Legile de la Nürnberg și nu numai

Germania n-a ajuns o dictatură nazistă peste noapte; totul s-a întâmplat cu pași mici, pe fondul crizei economice (și nu numai) care a urmat primului război mondial (1914-1918). Mare criză economică mondială (Marea Depresiune, 1929-1933) i-a fost foarte utilă unuia ca Hitler. Crizele social-economice sunt favorabile ascensiunii tiranilor și instaurării dictaturilor.

În general, o criză serioasă începe cu o criză a prețurilor, apoi e ca într-un joc cu piese de domino: criza prețurilor atrage criza veniturilor urmată de criza consumului; criza producției atrage criza locurilor de muncă și șomajul și se ajunge la criza finanțelor statului și, inevitabil, se ajunge la neîncrederea în cei care administrează statul. Inflația și șomajul ating cote greu suportabile, pe scurt. O astfel de situație duce la o criză de alterare a stării de spirit a unei populații sărăcite și criza morală este doar la un pas. Azi, unei părți a populației i se interzice ceva; mâine, o parte a populației este obligată la ceva și tot așa, câte un pic, să nu bată la ochi.

Istoricii sunt de părere că Marea Depresiune a avut un rol important în declanșarea celui de-al doilea război mondial.

Conjunctura social-politică în Germania

În toamna anului 1918 împăratul Wilhelm al II-lea a demisionat, determinat de înfrângerea din primul război și mișcările revoluționare interne – a plecat în exil, în Olanda. Socialiștii au preluat puterea și au proclamat republica. Pentru a împiedica invadarea țării au semnat armistițiul impus de cei care au câștigat războiul, ceea ce le-a atras ostilitatea naționaliștilor care refuzau să recunoască această înfrângere. Tratatul de la Versailles stipula că Germania urma să renunțe la mai multe dintre teritoriile sale, să demilitarizeze Renania, să plătească reparațiile de război și să suporte unele sancțiuni economice. Mulți germani au perceput tratatul ca o umilire, mai ales articolul în care Germania era declarată responsabilă pentru război. Condițiile sociale, politice, economice de după război au fost exploatate de Hitler în scop politic.

Între 1924-1925 țara își mai revenise după recesiunea cauzată de pierderea primului război mondial. În 1925, Mareșalul Paul von Hindenburg, candidatul dreptei, a câștigat alegerile prezidențiale și regimul (democratic) s-a consolidat. Germania devenise republică prin Constituția din 1919; era republică federală, cu landuri care aveau fiecare Adunare constituantă proprie aleasă, aveau un guvern de land. Landurile aveau unele prerogative în domeniul poliției, al cultelor, al culturii și educației, dar adevărata putere era statul federal, puterea fiind împărțită între Parlament și președintele Republicii. Era un stat descentralizat.

În 1929 a început „marea depresiune”. Șomajul a crescut enorm – în 1932 ar fi fost afectați de șomaj circa 6 milioane de germani.

Între 1929-1933 a crescut influența național-socialiștilor. Societatea oscila între comuniști și naziști (Partidul Muncitoresc German Național-Socialist – NSDAP, condus de Hitler din 1921). Comuniștii nu colaborau cu socialiștii (moderați) aflați la putere pentru că în 1919 aceștia au înăbușit insurecția spartakistă (a comuniștilor). Sponsorizat de unii mari industriași germani, profitând de dezbinarea stângii politice, partidul lui Hitler a câștigat alegerile parlamentare din 1932 – o majoritate relativă, dar care i-a permis intrarea în Parlament. Hitler a emis pretenții la funcția de prim-ministru și, în ianuarie 1933, președintele von Hindenburg l-a numit cancelar (Kanzler = prim-ministru). Hitler a ajuns la putere legal, câștigând alegerile la urne. Cetățenia germană a obținut-o în 1932 (el fiind austriac prin naștere).

Niciun dictator nu poate conduce singur. Puterea politică e mai ușor de câștigat decât de păstrat, așa că Hitler s-a înconjurat de oameni loiali și fanatici, pe care îi răsplătea pentru serviciile aduse. Pe lângă asta, s-a dat ca fiind „om din popor” – la vremea aceea, susțin unii istorici, muncitorii aveau mustață ca a lui Hitler. Fiind „om din popor”, care a și fost închis pentru convingerile sale ideologice (la închisoare a scris „Mein Kampf”), înțelegea foarte bine nevoile cetățenilor.

Hitler a înțeles imediat capacitatea de influență a propagandei și, încă din 1930, l-a desemnat pe Joseph Gobbels ca șef al aparatului de propagandă. Noile tehnici de îndoctrinare și propagandă (radioul, afișele electorale) au fost folosite cu succes de naziști și deplasându-se cu automobile de lux și avioane închiriate de deplasau rapid în foarte multe locuri în cadrul campaniilor electorale.

În februarie 1933 Hermann Göring înscenează incendiera Reichstagului și curând după aceea Hitler emite un decret prin care abrogă dreptul „habeas corpus” – un recurs în drept prin care o persoană poate raporta o arestare sau o detenție ilegale și poate cere unei instanțe să constate dacă arestarea/detenția sunt legale – dar și alte legi și drepturi cetățenești.

Prin Legea pentru Reconstruirea Reichului (30 ianuarie 1934), dintr-un stat federal descentralizat, Germania devine un stat centralizat: sunt desființate parlamentele statelor federației – drepturile suverane ale poporului sunt transferate guvernului central; administrațiile statelor federale au fost puse sub controlul administrației centrale.

Legea a fost adoptată sub presiunea mulțimii adunate în stradă și a terorii instaurate de „Batalioanele de Asalt” (SA) și a celeilalte organizații paramilitare, SS ("Eșalonul de protecție”).

În martie 1934, un act administrativ transformă Germania, peste noapte, în dictatură: Legea împuternicirii, prin care cancelarul avea aceleași puteri legislative ca și cele al Reichstagului, șeful guvernului putea aproba amendamente la constituție în mod arbitrar și avea puteri speciale în caz de urgență (un fel de "ordonanțe de urgență). Legea suspendă, practic, toate libertățile civile și transformă Germania într-o țară cu un singur partid politic.

În august 1934 președintele von Hindenburg moare, iar parlamentul dominat de naziști unește funcțiile oficiale ale președintelui Reichului cu cele ale prim-ministrului în una singură și Hitler e investit cu noul titlul de Führer (conducător și cancelar al Reichului).

