27 ian. 2018

In vizită la Auschwitz-Birkenau

Spre sfârşitul clasei a XII-a câţiva colegi care împliniserăm vârsta de 18 ani, am hotărât să mergem într-o excursie in Republica Democrată Germană. Aveam noi oarece gânduri, dar nimic nu se concretizase. Între timp, din cei şase care eram, doi au renunţat la excursie. Patru rămaşi, am plecat spre Biroul de Turism pentru Tineret (B.T.T.) să plătim avansul pentru excursie. Am plătit şi aşteptam cu nerăbdare să plecăm. După o săptămână, aşa cum era scris in contract, am fost să plătim restul de bani pentru excursie. Surpriză! Spre RDG se anulaseră toate excursiile. Aveam de ales între Bulgaria şi Polonia sau banii înapoi. Doi şi-au luat banii înapoi. Eu şi prietena mea am zis: “Hai in Polonia, să vedem Varşovia şi Cracovia”.
Grupul era format din 30 de oameni – numai excursii in grup se organizau – şi am plecat cu trenul. Prietena aceasta a mea era o carte de glume ambulantă. Cum îmi plăcea să-i dau replica am ţinut-o într-un râs tot drumul şi pe oriunde mergeam să vizităm ceva. Când am vizitat nu ştiu ce catedrală din Varşovia a trebuit să ieşim pentru că ne strâmbam de râs – nu aveam un motiv anume, doar că făceam comentarii aiuristice (râdeam ca proastele, altfel spus) pe tema excursiei pe care nu am dorit-o dar in care ne aflam.
Mi-a trecut pofta de râs in momentul in care am păşit pe sub arcada lagărului Auschwitz-Birkenau. Prietena mea şi cei mai mulţi din grup au ales să nu viziteze acel muzeu, aşa că au plecat cu autocarul spre alt obiectiv turistic. Am vrut să văd locul despre care am citit multe până atunci, locul despre care am văzut filme, locul unde s-a implementat soluţia finală gândită de nazişti.
Am intrat pe “Poarta Morţii”.
Trenurile erau încărcate cu oameni de diverse naţionalitîţi (lagărul avea sectoare speciale pentru fiecare naţionalitate). In acel moment n-am mai mers in pantofii mei, ci in ai celor care au ajuns acolo după o lungă călătorie in vagoane de transport animale şi marfă. Nu trebuia să închid ochii pentru a auzi strigătele naziştilor, glasurile disperate ale oamenilor care erau triaţi aproape imediat ce coborau din vagoane. Călcam pe urmele lor, îmi lăsam bagajale unde mi se spunea şi tăceam. Inima îmi bătea cu putere, de spaimă. Intuiam că va urma agonia. Mă imaginam la “vestiare”, scotându-mi toate hainele; îngehsuită între zeci de femei goale, împinsă “la duşuri” ca o vită. Umilită, aşteptam să fiu rasă în cap, spre distracţia paznicilor, neînţelegând ce-şi spun, dar intuind - după râsul lor grotesc - că îşi bat joc. Îmbrăcam apoi hainele împuţite pe care mi le trânteau in braţe, haine din material aspru, in dungi, şi ieşeam, aşteptând repartizarea într-un bloc, dârdâind de frig şi frică in rochia dungată.
Trupele SS germane, când făceau trierea noilor veniţi despărţeau bătrânii şi copiii de cei consideraţi apţi de muncă şi îi conduceau pe ultimul drum, spre camerele de gazare care arătau a săli de duş. Cei “păstraţi” pentru muncă erau despuiaţi, raşi in cap, batjocoriţi… li se tatua numărul şi din oameni deveneau animale cu număr de inventar.
Lagărul e imens – nu-mi mai amintesc tot ce am văzut – dar impresia mi-a rămas. Când eram acolo, in interitoriul crematoriului, aveam senzaţia că simt miros de ars…
Îmi amintesc miniaturile din capete umane, grămezile de păr, de dinţi din aur, de bijuterii, de ochelari, de haine, de fel şi fel de genţi şi valize, grămezile cu pantofiori de copii, cele cu încălţămintea adulţilor, stilouri, cărţi, fotografii şi o mulţime de obiecte personale… Cum să nu mă pufnească plânsul când ştiam că toate acele obiecte aparţinuseră unor oameni care avuseseră visuri şi speranţe pentru viitor, oameni care avuseseră o viaţă liniştită până când naziştii au decis să le hotărască destinul?! Şi-am dat apă la şoricei pe rupte, dar nu am vrut să ies, aşa cum m-a îndemnat ghidul, am insistat să văd tot ce ne arătau, să nu uit esenţialul: aşa ceva nu trebuie să se mai întâmple!
Pe lângă Auschwitz-Birkenau, naziştii mai aveau şi alte lagăre de exterminare: Treblinka, Belzec, Chelmno, Sobibor. Un milion şi ceva de oameni, cetăţeni din toate statele ocupate de nazişti, au fost exterminaţi in lagărul Auschwitz-Birkenau.
Aici şi-au găsit moartea clerici şi oameni de diverse confesiuni, din diverse clase sociale şi care exercitau diverse profesii, femei, bărbaţi şi copii de toate vârstele. Erau aduşi aici şi de prin alte lagare de concentrare şi din lagărele de prizonieri de război. La 3 septembrie 1941 au murit gazaţi 600 de prizonieri de război şi 250 de deţinuţi aflaţi la infirmeria lagărului.
In Blocul 11, numit şi “Blocul morţii”, in ziua de 14 august 1941 moare, după două săptămâni de înfometare şi o injecţie cu formol, preotul polonez Maximilian Kolbe (canonizat ulterior), unul dintre fondatorii asociaţiei religioase “Armata Maicii Domnului”.  Era închis in Blocul 14, dar pentru că un deţinut de acolo evadase şi nu fusese găsit in 48 de ore (cum cereau regulile lagărului) toţi ocupanţii acelui bloc erau înşiraţi pe platou şi fiecare al zecelea era condamnat la moarte. Unul dintre deţinuţii care a fost “ales” a început să-şi strige copiii şi să plângă… Preotul s-a desprins din grup şi a cerut comandantului să meargă in locul aceluia – cererea i-a fost aprobată şi, alături de ceilalţi condamnaţi, a fost aruncat, gol, într-o celulă rece, fără ferestre şi fără aerisire – era mormântul celor îngropaţi de vii.
Această vizită in lagăr mi-a întărit convingerea că nu trebuie să închid ochii la nicio nedreptate, chiar dacă această nedreptate nu este împotriva mea, personal, sau împotriva celor dragi. Această vizită in lagăr mi-a întărit hotărârea de a nu tolera nicio manifestare de rasism din partea oricui ar veni. Atunci când ne facem că nu vedem ceva, atunci când nu reacţionam cu hotărâre unii dezaxaţi câştigă tot mai multă putere şi apoi trece prea mult timp până să fie învinşi, timp in care îşi săvârşesc nelegiurile cu tot mai multă răutate.
In 14 iunie 1940 naziştii au direcţionat primul convoi de polonezi in acest lagăr (de fapt, un complex de lagăre). In 27 ianuarie 1945 cel mai mare lagăr de exterminare nazist a fost eliberat de armata sovietică. 

