27 ianuarie-Comemorarea Victimelor Holocaustului

De prin iarna anului 2024, in special, mă gândesc că de nu ar exista legi - celor mai mulți indivizi le e frica de pedeapsa - istoria s-ar putea repeta și în ceea ce privește Holocaustul (poate nu la o scară atât de mare, dar suficient ca un mare număr de oameni să aibă de suferit). 

Faptul că mulți sunt rasiști, antisemiți și antimaiștiuce se poate remarca foarte ușor, din exprimarea acestora: Eu nu am nimic cu..., dar. Nu sunt rasist, dar... Mai mult nu trebuie sa spună pentru că știm că sunt exact ce afirmă că nu sunt.

Victime ale rasismului, ale discriminărilor de tot felul sunt în toată lumea... dar nu așa cum s-a întâmplat în timpul celui de-al doilea război mondial. Știm, mai mult sau mai puțin, ce s-a întâmplat, știm (oarecum) cum de-a fost posibil sa se întâmple, dar nu vom ști niciodată (sper!) cum se simte când trăiești așa ceva.

Ce este Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului

Comemorarea victimelor Holocaustului nu e doar o aducere aminte, ci și un avertisment asupra urii, intoleranței, prejudecăților, rasismului.

Ceea ce s-a întâmplat atunci e o rușine pentru toți cei care se considera ființe umane. Nu e ca și cum azi, in lume, nu ar mai avea loc atrocități, distrugerea omului de către om, dar atunci a fost ceva organizat la scara mare.

Hotărârea ca aceasta zi sa fie comemorată in 27 ianuarie (1945, eliberarea deținuților din Auschwitz de un corp al Armatei Roșii) a fost luată de Organizația Națiunilor Unite în anul 2005, și prima comemorare a avut loc în 2006.

Ceea ce s-a întâmplat în timpul războiului în aceste lagăre de concentrare, de muncă forțată, de ucidere in masă a fost posibil pe fondul urii, prejudecăților, antisemitismului, rasismului... Aceasta Zi Internațională a Comemorării Victimelor Holocaustului e menită să ne țină atenția trează, să fim conștienți că ura, rasismul, prejudecățile există și să căutăm cu atenție semnele - pentru ca istoria sa nu se repete.

Amintirea trecutului ar trebui sa fie o garanție că așa ceva nu se va repeta.

Oamenii care erau scoși din case nu știau că sunt duși la muncă forțată, la moarte, și fiecare avea cu el cel puțin o valiză, cu lucruri de valoare materială și/sau sentimentala, documente, haine de schimb, jucării (cei care aveau copii mici). Când ajungeau la destinație le erau luate toate acestea și nu numai...

Ce este Holocaustul

Termenul Holocaust provine din limba greacă și înseamnă complet ars. E termenul care reprezintă cel mai mare masacru din istoria omenirii. 

Din anii 1950, termenul a fost restrâns și se referă exclusiv la masacrarea evreilor, in ajunul și în timpul celui de-al doilea război mondial, nu și la alte ucideri care au avut loc în timpul acestui război dincolo de linia frontului. Se estimează că peste două sute de mii de asasini au participat la Holocaust.

Numai la Auschwitz au fost uciși circa 1,1 milioane de oameni, majoritatea (aproximativ 90%) fiind evrei. Acest lagăr a fost unul dintre multele locuri de concentrare și de ucidere in masă organizate de Germania nazistă. 

In timpul celui de-al doilea război mondial au murit în astfel de locuri nu doar peste șase milioane de evrei, ci și sute de mii de romi și sinti (subgrup de romi care trăiește în principal în Germania și în alte țări din Europa Centrală), persoane cu dizabilități (fizice și/sau psihice), criminali, asociali (persoane considerate de regimul hitlerist că duc o existență parazitara și sunt balast pentru societate), homosexuali, Martori ai lui Iehova, oponenți politici ai nazismului, prizonieri de război, cetățeni sovietici și alte grupuri etnice slave și mulți alții, ne-evrei.

In vara anului 1944, simțind că pierd războiul, hitleriștii au început o exterminare intensiva, încercând să-și acopere urmele, ucigând,  incendiind și aruncând in aer clădiri din lagăr, dar Armata Roșie a înaintat mai repede decât se așteptau...

Să nu uităm nici de marșurile morții... Pe măsură ce Frontul de Est cădea, in vara anului 1944, naziștii au început să mute deținuții, din lagărele din Polonia ocupată, spre vest, către și în Reich - in vagoane neacoperite, dar mai des pe jos. In iarnă, mai ales, mii de prizonieri au murit - de frig, de foame, de epuizare. Trupele germane aveau ordin să împuște toți prizonierii care nu puteau ține pasul sau sa coboare din tren.

Acest eveniment istoric numit azi Holocaust s-a desfășurat între 1933 (ascensiunea naziștilor la putere, in Germania) și 1945 (înfrângerea Germaniei în cel de-al doilea război mondial); s-a urmărit, de Germania nazistă, distrugerea evreilor, conform concepției sale rasiste și antisemite. E un eveniment crucial - in plan etic, legal, cultural - care nu trebuie uitat. S-ar putea spune că Holocaustul a început, efectiv, in noaptea de 9 spre 10 noiembrie, cunoscută ca Noaptea de Cristal,  Noaptea sticlei sparte (Noaptea pogromului din noiembrie, in fapt) - sinagogile au fost incendiate, magazinele deținute de evrei au fost vandalizate, sute de oameni (evrei) și-au pierdut viața și mii au luat drumul lagărelor de concentrare; toate acestea în nici 24 de ore. Până în 13 noiembrie, în toată Germania și Austria s-a întâmplat același lucru: evreii erau scoși din casele lor, bătuți, urcați în camioane; clădirile erau devastate - participau și civili la aceasta nenorocire; străzile erau acoperite cu cioburi...