Germania sub conducerea nazistă

Statul german, în perioada anilor 1933 – 1945, a fost sub controlul ferm al partidului nazist (NSDAP), sub regimul dictatorial al liderului nazist Adolf Hitler. Țara era numită Germania Nazistă, Germania național-socialistă, Germania hitleristă sau Al Treilea Reich (Al Treilea Imperiu, Imperiul German 1933-1945).

Planul lui Hitler începuse cu mulți ani în urmă, iar el a avut răbdare, urcând cu pași mărunți treptele spre puterea absolută. Populația pe care voia să o supună trebuia mai întâi manipulată, să creadă că totul era spre bunăstarea ei, și abia apoi putea interveni când și cum voia, după ce-i subjuga pe oameni fermecându-i (spunându-le ce voiau să audă) și apoi terorizându-i. Totalitarism fără teroare nu există... Și a fost înființată poliția secretă de stat (Gestapo) – forța polițienească ce acționa în afara autorității civile - ai cărei membri controlau direct societatea civilă. Au fost „descoperiți” mii de „spioni” și „trădători” (critici ai regimului și disidenți). Dată fiind creșterea economică – prin „inginerii financiare”, desființarea sindicatelor și controlul salariilor (control excesiv în general) – și standardul de viață îmbunătățit, cetățenii germani erau mulțumiți, așa că au rămas tăcuți și supuși, ba chiar – unii – s-au alăturat „linșajului colectiv” din noaptea de 9 noiembrie 1938 („noaptea de cristal” – noaptea pogromului), acțiune organizată la nivelul Germaniei și Austriei (care fusese anexată) când mii de evrei au fost scoși din case, bătuți, uciși, magazinele lor au fost distruse. Pogromul a avut ca pretext asasinarea secretarului de legație al reprezentanței diplomatice germane de la Paris de un tânăr evreu polonez care a vrut să răzbune suferințele și umilințele la care au fost supuși părinții săi în urma politicilor naziste.

Marea majoritate a cetățenilor germani nu au participat la violențe și jafuri – au fost martori tăcuți ai pogromului; oricum n-ar fi putut face nimic. Violențele au durat 24 de ore.

Hitler a știut să manipuleze mulțimea furioasă pe fondul neputinței politice a celor aflați la putere (până la el), foametei și lipsei locurilor de muncă, nemulțumirii că erau considerați vinovați pentru război și altele, inclusiv apelând la mândria poporului german și susținând că învingerea în război a fost din cauză că au fost trădați.

Evreilor li s-a interzis să profeseze ca medici, avocați, profesori și au fost obligați să își înregistreze proprietățile, care ulterior au fost confiscate. Afacerile evreilor au fost „vândute” forțat către non-evrei. Foarte mulți evrei au părăsit Germania până în septembrie 1939 și dintre cei rămași mai mult de jumătate își pierduseră proprietățile.

Legile de la Nürnberg (Legile rasiale de la Nürnberg)

Ideologia nazistă (socialismului național) considera că puritatea etnică și rasială a poporului german e o realitate fundamentală și, în baza acestei ideologii pseudoștiințifice, naziștii și-au fundamentat programul de persecuție și exterminare sistematică a celor pe care-i considerau „nedemni de a trăi”: evreii, țiganii, oamenii de culoare, Martorii lui Iehova, socialiști, comuniștii, cei cu handicap mintal, fizic sau afecțiuni genetice, infractorii de drept comun, prostituatele și alte persoane considerate de ei a fi „asociale”.

În iulie 1933 a fost adoptată Legea pentru Prevenirea Apariției Copiilor cu Boli Ereditare (legea sterilizării – un fel de eugenie asupra societății) – medicii erau cei care depuneau cererile în cazurile când considerau necesar și o instanță hotăra dacă da sau ba. Naziștii nu au fost primii și nici ultimii care au avut astfel de idei și practici.

Naziștii au avut și un program (Aktion T4) de eutanasiere (prin „decretul de eutanasiere” semnat de Hitler în 1939). Din toamna anului 1939 până în august 1941, mii de bolnavi mintal au fost exterminați în cele șase stabilimente de eutanasie din Germania, unde oamenii erau trimiși după un examen sumar.

Încă de când a scris „Mein Kampf” („Lupta mea”, carte publicată prima dată în iulie 1925), Hitler împărțea oamenii în „rasă superioară” și „rasă inferioară” (în baza teoriei lui Darwin în „oameni” și „maimuțe”) și îi considera pe evrei vinovați (între altele) de primul război (aceștia erau vinovați și pentru al doilea – a scris-o în testamentul său politic înainte de a se sinucide).

Etapele abrutizării nu au așteptat războiul – cum ar putea crede unii – și nici măcar ajungerea naziștilor la putere pentru că din anii imediat publicării „manifestului”, trupele SA (cămășile brune) defilau pe străzi scandând „Moarte evreilor”! Și cântând „Când sângele evreiesc țâșnește sub cuțitul meu”.

Legile de la Nürnberg sunt numite două (trei) legi adoptate în Germania nazistă în septembrie 1935 (cu ocazia celui de-al șaptelea congres al partidului): Legea pentru protecția sângelui german și a onoarei germane și Legea cetățeniei Reichului. (a treia: Legea stindardului Reichului).

Primele două legi, în special, au afectat viața cotidiană a tuturor evreilor din Germania în toate aspectele sale și au determinat un nou val de interdicții spontane privind participarea evreilor la viața socială. Între altele, au fost obligați să poarte un semn distinctiv: steaua in șase colțuri, și înainte de a fi transportați în lagăre de muncă și exterminare au fost închiși în ghetouri – pe motiv de „sănătate socială” (în anul 2020, un fost primar din România dorea ștampilarea anumitor oameni, iar autoritățile române centrale au ordonat sechestrarea - pe motiv de "sănătate publică" – cetățenilor români (?!) care intrau în România).

Istoricul Hans Mommsen, pentru a descrie modul în care mediul de afaceri, organizațiile profesionale și chiar administrațiile localităților au depășit directivele regimului nazist în ceea ce privește excluderea evreilor din societatea germană, a folosit sintagma „radicalizare cumulativă”: o urcare, total improvizată la fiecare pas, de la o treaptă la alta (...) Doar ordinele vagi și perspectiva distorsionată a fanatismului ideologic au permis un program, apoi o realitate concretă care și-a desfășurat o dinamică proprie.

