, Adevărul și Parabola au fost mereu împreună, nedespărțiți, stimați și iubiți de toți.

Sursa foto: https://pixabay.com/users/moonflower5-5246057/ (generată cu IA)

E o poveste hasidică pe care am repovestit-o din amintiri.

2025-03-25

Dilema lui Heinz, de Lawrence Kohlberg

Lawrence Kohlberg (25.10.1927-17.01.1987) a fost un psiholog american care a creat Stadiile de dezvoltare morală avansate. In studiile sale s-a folosit, exemplificativ, de povești precum cea pe care o relatez mai jos (poate nu tocmai cu fidelitate) și care e cunoscută cu titlul Dilema lui Heinz (1950), prin care psihologul încearcă să arate felul în care indivizii își justifică acțiunile dacă s-ar afla in dileme morale similare:

Asculți glasul inimii sau al creierului?
Soția lui Heinz era pe moarte. Exista un singur medicament care ar fi putut să o salveze. Era un medicament descoperit recent de un farmacist din oraș. 
Producția medicamentului era scumpă și farmacistul cerea de zece ori prețul de producție. El a plătit 200 de dolari pe substanța activă și cerea 2000 de dolari pentru o doză mică de medicament.

Heinz a împrumutat bani de la toți cunoscuții săi, dar a reușit să adune numai jumătate din sumă, 1000 de dolari. I-a spus farmacistului că soția lui moare și l-a rugat să îi de-a medicamentul pentru suma strânsă, urmând să-i plătească diferența mai târziu. Farmacistul a fost categoric: Nu; eu am descoperit medicamentul și intenționez să fac bani pe seama acestuia.

Heinz, disperat, a spart laboratorul farmacistului și a furat medicamentul care ar fi salvat-o pe soția lui.

Ar fi trebuit să facă Heinz asta? De ce da sau de ce nu?

Dilema lui Heinz e un exemplu folosit frecvent în etică și morală și, in aceeași idee, există și alte versiuni: dilema feroviarului sau dilema prim-ministrului - aceasta din urmă e ecranizată in primul episod din serialul Black Mirror.

Teoria lui Kohlberg arată că justificarea pe care o oferă fiecare participant la un test despre etică și morală este importantă. Și, dintr-un punct de vedere teoretic nu contează ce ar fi trebuit să facă Heinz.

Sursa foto: https://pixabay.com/users/mohamed_hassan-5229782/

2022-12-07

Lumanari de Advent. Ziua sapte

În ziua a șaptea din luna decembrie șoricelul Bo era tot în pădure; își făcuse un obicei din a se plimba printre brazi. Tot anul preferase să umble prin case, cămări și altele de gen și acum, în plină iarnă, avea chef de plimbat pe-afară.

Și cum mergea el agitat, deodată – hopa! - s-a blocat. De data asta, fără dubiu, de foc a dat. A recunoscut de-ndată forma lumânărilor; mai văzuse, el, prin case dar ce căutau afară?! Regula este așa: nu lași lumânarea-aprinsă dacă n-o păzești cu grijă! Asta o știa de mic de la oamenii din case. Lumânarea luminează, dar dacă nu ai grijă necaz mare poate să urmeze. Și-a spus Bo în mintea lui că pe-aproape trebuie să fie oameni – a privit în jurul său, a ciulit urechile, și-a activat și boticul dar nici un semn de om el nu simțea. 

trei lumanari din fetru pe o ramurica de brad in decor de iarna alaturi de soricelul negru breloc

S-a apropiat cu grijă, să nu-și ardă mustățile și-a rămas nedumerit: lumânările aprinse căldurică nu dădeau. Ce minune-o fi și asta?! A ceară nu miroseau și nici a seu... Liniștit acum, că pădurea nu-i în pericol de-a arde, a stat cumințel și-a admirat minunea. Ba chiar și-a amintit o poveste citită cu voce tare de un băiețel, într-o seară:

Într-un sfeșnic, pe o masă, patru lumânări ardeau. Flacăra lor era tot mai mică și, rând pe rând, câte una se stingea și pe măsură ce flacăra lor se diminua șopteau.

Prima lumânare spune: "Eu sunt Pacea, dar pare că azi nu vrea nimeni să mă țină aprinsă". Imediat apoi se stinge.
A doua lumânare zice: "Eu sunt Credința, dar pare că nimeni nu mai are nevoie de mine azi". Se stinge și ea.
A treia lumânare șoptește: "Eu sunt Iubirea, dar nu mai am puterea să rămân aprinsă; pare că nimeni nu mai este conștient de importanța mea". Iubirea se stinge și ea.

Tocmai atunci intră în cameră un copil. Vede că cele trei lumânări sunt stinse și a patra abia mai pâlpâie. Începe să plângă și întreabă lumânările de ce n-au continuat să ardă deși aveau fitil bun, ceară suficientă și de calitate. Cele trei lumânări tăceau. A patra lumânare – a cărei flacăra se înviorase – i-a șoptit copilului: „Nu plânge. Să nu-ți fie teamă. Eu sunt Speranța și încă ard. Împreună putem aprinde și celelalte lumânări. Copilul și-a șters lacrimile cu dosul palmei, a luat lumânarea care încă ardea și a aprins celelalte lumânări.

(repovestită din amintiri)

Amintindu-și povestea, Bo a privit cu atenție în jurul lui: căuta a patra lumânare! Dacă acestea trei se vor stinge și Speranța nu e pe aproape să le reaprindă? Și-a propus să caute Speranța – să fie și ea pe-aproape, în caz că...

Postare pentru Adventul fotografic, ziua a șaptea, cu tema: lumânare/lumânări.

(am modificat data postării pentru a nu zăpăci filele calendarului – în fapt, postez în ziua a unsprezecea)

2022-02-26

Oala scufundată. Basm

o forma umana neagra (ca o umbra) odihnindu-se in hamac stilizat ca liie curba

Trăia odată în India un brahman. Cică era cel mai leneș om din lume. Nu voia să muncească și se hrănea doar cu ceea ce primea de pomană de la oamenii buni la inimă.

Și a fost o zi fericită, când brahmanul a putut strânge de prin fel de fel de case o oală mare, mare, plină cu orez. În drum spre casa lui, s-a oprit brahmanul cel leneș să-și tragă sufletul pe malul unui rău adânc și, punându-și dinainte oala cu orez, s-a întins la soare și a prins a visa:

Bine ar fi dacă ar da o secetă și s-ar prăpădi toată recolta! Atunci s-ar lăți foametea și, pentru o oală mare și plină de orez ca a mea, aș primi nu mai puțin de trei rupii. Cu trei rupii mi-aș lua o capră. Capra mi-ar face o turmă de iezi. Am să vând apoi iezii să-mi iau o bivoliță. Bivolița va face viței, vițeii or crește bivoli. Iar de bivoli au nevoie toți, de la zamindar (moșier) la țăran. Cu banii pe care îi iau pe bivoli îmi cumpăr niște cai. Caii mi-or face mânji. Când au să se facă mari, firește, am să-i vând și am să-mi cumpăr o ditai casă, cu grădină umbroasă. În grădină, sub fiecare pom, au să zburde sumedenie de papagali de toate culorile. Apoi am să mă-nsor c-o fată de brahman, care are să-mi aducă multă zestre. Și vom avea un fecior vesel, un fecior frumos. Când va mai crește, mă voi așeza în grădină sub un palmier umbros și-i voi striga:

- O, copile, vin’ degrabă să te legăn pe genunchi!
Feciorul va alerga către mine, se va împiedica, va cădea și se va porni pe plâns. Atunci îi voi striga nevestei:
- Femeie, ridică odată copilul! Oare nu vezi că s-a lovit?
Numai că vezi, femeia se va fi luat cu vreo treabă și nu va auzi că am strigat-o. Atunci nu mă voi putea stăpâni, voi sări și-i voi trage un picior: „Na, ține!” Și, uitând de toate, brahmanul sări cât colo și izbi cu piciorul în oală, din răsputeri. Oala, de bună seamă, se răsturnă în apă și căzu la fund. Nici cioburi nu s-au ales din ea.