27 ianuarie a fost desemnata Ziua Internaţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului.
********************************************************************************************************** 
(am fotografiat două dintre vederile cumpărate atunci)

13 comentarii:

  1. Felicitări pentru acest articol, dragă Diana. Sunt de acord cu tine că răul trebuie tăiat de la rădăcină, nu trebuie lăsat să ia amploare.

    Îți doresc un weekend frumos și liniștit!

    RăspundețiȘtergere
  2. M-a răscolit articolul deci îţi dai seama cum m-ar da peste cap o vizită acolo...
    Am fost la Dachau şi deşi e mult mai uşor de suportat, tot am ieşit cu nod în gât.

    RăspundețiȘtergere
  3. A trebuit sa stau un pic si sa-mi înghit lacrimile si tot nu stiu ce sa scriu! Cu greu am putut sa vad Schindler's List, cu greu am citit împreuna cu Gaby Jurnalul lui Anne Frank. Sunt lucruri cu un mare impactul emotional. Ai dreptate, asa tragedii nu trebuie sa se mai întample niciodata! Si totusi ... se întampla!
    Meriti aplauze la scena deschisa pentru acest articol!Reverență! Multumesc!
    Sa ai un weekend minunat! Pupici!

    RăspundețiȘtergere
  4. Toata stima pentru articol, Diana draga. Doar citind despre aceste subiecte ma ingrozesc! Insa cand ma gandesc la toata suferinta de acolo este terifiant. Si tot nu pot intelege cum s-a putut asa ceva. Un astfel de rau oribil. Si cate se mai intampla pe planeta!
    Si concluzia ta este foarte corecta. A te preface ca nu vezi nu face decat sa amplifice uratul!

    Un weekend frumos sa ai! Pupici!