Legile de la Nürnberg au fost aplicate – mai mult sau mai puțin – în toate teritoriile ocupate de naziști, nu doar în Germania.

Legea pentru protecția sângelui german și a onoarei germane a interzis căsătoria dintre evrei și non-evrei de origine germană, a incriminat relațiile sociale dintre aceștia și a interzis evreilor să angajeze ca servitoare femei cu vârsta sub 45 de ani.

Legea cetățeniei Reichului a fost menită pentru a defini cui se aplică prima lege. Astfel, numai cei cu „sânge german sau înrudit” puteau fi cetățeni ai Germaniei – evreii au fost definiți ca rasă, li s-a retras cetățenia germană și au fost reduși la statutul de „supuși ai statului” (la începutul lunii ianuarie a.c., președintele Franței a declarat într-un interviu: O persoană iresponsabilă nu mai este un cetățean – se referea la unii anume, dar „iresponsabil” are un sens mult mai larg; chiar de n-ar avea, tot greșit ar fi). Orice persoană care avea trei sau mai mulți strămoși de origine evreiască era definită ca evreu, inclusiv cei convertiți la creștinism și copii și nepoții convertiților – împărțirea a fost lărgită pe mai multe grade, în funcție de numărul de strămoși evrei și alte câteva criterii.

Cetățenii au fost încurajați să raporteze poliției orice suspiciune cu privire la „crima” relațiilor interrasiale și nu numai; statul avea nevoie ca populația să fie „ochii și urechile” lui în mai multe chestiuni. Informatorii aveau motivații diferite: convingerile politice, prejudecăți, dorința de a rezolva unele neînțelegeri, răzbunare, dorința patriotică de a fi „bun cetățean”. Oamenii, mai ales evreii, erau îngroziți. Nu trimiteau scrisori, nu mai conversau la telefon, nu mai discutau cu nimeni pe stradă de teamă că oricine ar putea fi informator.

În timpul celui de-al doilea război mondial multe state aliate sau dependente de Germania au adoptat propriile versiuni ale acestor legi. Până în anul 1941, Bulgaria, Croația, Franța (Vichy), Italia, România, Slovacia, Ungaria au promulgat legislație antievreiască.

Aceste legi s-au aplicat mai apoi și altor categorii sociale: gitani, homosexuali, oameni cu dizabilități etc.

Sterilizarea forțată în lume

Nu e ca și cum în mileniul trei ar fi altfel, dar termenii sunt mai pretențioși: bază de date ADN - pentru cercetări în vederea eradicării anumitor boli genetice (și nu numai), inginerie genetică, analize medicale genetice ș.a.m.d. Și se discută despre transumanism.

Din 1948 în 1996, în Japonia s-a aplicat o lege „eugenică”, fiind sterilizate persoanele care aveau dizabilități mintale și/sau intelectuale. În Suedia, o lege asemănătoare a existat între 1905-1975, iar între 1972-2013, sterilizarea era o condiție pentru intervenția chirurgicală de schimbare de sex. În S.U.A., prima încercare de a impune o lege privind sterilizarea forțată a fost în 1849; în 1907, statul Indiana a fost primul care a adoptat o lege de gen privind pe cei cu handicap mintal. În 1936, propaganda nazistă și-a susținut „cauza” amintind S.U.A. ca aliat în „mișcarea eugenică”. În administrația Nixon, anii 1970, a fost majorată finanțarea pentru sterilizare – voluntară – a celor cu venituri mici; ulterior s-a dovedit că medicii nu s-au prea deranjat să informeze pacienții că-i sterilizează. Sterilizate fără consimțământ au fost și foarte multe femei nativ-americane. În California, cică, s-ar fi dovedit că în 2010 se mai practica sterilizarea forțată, în închisori. 

Mă opresc aici cu exemplele, dar mai sunt destule.

Nu înțeleg ce se întâmplă cu lumea! Ce-au făcut naziștii este rău! Dar ce fac cei de azi cum este? Faptul că sunt condiții „igienice” și intervențiile se numesc altfel schimbă răul în bine? E bine ca politicienii să hotărască cine are dreptul să devină părinte și cine nu; cine merge la școală și cine nu, ca exemple?! 

Când legile devin cătușe

Am auzit - nu am verificat „auzita” - că în Germania și Austria vor o lege prin care să impună vaccinarea obligatorie pentru persoanele care au depășit vârsta de 60 de ani - și să fie amendați cei care nu se supun. Dacă-i adevărat, nu mă mir prea tare: în zonă e leagănul nazismului. Nu-mi criticați afirmația (sau criticați-o!). În România n-a fost leagănul comunismului dar mentalitatea persistă. Socialiștii, respectiv popularii, conduc aceste state, aflăm când căutam de culoare politică_cancelarii. Bine, cetățeanul german are și „democrație” în denumirea partidului. Știu unul, cetățean român, care vorbea despre democrație în socialism visând la comunism (a murit executat, săracu’). Socialismul e "precursorul" comunismului.

De câte ori, oare, va trebui plătită amenda?! În fiecare zi, până persoana acceptă injectarea? Nu-mi criticați exprimarea (sau criticați-o!). Injectare = introducerea sub presiune a unui lichid sau a unui gaz în organism.

Interesant! Cei trecuți prin 60 de ani din viață sunt considerați vulnerabili dar, pe de altă parte, considerați apți de muncă (de preferat să muncească până pe la vârsta de 70 de ani). Pentru muncă nu-s vulnerabili. Buuună treabă.

* * *

Pe meleagurile mioritice, prin hotărâri care țin loc de lege, interdicție în târgurile de Crăciun pentru cei care nu au ales certificatele numite verzi. Să mai spună cineva că nu sunt pedepsiți copiii pentru „păcatele” părinților.

Târgurile de Crăciun au o tradiție veche de 600 de ani și fac parte și din cultura noastră, chiar dacă în acest mod de desfășurare numai de prin 2007. „Orășelul copiilor” - cu sanie și Moș Gerilă, cu daruri și căsuțe de unde puteai cumpăra fel de fel, cu brad împodobit - a fost în centrul orașelor și în vremea comuniștilor. În comuna Dumbrăvița, județul Brașov, de exemplu, e păstrată o tradiție veche de două secole. Am înțeles că este singura localitate din țară unde bradul de Crăciun din centrul comunei se împodobește chiar în ziua de Crăciun (și rămâne acolo până după Bobotează). Vătafii (tinerii care au făcut și armata) și feciorii care urmau să se însoare erau cei care aduceau în centrul comunei bradul. Bineînțeles, se lăsa (și se lasă) cu distracție - când nu se interzic tradițiile, desigur.