De atunci se spune că visele leneșului nu fac nici cât o oală scufundată.

Basm popular indian, din Povești nemuritoare (4), Editura Vox 2000, București, 2012.

Azi, 26 februarie, este Ziua internațională a spunerii basmelor.


Imagine de OpenClipart-Vectors de la Pixabay

2021-12-12

Școala de la marginea pădurii. Poveste

Iarna ar trebui să fie un anotimp al relaxării, dar cei mai mulți suntem la fel de preocupați, grăbiți (și agitați) ca-n orice alt anotimp. Vorbim despre „întoarcerea la natura”, dar cei mai mulți știm că nu putem renunța la confortul oferit de „cuceririle științei”, la „ieșirile în oraș” și la ceea trebuie să facem pentru a ne permite toate acestea. Visez: munca la câmp, în livadă și-n vie s-a terminat, hambarele, pivnițele, cămările sunt aprovizionate, afară ninge liniștit, în casă-i cald și bine... Stăm la gura sobei și coasem, citim, meșterim, spunem povești...

Cu mulți, mulți ani în urmă, exista o țară care devenise celebră prin faptul că era împărțită în două: jumătate era împădurită și jumătate era câmpie, fără vreun pom.

Oamenii pădurii trăiau aproape exclusiv din cea ce le oferea pădurea. Casele erau construite din trunchiuri tăiate cu toporul, și tot din lemnul copacilor își procurau și cărbunii, dar nu uitau să planteze vlăstari pentru a înlocui ceea ce tăiau. Casele lor erau în luminișuri și aveau temple dedicate spiritelor pădurii. Erau oameni retrași, care trăiau în armonie cu semenii și cu natura.

Oamenii câmpiei erau agricultori, în special. Casele lor erau din piatră și se închinau zeului grânelor. O dată pe an organizau un festival dedicat terminării strângerii recoltelor – beau, mâncau, petreceau.

Oamenii din cele două comunități – exceptând comerțul cu lucruri esențiale – nu prea comunicau. Vorbeau aceeași limbă, dar multe cuvinte aparțineau exclusiv uneia dintre comunități; nici unii, nici alții nu făceau vreun efort de a se înțelege și se priveau cu suspiciune. Oamenii câmpiei credeau că de-ar avea ocazia, oamenii pădurii ar planta copaci pe terenurile lor iubite, iar oamenii pădurii credeau că oamenii câmpiei, dacă ar avea ocazia, ar tăia toți copacii și ar transforma pădurea în teren arabil.

Și oamenii pădurii și cei ai câmpiei erau săraci, și puțini erau educați. Majoritatea oamenilor din acea țară câștigau bani doar cât să supraviețuiască, spre deosebire de cei din țările vecine care se îmbogățeau din vânzarea a ceea ce produceau.

Într-o zi, un tânăr profesor s-a mutat la marginea pădurii. Mama lui provenea dintr-o familie care trăia în pădure, tatăl dintr-o familie de la câmpie. El s-a gândit că ar fi bună o școală – ar fi fost prima școală construită în acea regiune. A început s-o construiască singur, din lemn și piatră, în locul unde pădurea și câmpia se întâlneau. Când a fost gata a invitat oamenii pădurii și câmpiei să își aducă la școală copiii. Părinți erau sceptici – mai ales oamenii pădurii, dar suficient de mulți au fost dispuși să își trimită copiii la învățătură și să plătească profesorului o taxă pentru ca acesta să poată păstra școala deschisă.

În prima săptămână, copiii câmpiei abia dacă au schimbat câteva cuvinte cu cei ai pădurii. Copiii pădurii erau retrași, refuzând să interacționeze cu ceilalți, în clasă sau la locul de joacă. Copiii câmpiei dădeau porecle copiilor pădurii și îi provocau la bătaie.

În a două săptămână, părinții au început să se plângă că profesorul ar fi favorizat copiii din grupul celălalt.

În a treia săptămâna lucrurile începuseră să meargă ceva mai bine. Copiii câmpiei erau mai puțin agresivi iar copiii pădurii erau mai comunicativi.

În cea de a patra săptămână, școala a luat foc...

(din „Good Thinking: Education for Citizenship and Moral Responsibility”, T. Huddleston și D. Rowe, 2001)


Imagine de David Mark de la Pixabay

2021-07-01

Și tu ai dreptate!

Judecătorul dintr-un orășel era plecat în vacanță. Nastratin a fost rugat să fie judecător pentru o zi. Hogea a acceptat imediat. S-a așezat în scaunul judecătorului cu o față foarte serioasă, a învăluit asistența cu privirea și a ordonat să fie prezentat primul caz de pe ordinea de zi.
Prima parte din cazul respectiv și-a susținut cauza.
- Ai dreptate! a zis Nastratin.
A doua parte din procesul pe rol și-a susținut, la rândul ei, punctul de vedere.
- Ai dreptate! a zis Nastratin.
- Ambele părți nu pot avea dreptate! se aude vocea unuia din sală.
- Și tu ai dreptate! a zis Nastratin.

2021-06-27

De ce câinii nu trăiesc cât oamenii

Cândva, pe o pagină de fb, am citit o povestioară simpatică, scrisă de un veterinar. Poate e inventată, poate e reală. În fond, nu contează dacă s-a întâmplat sau nu pentru că este o poveste care-mi place.
M-a întrebat cineva: Care e cel mai dificil lucru când ai un câine?
I-am răspuns: Să îi spui la revedere...

Un medic veterinar a fost chemat la un câine bolnav care avea vârsta de 13 ani. Membrii familiei, părinții și un copil în vârstă de șase ani, iubeau foarte mult câinele și sperau la o minune. Toți trei erau lângă bătrânul lor prieten cu blană și au aflat de la veterinar că tot ce ar mai putea face pentru el este să-l ajute să treacă Podul Curcubeu, pentru că avea dureri din cauza bolii. Cât timp injecția își făcea efectul copilul îi oferea ultimele mângâieri, părând foarte liniștit, senin, iar adulții se întrebau dacă el înțelege ce se întâmplă. Dorind să-i explice, veterinarul a deschis discuția despre „de ce câinii trăiesc mai puțin decât oamenii?”