Ajunși în lagăr erau triati: bătrânii, copiii mici, bolnavii erau trimiși, de regulă, direct la moarte. Ceilalți erau deposedați de tot ce aveau, erau tunși, ținuți în carantină, batjocoriti, chinuiți apoi, cei care rezistau, erau repartizați în dormitoare. Celor uciși li se extrăgeau dinții de aur, iar părul era folosit in industrie.

In timpul Holocaustului au fost uciși cel puțin 1,5 milioane de copii.

Întrebarea, retorica, ce se formulează din reflex este: cum poate o ființă umană să ucidă, cu intenție, o ființă umană copil? Cum își poate apăra un părinte copilul, în condiții terifiante?!

Prizonierii care nu (mai) puteau munci ajungeau în camera de gazare și cei care mureau, la crematoriu (dar și în gropile comune)...

Ce s-a întâmplat atunci doar că nu mă face să cred că se transmite cruzimea, ca un virus... Explicație rațională nu există...

Notă. Imaginile sunt poze pe care le-am făcut materialelor cumpărate de la Muzeul Auschwitz - Birkenau.

Există câte o expoziție în fiecare bloc al morții - sunt prezentate obiecte și spații încărcate de suferința oamenilor care au trăit acolo în cele mai crude condiții. 

Denial. Negare. Film

Printr-un concurs de împrejurări am ajuns să văd, de curând, filmul Denial (2016), ecranizare a unui fapt real: procesul intentat de David Irving (autor britanic de scrieri istorice, mai ales despre al doilea război mondial, cu accent pe Hitler) și Dr. Deborah Lipstadt, profesor de istorie evreiască modernă și studiul Holocaustului, la o universitate din SUA.

Amintesc acest film pentru că este Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. În 27 ianuarie 1945, trupele sovietice eliberau supraviețuitorii din lagărul nazist de la Auschwitz-Birkenau (pe actualul teritoriu al Poloniei).

Există oameni care neagă că genocidul împotriva evreilor ar fi avut loc. Indivizi precum David Irving vor să-l reabiliteze pe Hitler (între altele) și susțin că nu de la el a pornit ideea exterminării tuturor evreilor din Germania, și mai apoi din toate teritoriile cucerite. Faptul că cineva neagă ceva ține de dreptul la libera exprimare, dar în momentul în care unii oameni – mai ales cei recunoscuți cu autoritate în domeniu - interpretează deformat – cu intenție! - anumite documente istorice, nu mai e vorba despre libera exprimare, ci despre minciună: ei mint oamenii prin interpretările pe care le dau documentelor și faptelor pentru că vor să-și susțină o teorie, un punct de vedere etc..

În anul 1993, Deborah Lipstadt a publicat cartea Denying the Holocaust: The Growing Assault on Truth and Memory, carte în care, ocazional, critică unele dintre scrierile lui David Irving. În anul 1996, Irving o cheamă în judecată în Anglia (alături de editura care i-a publicat cartea), acuzând-o de calomnie. În sistemul juridic britanic, în cazul calomniei, apărarea trebuie să-și dovedească nevinovăția și nu reclamantul să dovedească că a fost calomniat. Irving susține că a fost numit „negaționist”, ceea ce a atras valuri de ură împotriva lui, afectându-i și cariera de autor (Irving, însă, începuse să nu mai fie credibil de pe la sfârșitul anilor 1980). Autoarea s-a referit la el ca la un revizionist care (între altele) neagă numărul victimelor evrei în timpul celui de-al doilea război mondial. Decizia în proces a fost dată în aprilie 2000.

Tribunalul britanic a constatat că Irving este un rasist, antisemit și negaționist activ al Holocaustului care pentru propriile sale motive ideologice a denaturat persistent și deliberat dovezile istorice. In lucrările lui, Irving a denaturat rolul îndeplinit de Adolf Hitler în realizarea Holocaustului pentru a-l descrie într-o lumină favorabilă. Apelul lui Irving a fost respins.

Povestea din film e concentrată asupra experienței personale a autoarei și în procesul ecranizat se pierd unele declarații ale istoricilor care au fost citați ca martori, dar ideea se înțelege. Avocații care au reprezentat-o pe Deborah Lipstadt (și editura Penguin Books) au reușit să demonstreze că David Irving interpretase eronat - cu intenție – unele documente pe care le-a cercetat deoarece voia neapărat să-și susțină punctul de vedere. Judecătorul a întrebat la un moment dat: Dacă Irving chiar crede ce spune? Asta nu e minciună. Dar Irving nu credea – dacă ar fi crezut n-ar fi interpretat/tradus în favoarea teoriei sale anumite documente din arhive. Studiind tot ce a scris și publicat Irving, cercetând discursurile pe care le-a ținut în public (și care au fost înregistrate), comparându-le cu documentele pe care Irving pretindea că le-a descoperit și studiat, experții martori pentru Deborah au ajuns la concluzia, imposibil de combătut, că Irving e rasist, e antisemit și alți anti, deformând – cu intenție - fapte și documente în interes personal, dar și în interesul grupărilor extremiste. Scopul lui esențial a fost „reabilitarea” lui Hitler, despre care a scris la un moment dat că acesta, de-ar fi știut, ar fi încercat să oprească planul „Soluția finală”.