Acum, garduri și jandarmi în jurul târgurilor de Crăciun din unele orașe, să nu cumva să încalce cineva dispozițiile legale în vigoare. Fractură logică. Pentru accesul în piețele agroalimentare nu se face această distincție și zonele sunt (și au fost) aglomerate aproape în fiecare zi; oamenii își obturează (mai mult sau mai puțin) căile respiratorii și fac ce au de făcut. La fel de simplu ar fi putut fi și în cazul târgurilor de Crăciun.

În Brașov, accesul la Târgul de Crăciun nu e condiționat de „certificatul verde”.

Imagine de Julia Boldt de la Pixabay

Permitem, nu permitem libertate

Poate doar mie mi se pare că sună ciudat anumite exprimări auzite în ultimul timp, ca și cum tot ce-au câștigat unii cu prețul vieții nici n-ar fi existat vreodată... Dacă e... atunci trebuie să... Cu pași mici, se ajunge departe (deja, alegerile electorale au devenit mai mult de formă).

În seara de Înviere cetățenii pot umbla liberi până la ora 5 dimineața. Altfel, conform ordinelor, cetățenii nu au voie să iasă după ora 22 decât cu un scop bine determinat și care nu poate fi amânat și doar cu o hârtie (la propriu sau la figurat) unde să scrie de ce, unde, de când și până când. În unele zile, în funcție de anumite statistici făcute pe criterii știute de cine știe cine, cetățenilor li se interzice ieșirea din casă după ora 20 (excepții: cei care trebuie să iasă - vezi mai sus). Stelele căzătoare din zilele de 6-7 mai s-ar fi văzut cel mai bine din afara orașului, după miezul nopții - bănuiesc că pentru a vedea un astfel de spectacol nu avem permisiunea să părăsim domiciliul... Până la sfârșitul lunii iunie putem avea neșansa să vedem rachete căzătoare, fără să ieșim din casă. Unii se joacă pe cer - prin cosmos - poluând atmosfera și alții respiră în pungă. Cică-i bine și-așa rău!

Prezența la slujbele ținute în biserică este permisă numai cu respectarea unei distanțe strict determinată în regulamentele emise de politicieni, numai cu obstrucționarea căilor respiratorii. Probabil, pe lângă apa sfințită clericii vor folosi și dezinfectanți pentru stropirea credincioșilor.

Petrecerile private nu sunt permise. Dar nu-s interzise doar petrecerile private, ci și cele publice, să zic așa. Deh! Unii obișnuiesc să danseze în cluburi, de exemplu. Nici în casa lor nu au voie să țină petreceri, nu doar în localuri publice - vecinii sunt încurajați să reclame dacă află de vreo petrecere cu prea multe persoane (s-a reactivat "instituția" cetățeanului informator).

Nevaccinaților nu li se vor permite alea-alea dacă nu alea-alea. Oare ce semn distinctiv vor fi obligați să poarte, la vedere, nevaccinații? Triunghiul roșu era pentru deținuții politici, cel negru pentru asociali, cel violet pentru Martorii lui Iehova, cel verde pentru infractori și tot așa (evreii aveau peste triunghiul colorat după caz și un triunghi galben, astfel încât să formeze Steaua lui David). Să fie o bulină roz? Un fost primar voia să ștampileze mâinile celor aflați în carantină la începutul nebuniei începute anul trecut - poate un semn cu fierul roșu? Un trandafir? Crinul e „luat” de francezi.

Multe declarații ciudate se mai fac... „Ministra” sănătății, declarații:

Încurajez şi eu renunţarea la mască în anumite condiţii, în afara spaţiilor închise, în locurile care nu sunt aglomerate şi pentru aceste zone termenul de 1 august cred că este unul fezabil", a declarat miercuri seară (5 mai), la TVR1. (...) am convenit că pe măsură ce înaintăm cu campania de vaccinare, persoanelor care sunt vaccinate să începem să le permitem mai multă libertate (...) Astăzi am avut 94.000 de vaccinaţi, ceea ce este un rezultat încurajator.

Au avut vaccinați? Oare nu-i mai politicos (corect politic - ‘că tot e la modă sintagma) să se exprime că s-au vaccinat x număr de oameni/persoane? Că doar nu discută despre producția (lor) la porumb realizată într-un cincinal de patru ani... Cetățenii nu sunt ai lor. Zic și eu.

Exprimarea pe care o consider bomboana de pe colivă, și mă întreb ce fel de concepție despre libertate/liber au cei care au inventat/aprobat sloganul: „Liber la vaccinare, liber la viață!” Asta ce mai înseamnă? Dreptul la viață e condiționat? Drepturile și libertățile fundamentale au fost suspendate pe termen nelimitat?

Fapte, declarații politice ciudate

După publicitatea agresivă, ilegală și înșelătoare pe alocuri, demarată în decembrie 2020 politicienii se întrec în declarații care ar fi hazlii dacă n-ar fi de plâns. „Agresivitatea” în publicitate nu e ilegală, dar nu-i nici morală.

De ce publicitatea a fost agresivă? (mai este, dar mascată) Pentru că oriunde ne aruncam privirea vedeam numai seringi și îndemnuri la vaccinare.

De ce ilegală? Din cel puțin două motive:

1. Au apărut cam peste tot persoane cunoscute - inclusiv medici promovați masiv începând (mai ales) din anul trecut - care îndemnau la vaccinare.

Din Ordinul nr. 194/2015: Art 52. (3) Publicitatea pentru medicamente în domeniul audiovizual este permisă numai în cazul medicamentelor care se pot elibera fără prescripţie medicală. (...) (8) Este interzisă difuzarea de materiale publicitare pentru medicamente sau tratamente prezentate sau recomandate de profesionişti în domeniul sănătăţii, organizaţii academice, ştiinţifice, fundaţii, de personalităţi ale vieţii publice, culturale, ştiinţifice, sportive sau de alte persoane care, datorită celebrităţii lor, pot încuraja consumul acestor medicamente sau folosirea tratamentelor respective. (9) Este interzisă difuzarea de materiale publicitare şi teleshopping care înfăţişează profesionişti din domeniul sănătăţii care recomandă sau avizează medical medicamente.