- Eu știu de ce! a zis copilul. Oamenii vin pe lume pentru a învăța să trăiască frumos, să iubească pe alții, să fie buni. Câinii, când se nasc, știu să facă asta așa că nu e necesar să trăiască la fel de mult ca oamenii.
Dacă un câine ar fi învățătorul oamenilor - se gândea veterinarul - ne-ar putea învăța:
- când cei dragi revin acasă să alergam la ei și să-i salutăm cu bucurie;
- să nu ratăm nicio ocazie de a ne plimba în natură;
- să evităm să „mușcăm” atunci când un „mârâit” este suficient;
- când cineva are o zi nu prea bună să ne așezam lângă el, tăcuți, să simtă că-i suntem aproape.
Cine are un câine știe toate aceste mici secrete și multe altele.

2021-06-26

Judecata oamenilor

Într-o zi de vară, Nastratin a plecat spre târgul din satul vecin. Îl însoțea fiul lui în vârstă de opt ani; copilul călărea măgărușul pe care Nastratin îl ținea de căpăstru. La un moment dat, câțiva oameni, văzându-i, au început să comenteze cu voce tare:
- Iată ce copil obraznic, care-și lasă tatăl să meargă pe jos în arșiță și el stă în șa.
- Un copil răsfățat! adaugă o femeie.
Auzindu-i, Nastratin și fiul lui au făcut schimb de locuri când au ieșit din raza vizuală a celor care au comentat, dar n-au mers prea mult și au auzit alte comentarii:
- Ia priviți ce tată denaturat! exclamă un bărbat. Copilașul lui umblă prin praf, în arșiță, iar el stă ca un stăpân pe măgar.
Nastratin și copilul au încălecat amândoi pe măgar și și-au văzut de drum. La un moment dat, se aude vocea unei femei:
- Priviți câtă ticăloșie! Oamenii ăștia nu au suflet! În căldura asta călăresc amândoi un biet măgăruș!
Tatăl și fiul s-au privit nedumeriți. Ceva mai încolo au coborât de pe măgăruș și mergeau pe lângă el. Mai aveau puțin până la locul unde se ținea târgul și... o voce se aude din mulțime:
- Ia priviți ce prostovani sunt ăștia! Oamenii îi priveau și râdeau, care mai de care avea câte un comentariu ironic despre cei doi care mergeau prin praf și arșiță cu măgarul între ei.
Se gândește Nastratin, privește spre copil și-i spune:
- Fiule, dacă vei face ceea ce vor alți oameni nici tu nu vei fi fericit, nici ei nu vor înceta să te judece. Nu poți mulțumi pe toată lumea.

(poveste sufită atribuită lui Nastratin)

2021-06-23

Sacii cu semințe

Cândva - cine mai știe când? - existau patru orașe, și oamenii din toate aceste orașe mureau de foame. În fiecare oraș era câte un sac cu semințe.

În primul oraș, nimeni nu știa ce sunt semințele și ce se poate face cu ele; nimeni nu știa să le planteze. Toți oamenii au murit de foame.

În al doilea oraș, un om știa ce sunt semințele și știa cum să le planteze, dar nu a făcut nimic, din cine știe ce motiv. Toți oamenii au murit de foame.

În cel de-al treilea oraș, un om știa ce sunt semințele și știa cum să le planteze. El le-a spus celorlalți că le va planta dacă ei îl vor recunoaște ca rege sau conducător. Toți oamenii au avut ce să mănânce și toți oamenii au fost conduși.

În al patrulea oraș, un om știa ce sunt semințele și știa cum să le planteze. Acesta nu doar că a plantat semințele, dar a învățat pe toți ceilalți arta agriculturii. Toți oamenii au avut ce să mănânce și toți oamenii au fost liberi.

(poveste sufită)

2021-06-20

Savantul nu le știe pe toate

Vortex realizat cu program editare
Într-o zi, Nastratin transporta cu barca un savant. Apa era învolburată și barcagiul cu greu stăpânea vâslele. La un moment dat s-a adresat savantului și a făcut câteva greșeli de gramatică.
- N-ai studiat niciodată gramatica? întreabă savantul cu reproș.
- Nu! ridică din umeri Nastratin.
- Înseamnă că jumătate din viața ta a fost irosită.
Câteva minute mai târziu Nastratin privește spre pasager.
- Ai învățat vreodată să înoți? îl întreabă.
- Nu; de ce?
- Înseamnă că toată viața ta e irosită. Ne scufundăm!

(autorul e anonim, pentru mine)

Nasrudin, Nasreddin, Nastratin (și multe prenume) a existat în realitate, dar originea lui nu pare a fi prea clară, și mai multe culturi și-l arogă. Cert este că a fost un om înțelept, cu simțul umorului, un filosof sufist, între altele.
Pe măsura ce s-a scurs timpul au fost adăugate povești noi care îi sunt atribuite lui sau în care el e personajul principal; unele povești au fost modificate și toate s-au răspândit în multe regiuni ale lumii. Temele poveștilor au devenit parte din folclorul unor națiuni și exprimă imaginația respectivelor popoare.

2021-04-28

Sunetul banilor

C
u mult, mult timp în urmă, un tată care a reușit să adune o avere semnificativă, s-a gândit la bătrânețe să împartă averea copiilor când încă trăiește, să facă fiecare ce vrea cu partea lui. Zis și făcut. A împărțit averea și s-a bazat pe promisiunea copiilor că vor avea grijă de el până la moarte. Dar, se pare, nu-și educase prea bine copiii pentru că aceștia imediat ce s-au văzut bogați l-au trimis pe bătrânul lor tată să locuiască în cea mai întunecată cameră, la subsolul casei, hrănindu-l cu ce rămânea de la masa lor.
Întristat, dar isteț, bătrânul a luat legătura cu un bogat prieten de-al lui și l-a rugat pe acesta să îi împrumute un sac plin cu monede de argint - numai pentru o zi. Acesta n-a stat pe gânduri - cunoștea că prietenul lui e om de onoare - și i-a împrumutat sacul cu monede de argint. Acasă, bătrânul a început să numere monedele făcând cât mai multă gălăgie, să audă dragii lui copii sunetul argintului. Aceștia s-au înghesuit la ușa camerei și priveau pe gaura cheii cum tatăl lor a numărat un sac de bani și i-a închis în cufărul de sub pat.
Din acea zi copiii s-au transformat ca prin farmec, amintindu-și că au un tată pe care îl iubesc și sperând că el le va împărți și acești bani înainte de a muri. Se înghesuiau să-i ofere bucate alese și erau mereu atenți la nevoile lui. Ce nu știau ei era faptul că a doua zi tatăl a dus banii înapoi, împrumutându-i din nou peste câteva luni și iar numărându-i. Tot așa până când bătrânul tată a părăsit lumea celor vii. Copiii l-au îngropat cu mare fast apoi au fugit acasă la cufărul de sub pat, să-și împartă arginții.
Mare le-a fost mirarea când au descoperit un cufăr gol.

(poveste auzită anul trecut de la un copil de clasa a IV-a)
*
Mandala e desenată în programul de pe site-ul:
https://mandala.mandalagaba.com/#DUw1Vi
Pentru cei interesați: după descărcarea imaginii mandala apare ușor diferită (detaliile nu se mai văd la fel de clar ca pe site).

