După o pauză lungă de blog - nedorită in mod deosebit, dar benefică - vin cu poza unor zambile roz. La mijlocul lunii ianuarie am primit un ghiveci cu trei bulbi de zambile - culmea (sau nu) au crescut și au făcut flori. Le-am fotografiat ieri, special pentru jocul Reflexii in oglindă inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate.
Poluarea a ajuns să facă parte din viața noastră... E ceva ce nu vedem, dar simțim (chiar dacă ignorăm) și ne poate afecta sănătatea mai mult decât ne imaginăm sau vrem să credem. Probabil că ne resemnăm, in ideea că progresul tehnologic, in special, vine la pachet cu poluarea. Vrem aer curat, dar nu prea știm unde să mergem pentru a ne elibera plămânii de reziduuri. Cel mai curat aer este într-o pădure de conifere; coniferele emit uleiuri esențiale care purifică și dezinfectează aerul.
Privind poza aleasă (de pe pixabay) pentru Reflexii in oglindă, joc inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen, Între vis și realitate, doar că nu mi-am dat brânci să ies, să caut o pădure de conifere! Sunt destule in zonă, chiar dacă suprafața lor a fost diminuată drastic din cauze multiple, între care: construcție de imobile cu multe etaje, viloaie și fluidizare trafic pentru că - nu-i așa?! - mașina nu mai e un lux, ci o necesitate.
Acești aerosoli ai pădurilor de conifere prezintă efecte antiseptice și bactericide, pădurile de conifere devenind un filtru antiseptic, emanând fitoncide care distrug germenii patogeni din aparatul respirator, din afecțiunile dermatologice.
Concluzie. Pe cât posibil, împiedicați (și) tăierea pădurilor de conifere, și a coniferelor care mai sunt prin orașe. Plimbările prin orice pădure sunt benefice, dar pădurile de conifere oferă mai multe beneficii pentru sănătate - fitoncidele purifică, efectiv, aerul.
O legendă din Olanda spune că morile de vânt au fost cândva uriasi care apărau oamenii și satele lor de furia Doamnei Apelor care când era liniștită, și totul era frumos, când dezlănțuia vânturile, și valurile uriașe ale mării și râurilor înghițeau satele. Uriașii, puternici, reușeau să apere oamenii, învingând vânturile. La un moment dat, însă, nici ei nu au mai reușit să stăvilească vânturile și apele care se revărsau, oricât efort au depus. Atunci, cel mai puternic dintre uriași, i-a adresat Doamnei Apelor o rugăminte: să-l ia pe el, dacă tot vrea să ia ceva, și să-i lase pe oameni să trăiască în liniște. Stăpâna Apelor i-a admirat curajul, a potolit puțin furia vântului și i-a zis uriașului că nu poate lua un uriaș și să lase lumea neschimbată; va trebui să accepte să renunțe la trupul său, să devină una cu vântul și să-i apere pe oameni sub altă formă. Uriașul a acceptat fără ezitare - la fel și frații săi. Atunci, din cer a coborât un vârtej de lumină și trupurile uriașilor au început să se transforme: brațele puternice s-au lungit și au prins pânze mari, iar picioarele s-au transformat în turnuri înalte din lemn și piatră. În locul uriașilor au apărut morile de vânt.
Oamenii au învățat să îngrijească morile de vânt și să le folosească pentru a pompa apa, a macină grânele și a îmblânzi vânturile.
Poveste atașată imaginii din jocul Reflexii in oglindă, inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate.
Sursa foto: https://pixabay.com/users/evgenit-4930349/
Cele mai vechi mori cunoscute datează din anii 600 d.Hr. - persanii se pare că sunt cei care au inventat morile de vânt, între anii 600-900 d.Hr. Pânzele erau folosite pentru a propulsa vasele pe mare și persanii le-au utilizat și pentru propulsarea palelor morilor pentru a folosi vântul la măcinarea cerealelor. Modelul evderivat din primele mori de apă. În China, prima moară de vânt apare în jurul anului 1219 - se spune că Ginghis Han (1162 - 1227) a trimis în China prizonierii constructori de mori de vânt pentru a fi instructori in construirea acestora. Morile au fost folosite pentru măcinarea grânelor și pentru irigații.