Când a sosit la Londra pentru proces, Deborah era de părere că nu un tribunal e potrivit pentru a judeca un adevăr istoric... Tot ea insistă asupra dreptului oricui la libera exprimare. Libertatea cuvântului înseamnă să poți spune orice dorești, dar nu să minți și să nu te aștepți la a suporta consecințele. (...) Nu toate opiniile sunt la fel și unele lucruri se întâmplă cum spunem noi. Au apărut sclavia și moartea neagră. Pământul e rotund. Banchizele se topesc și Elvis a murit. (Deborah Lipstadt, la conferința de presă după câștigarea procesului).

**

De-a lungul timpului, David Irving a făcut turnee prin statele europene, în Statele Unite ale Americii, în Australia și Noua Zeelandă ținând discursuri în apărarea lui Hitler și a național-socialismului, dar în ultimii ani turneele lui au fost limitate pentru că, în timp, Germania, Austria, Australia, Noua Zeelandă i-au interzis intrarea. Austriecii l-au și condamnat la 3 ani de închisoare, pentru discursuri ținute în anul 1989, dar a făcut doar 13 luni de închisoare, undeva prin 2005-2006, apoi a fost deportat în Marea Britanie.

Cei care neagă Holocaustul își bazează afirmațiile pe următoarele, în principal:

1. Nu a existat nicio încercare sistematică (organizată) a naziștilor de a ucide toți evreii din Europa.

2. Numărul victimelor este exagerat – în opinia lor (bazată pe ce?! mă întreb) numărul celor uciși e mai mic de 5-6 milioane;

3. Auschwitz nu a fost construit special pentru exterminare; nu au existat camere de gazare sau spații speciale pentru exterminare – poate că ar trebui ca mai mulți oameni să viziteze acest lagăr-muzeu teribil, pe care Irving l-a numit „atracție turistică”! Chiar dacă acolo ar fi murit în chinuri "numai" o mie de oameni - zece oameni, un om! - cine e de bună credință nu poate face astfel de afirmații. Josef Mengele a lucrat acolo, și a făcut experimente inumane pe cel puțin 7000 de deținuți (majoritatea dintre aceștia au murit în timpul acestora sau imediat după).

4. Holocaustul este un mit inventat de evrei pentru a primi compensații financiare și pentru a crește bogățiile statului Israel.

Faptul în sine, că cineva neagă ceva, poate părea neimportant, dar dacă se insistă pe astfel de negări ale unor adevăruri istorice există un pericol real ca respectivele fapte să se repete deoarece „nu vedem semnele” că ceva e pe cale să se repete. Pentru a împiedica negarea Holocaustului în public, unele state au adoptat legi prin care incriminează explicit sau implicit negarea Holocaustului: Austria, Belgia, Canada, Republica Cehă, Elveția, Franța, Germania, Israel, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Olanda, Polonia, Portugalia, România și Slovacia.

Organizațiile care reprezintă grupurile victimelor din timpul Holocaustului au avut, în general, păreri împărțite cu privire la propunerea pentru astfel de legi. Există o mulțime de critici cu privire la acestea, mai ales cu referire la libertatea de exprimare. Discursurile de sorginte comunistă erau interzise în anii 1940, și comuniștii erau vânați. La ce-a folosit românilor, de exemplu, această interdicție? Consider că educația este o metodă cu rezultate mai bune pe termen lung, decât legile de combatere a negării Holocaustului. Li se dă apă la moară extremiștilor... Aplicarea unor astfel de legi ar putea face martiri din cei închiși pentru încălcarea lor.

În ianuarie 2019, într-un interviu pentru The New Yorker, cu ocazia publicării cărții sale Antisemitism: Here and Now, istoricul Holocaustului, Deborah Esther Lipstadt și-a exprimat (din nou) opoziția față de legile împotriva exprimării negării Holocaustului:

Mă opun ferm legilor împotriva negării Holocaustului. În primul rând pentru că sunt un susținător destul de feroce al Primului Amendament. De când am fost dată în judecată pentru calomnie sunt și mai mult. Nu cred că aceste legi sunt eficiente. Cred că transformă tot ce nu e permis în fructe interzise. (...) Al treilea motiv pentru care sunt împotriva lor este că nu vreau ca politicienii să decidă cu privire la ceea ce poate și nu poate fi spus. Asta mă sperie enorm.

Noam Chomsky este de părere, între altele, că astfel de legi aduc deservicii memoriei victimelor Holocaustului.

Alături de negarea genocidului, încercările de a justifica genocidul sunt pedepsite în mai multe țări. Oare, ce fel de oameni sunt aceia care vor să... justifice genocidul? sau rasismul sau orice fel de discriminare?

Holocaustul a existat – inclusiv cel din România. Dacă în România ar fi fost „lapte și miere” pentru evrei atunci de ce unii români au ascuns în pivnițe, poduri și pe te miri unde, evrei? De ce multe altele, de fapt?!

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/File:Denial_(2016_film).jpg

Ziua Naţională de Comemorare a Holocaustului - 9 octombrie

In România, prima zi de comemorare a Holocaustului a fost in anul 2004. A fost aleasă ziua de 9 octombrie pentru că la această dată, in 1941, a început deportarea evreilor din Bucovina in Transnistria - in iunie 1941 Bucovina revenise sub administraţia României conduse de Ion Antonescu. Deportările in Transnistria au urmat pogromului legionar din Bucureşti (ianuarie 1941) şi celui de la Iaşi (iunie 1941).