2021-02-27

Dorința călugărului e îndeplinită

Un călugăr mergea agale pe o cărare din munți. Era înalt muntele în vârful căruia trebuia să ajungă și simțea cum începeau să-l lase puterile. Se așeză pe un bolovan și începu să se roage lui Dumnezeul să-l ajute:
- Doamne, te slujesc de atâția ani! Fă-mi și tu o favoare: trimite-mi, te rog, un cal, ca să pot trece peste acest munte.
S-a rugat fierbinte și a rămas pe marginea potecii. Stătea și aștepta mila Domnului. La un moment dat, pe potecă apare un țăran care ținea un cal de căpăstru, iar în brațe avea un mânz de curând fătat.
Îți mulțumesc, Doamne! Mi-ai ascultat rugăciunea” își spuse călugărul în gând. Se ridică și se adresă țăranului:
- Fiule, ajută-mă să mă urc pe cal; tocmai pe tine te așteptam, ca să pot trece muntele.
Țăranul se supără foc.
- Eh, tu, leneșule! Nu vezi că eu merg pe jos, să nu-mi istovesc iapa?! Stai puțin, că te învăț eu cum trebuie să te porți!
Și-i puse în brațe mânzul.
- Du-l! porunci el călugărului. Și fii atent, dacă îl scapi, ai s-o pățești! Hai, pornește!
Și țăranul pocni din bici, arătând călugărului drumul înainte spre vârful muntelui.
Călugărul nu scoase niciun cuvânt, mut de mirare. Mergea smerit înainte, ținând strâns la piept mânzul.
- Ah, Doamne! mormăia călugărul, în timp ce înainta pe cărarea abruptă. Nu mi-ai înțeles ruga! Eu te-am rugat să-mi trimiți un cal de călărit, ca să mă ajute să trec muntele, iar tu mi-ai adus un cal să-l car în brațe. Și dacă tu, Doamne, înțelegi atât de greu, atunci ce să mai zicem de noi, păcătoșii?
(poveste etiopiană, vol. 13 „Povești nemuritoare”, Editura Vox 2000)
de ce nu am primit ce mi-am dorit
Cei mai mulți oameni care se roagă pentru îndeplinirea anumitor dorințe par a nu înțelege că s-ar putea ca odată dorința împlinită să le fie mai puțin bine. Și mai mulți oameni, când se roagă pentru îndeplinirea dorințelor, nu sunt prea specifici. „Vreau să ajung la Roma”, de exemplu. Ajunge la spital în Roma, pentru că numai acolo poate fi tratat de cine știe ce. Omul în cauză nu ar trebui să se plângă că i-a fost îndeplinită dorința. A ajuns la Roma. Așa și cu călugărul din poveste. Dumnezeu i-a îndeplinit dorința: i-a trimis un cal. Călugărul a uitat să specifice: un cal pe care să călăresc pentru a trece muntele.
De regulă, în rugăciunile către divinitate trebuie formulate dorințe de genul „vreau puterea să...”, „vreau bine pentru mine și ceilalți”, „vreau libertate pentru mine și ceilalți” și tot așa. Se presupune că divinitatea/universul/cum vrem să-i spunem știe ce e bine pentru fiecare și de aceea nu îndeplinește chiar toate dorințele. Ce poate fi perfect pentru momentul prezent - de regulă dorințele cele mai multe sunt pentru „acum” - s-ar putea dovedi mare greșeală mai târziu. Pentru ca o dorință să fie „corect” îndeplinită e nevoie de intenție, efort, perseverență, discernământ (condiții care trebuie îndeplinite cumulativ). Când „formulezi” și apoi stai dorința n-are sens.
Să avem grijă ce ne dorim pentru că s-ar putea să primim.

Image by Peggy und Marco Lachmann-Anke from Pixabay

2020-12-31

Cadoul de Anul Nou

Într-o zi o zână a apărut brusc lângă doi băieței care se jucau, și le-a spus: „Am fost trimisă să va aduc daruri de Anul Nou”. A întins fiecăruia câte un pachet și a dispărut la fel de brusc cum a apărut.
Bloc de desen, paleta cu trei culori și pensula
Cei doi copii – Carl și Philip – au deschis pachetele și au descoperit, fiecare, câte un caiet cu pagini la fel de pure și de albe ca prima zăpadă care cade.
După mai multe luni zâna a revenit la cei doi băieți și le-a spus că trebuie să ia caietele și să le ducă la Tatăl Timp, cel care le-a trimis.
- Nu-l mai pot păstra un pic pe al meu? întreabă Philip. În ultimul timp nu prea m-am mai gândit la caiet. Aș vrea să pictez ceva pe ultima pagină care e deschisă.
- Nu - spune zâna. Trebuie să-l iau așa cum este.
- Îmi doresc să-i privesc paginile măcar o dată – spune Carl. Am văzut numai câte o pagină pentru că de câte ori foia s-a întors s-a lipit repede și niciodată n-am putut deschide caietul unde am vrut.
- Vei vedea paginile din caietul tău, iar Philip pe cele din al lui – acceptă zâna, și a aprins pentru fiecare câte o lampă mică din argint la lumina cărora cei doi băieți vedeau paginile pe măsură ce zâna la întorcea.
Copiii priveau uimiți. Cum puteau fi aceste caiete cele pe care le primiseră cu un an în urmă? Unde erau paginile imaculate ca zăpada care cade prima dată? O pagină era plină de pete negre, urâte, în timp ce pe următoarea era o imagine minunată. Unele pagini erau desenate cu auriu, argintiu și culori superbe, altele cu un curcubeu delicat, dar chiar și pe cea mai frumoasă pagină erau pete și mâzgălituri.
Băieții au ridicat spre zână priviri întrebătoare.
- Cine a făcut asta? au întrebat. Fiecare pagină era albă și curată pe măsură ce o întorceam; acum nu există nici măcar un loc gol în tot caietul.
- Să vă explic câteva imagini – le zâmbește zâna. Vezi, Philip, bobocul de trandafir înflorit de pe această pagină e de când l-ai lăsat pe frățiorul mai mic să se joace cu jucăriile tale; această pasăre drăguță – care pare să cânte veselă – nu ar fi fost pe această pagină dacă nu ai fi încercat să fii amabil și ascultător zilele trecute, în loc să te cerți.
- Dar petele urâte de ce sunt acolo? întreabă Philip.
- Aceasta – spune zâna, cu tristețe, arătând o pată neagră – e aici de când ai spus un neadevăr într-o zi, iar asta – arată altă pată – a apărut când nu ți-ai ascultat mama. Toate aceste pete și mâzgălituri care arată atât de urât – și în caietul tău și în al lui Carl – au fost făcute când ați fost obraznici. Toate imaginile frumoase au apărut pe pagini când ați fost buni.
- Oh, dacă am putea avea caietele din nou! au spus într-un singur glas Carl și Philip.
- Nu se poate – le spune zâna. Acestea au fost pentru anul acesta și acum trebuie să se întoarcă în biblioteca Tatălui Timp. Dar v-am adus caiete noi și poate că pe acestea le veți face mai frumoase decât pe primele.
Spunând acestea, zâna le-a oferit caietele și imediat a dispărut. Fiecare copil ținea în mâini un caiet deschis la prima pagină, iar pe spatele caietelor scria cu litere de aur: „Pentru Anul Nou”.