In Europa, primele mori de vânt au apărut în perioada cruciadelor (1096 - 1270); nu e clar dacă au apărut în paralel sau e modelul copiat de la persani și modificat un pic.
Utilizarea principala a morilor de vânt a fost măcinarea cerealelor, dar au fost folosite și pentru drenarea terenurilor și la pomparea apei.
Între cer și pământ există o unitate care se reflectă, pe de o parte, in influența, reală sau presupusă, pe care Soarele, stelele și planetele o exercită asupra vieții plantelor, animalelor, oamenilor și asupra leacurilor care derivă din acestea; pe de altă parte, in repetarea structurilor de unde au luat naștere noțiunile de macrocosmos și microcosmos. (Paracelsus)
Reflexii in oglindă e jocul inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen, pe blogul Între vis și realitate. Un joc cu fotografii care surprind diverse oglindite.
Cine a inventat zarurile? Imposibil de afirmat cu certitudine, dar ele există de mii de ani. Sofocle (n.~ 496 î.Hr. - d. 406 î.Hr.) și Platon n. anii 420 în.Hr. - d. anii 340 î.Hr.) au susținut că Palamedes a inventat zarurile (jocul de table) in timpul asediului Troiei (cca. 1200 î.Hr.) Herodot (n.484 î.Hr. - d. 425 î.Hr.) zicea că lidienii din vremea regelui Atys (presupus a fi primul rege al Lidiei, mileniul doi î.Hr.) sunt inventatorii. Descoperirile arheologice, însă, contrazic afirmațiile celor amintiți.
Prezența punctelor pe fețele zarurilor e explicată prin faptul că atunci când au început a fi utilizate des numerele nu erau recunoscute pe scară largă - punctele au fost perfecte pentru standardizare.
Cel mai vechi zar confirmat e datat în jur de 2600 î.Hr. - e piramidal și era folosit in Simeria Antică, dar încă din jurul anilor 5000 î.Hr. au fost folosiți precursori ai zarurilor pentru a ghici viitorul - erau bucăți de oase de la animale și aveau patru fețe. Primele zaruri cu șase fețe se pare că au apărut în jur de 3000 î.Hr. (într-o zonă din Iranul de azi) și tot din os erau realizate. Dovezi istorice despre folosirea zarurilor in Mexic datează tot din jurul anului 3000 î.Hr.
Primele zaruri cubice au fost descoperite în mormintele egiptene din anii 2000 î.Hr. Din anii 900 în.Hr. datează primele zaruri cubice din Europa; din anii 600 î.Hr. datează cele mai vechi zaruri descoperite în China, iar din 400 î.Hr. sunt menționate în scrieri hinduse și buddhiste.
În Europa s-au impus zaruri!e cubice cu suma punctelor de pe fețele opuse egală cu șapte. Soldații romani sunt cei care au contribuit la popularizarea lor - ei au fost primii care au diversificat materialele din care erau făcute zarurile și, practic, le-au standardizat. Erau foarte populare in zona Mediteranei și au ajuns în nordul Europei după primele campanii vikinge.
Zarurile reprezintă cel mai vechi generator aleatoriu de numere. Există zaruri cu 4, 5, 7, 8, 10, 12, 16, 20 și chiar 100 de fețe - până ieri, când am citit pe punctul.ro știam că zarul e cub cu puncte și atât.
In Egipt a fost descoperit un zar cu 20 de fețe (datat în jurul anilor 300 î.Hr.) și un obiect similar, cu origini romane, a fost datat în primul secol după Hristos.
De regulă, zarurile au formă cubică: 6 fețe opuse și cu latura standard de 16 mm; suma numerelor situate pe două fețe opuse e egală cu 7 - regulă valabilă din antichitate. Există și zaruri cu formă poliedrică, alta decât cubul (numite corpuri ale lui Platon), cu toate fețele poligoane regulate și cu vârfurile având același număr de muchii.