Au trecut mai mult de şapte decenii de la crimele odioase săvârşite de oameni împotriva oamenilor şi pare că nu toţi vrem să ştim de existenţa paginilor negre ale istoriei.

Holocaustul nu înseamnă doar uciderea propriu-zisă, tortura, umilinţele, ci înseamnă şi discriminare, excluderea din societate, ura împotriva unor categorii de persoane. Ce vină are cineva pentru că s-a născut într-un loc anume, într-un neam anume?

Holocaustul nu a început cu camerele de gazare… Oamenii erau ridicaţi in miezul nopţii, evreii au fost însemnaţi cu “steaua galbenă”, trimişi in ghetouri şi mai apoi in lagărele morţii, homosexualii erau obligaţi să poarte haine de femeie şi să se plimbe in faţa vecinilor… Toţi ştiau ce se întamplă şi puţini sunt cei care au avut curajul să spună ceva şi au avut curajul să nu-şi pârască semenii şi să ascundă oameni aflaţi in nevoie, cu riscul propriei vieţi şi a membrilor familiei, in multe cazuri, pentru că legea era dură şi strictă in privinţa celor care nu raportau prezenţa unui evreu, a unui ţigan ş.a.m.d.. Unii au fost de acord cu exterminarea evreilor, alţii au fost de acord şi cu exterminarea celor “indezirabili”: non-conformiştii, vagabonzii şi alţii care “aduceau necazuri”… Mulţi au fost “patrioţi” şi, in ideea respectării “ordinelor” şi “legii”, şi-au turnat rudele, prietenii, vecinii. Cei mai mulţi au ignorat ce se întâmpla, au ignorat disperarea semenilor, bucurându-se că nu fac parte din niciun grup sortit oprimării.

Orice act cu caracter rasist trebuie interzis şi pedepsit când se întâmplă, şi trebuie să ne asumăm răspunderea (colectivă) pentru a înlătura prejudecăţile şi trebuie să luptăm împotriva discriminării şi împotriva acţiunilor extremiste cu caracter etnic sau rasist - de fapt, trebuie să luptăm împotriva oricărui fel de extremism.

România şi-a asumat propriul trecut, cel puţin in acest context. Se doreşte - şi urmăreşte - combaterea manifestărilor xenofobe şi antisemite, dar şi combaterea negării Holocaustului.

In acele vremuri de tristă amintire au avut loc prea multe crime împotriva evreilor, a altor minorităţi etnice, religioase şi de altă natură… Pe scurt: a funcţionat “industria morţii”. 

Anne Frank a murit la vârsta de 15 ani

Anne Frank a fost unul dintre miile de copii evrei care au fost ucişi in Holocaust. Copila spera să devină scriitoare “când va fi mare” şi, cât timp a stat ascunsă împreună cu familia, a scris cu hotărâre in jurnalul primit de ziua ei, despre activităţile de zi cu zi, despre speranţele şi visurile ei. Era încrezătoare că, într-o zi, viaţa ei va reveni la normal…

Anne Frank s-a născut la 12 iunie 1929, in Frankfurt am Main, Germania. De origine evreiască, Anne şi-a pierdut cetăţenia germana in exilul olandez. Tatăl ei, Otto Frank, când naziştii au ajuns la putere in Germania, a deschis o filială a firmei sale in Olanda - in 1933 s-a mutat acolo, soţia şi fiicele urmându-l un an mai târziu. In mai 1940 Olanda a fost ocupată de Germania nazistă, regina Wilhelmina plecând la Londra, in exil. Curând, şi in Olanda au început a fi decretate legi antisemite una după alta. Annei i-a fost astfel interzis să mai intre la cinematograf, a trebuit să se mute la o şcoală pentru evrei şi să poarte steaua lui David. In data de 12 iunie 1942, la aniversarea celor 13 ani de viaţă, a primit un jurnal cu carouri alb-roşii, cu cheie, in care şi-a făcut obiceiul de a face confidenţe unei prietene imaginare; scria şi pe teme de religie, dragoste, sexualitate. 

La sugestia unuia dintre colaboratorii săi arieni cărora le cedase firma “pro forma”, tatăl Annei a pregătit o ascunzătoare in locuinţă. Când, pe data de 5 iulie 1942, sora mai mare a Annei, Margot, a primit o înştiinţare că va fi trimisă într-un lagăr de muncă familia a hotărât să se ascundă mai repede decât planificase pentru că in înştiinţare scria că toţi membrii familiei vor fi arestaţi in caz că cea somată nu se va prezenta.

Cei doi colegi cărora Otto Frank le cedase firma, secretara sa şi sotul ei, şi dactilografa au ales să ajute familia pe timpul cât ar fi stat ascunsă, deşi riscau condamnarea la moarte dacă s-ar fi aflat că ajută evrei.