Din categoria acestor persoane ar putea face parte și vorbitorii din studiourile TV (și nu numai) care se dau în stambă că s-au vaccinat și ce liber pot vorbi acum, fără obstrucționarea căilor respiratorii (chiar dacă nu e "material publicitar" în sens tehnic și nu e pronunțat numele medicamentului).

2. Publicitatea pentru medicamentele eliberate cu prescripție medicală este interzisă pentru publicul larg.

Din Ordinul nr. 194/februarie 2015: Art. 13 (1) Se interzice publicitatea către publicul larg pentru medicamentele care: (...)

b) se eliberează numai pe bază de prescripţie medicală; (...)

În prospect scrie, la „Condiții sau restricții privind furnizarea și utilizarea” (Anexa II): Medicament eliberat pe bază de prescripție medicală.

De ce înșelătoare? Despre același vaccin (singurul pe piața din Ro la acel moment) unul dintre medicii care apăreau încurajând vaccinarea a făcut o afirmație: Acest vaccin este sigur, este eficient şi are foarte puţine reacţii adverse. 

Art. 46 din Ordinul nr. 194: Materialele publicitare nu trebuie să sugereze că medicamentul nu are nicio reacţie adversă dacă acestea nu rezultă din RCP. (medicul n-a zis zero reacții adverse, dar a cotit-o pe lângă adevăr)

Conform prospectului/rezumatului caracteristicilor medicamentului, vaccinul are destule reacții adverse, pe lânga anumite contraindicații, plus că nu s-au făcut studii pentru anumite situații (cum ar fi interacțiunea cu alte medicamente și alte forme de interacțiune, dacă se secretă în laptele matern și altele).

Publicitatea înșelătoare este interzisă (și practicarea se pedepsește) atât prin Ordinul 194 amintit cât și prin Decizia CNA nr. 220/2011 (cu modificările și completările ulterioare) privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual. Colegiul Medicilor are atribuții în sancționarea membrilor săi care calcă pe bec.

Mai mult: medicamentele noi (cum sunt și acestea) sunt autorizate condiționat și temporar - de regulă un an, cu obligaţia producătorului şi a instituţiilor publice sau private care le diseminează populaţiei de a le monitoriza efectele timp de doi ani. Ceea ce se traduce prin „test clinic de medicamente”.

După publicitatea agresivă urmează declarațiile aberante.

Ministrul de la educație declara că studenții nevaccinați ar putea fi prezenți la cursuri dacă poartă combinezoane de protecție (la orele de lucrări practice și laboratoare), pentru a proteja... pe cei vaccinați!! Nu-mi fac, unii, capul mare afirmând că se vaccinează și pentru ca cei care nu se vaccinează să fie în „siguranță”? Adică, vaccinul nu protejează împotriva bolii? Ups! Unde-i logica în astfel de declarații? Pe vreun pat de spital, fracturată?

Urmează prim-ministrul! Este clar că putem vorbi de fără mască pe plajă, de exemplu, fără mască dacă mergem la munte în drumeție, dar putem să vorbim și de facilități pentru persoane vaccinate, putem să vorbim de restaurante care pot să ajungă la capacitate 100% pentru persoane vaccinate sau hoteluri pe litoral cu capacitate 100% pentru persoane vaccinate. Putem să vorbim de evenimente private care pot fi deschise doar pentru persoane vaccinate și așa mai departe.

Cei care au copii cu vârsta sub 16 ani, în ilogica afirmațiilor, ar trebui să-i lase acasă dacă merg în vacanță și stau la vreun hotel, dacă merg la teatru de păpuși, la cofetărie etc.. Altfel cum?! Nu ne-au făcut capul mare că tinerii sunt „vectori de transmitere”? Sau, aceștia vor purta combinezoane (vezi studenții nevaccinați). Ah, da! Testele rapide sau ba (pe care cine le plătește?): scuipă copii pe ceva, în fața cofetăriei etc. sau sug o acadea, așteaptă rezultatul apoi au acces liber (sau nu).

Cei care au trecut prin boală ajutați doar de propriul sistem imunitar de ce să fie obligați la vaccinare? Cei care poate că au trecut - și habar nu au - ar trebui să facă un test de anticorpi pentru a afla cu certitudine? Nici la unii dintre vaccinați nu au fost evidențiați anticorpi... A devenit interzis să fii sănătos?

E de înțeles dorința pentru sănătatea publică, dar trebuie să se țină seama de legislație, dacă logica pare ca a luat o pauză. Oamenii trebuie să fie informați corect, pe înțelesul fiecăruia (pentru că nu toți suntem „elite intelectuale”) și complet pentru a putea lua o hotărâre bine informată când sunt invitați să participe la un experiment.

Art. 2 din Legea 17 din 22 februarie 2001 privind ratificarea Convenţiei europene pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicațiile biologiei şi medicinei (Convenția de la Ovideo, din aprilie 1997) - Întâietatea fiinţei umane: 

Interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţii sau al ştiinţei.

Unii sunt razna. Ștampilarea obligatorie

La tv se auzea o voce de femeie care vorbea despre ștampilarea cu tuș a celor aflați în izolare sau carantină! Ceee?!!! Dau fuga să văd! Nu era o femeie, ci un primar de sex masculin (prin telefon), care spunea că vede ca fiind utilă o astfel de măsură - ștampilă sau o brățară (propunerea a făcut-o inițial pe FB, vineri, sub formă de sondaj). Aș zice: stop cadru!

În situații precum starea de urgență statele pot deroga de la Convenția pentru Drepturile Omului și pot restrânge exercitarea anumitor drepturi, dar și in astfel de situații e interzisă categoric tortura și e interzisă sclavia! Ștampilarea celor aflați în izolare e stigmatizare, e tortură psihică, pe bune! Ce fel de tuș ar trebui să fie pentru a nu se curăța după spălări repetate?! Le-ar tatua un număr? N-ar fi “bine” să le fie cusute pe haine triunghiuri negre? Sau să le atașăm clopoței, să știe populația cȃnd se apropie?