Pentru standardizare oficială zarurile au fost supuse analizei matematice de Galileo Galilei și de Girolamo Cardano in jurul lui 1600 d.Hr., dar în anul 1888 au apărut zarurile de poker, cu 8 fețe, in 1906 a fost brevetat zarul cu 10 fețe, iar în 1985 a fost configurat zarul cu 100 de fețe.
Munții Scoției sunt un ținut încărcat de istorie și învăluit într-o aură de mister atemporal - simt așa doar vizionând filme artistice și documentare, citind cărți. Munții sunt impunători, văile întinse și lacurile nemișcate, ca niște oglinzi - un peisaj aproape mitic, unde la fiecare pas se poate dezvălui o poveste, o legendă care așteaptă să fie spusă.
Odinioară, Munții Scoției erau populați de clanuri puternice și castelele lor erau grandioase. Castelelor (ruine sau nu) frumuseții lacurilor, cerulului încețoșat li se adaugă poveștile despre curaj, romantism, creaturi despre care se spune că trăiesc în ape adânci și toate acestea captivează imaginația.
Istoria războaielor și rebeliunilor dintre clanurile din Highlands a dat naștere la nenumărate povești cu fantome. Legendele din Munții Scoției povestesc despre castele bântuite unde spiritele războinicilor și căpeteniilor încă bântuie.
În tradiția din zonele muntoase există povești despre zâne, selkie (sirenă, in mitologia celtică, in Scoția și Irlanda) și alte ființe supranaturale care sălășluiesc printre dealuri și ape - sunt mituri care reflectă credințe străvechi in magia lumii naturale; e un ținut unde fiecare piatră, pârâu ar putea deține un secret și unde nevăzutul nu e niciodată departe. Munții Scoției sunt un ținut unde vălul dintre istorie și mit pare subțire, un loc unde fiecare lac, fiecare vale, fiecare castel poartă șoapte ale trecutului.
Așa e descris ținutul Munților Scoției, pe care l-am văzut doar in filme și poze.
Foto: https://pixabay.com/users/hanskipie-6274370/
Tomi a venit în lumea aceasta în data de 07.07.2025 și a ajuns la noi in 23.09.2025, călătorind cu două trenuri (timp de circa 8 ore) în brațe la mama. A fost foarte cuminte! S-a dovedit ascultător și, aproape ca o pisică, și-a ales locul unde să-și facă nevoile - am muncit ceva până l-am convins să nu roadă absorbantul. Mai are de făcut un vaccin; până la începutul lunii noiembrie e recomandat să nu-l ducem pe afară.
O clipă nu stă locului - atunci când observă că sunt interesată de el. Au fost necesare câteva ore pentru a obține fotografiile pe care le prezint în jocul Reflexii in oglindă, inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate.
Tomi mai are o soră și un frate. Când a zis mama de ei m-am gândit la cățelușă; fata ai căreia au fost l-a îndrăgit cel mai mult pe Tomi și își dorea să ajungă el la noi - atunci am zis să îl ia pe cel care vine la ea. Când mama a intrat în curtea unde erau puii, părinții lor și bunica, toți trei, puii, au venit spre ea o parte din drum, apoi doi au făcut cale întoarsă in culcușul lor. Tomi a mers înainte și a acceptat să fie ținut în poală. Fata care-l îndrăgea s-a bucurat că a fost cel care a ales-o pe mama (implicit, aș zice, și pe noi). Sigur că toți sunt iubiți și îngrijiți, dar, deh, sunt unele vietăți față de care simțim mai mult...
Când stă liniștit mai fur câte o poză...
S-a obișnuit cu zgarda și, oarecum, cu lesa - încă se răsucește după lesă și caută să o prindă, să se joace. Abia aștept să pot ieși cu el la plimbare.
În jocul Reflexii in oglindă, inițiat de SoriN, găzduit azi de Carmen, pe blogul Între vis și realitate, am venit cu imaginea unui peisaj de toamnă, imagine descărcată de aici: https://pixabay.com/ro/users/leolo212-15013188/
Reflexii in oglindă e un joc inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen, pe blogul Între vis și realitate.