Curând, alte două familii au ajuns in ascunzătoarea pregătită de Otto Frank. Toţi erau nevoiţi să păstreze liniştea, să nu aprindă lumina seara etc. pentru a nu risca să fie descoperiţi. Totuşi, in data de 4 august 1944, naziştii au ajuns la locuinţa unde se afla ascunzătoarea. Se presupune că au fost trădaţi, dar nu s-a aflat de către cine. Colaboratorii lui Otto Frank au fost arestaţi, dar au scăpat cu bine. Secretara a reuşit să ascundă jurnalul Annei, cu intenţia de a i-l înapoia după război. Anna, însă, a murit in lagărul de la Bergen-Belsen, unde a fost transferată (alături de mama şi sora ei, in octombrie 1944) de la Auschwitz (blocul 29, Birkenau) - Anne împlinise 15 ani cu trei luni înainte de a ajunge la Auschwitz. In martie 1945 in lagărul Bergen-Belsen a izbucnit o epidemie de tifos care ar fi ucis 17 mii de prizonieri, între care Anne şi Margot Frank. Anne Frank ar fi murit in data de 1 martie 1945. In aprilie 1945, trupele britanice au eliberat lagărul de concentrare.

Otto Frank a fost singurul supravieţuitor şi, după ce trupele sovietice au eliberat lagărul de la Birkenau, a trăit până in 1953 in Amsterdam, apoi s-a mutat in Elveţia, la sora lui. S-a recăsătorit cu o femeie care şi-a pierdut soţul şi fiul la Auschwitz şi şi-a dedicat viaţa publicării jurnalului Annei. Otto Frank a murit in 19 august 1980.

Jurnalul pe care copila l-a ţinut cât timp a fost ascunsă este considerat un document istoric al Holocaustului, Anne Frank devenind o figură-simbol a victimelor naziştilor.
    Anne Frank a murit foarte tânără şi este... nemuritoare. Milioane de oameni au citit Jurnalul ei şi alte milioane îl vor citi. Se poate spune că visul ei de a deveni scriitoare s-a împlinit. 

In vizită la Auschwitz-Birkenau

Spre sfârşitul clasei a XII-a câţiva colegi care împliniserăm vârsta de 18 ani, am hotărât să mergem într-o excursie in Republica Democrată Germană. Aveam noi oarece gânduri, dar nimic nu se concretizase. Între timp, din cei şase care eram, doi au renunţat la excursie. Patru rămaşi, am plecat spre Biroul de Turism pentru Tineret (B.T.T.) să plătim avansul pentru excursie. Am plătit şi aşteptam cu nerăbdare să plecăm. După o săptămână, aşa cum era scris in contract, am fost să plătim restul de bani pentru excursie. Surpriză! Spre RDG se anulaseră toate excursiile. Aveam de ales între Bulgaria şi Polonia sau banii înapoi. Doi şi-au luat banii înapoi. Eu şi prietena mea am zis: “Hai in Polonia, să vedem Varşovia şi Cracovia”.

Grupul era format din 30 de oameni – numai excursii in grup se organizau – şi am plecat cu trenul. Prietena aceasta a mea era o carte de glume ambulantă. Cum îmi plăcea să-i dau replica am ţinut-o într-un râs tot drumul şi pe oriunde mergeam să vizităm ceva. Când am vizitat nu ştiu ce catedrală din Varşovia a trebuit să ieşim pentru că ne strâmbam de râs – nu aveam un motiv anume, doar că făceam comentarii aiuristice (râdeam ca proastele, altfel spus) pe tema excursiei pe care nu am dorit-o dar in care ne aflam.

Mi-a trecut pofta de râs in momentul in care am păşit pe sub arcada lagărului Auschwitz-Birkenau. Prietena mea şi cei mai mulţi din grup au ales să nu viziteze acel muzeu, aşa că au plecat cu autocarul spre alt obiectiv turistic. Am vrut să văd locul despre care am citit multe până atunci, locul despre care am văzut filme, locul unde s-a implementat soluţia finală gândită de nazişti.

Am intrat pe “Poarta Morţii”.

Trenurile erau încărcate cu oameni de diverse naţionalitîţi (lagărul avea sectoare speciale pentru fiecare naţionalitate). In acel moment n-am mai mers in pantofii mei, ci in ai celor care au ajuns acolo după o lungă călătorie in vagoane de transport animale şi marfă. Nu trebuia să închid ochii pentru a auzi strigătele naziştilor, glasurile disperate ale oamenilor care erau triaţi aproape imediat ce coborau din vagoane. Călcam pe urmele lor, îmi lăsam bagajale unde mi se spunea şi tăceam. Inima îmi bătea cu putere, de spaimă. Intuiam că va urma agonia. Mă imaginam la “vestiare”, scotându-mi toate hainele; îngehsuită între zeci de femei goale, împinsă “la duşuri” ca o vită. Umilită, aşteptam să fiu rasă în cap, spre distracţia paznicilor, neînţelegând ce-şi spun, dar intuind - după râsul lor grotesc - că îşi bat joc. Îmbrăcam apoi hainele împuţite pe care mi le trânteau in braţe, haine din material aspru, in dungi, şi ieşeam, aşteptând repartizarea într-un bloc, dârdâind de frig şi frică in rochia dungată.

Trupele SS germane, când făceau trierea noilor veniţi despărţeau bătrânii şi copiii de cei consideraţi apţi de muncă şi îi conduceau pe ultimul drum, spre camerele de gazare care arătau a săli de duş. Cei “păstraţi” pentru muncă erau despuiaţi, raşi in cap, batjocoriţi… li se tatua numărul şi din oameni deveneau animale cu număr de inventar.