Repovestită după „Darul zânei de Anul Nou”, de Anne Emillie Poulsson (08.09.1853 – 18.03.1939)
Postare înscrisă la Citate favorite.

PENTRU 2021!
Sănătate și noroc! 🍀
Prosperitate și noroc! 🍀
Bucurii și noroc! 🍀
Voioșie și noroc! 🍀
Oportunități și noroc! 🍀
Tot ce vă doriți și noroc! 🍀
Este ceea ce vă doresc! Și noroc! 🍀
LA MULȚI ANI!
🌟

2020-10-23

Parabola orbului înfumurat

Cu prostul care n-are școală te lupți un pic și ai scăpat, dar duci o luptă colosală cu prostul care are școală – nu știu cui aparține „zisa”, dar mă gândesc că prin „a avea școală” se referă la cei care au pe perete sau în sertar o mulțime de diplome. Nu-i rău să ai multe diplome, mai ales dacă acestea atestă că e posibil (nu probabil, pentru că diplomele nu dovedesc mare lucru, ci doar că cineva a terminat o școală, un curs, cu un calificativ/o notă anume, dar nu și ce știe respectivul) să fii o persoană de încredere într-un domeniu sau altul. Ce se întâmplă, uneori, cu acești oameni „foarte specializați” într-un domeniu sau altul? Ajung să nu mai vadă pădurea din cauza copacilor. Sunt atât de siguri de ceea ce știu încât orice opinie nouă care nu se potrivește în „tiparele” recunoscute general în domeniul lor este respinsă „din reflex”. Puțini se hotărăsc să cerceteze o altă cale, mai ales dacă e deschisă de cineva cu mai puține diplome... mai ales în domeniul sensibil al medicinei. Un exemplu în acest sens este „Uleiul lui Lorenzo”, descoperit (un fel de a spune, dar foarte pe aproape) de părinții unui copil diagnosticat cu adrenoleucodistrofie în 1984 (la vârsta de 6 ani) urmând să moară în doi ani – a murit la 30 de ani, dar a fost imobilizat în pat. Uleiul nu vindecă boala dar poate încetini evoluția mai ales dacă aceasta e depistată înainte de a se declanșa.

Cunoașterea nu are nimic definitiv; acest calificativ este numai expresia aprecierii omului. Ceea ce poate fi într-un fel pentru unii ar putea să fie cu totul altfel pentru alții. Cunoașterea (în general) evoluează, e în continuă mișcare, schimbare, și e important ca toți să înțeleagă acest aspect nu doar pentru a elimina câteva dintre suferințele pe care ni le provoacă eroarea, ci pentru a evita înfumurarea celor care cred că le știu pe toate, că știu totul – indiferent de domeniu – și pentru a evita intoleranța nefastă pe care o aduce această înfumurare în raporturile sociale.

În „Lotusul Adevăratei Legi” (care face parte dintr-o colecție de nouă lucrări venerate de budiștii Mahāyāna) figurează o parabolă ce ilustrează simplu absurditatea omului care se laudă că a ajuns la Cunoașterea definitivă, absolută. Parabola am citit-o în cartea „Tainele învățăturilor tibetane”, Ed. Nemira, București, 1995, scrisă de Alexandra David-Néel).
Parabola încearcă să demonstreze natura relativă a cunoștințelor noastre.

Parabola omului înfumurat

Un orb din naștere locuia într-o cameră. Infirmitatea îl împiedica să vadă obiectele din jurul lui și el le nega existența de câte ori i se vorbea despre ele. La un moment dat, unui medic i s-a făcut milă de el, s-a dus în Himalaya și a cules mai multe plante, pe care le-a preparat cum știa el și apoi a uns ochii orbului. Acesta a început să vadă și a zărit cu mare uimire în jurul lui obiecte cărora nu le bănuise existența. Și l-a cuprins o mare mândrie: „Acum văd, cunosc toate lucrurile” – s-a înfumurat el. Cineva i-a atras atenția: „Prietene, vezi doar câteva obiecte care se află în camera ta – asta nu e mare lucru. Din afara ei se mai pot vedea soarele, luna, constelațiile. De afară se pot vedea numeroase forme, unele frumoase, altele urâte”. Fostul orb a refuzat să creadă. „Nu există nimic din toate acestea. Tot ce e de văzut, văd”. A fost condus afară din cameră și a văzut strălucirea soarelui, luna, constelațiile și numeroase fenomene. Mândria i-a devenit și mai mare. „Nu credeam când mi se spunea despre acestea, acum le văd. Nimc nu-mi mai e necunoscut. Nimeni nu e mai presus de mine”. Un înțelept îl mustră: „Prietene, abia ți-ai căpătat lumina ochilor; încă nu cunoști nimic. De unde atâta vanitate? Când erai închis în camera ta nu puteai să vezi obiectele care se aflau afară; acum, din lipsa unor facultăți superioare celor pe care le ai, nu poți discerne ființele animate de sentimente binevoitoare de cele care nutresc sentimente ostile, nu poți auzi vocea umană sau sunetul unei tobe sau oricare alt sunet decât de la o distanță foarte mică. Îți amintești șederea în pântecele mamei tale și de cauzele care te-au făcut să te naști din ea? Omule, în afară de ceea ce vezi există nenumărate alte lumi mai numeroase decât firele de nisip din Gange. Cum te poți lăuda spunând: văd totul, știu totul? Ești încă orb, iei întunericul drept lumină și lumina drept întuneric”.

Image by Gordon Johnson from Pixabay

2020-09-05

Cum a apărut primul păianjen. Legendă

În mitologia Greciei antice păianjenul a apărut din mândria unei țesătoare numita Arahne, fiica lui Idmon, un vestit vopsitor de țesături. Tânăra își imagina că poate fi mai presus de Atena, zeița care-i învăța pe oameni arta și meșteșugurile, între altele. Nicio muritoare sau zeiță nu o putea întrece în meșteșugul țesutului, și nimeni n-a îndrăznit, până la Arahne, să-și imagineze că o poate întrece.


Fabula Arahnei, pictura de Velazquez

Faima Arahnei se întinsese în toată țara Lydiei (cum zice Ovidiu în Metamorfozele). Chiar și nimfele se adunau să o privească la lucru; urzea din fire subțiri ca ceața țesături străvezii ca văzduhul. Și tare se mândrea ca nu are seamăn pe lume talentul ei de țesătoare. Într-o zi s-a lăudat că se poate lua la întrecere chiar și cu zeița Pallas-Athena, și aceasta n-o va învinge.

După câteva zile apare o bătrână cocoșată, sprijinindu-se-n toiag și-i spune tinerei că anii încheagă în ei și învățăminte, și-o sfătuiește să-i ceară zeiței iertare pentru vorbele-i trufașe și să se întreacă numai cu muritorii. Arahne o privește pe bătrână cu mânie și-i spune că și-o fi pierdut mințile la bătrânețe, să-și sfătuiască nurorile și fiicele iar pe ea să o lase în pace pentru că știe ce are de făcut și se întreabă cu voce tare de ce nu vine zeița să concureze cu ea. În acel moment, bătrâna își schimbă înfățișarea și apare Atena.