Vârfurile zimțate și văile in formă de U din Țara Kananaskis au o vechime de 12 mii de ani, din ultima era glaciară; au apărut pe măsură ce ghețarii groși de kilometri, vechi de milioane de ani, au început să se topească. Munții s-au format în circa 200 de milioane de ani. Roca e in principal calcar, format în mai ales din straturi de creaturi marine fosilizate, creaturi care au trăit cu milioane de ani în urmă în marea interioară care acoperea sudul Albertei.
Dovezile arheologice arată că acolo au locuit oameni cu 8000 de ani în urmă. Acum circa 150 de ani, căpitanul John Palliser (geograf, explorator, vânător irlandez) a ales denumirea Kananaskis pentru regiune. (https://www.biographi.ca/en/bio/palliser_john_11E.html)
Pare că întâlnim viața și unde ne așteptăm mai puțin; așa consider, conform imaginilor alese pentru Reflexii in oglindă, joc inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate.
Ador spiridușii (și basmele), și-am adus un Gnom aici, la jocul Reflexii in oglindă, inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate.
Gnomii sunt spirite supranaturale de mici dimensiuni; trăiesc sub pământ, în peșteri, dar și în alte locuri greu accesibile, ascunse. Se bucură de grădini și de păduri; se pot adapta la majoritatea condițiilor de viață cât timp există hrană suficientă - sunt vegetarieni. Există mai multe tipuri de gnomi: de pădure (se arată extrem de rar omului), de grădină (acestuia îi place mai mult omul și îi place să spună povești), de fermă, de casă, de dună, de munte ș.a. (unii locuiesc în copaci, unde au o intrare secretă).
Nu sunt văzuți pentru că vor să se ascundă de oameni - îi consideră pe oameni risipitori de resurse care distrug mediul înconjurător, lumea gnomilor, între alții. Totuși, ocazional, îi ajută pe oamenii care sunt harnici și demni. În unele tradiții, gnomii îi ajută pe oameni să-și aranjeze grădinile, intervenind în timpul nopții; în timpul zilei se transformă in piatră - se presupune că gnomul s-ar transforma in broască atunci când soarele se ridică pe cer, dar e mai răspândită credința că puterea razelor de soare il transformă in piatră.
Uneori sunt răutăcioși, jucându-le feste oamenilor și altor ființe, dar nu sunt răi. Sunt deținătorii unor cunoștințe străvechi și au faima de a fi înțelepți
Cine are grădină - reprezentare a lumii naturale - poate fi sigur că sunt pe acolo câțiva gnomi. 😊 Conform folclorului, gnomii sunt protectorii pământului și comorilor; in subteran, ei păzesc metalele și pietrele prețioase - sunt meșteșugari și artizani pricepuți când e vorba de prelucrarea metalelor și pietrelor prețioase. Sunt cunoscuți ca muncind din greu.
În timp ce gnomii de gen masculin își văd de prelucrarea metalelor și a pietrelor și se mai arată prin grădini, gnomii de gen feminin rămân în subteran, unde au grijă de adăposturi, de copii și unde pregătesc plante medicinale.
Gnomii sunt gardienii pământului, dar nu numai. Ei au grijă de case, de grădini, de natură, protejându-le de hoți, împiedicând dăunătorii să facă ravagii. Sunt considerați "aducători de noroc", motiv pentru care unii oameni așază în grădinile lor pitici din piatră.
O imagine care ilustrează o parte din insulele Lofoten din Norvegia. De pe muntele Reinebringen, aflat pe insula Moskenesøy, se poate vedea cel mai bine peisajul splendid al fiordurilor și munților din zona - afirmă cei care au fost acolo.
Imaginea am luat-o de pe site-ul cu poze care sunt oferite de autori fără drept de autor (https://pixabay.com/users/xiserge-15871962/) și o prezint în jocul Reflexii in oglindă, joc inițiat de SoriN și găzduit acum de Carmen pe blogul Între vis și realitate.