Nu va fi pusă în aplicare o astfel de măsură - e, oricum, inutilă - dar numai faptul că un individ a fost în stare să o dea pe gură mi se pare inadmisibil! Pentru cei care încalcă regulile impuse acum sunt pedepse draconice! N-ar trebui să fie la fel de grele pedepsele și pentru cei care spun astfel de prostii, pentru cei care fac abuzuri etc.?

Probabil că lui i-a venit această idee aflând că în Mumbai (India) sunt ștampilați pe mână cei care sunt în izolare! De ce nu se inspiră de la elvețienii care, cel puțin până ieri noapte, au refuzat să închidă oamenii în carantină?

Ieri dimineață am văzut o emisiune difuzată în 28 februarie (link-ul îl am de la Suzana și l-am scris la final), în care un profesor doctor la pensie discută despre panica instalată la începutul epidemiei… Între altele, și-a arătat indignarea pentru că multe state au lăudat eficiența Chinei în lupta cu virusul. Vorba lui! Cum naiba poți să lauzi niște indivizi care au bătut în cuie ușile oamenilor, i-au înfometat și chiar împușcat pentru a stopa o epidemie?! Sunt aproape sigură că reprezentantul statului chinez nu a ratificat Convenția pentru Drepturile omului! Cum să lauzi un stat dictatorial care încalcă flagrant drepturile fundamentale ale omului?! Chiar vrea cineva să se întâmple și în statele democratice așa ceva? Pentru că spre asta pare că se tinde in unele state… profitȃndu-se din plin de panica unor oameni… Și nici nu știu dacă sunt atât de mulți panicați cȃt sunt oameni care au înțeles că trebuie să urmeze niște reguli și se supun, dar pentru că niște inconștienți încalcă regulile mi se pare total absurd să îi ștampilezi pe toți!

Emisiunea:

https://www.youtube.com/watch?v=e48TnWrsGP0

sursa foto: pixabay; autor: cdd20

Ziua internaţională pentru eliminarea discriminării rasiale

De Ziua internaţională pentru eliminarea discriminării rasiale (21 martie) scriu o poveste adevărată.

Se întâmpla într-o vară, într-un parc mare din centrul oraşului, parc in care o porţiune era amenajată pentru copii: leagăne, tobogan, groapă de nisip şi altele.

Era duminică şi mulţi părinţi sau bunici erau acolo cu cei mici. Copiii, deşi nu se cunoşteau, s-au împrietenit imediat şi căutau să se joace împreună. Două fetiţe blonde, cu ochi mari şi albaştri, venite cu părinţii, nu vorbeau româneşte o boabă, dar acest fapt nu a fost o barieră in comuicarea cu ceilalţi copii. Se alergau, fugeau la părinţi şi cereau “un leu” pentru vata de zahăr pe băţ care se vindea la un mic stand aflat pe una dintre alei, apoi făceau coadă să treacă prin “labirintul” suspendat şi să coboare pe tobogan, se înghesuiau să ocupe vreun leagăn sau se învârteau pe rotativă - fiecare grup alesese altceva.

La un moment dat, in parc a intrat o familie cu două fetiţe brunete, cu ochi mari şi negri, cu zâmbetul pe buze, cu codiţe lungi împletite cu funde strident colorate. Purtau bluziţe albe şi fuste lungi, cu multe flori, in culori puternice. Străluceau de curăţenie şi bucuria le era întipărită pe chip. Mama şi tata erau şi ei curaţi: ea cu bluză albă şi fuste lungi colorate, el in pantaloni negri, cămaşă albă şi pălărie cu boruri largi şi tari. Cei doi adulţi, zâmbitori, s-au aşezat pe o bancă unde era mai mult loc liber, lângă două bunici - acestea, in mai puţin de un minut, s-au ridicat şi şi-au chemat nepoţii, să plece acasă. Cei mici nu şi nu, că mai vor să stea, că abia au venit. Bunicile au avut ultimul cuvânt.

Fetiţele brunete au urcat să se dea pe tobogan - toţi copii care făcuseră coadă acolo s-au împrăştiat prin parc şi toboganul a rămas numai pentru cele două, care au privit surprinse copiii care se îndepărtaseră, apoi au urcat iar pe tobogan, dar nu cu aceeaşi tragere de inimă. Părinţii lor vedeau ce se întâmplă şi stăteau stingheri pe bancă - nimeni nu vorbea cu ei, nimeni nu se juca cu fetiţele lor. Nimeni, până când cele două blondine au lăsat rotativa şi s-au dus glonţ la tobogan; una dintre ele, cea mai mică, avea vată de zahar pe băţ şi le-a oferit celor doua brunete, brunetele au privit spre părinţii lor şi apoi au rupt din zahărul de pe băţ. Gheaţa a fost spartă şi veselia a luminat din nou chipul celor două micuţe brunete. Toate patru vorbeau, pe limba ei fiecare, şi numai ele ştiu cum se înţelegeau. Cele două blondine n-au fost îndemnate de părinţi să faca gestul pe care l-au făcut; părinţii lor s-au apropiat de banca celorlalţi doi şi tânăra femeie - blondă şi ea - a întrebat in româneşte dacă li se permite să stea acolo. Zâmbind din nou, cei doi bruneţi le-au făcut loc.

Procent obligatoriu de femei in procesul decizional public

In ideea “egalităţii de şanse”, sunt unii politicieni - sustinuţi şi de “civili” - care vehiculează ideea implementării unei legi prin care femeilor să li se asigure accesul in funcţii politice - in cadrul structurii de partid, in Parlament etc.

Un proiect de lege urmăreşte să creeze şanse egale între femei şi bărbaţi in luarea deciziei publice şi introduce o cotă de gen de cel puţin 30 % atât in cazul femeilor cât şi al bărbaţilor care se constituie într-o condiţie pentru validarea listelor de candidaţi la alegerile parlamentare. Iniţiatorii cred că prin această lege încurajează mai multe femei să se implice in procesul decizional public.

Este interesant faptul că 30 % femei in “structurile administraţiei publice” a fost o cotă comunistă. Politicienii bărbaţi se pare ca au renunţat urgent la “cota” in primele legislaturi postcomuniste. Oare de ce? Hihi! N-ar fi interesant răspunsul?