Nimfele și muritoarele de acolo s-au plecat înaintea ei și i-au înălțat cântece de slavă, mai puțin Arahne, care stătea tăcută. Atena s-a înfuriat văzând atitudinea muritoarei care tot mai dorea să se ia la întrecere cu ea. Și concursul a început.

Atena a țesut câțiva zei din Olimp, inclusiv pe Zeus, tatăl ei, stăpânul tunetelor, și unele întâmplări din viața zeilor, dar și cum pedepsesc zeii pe oameni pentru neascultarea lor.

Arahne a înfățișat și ea multe scene din viața zeilor în care aceștia apăreau plini de slăbiciuni și stăpâniți de patimi omenești. Țesătura Arahnei nu era mai prejos decât a zeiței, dar scenele brodate de ea vădeau lipsa de respect pentru zei, ceea ce a înfuriat-o pe zeiță; aceasta a rupt pânza tinerei și a lovit-o cu suveica. Arahne n-a putut îndura umilința așa că a luat o frânghie, a făcut un laț și s-a spânzurat. Atena, însă, i-a desfăcut lațul și i-a spus că va trăi mai departe și pentru că e o făptură tare încăpățânată a osândit-o pe veci să atârne și să țeasă mereu și mereu, fără oprire, și la fel să aibă parte și urmașii ei. Zeița a stropit-o pe Arahne cu seva unor ierburi fermecate și trupul i s-a strâns imediat, părul i-a căzut de pe cap și tânăra s-a transformat într-un păianjen. De atunci, Arahne păianjenul, atârnă mereu în păienjenișul pe care și-l țese neîncetat, cum țesuse în timpul vieții sale de om, și se ascunde.

(repovestire după Arahne, din cartea Legendele și miturile Greciei antice, de N.A. Kun, Ed. Orizonturi, București, 1996) (n.b. Arahne sau Arachne, cum apare în alte scrieri)

Cartea lui Nikolai Albertovici Kun a fost publicată pentru prima dată în anul 1914. Autorul s-a născut în 21 mai 1887 la Moscova, Rusia și a murit în 29 octombrie 1940 în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (a decedat subit în timpul unei prelegeri). A fost istoric, profesor de liceu, lector la Universitate și scriitor, specialist în cultura elenă a predat istoria la Universitatea de Stat din Moscova. Provenea dintr-o familie germană și engleză-scoțiană.

Legendele și miturile Greciei antice ar fi cartea după care Al. Mitru a scris Legendele Olimpului.

În anul apariției cartea s-a numit Ce spuneau grecii și romanii antici despre zeii și eroii lor (același titlu l-a avut în 1922 și 1937 când a fost reeditată). În 1940 autorul a semnat exemplarul cu noul titlu, dar n-a mai apucat să vadă cartea în librării.

În memoriile sale, nepoata autorului, Inna Kun-Nemirovskaya a scris că lucrarea bunicului său a fost tipărită în milioane de exemplare dar în nicio ediție nu s-au regăsit portretul sau biografia autorului, ba mai mult, a fost publicată și în ediție prescurtată, fără a se menționa autorul.
Fabula Arahnei (la muzeul Prado, Madrid), 1655-1660, pictor Diego Rodriguez de Silva y Velazquez.

2020-08-30

Viespea și păianjenul

Viespile sunt prădători naturali pentru diferite insecte dăunătoare – țânțarii, de exemplu – dar nu-i deloc plăcut să le am prin preajmă; nu mi-e frică de ele, dar îmi creează disconfort – totuși, nu vreau nici să le „gazez”. Între vânătorii naturali ai viespilor se numără și păianjenii, dar există și viespi care papă păianjeni (viespea păianjen).
Seara, pe la ora 22, aprind lumina în bucătărie și aud un bâzzz. Recunosc imediat bâzâitul de viespe! Undeva în zonă e vreun cuib de viespi pentru că foarte des ajung să intre în camera unde lucrez, pe oberliht (fereastra are plasă), și încerc să le conving să iasă pe fereastră (deschid rama cu plasă). Când refuză să iasă le prind într-un borcan și apoi le eliberez afară (la fel fac și cu fluturii). În bucătărie, însă, „mișcarea” asta-i mai complicată, dar am încercat să ghidez mica viespe spre fereastră. Când să zic „Iese!” o văd parcă suspendată între galeria draperiei și plafon, bâzâind a disperare. În primele clipe n-am înțeles ce se petrece, dar mi-am dat seama repede când am văzut un punct negru „rostogolindu-se” spre ea. Ups! Acolo era o pânză de păianjen! Atât de albă și de fină era încât am putut-o distinge doar urcând pe un scaun. Păianjenul fusese ascuns pe undeva... Ce să fac, ce să fac să salvez viespea?! Pe masă era un polonic mic și l-am luat la repezeală, am reușit să desprind viespea – cu pânza pe ea – și am aruncat-o afară. Apoi am stricat pânza de păianjen, dar vietatea a fugit pe undeva – nu omor nici vietățile acestea; le prind într-un borcan, când dau de ele prin casă, și le arunc afară.
Sper că viespea s-a descurcat când a scăpat de păianjen! De firele mătăsoase și extraordinar de subțiri și lipicioase nu aș fi putut să o scap.
Cu această ocazie mi-am amintit de o poveste cu un păianjen șmecheraș, poveste pe care am pregătit-o în urmă cu câțiva ani, pentru a o publica pe aici, dar m-am luat cu altele. Acum a venit și timpul ei. O repovestire, pe scurt, a aventurilor lui Anansi, păianjenul care a cumpărat poveștile cerului pentru oameni. Povestea face parte din folclorul populației Ashanti, parte a grupului etnic Akan din Ghana.