Cine știe?! Poate, într-o zi, voi ajunge și în zona fiordurilor din Norvegia.
Reflexii in oglindă (RiO) e un joc cu imagini care cuprind reflexii in oglindă, sclipiri. E inițiat de SoriN e găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate.
O balenă cu cocoașă, deși mare (13-14 m lungime) și grea cât un autobuz, e foarte agilă datorită protuberanțelor (tuberculi) de pe marginile înotătoarele foarte lungi. Poate fi întâlnită în toate oceanele.
Fiind în imposibilitatea de a accesa pe FB pagina preferată, cu și despre orașul natal: Brașov, orașul sufletului meu, aduc și la jocul Reflexii in oglindă - inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen, pe blogul Între vis și realitate - fotografii cu licență "la liber" încărcate de autori pe câteva site-uri.
Ce îmbătrânește mai repede: capul sau picioarele? Luând în considerare relativitatea timpului și ceea ce au descoperit cercetătorii, capul îmbătrânește mai repede.
Timpul trece mai repede la altitudini mai mari in câmpul gravitațional al Pământului. Nu vizibil, sesizabil, dar trece. In vârf de munte - și în cosmos - timpul se scurge mai repede, diferențe calculate în milisecunde. De la spațiu până la vârful munților, s-a măsurat diferența și Einstein a făcut-o exact. Vă zic ce am citit candva pe scientia.ro. Chestiunea e explicată de teoria relativității.
Ce e mai scump și mai frumos în viață? Vă gândiți la aur? Cu aur poți cumpăra orice: flori, cai, palate, pietre scumpe, sclave și sclavi. Dar apa sărată se va îndulci dacă arunci flori in ea? O să mă înțelegeți când vom călători în deșert. Cu aur cumpăr oameni și animale. Animalele lipsite de glas trudesc pentru mine. Bine! Dar apoi, spiritele rele mă ispitesc să ies de pe drumul bun, și nu mai văd nimic altceva decât nisip galben, sau crusta sărată a Deșertului Negru... Și cel mai îngrozitor chin al oamenilor se apropie: Setea! Știți ce este setea, tinere domn? Oh! Să vă păzească Allah! Să n-o cunoașteți vreodată! Setea este sare presărată pe inima care abia mai bate, setea e foc în măruntaie, setea e praf in sânge, setea e geamătul cleios.
Textul scris cu albastru e copiat din romanul Uluitoarele aventuri ale lui Marco Polo, de Willi Meinck, tradus de Romulus Guga și Ileana Foișoreanu; Editura Dacia, București, 1986.
Nasr-ed-din, un bătrân conducător al unei caravane, îi spunea tânărului Marco Polo ce înseamnă setea în deșert. Caravana urma să străbată zone deșertice spre regatul Kirman (azi, Kerman, provincie in Iran).
La sfârșitul săptămânii trecute am citit avertismentul UNICEF cu privire la copiii din Gaza, care riscă să moară de sete... Cumva, a fost inerent să aleg aceste imagini și acest text pentru Reflexii in Oglindă, un joc inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate. Apa e atât de prețioasă! Când vă e foarte sete încercați să vă refuzați acest lichid timp de o oră... Veți reuși să rezistați setei doar dacă aveți antrenament. 😊
Reflexii in oglindă, joc inițiat de SoriN, găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate.
Se spune că privind cu atenție Luna plină putem vedea, in unele nopți, Iepurașul de Jad care, in folclorul chinez, e companionul zeiței Chang'e (care locuiește în Palatul Lunii) și cel care prepară elixirul nemuririi.