Pe de alta parte, sunt unele femei care se cred “feministe” şi acceptă să facă parte dintr-o structură de partid din “aripa feminină”, ca şi cum nu e suficient să fie membre in partidul X, trebuie să fie… din aripa feminină, să nu se amestece cu aripa masculină…

Cele mai multe prevederi privind respectarea egalităţii de şanse îintre femei şi bărbaţi în structurile de putere se regăsesc în Legea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, 202/2002, in Capitolul IV - Egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi în ceea ce priveşte participarea la luarea deciziei.

De-a lungul timpului femeile s-au descurcat destul de bine in funcţii politice de conducere.

Margaret Thatcher (13.10.1925-08.04.2013), devenită membru in parlamentul britanic in anul 1959, n-a avut nevoie de-o astfel de lege, iar in 1979, a devenit prim ministru (şi-a avut trei mandate consecutive) – a ştiut să se descurce singură pentru a-şi asigura sprijinul necesar într-o perioadă nu tocmai uşoară, iar femeile de azi par a avea nevoie de legi care să le impună într-o funcţie politică.

Golda Meir (03.05.1898-08.12.1978), politician social-democrat israelian, a fost al IV-lea prim-ministru al Israelului (aleasă in 17.03.1969), după ce a fost ministru de externe.

A spus: Mulţi mă acuză că aş conduce afacerile statului cu inima şi nu cu capul. Şi ce-i cu asta? Cei care nu ştiu să plângă din toată inima, nu ştiu nici să se bucure. Aş zice, aşadar, că femeile raţionează, comunică şi acţionează ca femeile iar bărbaţii - ca bărbaţii. Şi este foarte bine aşa, deoarece găsesc că o femeie bărbată poate fi tot atât de dezagreabilă ca şi un bărbat efeminat.

Constance Georgine Markievicz (04.02.1868-15.07.1927), politiciană şi sufragetă irlandeză din partea Sinn Féin, prima femeie aleasă in Camera Comunelor din Regatul Unit, in decembrie 1918.

Azi, când se presupune că societatea a evoluat şi mentalitîţile s-au mai schimbat, femeile chiar au nevoie de o lege care să le asigure locuri in parlament, de exemplu?

O lege care să propulseze femeile in funcţii politice nu mi se pare benefică deoarece atunci ar putea spune oricine: “eşti acolo nu pentru merite deosebite, ci pentru că suntem obligaţi să facem asta”. In fond, poate exista o astfel de obigaţie a partidelor etc., dar asta nu înseamnă că femeile care “completează” procentul cerut de vreo lege ar fi lăsată / ar putea face faţă atribuţiilor - rău-voitorii pot bloca uşor orice iniţiativa, a oricui nu doar a vreunei femei – şi tot la puterea personală se ajunge.

Şi o funcţie politică trebuie câştigată, părerea mea. Personal, mi se pare jignitoare o astfel de lege.

Total de acord: e loc de mai multe femei in procesul decizional public, dar nu ca şi cum… Oh, vai! Vă facem o concesie pentru că sunteţi firave şi sensibile! Sau pentru că… vorba lui Titu Maiorescu: aveţi capul prea mic.

Gura târgului despre iniţiatorii legii: aveţi capul mic şi tot vă joacă mintea-n el. 

Uneori mi-e frică de oameni

Cândva, m-a intrebat cineva daca exista ceva de care sa-mi fie frica. Am raspuns fără ezitare: uneori mi-e frica de oameni. Si chiar mi-e frică! Nu mă tem de cutremure, de tornade, de fiarele sălbatice sau de moarte, dar de unii oameni mi-e frică. In cazul animalelor sălbatice (şi nu numai) mă aştept să aibă reacţii imprevizibile violente, dar in cazul oamenilor nu ar trebui să mă aştept deoarece - se presupune – sunt dotaţi cu raţiune şi îşi pot ţine in frâu impulsurile. Cei mai mulţi reuşesc, dar nu atunci când sunt în gloată. Spiritul de turmă se manifestă instantaneu in anumite situaţii şi te ia prin surprindere violenţa manifestărilor. După un eveniment nefericit, in care manifestă spiritul de turmă, multora le este ruşine de reacţia lor – dar cu o nouă ocazie ar proceda la fel.

N-o să uit luna decembrie 1989 când, in faţa gării, un student arab a fost luat la bătaie. La un moment dat un nenorocit a zis: “Uite un terorist!” Am crezut că glumeşte, dar, probabil, era un agitator nenorocit sau un cretin. Au fost, însă, suficiente acele trei cuvinte pentru ca nişte bărbaţi (nu toţi tineri) şi două femei (nici ele prea tinere) să sară la bătaie. Sărmanul om a vrut să fugă, dar l-au agăţat de haine şi i-au cărat pumni şi genţi unde apucau; când a cazut l-au lovit si cu picioarele. Am incremenit. Eram cu prietenul meu de atunci şi am vrut să intervin. M-a ţinut strâns de braţ si mi-a cerut să “nu mă bag”. M-am smuls si am sărit între nebuni. Nu mai ştiu exact ce le-am strigat – nici măcar nu le vedeam chipurile – dar o clipă s-au oprit, apoi o femeie a ridicat mâna la mine… o luam pe coaja rău de tot, probabil, dacă nu interveneau câţiva bărbaţi în apărarea mea şi a băiatului căzut. Scandalul s-a oprit imediat, bătăuşii au plecat de acolo in huiduielile celor care au privit dar n-au intervenit. Tremuram ca o piftie, aveam gura uscată ca iasca şi un teribil gust de metal. Îmi erau genunchii ca de cârpă. Unul dintre barbatii care au intervenit sa-l apere pe student l-a urcat in Dacia personala si l-a dus la spital – pe mine m-a lăsat lângă blocul unde locuiam. Totul a durat câteva minute, dar a părut o zi! Nu, prietenul meu de atunci nu a intervenit – a fost ultima data când l-am mai văzut altfel decât intâmplator.

Am amintit incidentul de mai sus pentru ca vineri (3 iunie) s-a intâmplat ceva asemănător.

