Țânțari modificați genetic

La sfârșitul lunii aprilie o companie americană cu sediul în Marea Britanie a început eliberarea în natură a unor țânțari modificați genetic. Scopul ingineriei genetice este de a limita cazurile de îmbolnăvire cu boli transmise de țânțari, în special febra galbenă, denga sau virusul Zika. Inginerii au modificat genetic țânțarii din specia Aedes aegypti, implementând o genă care face femelele dependente de tetraciclină (dacă n-o obțin, mor și, în timp, cercetătorii speră să fie diminuată populația de țânțari). Ouăle de țânțari sunt în cutii plasate în anumite locuri. În aceste cutii va fi adăugată apă (care nu conține tetraciclină) și când vor ieși din ou femelele vor muri în stadiul de larvă (speră cercetătorii) iar dacă masculii vor supraviețui se vor împerechea cu femelele autohtone (cărora le vor transmite „dependența” de tetraciclină, populația locală de țânțari-femelă se va diminua și, implicit, cea a masculilor). Sunt concentrați pe femele deoarece numai acestea mușcă (masculii se hrănesc, în general, cu nectar și altele asemenea și nu prea sunt întâlniți în comunitățile de oameni - mai mult în zone cu apă și vegetație deasă - deci nu sunt purtători de boli).

Autoritățile din Florida susțin că sume foarte mari de bani sunt cheltuite anual cu insecticidele (țânțarii devenind rezistenți la acestea) și țânțarii modificați genetic ar putea fi o măsură mai bună. Cât de ieftină nu se știe - am dedus că nu a fost făcut public costul acestei inginerii genetice.

Experimentul se desfășoară în câteva zone mici din Florida, cu toată opoziția unor localnici, cu toată îngrijorarea și cu tot scepticismul altor cercetători care susțin că experimentul similar care a avut loc în Brazilia (în 2011 - nu a fusese obținută aprobarea pentru Florida) nu a avut concluzii certe, deși există rapoarte care arată că într-o zonă din Brazilia populația de țânțari din specia Aedes aegypti s-a redus cu 95% (astfel de experimente au avut loc și în Insulele Cayman și Panama).

Cercetătorii care azi au rețineri în ceea ce privește metoda afirmă că nu se știe clar dacă o astfel de metodă are efecte nedorite asupra sănătății populației umane și care ar putea fi acestea.

Sursa

https://edition.cnn.com/2021/04/30/health/genetically-modified-mosquitoes-us-scn-wellness/index.html

Pare că nu se ține prea mult cont de voința populației din respectivele zone (de parcă ar exista zone unde să fie luată în seamă - în mod real - voința populației), deși cei care implementează proiectul afirmă că au lansat o dezbatere publică. Hm. Acum, pe bune: câți români știu, de exemplu, că pe site-ul Camerei Deputaților (și nu numai) sunt publicate inițiative legislative, proiecte de legi care pot fi dezbătute public? - adică orice cetățean interesat își poate exprima un punct de vedere, prin e-mail (și nu numai).

Image by PixEasy from Pixabay

Experimente psihologice. Milgram, Zimbardo, Elliott.

Se spune că omul se naște bun și poate deveni rău. Unii afirmă că oamenii se nasc răi și învață să fie buni. Se mai spune că răul vine „din altă parte”, nu e în om, ci e un „rezultat al păcatului primordial”. Omul e o ființă sociabilă și se adaptează mediului înconjurător, se lasă influențat de majoritate etc.. Într-un mediu controlat timp îndelungat omul poate ajunge să fie prins într-o realitate deformată, în care abilitățile de a gândi critic să îi fie într-o mai mare sau mai mică măsură suprimate. Poate că sunt valabile toate teoriile (sunt mai multe decât cele enumerate aici), poate că niciuna. Câteva lucruri par certe: mizeria atrage mizerie, corupția atrage corupție și, în anumite circumstanțe, orice om (cu puține excepții) poate chiar să ucidă. La naștere, omul are și oarecare „moștenire genetică” ce-l poate predispune (dar asta nu înseamnă că se va întâmpla vreodată) la ceva sau altceva. Mediul în care se naște este foarte important - cu toate că există și „varianta” ca doi frați care provin dintr-un mediu identic să aibă în viață evoluții diametral opuse.