Împăratul de Jad s-a deghizat într-un bătrân sărac, flămând, și a cerut mâncare de la maimuță, vidră, șacal și iepure. Maimuța a adunat fructe și i le-a oferit; vidra i-a dat pește, șacalul a prins o șopârlă. Iepurele a putut aduna doar iarbă, dar știind că oamenii nu se hrănesc cu iarbă s-a sacrificat pe sine aruncându-se in focul pe care acel bătrân flămând îl aprinsese. Dar iepurele nu a ars. Impresionat de sacrificiul iepurelui, bătrânul s-a dezvăluit ca fiind Împăratul de Jad și în semn de prețuire l-a trimis pe Lună, pentru a deveni nemuritor. Iepurele a devenit mai apoi cunoscut ca Iepurele de Jad nemuritor care cunoaște secretul elixirului nemuririi. De oriunde am privi, vedem conturul iepurelui amestecând cu pistilul in mojar.
Iepurele de Jad e simbol al altruismului și sacrificiului.
Ce să fie, ce să fie, pentru jocul Reflexii in oglindă inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate?!
Când nu sunt hotărâtă... las numărătoarea să răspundă. Pe site-ul cu imagini am ales poze cu reflexii și am zis că voi posta foto zece. E cea publicată. Dacă aș fi reîncărcat pagina ar fi fost alta, și alta... Aș fi putut să mai adaug vreo două, dar nu vreau să abuzez, chiar dacă sunt poze cu licență gratis - e suficient câte descarc săptămânal de când accesul la pagina preferată - cu fotografii - de pe FB îmi e greu accesibilă.
Sursa foto: https://pixabay.com/users/jameswheeler-5314099/
Poza de mai jos nu am ales-o întâmplător pentru jocul Reflexii in oglindă inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate. Nu e tocmai o reflexie, conform jocului, dar e, totuși, una: peste timp - imaginându-mi că ovalul cu chipul tinerei e oglindă.
Luni - sau marți?! nu contează - m-a rugat o vecină să merg cu ea in piață să facă mai multe cumpărături și să o ajut la cărat, să nu facă zece drumuri. Era în jurul orei 11 - piața era aglomerată, dar nu chiar ca-n urmă cu 4-5 ani când am început să fac și eu cumpărături din piață, și mergeam de credeam că stau. Eu târam după mine un cărucior de piață, vecina, in fața mea, se oprea pe la tarabe. După ce am umplut căruciorul ne-am îndreptat spre una dintre porți, mergând încet, in urma altor bătrânei. Un bărbat înalt, solid, la vreo 50 de ani (după aprecierea mea de doi lei) se grăbea nevoie mare. La un moment dat era în fața mea, in spatele vecinei, și-l aud: Hai, babo, mișcă, că ne ia moartea aici! Nu sunt sigură dacă vecinei i s-a adresat sau doamnei care era în fața noastră cu câteva persoane și se deplasa cu ajutorul unui cadru, dar indiferent cui s-a adresat am simțit - aproape la propriu! - cum mi se adună tot sângele în cap.
Ce-am povestit s-a întâmplat în cel mult două minute de înghesuială. Nu i-am spus vecinei, nu le-am spus alor mei (încă). Cred că nu a observat nimeni ce am făcut deoarece m-am prefăcut că am treabă cu o roată a căruciorului pe care-l aveam.
Știiiiuuuu, e oribil ce-am făcut! In acel moment radiam de satisfacție! Și după vreo cinci minute îmi părea rău că l-am pus în acea situație... Poate că se grăbea la o nevastă cicălitoare sau la una bolnavă sau din ultimii bani și-a cumpărat acei cartofi... sau... sau... Mai apoi mi-a părut îngrozitor de rău, nu doar rău, dar mi-a trecut destul de repede, in ideea că ar fi trebuit să-și țină frustrările pentru el, nu să spună ce a spus - vecina alături de care eram a fost tare supărată auzind vorbele inițiale ale individului, dar mai apoi s-a înseninat puțin, când tipul aduna cartofi in înghesuială. Acea slabă consolare a ei mi-a mers la suflet. Știu că îmi voi primi răsplata: acțiune și reacțiune, așa-i legea. 😃 Și... mai știu un lucru: aș face la fel dacă aș mai avea parte de-o ocazie asemănătoare. Ups.
Sursa foto: https://pixabay.com/users/beasternchen-32364022/ (generată cu IA)