Lagărul e imens – nu-mi mai amintesc tot ce am văzut – dar impresia mi-a rămas. Când eram acolo, in interitoriul crematoriului, aveam senzaţia că simt miros de ars…

Îmi amintesc miniaturile din capete umane, grămezile de păr, de dinţi din aur, de bijuterii, de ochelari, de haine, de fel şi fel de genţi şi valize, grămezile cu pantofiori de copii, cele cu încălţămintea adulţilor, stilouri, cărţi, fotografii şi o mulţime de obiecte personale… Cum să nu mă pufnească plânsul când ştiam că toate acele obiecte aparţinuseră unor oameni care avuseseră visuri şi speranţe pentru viitor, oameni care avuseseră o viaţă liniştită până când naziştii au decis să le hotărască destinul?! Şi-am dat apă la şoricei pe rupte, dar nu am vrut să ies, aşa cum m-a îndemnat ghidul, am insistat să văd tot ce ne arătau, să nu uit esenţialul: aşa ceva nu trebuie să se mai întâmple!

Pe lângă Auschwitz-Birkenau, naziştii mai aveau şi alte lagăre de exterminare: Treblinka, Belzec, Chelmno, Sobibor. Un milion şi ceva de oameni, cetăţeni din toate statele ocupate de nazişti, au fost exterminaţi in lagărul Auschwitz-Birkenau.

Aici şi-au găsit moartea clerici şi oameni de diverse confesiuni, din diverse clase sociale şi care exercitau diverse profesii, femei, bărbaţi şi copii de toate vârstele. Erau aduşi aici şi de prin alte lagare de concentrare şi din lagărele de prizonieri de război. La 3 septembrie 1941 au murit gazaţi 600 de prizonieri de război şi 250 de deţinuţi aflaţi la infirmeria lagărului.

In Blocul 11, numit şi “Blocul morţii”, in ziua de 14 august 1941 moare, după două săptămâni de înfometare şi o injecţie cu formol, preotul polonez Maximilian Kolbe (canonizat ulterior), unul dintre fondatorii asociaţiei religioase “Armata Maicii Domnului”.  Era închis in Blocul 14, dar pentru că un deţinut de acolo evadase şi nu fusese găsit in 48 de ore (cum cereau regulile lagărului) toţi ocupanţii acelui bloc erau înşiraţi pe platou şi fiecare al zecelea era condamnat la moarte. Unul dintre deţinuţii care a fost “ales” a început să-şi strige copiii şi să plângă… Preotul s-a desprins din grup şi a cerut comandantului să meargă in locul aceluia – cererea i-a fost aprobată şi, alături de ceilalţi condamnaţi, a fost aruncat, gol, într-o celulă rece, fără ferestre şi fără aerisire – era mormântul celor îngropaţi de vii.

Această vizită in lagăr mi-a întărit convingerea că nu trebuie să închid ochii la nicio nedreptate, chiar dacă această nedreptate nu este împotriva mea, personal, sau împotriva celor dragi. Această vizită in lagăr mi-a întărit hotărârea de a nu tolera nicio manifestare de rasism din partea oricui ar veni. Atunci când ne facem că nu vedem ceva, atunci când nu reacţionam cu hotărâre unii dezaxaţi câştigă tot mai multă putere şi apoi trece prea mult timp până să fie învinşi, timp in care îşi săvârşesc nelegiurile cu tot mai multă răutate.

In 14 iunie 1940 naziştii au direcţionat primul convoi de polonezi in acest lagăr (de fapt, un complex de lagăre). In 27 ianuarie 1945 cel mai mare lagăr de exterminare nazist a fost eliberat de armata sovietică. 

27 ianuarie a fost desemnata Ziua Internaţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. 

(am fotografiat două dintre vederile cumpărate atunci)

Comemorarea victimelor Holocaustului

Data de 27 ianuarie a fost instituită în 2005 de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite ca Zi Internațională a Comemorării Victimelor Holocaustului, pentru a marca momentul eliberării, în 27 ianuarie 1945, a deținuților din lagărul fascist de concentrare Auschwitz-Birkenau, victime ale unor acte de discriminare, privare și cruzime.

Victime ale nazismului n-au fost numai evreii, ci și țiganii, slavii, negrii, secta religioasă Martorii lui Iehova, francmasonii, handicapații, homosexualii.

În 1935 a fost creat un Birou pentru studiul problemelor rasiale și o Societate pentru cercetarea moștenirilor ancestrale. Sub indrumarea lui Heinrich Himmler, această societate a sponsorizat experiențele antropologice și medicale pe non-arienii din lagărele de prizonieri. Preocupat de conservarea și propagarea rasei pure ariane, S.S.-ul a susținut împerecherea tinerilor arieni în ferme speciale de împerechere. Începând cu anul 1940, bolnavii mental și fizic, văzuți de naziști ca un segment de oameni care împiedică susținerea ideii superiorității rasei, au fost uciși prin programul Euthanasia.

În Germania nazistă, Martorii lui Iehova au refuzat cu fermitate să participe la luptele lui Hitler, preferand să îndure persecuţii sălbatice, ba chiar să moară, decât să-şi încalce neutralitatea creştină. Într-o lucrare se spune că jumătate dintre ei au fost închişi şi un sfert au fost executaţi de nazişti pentru respectarea strictă a principiilor biblice. Istoricul Brian Dunn a spus: Martorii lui Iehova erau diametral opuşi nazismului. Cea mai importantă obiecţie a naziştilor împotriva lor era neutralitatea lor politică. Aceasta însemna că niciun credincios nu avea să poarte arma, să ocupe o funcţie politică, să participe la sărbători naţionale sau să schiţeze vreun semn de fidelitate în acest sens (The Churches Response to the Holocaust, 1986). Aşa cum raporta Björn Hallström, ziarist suedez şi crainic la BBC, când Martorii lui Iehova din Germania au fost arestaţi în epoca nazistă, în general acuzaţiile includeau refuzul de a saluta drapelul şi de a rosti salutul nazist.