Omul învață din copilărie și să fie obedient. Unui copil mic (care e, totuși, la vârsta înțelegerii sensului cuvintelor), când îi spui „nu băga degetele în priză” exact asta va urmări să facă - obediența îi este (încă) străină. În copilărie, în adolescență - până la maturitate și chiar mai apoi - cei mai mulți aud deseori: „Să asculți de mama/tata/dna învățătoare/cei mari etc.”, „Nu-i voie aia”, „Trebuie să faci asta”, „Nu ai de ales...” și tot așa. Copiii care refuză să execute ceea ce li se cere vor fi numiți încăpățânați, vor fi considerați ca având „deficit de atenție” și cine mai știe ce și se va încerca „educarea” lor prin (aproape) orice mijloace. Copiii ascultători devin exemple „de urmat” pentru ceilalți, devin modele, arhetipuri. Pe scurt: omul, în general, este influențat de mediu, de conjuncturi, de ceilalți oameni. Sunt de notorietate câteva experimente care au arătat gradul de obediență al oamenilor, gradul de acceptare al conformismului social/de grup (presiunea grupului este, în cele mai multe cazuri, foarte mare) ș.a.

Experimentul Milgram

Încercând să-și explice ororile nazismului (motivațiile celor care au comis atrocități), psihologul american Stanley Milgram, a vrut să afle până unde merge obediența față de autoritate și autorități oricât de abuzive și absurde ar fi „cerințele”. Psihologul a imaginat experimentul pe baza conflictelor dintre influența unei autorități imperative - care nu poate fi refuzată, ca regulă - și barierele ridicate de conștiința fiecărui om. Experimentul s-a desfășurat în anii 1961-1963 în cadrul Universității Yale.

Foarte pe scurt (pe larg sunt informații și pe internet), experimentul lui Milgram a constat în alegerea unui grup de oameni care să fie „profesori” (aceștia nu știau care-i treaba cu experimentul); mai era un grup al „elevilor”, elevi care urmau a fi pedepsiți prin șocuri electrice pentru fiecare răspuns greșit pe care l-ar da (aceștia erau „complicii” - cei care știau despre ce e vorba, fiind studenți de-ai lui Milgram) și un „experimentator”- o persoană îmbrăcată cu halat gri („uniforma” autorității), care era „autoritatea” de care ascultau „profesorii”. Șocurile electrice aplicate elevilor care greșeau creșteau în intensitate pe măsură ce răspunsurile erau greșite - fiind complici, acești elevi răspundeau intenționat greșit și profesorii aplicau șocuri. Experimentatorul insista să fie aplicate șocurile cele mai mari, sugerând că respectivul nu are de ales, trebuie să ducă experimentul până la capăt.

Milgram le-a spus colegilor să-i psihosociologi că pentru a intra în „starea agentică" (să execute ce le spune o altă persoană) oamenii trebuie să înțeleagă (să fie convinși de) două aspecte: persoana care dă ordine să fie percepută ca fiind calificată și având autoritatea de a acționa asupra comportamentului lor; al doilea aspect se referă la responsabilitate: persoana care primește ordinele să fie convinsă că responsabilitatea faptelor săvârșite în comun (ordin-executare) va fi asumată numai de „autoritate”. Atunci când „profesorilor” li s-a spus că vor suporta consecințele pentru rezultatele în urma executării „ordinului” niciunul nu și-a „electrocutat” „elevul”. Când li s-a spus că „experimentatorul” va răspunde pentru consecințe „profesorii” au apăsat butonul pentru electroșocuri deși știau că le fac rău celorlalți. Declanșatoarele de șocuri n-au fost cuplate la curent electric, dar „profesorilor” nu li s-a spus asta, evident. Dacă, din compasiune, „profesorii” refuzau să pedepsească „elevii” intervenea „experimentatorul”, cel care avea rol de autoritate absolută și transmitea un set de ordine diferite: 1. Vă rog să continuați. 2. Experimentul cere să continuați. 3. Este esențial să continuați. 4. Nu aveți de ales, trebuie să conținuați.

Fiecare participant a ales... Rezultatul testului? 65% dintre participanți („profesorii”) și-au chinuit „elevii” cu impulsuri electrice care tindeau să se apropie de valoarea de 450 de volți, în ciuda urletelor de durere ale respectivilor.

Atunci când s-a făcut intervenția numărul patru și subiectul insista că renunță experimentul se considera încheiat - era vorba despre un subiect „neobedient”.

Până la experimentele lui Milgram experții considerau că numai o persoană cu psihopatologie avansată, cu nebunie periculoasă ar putea face astfel de acte de sadism, nicidecum oameni fără antecedente penale sau de boală mintală (oameni din diferite categorii sociale au participat la experimente) dar cărora li s-a dat puterea și care erau presați continuu de o autoritate intransigentă în privința îndeplinirii ordinelor.

Au existat multe critici ale experimentelor, între care și aceea că au avut loc în condiții de laborator, ceea ce ar ridica unele probleme, având în vedere că o astfel de situație cam greu s-ar întâmpla în viața de zi cu zi. Părerea - nu unanimă - este că majoritatea oamenilor se supun unor constrângeri mult mai puțin importante (decât șocurile electrice) în viața de zi cu zi, fără a mima, măcar, împotrivirea sau fără a le trece prin cap că s-ar putea revolta/refuza.