Cum a luat Anansi poveștile zeului cerului
Cândva, pe Pământ nu existau povești, toate fiind la marele zeu al cerului, Nyame. Într-o zi, păianjenul Anansi s-a dus la zeul cerului pentru a cumpăra poveștile lui.
- De ce crezi că vei putea să le cumperi? îl întrebă zeul.
- Știu că voi putea!
- Orașe mari, cu oameni puternici, au venit și nu le-au putut obține. Tu, singur, vei putea?
- Care este prețul poveștilor?
- Le dau numai pentru Onini pitonul, Osebo leopardul, Mmoatia zâna și Mmoboro viespea.
- Voi aduce ce dorești.
Și a plecat Anansi să prindă ceea ce-și dorea zeul cerului. S-a dus la locul unde trăia pitonul și-a strigat tare, întrebându-se dacă pitonul chiar e așa de lung cât ramura de palmier, cum afirmă soția lui. Șarpele a auzit și a acceptat să se întindă de-a lungul ramurii de palmier, dar pentru că nu putea sta complet drept, pentru a ști reala sa lungime a fost de acord ca Anansi să-l lege de ramură. Când a fost complet legat Anansi l-a luat și l-a dus zeului.
Pentru a prinde leopardul a săpat o groapă adâncă în pământ. Când leopardul a căzut în groapă Anansi s-a oferit să îl ajute întinzându-i pânzele lui. Când leopardul a reușit să iasă s-a trezit înfășurat în pânză, și dus a fost și el la zeu.
Pentru a atrage zâna în capcană a confecționat o păpușă și a acoperit-o cu gumă lipicioasă, apoi a așezat-o sub Odum, Arborele Vieții, unde zâna obișnuia să se joace, și în fața acesteia a așezat un bol cu igname, preferatele zânei. Zâna a venit, a mâncat legumele și a mulțumit păpușii care a rămas indiferentă. Ofensată de comportamentul intrusei zâna a pălmuit-o; când mâna s-a lipit, a încercat să se desprindă ajutându-se cu cealaltă și a rămas cu palmele lipte de păpușă. Anansi a capturat-o și pe ea și a dus-o zeului.
Pentru a prinde viespea dorită de zeu, Anansi a umplut cu apă o tigvă (calabash, plantă care seamănă cu o tărtăcuță sau cu un dovlecel) și golit-o peste o frunză de banan pe care o ținea pe cap și de pe care apa aluneca pe cuibul viespii, spunând că plouă și sugerând viespii să intre în tigva goală. Imediat ce viespea a intrat Anansi a sigilat deschiderea și viespea a ajuns la zeu.
În schimbul vietăților, zeul cerului nu doar că i-a oferit lui Anansi poveștile sale, ci l-a și însărcinat pe zeul-păianjen să cutreiere lumea și să găsească povești noi.
* *
Oamenii credeau că Anansi este fiul celui mai mare zeu, Nyame. Anansi era foarte puternic: putea face să plouă, comanda oceanelor unde să fie; a făcut soarele și luna și a așezat stelele pe cerul nopții. Iubind oamenii, i-a inițiat în tainele agriculturii, i-a învățat să-și construiască și case și să trăiască în grupuri. Dar avea un mare defect: era răutăcios, buclucaș și îi plăcea să joace feste oamenilor. Într-o zi, tatăl s-a supărat atât de tare pe Anansi încât l-a transformat în păianjen, luându-i puterile. Anansi, fiind foarte isteț, și-a dat repede seama că nu trebuie să fie mare și puternic pentru a păcăli alte vietăți – cu mult mai mari și mai puternice - și pentru a scapă de necazuri.
Morala: nu trebuie să fii mare și puternic pentru a te descurca in viață.

Sursa poveste.

2020-02-29

Bufnița și omida

O dată la patru ani luna februarie pare să împingă luna martie: “Dă-te mai încolo!” Și-am avut o “revelație”! De când activez pe acest blog nu am vreo postare în 29 februarie (în 2012 și 2016 nu am nici măcar o postare în luna februarie!) așa că mi-am propus să sărbătoresc această zi confecționând o bufniță pui și o omidă!
De ce tocmai acestea două?! Pentru că le am în minte de mai mult timp, dar nu sub formă de miniaturi, ci sub formă de perne decorative. Pentru pernele decorative e prea mult de lucru așa că am ales miniaturile din motocei.
Pe net am găsit și o poveste cu o bufniță și o omidă:
Într-o zi, în plimbările ei, o omidă se întâlnește cu o bufniță. Omida se adresează bufniței:
-Toată lumea spune că ești una dintre cele mai înțelepte creaturi. Spune-mi: ce te face înțeleaptă și cum pot deveni și ceilalți ca tine?
Bufnița a zâmbit și i-a spus omidei:
-Prietena mea, oricine poate fi înțelept dacă își folosește cunoștințele dobândite la momentul potrivit, în modul corect și pentru motivul potrivit. Fiecare creatură de pe Pământ are un talent; când folosism acest talent pentru a ne ajuta pe noi și pe ceilalți vom străluci. Și tu ai un talent pe care îl vei descoperi.
Omida s-a bucurat auzind ce i-a spus bufnița și a plecat fericită, răspândind cuvintele înțeleptei printre prietenii ei.
(povestea originală de Jisha Varghese)
Căutând povești cu o bufniță și o omidă am aflat că există fluturele-bufniță.
Fluturii bufniță fac parte din genul Caligo și sunt numiți așa pentru desenul de pe aripi, care seamănă cu ochii de bufniță. Mărimea lor variază între 65-200 mm și zboară numai câțiva metri deodată astfel încât păsările au unele dificultăți în a-i urmări. Zboară, în special, în amurg. Pot fi întâlniți în Mexic, America Centrală și de Sud.

2018-08-21

Abandonaţi încărcătura zilei de ieri

Încărcătura zilei de mâine, adăugată celei de ieri și dusă astăzi îl face și pe cel mai puternic să se poticnească. Izolați viitorul la fel de etanș ca și trecutul... Viitorul este astăzi. (Sir William Osler)
Este citatul, postat de Laura, care mi-a amintit o pildă cu doi călugari, un text care zăcea între “ciornele” de pe blog.
Doi călugări, unul mai tânăr şi unul mai in vârstă, plecaseră spre o altă mănăstire şi înainte să plece au depus şi un jurământ al tăcerii pentru cât va dura drumul. In călătoria lor au ajuns şi pe malul unui râu învolburat. In apele furioase o femeie se lupta să se menţină la suprafaţă. Călugărul cel vârstnic s-a aruncat in apă şi a purtat femeia in braţe până la mal. Abia când au ajuns la destinaţie călugărul cel tânăr a întrebat:
- Nu crezi că ai greşit atingând o femeie din moment ce la intrarea in ordin am depus juramântul să nu atingem o femeie?
- Frate, am purtat femeia pe braţe acum o zi. Tu încă o mai porţi?