Diferitele categorii de deţinuţi din lagăre purtau semne distinctive, se spune în cartea Anatomy of the SS State. Acest sistem de identificare introdus înainte de război consta în coaserea unei bucăţi triunghiulare de material pe uniforma fiecărui deţinut, culoarea triunghiului indicând categoria căreia îi aparţinea deţinutul: roşu pentru deţinuţii politici; violet pentru Martorii lui Iehova; negru pentru deţinuţii antisociali; verde pentru infractori; roz pentru homosexuali; albastru pentru emigranţi. Pe lângă triunghiul colorat, deţinuţii evrei erau obligaţi să poarte un triunghi galben cusut deasupra triunghiului colorat în aşa fel încât să formeze Steaua lui David, o stea în şase colţuri.

Citiți, eventual, și articolul scris de CARMEN: Dacă timpul s-ar putea da inapoi...

Soluția finală a problemei

În data de 20 ianuarie 1942, în suburbia Wannsee a Berlinului, într-o vilă izolată de pe malul lacului cu același nume, a avut loc o adunare a oficialilor superiori ai Germaniei naziste, adunare cunoscută sub numele de Conferința de la Wannsee.

Conferința a fost prezidată de Reinhard Heydrich și scopul acesteia a fost de a informa oficialii naziști și înalții administratori guvernamentali despre planurile de aplicare a Soluției finale a problemei evreiești și de a asigura colaborarea instituțiilor germane din punct de vedere logistic, a mijloacelor de transport, alocarea de detașamente de pază, asigurarea secretului acțiunilor, propaganda ș.a.

Stenogramele și minutele încheiate la sfârșitul întrunirii au fost găsite intacte de Aliați la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și au fost folosite ca dovezi la procesele de la Nürnberg.

Există păreri conform cărora despre soluția finală a vorbit Hitler într-un discurs din 30 ianuarie 1939, referindu-se la anihilarea rasei evreiești în Europa în cazul în care magnații evrei internaționali ar mai fi aruncat lumea într-un al doilea război mondial.

O altă opinie se referă la data de 12 decembrie 1941, când Hitler s-a adresat la o întrunire a Partidului Nazist (Reichsleiter) și a liderilor regionali de partid (Gauleiteri). În jurnalul său, Joseph Goebbels scria pe 13 decembrie, la o zi după discursul lui Hitler:

În ceea ce privește problema evreiască, Führerul este hotărât să curețe tabla. El a avertizat evreimea că dacă vor provoca un alt război mondial, acesta va fi propria lor pieire. Acestea nu au fost cuvinte goale. Războiul mondial a venit. Distrugerea evreilor trebuie să fie o consecință necesară. Nu putem fi sentimentali în această privință. […]

Dar mai este o opinie: primăvara anului 1941, înainte de atacarea U.R.S.S.

Soluția finală a problemei evreiești în Europa 

se referă la planul germano-nazist de executare a genocidului sistematic împotriva evreilor europeni în timpul celui de-al doilea război mondial. Termenul a fost folosit pentru prima oară de Adolf Eichmann. Naziștii își imaginau că Marea Britanie va fi învinsă și vor deporta oamenii în Madagascar cu navele britanice cucerite, dar pentru că asta nu s-a întâmplat s-au hotărât pentru alt plan.

Începând cu 1 noiembrie 1941, au fost construite primele lagăre de exterminare: Belzec, Sobibor, Treblinka, Chełmno, Majdanek și ultimul Auschwitz-Birkenau. Execuțiile în masă ale evreilor au început la începutul anului 1942.

În discursul său de la Posen, din 6 octombrie 1943, Himmler a prezentat pentru prima oară tuturor liderilor naziști, în mod detaliat, brutal și fără ocolișuri, modul de rezolvare a problemei evreiești.

Chestiunea țigănească și soluția finală

Legea din 1929 impunea pentru țigani mai multe restricții: nu aveau dreptul să se deplaseze fără un permis eliberat de politie și erau obligați să utilizeze pentru deplasări rulote sau caravane. Tinerii care depășeau vârsta de 16 ani și care nu puteau face dovada unei ocupații erau constrânși să efectueze doi ani de muncă în centre de reeducare.

Din anul 1933, odată cu accederea la putere a lui Hitler, aceste măsuri s-au agravat. Într-o țară în care deviza era Munca înseamnă libertate, orice persoană fără acte putea fi declarată parazit. Cei care nu-și puteau proba naționalitatea germană erau expulzați. În curând s-au deschis lagăre de concentrare și printre primii prizonieri, inamici ai regimului, prizonieri de drept comun erau evreii și țiganii.

Documente din 1936 relatează deportarea romilor la Dachau. Scrisoarea din 01.07.1936 se referă la lupta contra cerșetorilor și gitanilor și la sosirea a 100-120 de deportați în lagăr. O altă scrisoare vorbește de trei transporturi succesive către aceeași destinație. Ministerul informează conducerea lagărului că deportații sunt prizonieri ai poliției și depind de biroul din Munchen. Hans Globke, șef de serviciu în Ministerul de Interne al celui de-al treilea Reich, unul dintre redactorii și comentatorii legilor rasiale, declara, în 1936: În Europa, numai evreii și țiganii au sânge străin. El precizează că legile referitoare la metișii evrei trebuie aplicate și altora și preconiza punerea romilor în aceeași categorie cu evreii.