In cartier locuieşte si un cuplu de homosexuali – de mulţi ani. Nu ştiam despre existenţa lor până nu mi-a spus fata care vindea ziare la un chioşc din zonă. A fost primul cuplu de homosexuali pe care l-am văzut in realitate (poate am văzut si altele, dar nu mi-am dat seama) – cu mulţi ani înainte am cunoscut unul, si un travestit… Acest cuplu nu se evidenţiază. Ii mai văzusem prin cartier pe cei doi, plimbându-se seara, sau pe la magazinele din zonă (câte unul sau împreună), in una dintre cafenele din cartier, stând pe bancă asa cum o fac doi buni prieteni, fără manifestari languroase, fără sa discute pe ton ridicat, fără haine fistichii. De câţiva ani au un câine si ne-am intalnit mai des seara, plimbându-ne câinii. Am avut – să zic aşa – confirmarea că sunt homosexuali, deşi nu mă interesa nepărat (nu mi-au spus ei, am inţeles). 

Aşadar… vineri, spre seară, unul dintre ei era pe bulevard văzându-şi de ale lui când - poc! - o tâmpită il loveşte peste spate cu sacoşa. Omul a reacţionat firesc: s-a întors şi a vrut s-o pocnească (era dreptul lui sa se apere) dar s-a oprit când a văzut-o pe bătrâioara care aproape spumega de furie strigând la el, măscărindu-l despre dorinta homosexualilor de a se căsători, de a avea aceleaşi drepturi si alte alea. Un bărbat care trecea pe acolo a sărit şi el: “Bă, rahat cu ochi, vrei să dai într-o doamnă?!” Si-a sărit la bătaie. Nu eram prea multi pe stradă; am intervenit si l-am smuls pe nenorocitul care-şi ridicase umbrela să lovească. “LesbianCa dracu’!” imi strigă şi vrea să dea în mine. Atunci au intervenit, din nou, alţii, şi i-au calmat pe cei doi homofobi care ne injurau la grămadă, ameninţau, blestemau...  In câteva minute s-a lăsat liniştea din nou. De data aceasta n-am mai tremurat ca varga – de-a lungul timpului am avut timp să mă “călesc”.

M-am gândit la Alan Turing in acea seara, matematicianul care a spart codul maşinii Enigma si datorita căruia – zic unii – al doilea razboi mondial s-a scurtat… Ar mai fi putut oferi multe omenirii, dar l-au tratat pentru homosexualitate si i-au facut creierul varză… Si m-am gândit la Rosa Parks, cea care a avut curajul sa se aseze in faţă in autobuz, nu in spate, unde era obligatoriu sa stea afro-americanii pe atunci (1955) si a refuzat sa cedeze locul unui alb… Si m-am gândit la alti oameni care au avut de suferit din cauza mentalitatii inguste a unora care, din pacate, par a fi prea multi…

Chiar si azi, in mileniul trei, sunt oameni care afirmă ca nu e normal sa se pună semnul egal intre rasa albă si celelalte rase, că nu-i normal ca persoanele de acelaşi sex sa se acupleze, că nu-i normal sa nu crezi in Dumnezeu, că nu-i normal să crezi in Dumnezeu, că nu-i normal ca un bătrân sa se însoare cu o tănăra sau un tânăr cu o bătrână… Cine, însă, are o definiţie absolută pentru normal? “Normalul” e dat de cutumă, de ceea ce crede o majoritate că e normal, dar majoritatea se poate înşela (a se vedea cazul Galileo Galilei: “Şi, totuşi, se învârte”).

Ceea ce este normal pentru unii poate fi anormal pentru alţii (şi invers) dar cum cântărim cine are dreptate?

▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬ ♫ ♫ ♫ ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

Sursa foto: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Homo_erectus_Steveoc_86.jpg

Eşti o mamă lamentabilă dacă ai succes în profesie

N-o zic eu, o zice unu’ Cristi Puiu… reducând femeia la un incubator.

Am tot auzit de Cristi Puiu, insă nu ştiu (ştiam) exact cine este; ştiu ca e regizor român si – zice lumea – unul de succes. A regizat, intre altele, şi “Moartea domnului Lăzărescu”, pentru care regizorul a primit multe premii… Are si un film, “Aurora”, care a fost criticat si văzut de numai 2000 de români. Zice el, in anul 2012, despre asta: Puţini, dar nu este ceva neobişnuit într-o ţară în care pentru 22 milioane de locuitori există aproximativ 80 de cinematografe. În perioada Ceauşescu, lucrurile stăteau altfel. Ţăranii alergau după poveşti cu eroi, filme româneşti. 

“Sieranevada” (coproducţie România - Franţa - Bosnia şi Herţegovina - Croaţia - Macedonia), prezentat anul acesta la Cannes, in cursa pentru Palme d’Or, a fost intâmpinat cu aplauze şi a fost apreciat inclusiv de critici.

Revenind la aura lui de misogin… In interviul oferit cu ocazia filmului său “Sieranevada” regizorul răspunde şi la întrebarea: De ce nu sunt regizoare de film de succes în România? (Nimic de zis, si intrebarea-mi pare stupida). Si zice regizorul:

Cel mai important lucru pe care-l poate face omul pe pământul ăsta este să dea viață. De departe, nu există nimic mai important, mai mare, mai unic. Femeia face chestia asta. Cred că femeile nici nu se mai grăbesc să facă altceva dacă fac copii. E așa o bucurie.  Să fii mamă e o chestie enormă. Din păcate, lucrurile au fost luate în răspăr în ultimii ani și femeile ajung să se vexeze pentru faptul că sunt reduse la statutul de mamă. Dacă tu reușești să treci peste preconcepțiile momentului și să te bucuri de statutul de mamă, să îl trăiești plenar, nu cred că îți mai vine în cap să faci tablouri. Multe femei care reușesc în carieră nu au copii sau sunt niște mame lamentabile. Omul se tot străduiește să inventeze lucruri noi și noutatea este, probabil, cea mai serioasă dintre ispitele cu care eu m-am întâlnit. Și cumva frontierele astea ale căutării noutății cu orice preț se extind și mătură viața privată. Dintr-o dată și acolo vrei să fie totul nou. Eu nu înțeleg, nu știu cum e mai bine sau mai rău. Probabil că retrogradul sunt eu, dar sunt foarte multe lucruri pe care nu le înțeleg. Nu doar legat de familie, ci și de cinema, de politică.

Interviul complet poate fi citit aici:

http://www.scena9.ro/article/cristi-puiu-sieranevada-cannes

Iata cum, pe româneşte spus, Cristi Puiu dă cu mucii in fasole. Femeile din viaţa lui, studentele cărora le-a predat „regia” or fi mulţumite?