2018-01-22

Nastratin Hogea. Citate favorite

Într-o zi, Nastratin se plimba pe un drum pustiu. La lăsarea serii a văzut că din sens opus se apropie un grup de călăreţi. Imaginaţia a început să-i lucreze şi se temea că va fi jefuit sau luat la oaste cu arcanul. Atât de puternică a devenit frica încât a sărit peste zidul din apropiere şi a nimerit într-un cimitir. Călătorii, curioşi de reacţia lui, l-au urmărit. Când l-au găsit era întins, nemişcat, între morminte. Unul îl întreabă:
- Te putem ajuta? De ce eşti aici in această poziţie?
Nastratin, dându-şi seama că a judecat greşit acei oameni, a răspuns:
- E mai complicat decât crezi. Ştii, eu sunt aici din cauza voastră şi voi sunteţi aici din cauza mea.
************************************************************
Un rege căruia îi plăcea compania lui Nastratin şi îi plăcea să vâneze, într-o zi îi cere înţeleptului să vină cu el la vânătoare de urşi. Nastratin era îngrozit.
Când Nastratin s-a întors in sătucul lui, cineva l-a întrebat:
- Cum a fost vânătoarea?
- Extraordinară!
- Câţi urşi ai văzut?
- Nici unul.
- Atunci cum poate fi extraordinară?
- Dacă eşti vânător de urşi şi dacă eşti eu, să nu vezi un singur urs este o mare performanţă.
₪₪₪
Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. 
₪₪₪
Cartea pe care o am (nu mai are coperţi) se numeşte “De-ale lui Nastratin” şi a fost publicată de Zoe Verbiceanu la Editura “Scrisul Românesc”, in 1974. Ilustraţiile cărţii sunt semnate de Olimp Vărăşteanu.
Anecdotele scrise aici nu fac parte din acest volum – habar nu am de unde le-am copiat cândva şi le-am adăugat cărţii.  Azi nu se mai ştie care anecdote aparţin celebrului Nastratin şi care nu, pentru că de-a lungul timpului noi şi noi povestiri au fost adăugate, altele au fost modificate, iar personajul şi poveştile sale s-au răspândit in multe regiuni ale lumii, in diverse traduceri şi repovestiri.
₪₪₪
Zoe Verbiceanu s-a născut la Bucureşti, in 18 septembrie 1893 şi a murit la Calafat, in 30 decembrie 1975. S-a stabilit la Calafat in anul 1954; aici a realizat şi ultima ei carte: “De-ale lui Nastratin”.
Studiile secundare le-a facut la Liceul Central din Craiova şi la Liceul Sf. Sava din Bucureşti – in anii de liceu şi-a început şi activitatea literară, cu satire. A urmat cursurile Universităţii din Bucureşti (licenţa in limba franceză şi română). A fost profesor in învăţământul secundar şi la Academia Comercială, unde a predat limba şi literatura franceză. A scris romane şi teatru (între altele: Nastratin Hogea, comedie în 3 acte, în versuri, 1945, reprezentată de Teatrul Naţional Bucureşti în 1947), a prelucrat basme din folclorul universal şi a făcut traduceri.
Sursa info şi foto:  
http://aman.ro/betawp/wp-content/uploads/personalitati/V/verbiceanu%20zoe.pdf
₪₪₪
Nastratin Hogea a fost un cleric şi un învăţător sufist, un filosof. Este cunoscut in aproape toată lumea pentru anecdotele lui pline de haz şi de învăţături. Temele povestirilor au devenit o parte a folclorului multor popoare şi exprimă imaginaţia colectivă a mai multor culturi, înfăţişând tipul de înţelepciune populară ce triumfă in faţa tuturor încercărilor şi nedreptăţilor la care sunt supuşi, uneori, oamenii.
A fost uneori imam, conducând rugăciuni şi alte ceremonii religioase dar şi cadiu, rezolvând probleme locale, dar in primul rând a fost un mic fermier nu prea bogat, cu un petec de pământ şi câteva animale (nelipsind măgarul). El şi familia lui trăiau foarte modest, uneori sufereau mari lipsuri, neavând nici hrană şi nici lemne pentru foc. Deşi cinstit, nu se sfia să mai apeleze la unele mici înşelăciuni – de exemplu, a plecat să cumpere ulei şi pentru că nu avea bani a pus in ulcica ce avea gâtul stâmt un burete; negustorul a umplut ulcica şi Nastratin s-a declarat nemulţumit de calitatea uleiului aşa că a cerut negustorului să şi-l ia inapoi; negustorul aşa a făcut, dar uleiul absorbit de burete a rămas in ulcică şi Nastratin a avut ce duce acasă. Facea orice pentru a-si sustine familia.
Nastratin, se pare, a trăit prin secolul al XIII-lea. Au fost descoperite 400 de manuscrise cu povestiri şi anecdote care i-au fost atribuite lui şi care îi demonstrează inteligenţa şi înţelepciunea. A fost in mod sigur un personaj iubit, ale cărui sfaturi erau cerute şi respectate de concetăţenii săi. Lui i-a plăcut să testeze înţelepciunea celorlalţi şi le adresa uneori întrebări absurde, dar nici oamenii nu se lăsau mai prejos şi Nastratin a fost adesea ţinta glumelor copiilor dar şi a adulţilor, care voiau să vadă cum se descurcă in situaţii inedite. Spre încântarea semenilor, Nastratin nu i-a dezamăgit niciodată.
Trăsăturile lui cele mai importante erau simţul umorului şi răspunsurile rapide la cele mai absurde întrebări. Nu trebuie văzut ca un comediant pentru că e nevoie de multă inteligenţă să faci oamenii să râdă oferindu-le in acelaşi timp teme de meditaţie. Deşi deseori luat in râs, îşi menţine buna dispoziţie şi optimismul.
Când era tânăr, Nastratin găsea întotdeauna ceva pentru a-şi distra prietenii astfel încât aceştia nu mai erau atenţi, uneori, nici la orele de curs. Un profesor i-ar fi spus cândva: In viitor, când vei fi adult, vei deveni înţelept, dar cu siguranţă că orice vei spune îi va face pe oameni să râdă. Şi continuă să îi facă să râdă şi după moarte.
O legendă spune că Nastratin şi-a clădit mormântul fiind încă in viaţă şi cu galbenii dăruiţi de sultanul Timurlenc. Dimitrie Cantemir ne-a înfăţişat monumentul cel şugubăţ in “Istoria imperiului otoman”, iar mai de curând, monumentul e descris de Ioakeim Valavanis (1858-1921) in lucrarea sa Asia Minor Studies (1891) unde sunt incluse unele anecdote ale lui Nastratin Hoca şi unele date despre el: Chiar la intrarea cimitirului, privirea întâlneşte o construcţie foarte ciudată. Patru stâlpi bine înfipţi in pământ poartă un acoperiş cam dărăpănat, care adăposteşte un mormânt. Deasupra mormântului tronează un neobişnuit de mare turban, alcătuit din numeroase fâşii împletite in jurul unui butuc. Trei laturi dintre stâlpii monumentului sunt deschise – şi numai latura dinspre miazănoapte e închisă printr-o uşă masivă cu două canaturi de care atârnă într-un cui două chei uriaşe şi nefolositoare de lemn. […] La prima vedere, vizitatorul e apucat de un râs nestăpânit in faţa unui mormânt închis cu atâta grijă pe o latură şi deschis la toate vânturile pe trei laturi
In diferite oraşe turceşti, şi nu numai, există monumente care îl reprezintă in ipostaze hazlii.
Sursa foto statuie – Ankara: https://en.wikipedia.org/wiki/Nasreddin
Originea sa o revendică mai multe grupuri etnice: turcii, afganii, iranienii şi uzbecii, de exmplu. Potrivit prof. Mikail Bayram (specialist turc in istorie medievală), care a făcut cercetări ample despre Nastratin, acesta s-ar fi numit Nasir ud-din Mahmood al-Khoyi şi s-a născut in oraşul Khoy din provincia Azerbaijan din vestul Iranului, ar fi studiat la Khorasan, ca elev al lui Fakhr al-Din al-Razi din Herat (important interpret al Coranului). Apoi, Nastratin s-ar fi stabilit in Akşehir (Turcia), mai apoi in Konya, unde a murit in 1275 sau in 1285. Sunt multe surse care dau ca loc de naştere satul Hortu, in Sivrihisar din provincia Eskişehir (pe teritoruiul Turciei de azi).
Presupusul mormânt al lui Nastratin se află in Akşehir (probabil că monumentul a suferit unele transformări de-a lungul timpului). Nastratin apare adesea ca un personaj capricios in folclorul multor naţiuni; astfel, e cunoscut de albanezi, arabi, armeni, azeri, bengalezi, bulgari, chinezi, greci, italieni, kurzi, turci, români şi aşa mai departe.
In Akşehir, an de an, intre 5 şi 10 iulie are loc “Festivalul Internaţional Nastratin Hodja”.