Anul 1938 este unul crucial pentru romi, ca și pentru evrei. În octombrie s-au făcut primele deportări ale evreilor polonezi. Primele incendieri ale sinagogilor preced incendiul care va cuprinde lumea întreagă. Însuși Himmler intră în scenă. El ordonă transferul biroului Problemei țiganilor de la Munchen la Berlin. O altă ordonanță cerea tuturor posturilor de poliție de a proceda la o săptămână de epurare. Au loc peste tot razii. Mii de romi din Reich și din Austria sunt arestați. În satul Mannwoerth, sat cu romi sedentari, posedând pământ și vii, 300 de romi au fost arestați într-o singură noapte.
În 8.12.1938, Himmler semnează o nouă ordonanță, care constituie, practic, o condamnare la moarte a romilor: toți romii și metișii să fie condamnați la moarte, fără amânare. Unii dintre ei puteau să scape de condamnarea la moarte cu condiția de a se lăsa sterilizați, cum a fost cazul unor evrei olandezi uniți cu arieni. Problema țiganilor este pe ordinea de zi din 1938. Tobias Potschy scrie un memorandum și îl trimite la cancelaria Fuhrerului. El face o propunere concretă pentru a rezolva problema: muncă forțată și sterilizare în masă, pentru că țiganii pun în pericol puritatea sângelui țărănimii germane.

Surse: wikipedia, romanes.ro

Istorie de tristă amintire. Chelmno

Lagărele de exterminare au fost un tip de complexe construite de Germania nazistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial cu scopul uciderii sistematice a milioane de oameni în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Holocaust. În timpul celui de-al Doilea Război mondial lagărele de exterminare au fost construite într-una din fazele finale ale programului de anihilare. Cadavrele victimelor erau de regulă incinerate sau îngropate în gropi comune. Grupurile de naziști au încercat să extermine în aceste lagăre în primul rând evreii din Europa și romii.

Kulmhof (nume oficial complet SS Sonderkommando Kulmhof, Vernichtungslager Kulmhof, Kulmhof an der Nehr) a fost un lagăr de exterminare înființat de Germania nazistă situat la 60 de kilometri depărtare de Łódź, lângă un mic sat numit Chełmno nad Nerem (în germană Kulmhof an der Neihr). Acesta se afla într-o porțiune a Poloniei anexată de Germania sub numele de Reichsgau Wartheland în 1939.

Primul lagăr pentru uciderea evreilor

În data de 8 decembrie 1941, lagărul de la Chelmno e primul deschis pentru a ucide evreii din Ghetoul Łódź și din Warthegau; a fost primul lagăr care a folosit gaz otrăvitor stocat în capsule mici aruncate în camerele de gazare. Primele victime ale gazării cu monoxid de carbon sunt 5000 de romi deportați din Reich. Camera de gazare nu era altceva decât vagonul unui camion al morții, asemănător celor care erau folosite în Rusia; după fiecare gazare, care se solda cu 40 de victime, camionul transporta cadavrele către o tranșee lungă sau o groapă comună săpată într-o pădure vecină. În medie, pe zi aveau loc cca. 10 gazări.

Lagărul a funcționat din decembrie 1941, până în vara lui 1943. În vara lui 1944, lagărul a fost pus în funcțiune pentru a lichida ultimii supraviețuitori ai ghetoului de la Łódź, cruțați până atunci ca fiind muncitori folositori. Din comandoul permanent evreu au supraviețuit atrocităților comise asupra grupului din care faceau parte doar două persoane.

Cel puțin 153.000 (alte surse mentioneaza 6 sute de mii) de oameni au murit în acest lagăr, în principal evrei din ghetoul Łódź și din regiunile înconjurătoare, împreună cu romi din Polonia și unii evrei din Ungaria, polonezi, cehi, și prizonieri de război sovietici.

Ghetou Polonia

Ghetoul Litzmannstadt (în germană Der judische Wohnbezirk in Litzmannstadt, cunoscut și ca Ghetoul Łódź) a fost al doilea ghetou ca dimensiune (după Ghetoul Varșovia) înființat pentru evreii și romii din Polonia ocupată de Germania nazistă. Situat în orașul Łódź, s-a intenționat inițial ca acesta să fie un punct de adunare temporar pentru evrei, dar ulterior s-a transformat într-un centru industrial important, care a furnizat provizii pentru Germania nazistă și mai ales pentru armata germană. Datorită productivității sale remarcabile, ghetoul a reușit să supraviețuiască până în august 1944, când restul populației a fost deportată la Auschwitz. A fost ultimul ghetou din Polonia care a fost lichidat.

Gheto este un termen care desemna inițial, în lumea creștină, o stradă sau un cartier al unui oraș în care, prin lege, erau obligați să trăiască evreii.

Primele segregări forțate pentru evrei au apărut în lumea musulmană unde evreilor pentru prima dată în istorie li s-a impus să poarte semne distinctive pentru a putea fi recunoscuți ca atare.

Termenul de ghetou a căpătat în secolul al XX-lea și alte înțelesuri: de zonă de concentrare temporară a evreilor în vederea exterminării lor ulterioare (sub naziști), sau de cartier sărac cu mare concentrație de populație de culoare (în S.U.A.).

Surse: wikipedia s.a.