    RăspundețiȘtergere
  5. emoţionant ai scris ! un subiect greu de abordat ! nu aş fi reuşit să vizitez lagărul ! când eram mai mică, la şcoală, am citit o carte ce avea şi fotografii despre un lagăr - lectura a fost dificilă prin emoţiile create în sufleţelul meu ! fascismul a fost ceva groaznic de rău, dar şi comunismul a fost la fel de rău: pe noi ne-a distrus, încât nu ne vom putea repara, ca societate, încă timp de câteva generaţii...
    este bine să reaţionezi în faţa răului... nu este uşor ! mă bucur că am ''respirat'' pentru puţin timp atmosfera din Piaţa Universităţii (am şi 2 discuri de vilin cu cântecele golanilor-o micuţă amintire), sunt cu sufletul alături de cei ce au fost şi mai ies, periodic, în stradă, neuitându-se că plouă sau ninge, demonstrând că le pasă...
    felicitări pentru articol !
    îţi doresc un weekend cât mai liniştit, plăcut !
    pupic !

    RăspundețiȘtergere
  6. That horror should never happen again, never again...

    Good weekend!

    RăspundețiȘtergere
  7. Cumplit e numai să ne imaginăm toate atrocitățile nazismului, dar să mai şi intrăm în contact cu rămășițele acestuia... Nu ar trebui să se mai întâmple vreodată, bine zici. O duminică luminoasă să ai, Diana! 😊

    RăspundețiȘtergere
  8. nu am fost la Auschwitz-Birkenau, dar am fost la Dachau, la doar 50 km e orasul în care locuiesc... Am simtit exact ceea ce ai simtit si tu la intrarea in lagar... greu de exprimat în cuvinte! Tin minte ca dupa vizitarea lagarului nu am fost in stare multe ore sa rostesc vreun cuvânt. Durerea si tristetea imi sugrumau puterea de a articula cuvinte... Nu voi uita niciodata ziua aceea din anul 2002.

    RăspundețiȘtergere
  9. Am citit mult si am vazut multe filme pe tema lagarului de la Auschwits.Acum nu cred ca as mai fi capabila.Varsta te sensibilizeaza,pana la refuz in a mai aminti,macar de asa atrocitati.Pentru mintea mea,asta a fost o boala grava si sper sa nu mai revina.Noapte buna Diana,fara cosmarurui!

    RăspundețiȘtergere
  10. Sunt convinsa ca ai retrait acele grozavii si cand ai scris,si,probabil,
    nopti de-a randul...
    Nu am vazut nimic concret,ci doar in documentare,am citit si m-am cutremurat,filme,in special cel cu Liam Nissen-Lista lui Schindler...m-am
    cutremurat.Sunt multe atrocitati ce se petrec in zilele noastre,in diferite tari(civilizate!),zone,uitate de lume.Altele chiar la noi,acum
    sau cu 20-50-...ani in urma.
    NU TREBUIE SA REPETE,nici crimele naziste,nici culag-urile comuniste !
    Draga Diana,iti doresc o saptamana frumoasa,cu zapada,daca nu te-ai saturat de ea !

    RăspundețiȘtergere
  11. Un articol cutremurător. O experiență care te-a marcat pe viață. Și ai reușit să ne transmiți și nouă stările sufletești prin care le-ai trăit atunci. Da, așa ceva nu trebuie să se mai întâmple niciodată, iar oamenii nu trebuie să uite aceste grozăvii și faptul că au fost posibile, într-o lume care se consideră „civilizată”. Este o lecție de istorie foarte importantă. Atunci când politica deraiază pe miriștile totalitarismului (și ce ușor se întâmplă așa!), principiile morale și legile umane elementare sunt înlocuite de grozăvii inimaginabile. Asta trebuie să învețe fiecare generație, că nu trebuie să facem niciodată rabat de la omenie, dreptate, bunătate și iubire de semeni necondiționată de nimic. Nu există nicio justificare pentru crimă!
    Felicitări pentru articol, dragă Diana!

    RăspundețiȘtergere
  12. Unul dintre prieteni a fost si el in vizita. Mi-a povestit cum tot locul doare, de cum pasesti, durerea inca vibreaza in aer acolo..
    Nu tb sa se mai intample niciodata asa ceva...insa la cata ura zace in sufletului omului uneori...e tare greu sa visezi la pacea universala..

    RăspundețiȘtergere
  13. Va multumesc pentru "prezenta" la aceasta postare. Va rog sa ma iertati ca nu pot raspunde punctual - pur si simplu imi e greu sa ma gandesc la ceea ce pot face unii oameni semenilor lor. :(
    Sper, din tot sufletul, ca asa ceva sa nu se repete. Probabil ca nu se va repeta la aceascta "scara", dar raul bantuie prin lume - si nu pare posibil a fi oprit. :(
    Un rau, cat de mic pare, trebuie ucis din faşă. Orice gand ca "nu e treaba mea"; "las' ca rezolva altii" e gresit si periculos...

    Numai bine va doresc, tuturor!

    RăspundețiȘtergere