Concluzia, deloc optimistă, este aceea că oamenii tind să îndeplinească aproape orice le spune o persoană căreia îi recunosc autoritatea ca un drept moral sau legal. Această supunere la o autoritate legitimă este învățată încă din copilărie: cei mai mulți ascultă fără crâcnire de părinți, învățători, profesori, șefi etc.. Când aceștia nu sunt bine intenționați (sau greșesc profund, inconștient) apar problemele - de la cele personale la cele sociale.

Experimentul Stanford

Experții au analizat efectele posibile ale percepției puterii. Psihologul care a inițiat experimentul voia să afle și dacă violențele din închisorile americane erau provocate de o eventuală personalitate sadică a gardienilor sau erau rezultatul mediului din închisoare. În anul 1971, psihologul Philip Zimbardo s-a gândit să investigheze ce se întâmplă atunci când un grup de persoane normale (clinic) este plasat într-un mediu ostil. Au fost aleși 24 studenți (pe care cercetătorii i-au considerat cei mai stabili psihic și mai sănătoși, preponderent caucazieni și din clasa socială mijlocie) - din 75 care s-au oferit - pentru a juca roluri de gardieni și deținuți în „închisoarea Stanford” - jumătate erau deținuți, jumătate gardieni, iar Zimbardo directorul închisorii. Pentru experiment a fost amenajată o mică închisoare la subsolul facultății: birou pentru gardieni, celule pentru deținuți - gardienii aveau condiții net mai bune. „Deținuții” au fost „arestați” din casă - fiind îndeplinite toate procedurile adevărate în cazul deținuților. Psihologul i-a instruit pe gardieni că pot recrea sentimentele din închisoare (senzația de plictiseală, frică, într-o oarecare măsură) - crearea senzației că viața deținuților depinde de voința gardienilor, deținuții putând fi lipsiți de intimitate, dar li s-a spus clar să nu dăuneze fizic deținuților. Gardienii au considerat că au toate drepturile și nu le-a luat mult până când au început să hărțuiască deținuții cu pedepse fizice, interzicerea utilizării toaletelor (forțându-i să defecheze într-o găleată aflată în celulă); le-au luat saltele, obligându-i să doarmă pe ciment; mai mulți gardieni au devenit extrem de violenți, având tendințe sadice. În ziua a doua, unii deținuți au blocat ușa și au refuzat să urmeze instrucțiunile gardienilor. La aproape trei zile de la începerea experimentului unul dintre deținuți a început să se comporte „nebunește” (și a durat ceva timp până când Zimbardo a înțeles că omul suferă cu adevărat și a fost eliberat). A mai clacat altul, mai apoi. "Gardienii" ajunseseră să supună "deținuții" la tortură psihologică. Mulți dintre "deținuți" au acceptat pasiv abuzul psihologic, fiind ușor hărțuiți și de acei "deținuți" care se opuneau "gardienilor". Experimentul programat să dureze două săptămâni s-a încheiat după șase zile (din cauza escaladării conflictelor), Zimbardo recunoscând peste ani că a mers foarte departe cu experimentul. „La un moment dat gândeam exact ca un director de închisoare și nu ca un psiholog” (ar fi spus el în 2008).

Concluziile experimentului. Mediul joacă un rol esențial în comportamentul uman. Persoane sănătoase mintal, în circumstanțe deosebite pot deveni agresive. Rolurile sociale pot afecta dezvoltarea personalității unui individ - e o altă concluzie la care au ajuns cercetătorii. Zimbardo a subliniat că împrejurările din detenție sunt, în general, foarte favorabile violenței.

Experimentul lui Asch

(au fost mai multe pe aceeași temă) - despre conformismul social. Psihologul Solomon Eliot Asch (cu contribuții de pionierat în domeniul psihologiei sociale) a încercat să afle cum (și cât) acționează presiunea grupului asupra individului determinându-i schimbarea comportamentului.

În linii generale, experimentul conformismului constă într-o testare a percepției. Sunt formate grupuri de nouă persoane (dintre care opt sunt „complici”) și li se prezintă participanților serii de planșe: o linie verticală (numită linie-etalon), iar cealaltă planșă cu trei linii verticale dintre care trebuie identificată cea care e identică liniei-etalon. Printr-o tragere la sorți trucată cel care nu știe scopul experimentului ajunge să-și spună părerea ultimul (sau penultimul). Primele două „sesiuni” se desfășoară firesc: și „complicii” și subiectul identifică în mod corect linia-etalon din grupul celor trei. În sesiunea a treia, „complicii” răspund intenționat greșit. Subiectul e nedumerit - știe răspunsul corect dar ezită să se pronunțe. Pus în fața unui conflict de ordin socio-cognitiv neagă evidența și adoptă răspunsul eronat al celorlalți. Dintre cele 123 de persoane care au făcut parte din experimentul lui Asch numai 29 nu s-au lăsat influențate de presiunea grupului și au ales să afirme exact ceea ce credeau. Asch a constatat că dimensiunea grupului nu modifică procentul celor care cedează presiunii majorității. Cei care cedau la presiunea grupului alegeau, totuși, răspunsul care se abătea cel mai puțin de la soluția reală și nu pe cea indicată de grup - alegeau compromisul, altfel spus. Dacă în grupul complicilor este introdusă o persoană cunoscută și apreciată, iar cel care coordonează experimentul aprobă răspunsurile greșite, procentul de influențare aproape se dublează. Atunci când subiectul „naiv” are un aliat, conformitatea scade. Cu cât sarcina e mai grea cu atât conformismul e mai mare - în experiment, la un moment dat, cele trei linii semănau foarte bine cu linia-etalon, alegerea fiind mai dificilă. Pe de altă parte, când participanților li s-a permis să răspundă în privat (restul grupului necunoscând răspunsul lor) conformitatea a scăzut - presiunea grupului e mai mică și influența normativă nu e la fel de puternică deoarece nu există teama de respingere din partea grupului.

Odată controlată majoritatea subiecții „naivi” se vor conforma, în cea mai mare parte a cazurilor, adoptând părerea grupului.

Suntem dependenți informațional - când nu ne putem baza pe propriile simțuri apelăm, de regulă, la reperele oferite de ceilalți - și suntem dependenți normativ - dacă vrem să facem parte din grup trebuie să acceptăm normele grupului. Grupul are o voință mai presus de voința indivizilor - ceea ce nu e întotdeauna benefic.

Experimentul făcut de Jane Elliott: ochi albaștri - ochi căprui

Realizat prima dată în 1968, și nu în sens de experiment, a arătat că aspecte nesemnificative ale ființei umane pot fi percepute că fiind esențiale în aprecierea oamenilor.

Se întâmpla în 5 aprilie 1968, a doua zi după ce a fost împușcat Martin Luther King Jr.. Un elev de clasa a treia dintr-un orășel mic din Iowa, SUA, unde nu exista populație de culoare, și-a întrebat profesoara de ce l-au împușcat pe acel „rege”. Jane Elliott, profesoara în cauză, cu două luni înainte - conform unui obicei din școlile americane - îl declarase pe activist drept unul dintre eroii lunii, adică un model de urmat pentru elevii pe care-i îndruma. Neștiind cum să răspundă la întrebare cât mai pe înțelesul copiilor s-a inspirat dintr-o rugăciune a indienilor Sioux: O, Mare Spirit, ferește-mă să judec alt om dacă nu am mers măcar o milă în mocasinii lui, și a inventat un exercițiu.

A împărțit elevii - care erau toți albi - în două grupe: cei cu ochi albaștri, cei cu ochi căprui (ceilalți au fost „repartizați” în grupa cu cea mai apropiată nuanță de a ochilor lor). Profesoara era figura autoritară; ea a încurajat ideea de superioritate a celor cu ochi albaștri susținând că ochii albaștri sunt semnul inteligenței superioare, motiv pentru care cei cu ochi albaștri merită anumite privilegii și acești copii au fost încurajați se dezvolte o atitudine discriminatorie față de colegii lor cu ochi căprui. La un moment dat, copiii cu ochi albaștri au dezvoltat un comportament agresiv față de cei cu ochi căprui, iar cei cu ochi căprui („rasa inferioară”) a manifestat sentimente negative de frică și chiar de nemulțumire privind propria persoană. Notele obținute la anumite teste de verificare au scăzut în cazul copiilor „inferiori” și au crescut în rândul celorlalți. După un timp, profesoara a inversat rolurile: cei cu ochi albaștri erau „inferiori”, cei cu ochi căprui erau „superiori” primilor. Notele și comportamentul s-au modificat în consecință. Acei copii care au fost dezavantajați în primele zile și-au asumat imediat rolul opresorilor.

Această lecție a fost una despre ce poate face discriminarea chiar și într-un interval de timp scurt. Concluziile specialiștilor: e suficient un anumit context social pentru ca prejudecățile, stereotipurile să se manifeste în aproape orice individ; în relațiile superior-subordonat (profesoara reprezenta autoritatea în acest caz) la majoritatea subordonaților e previzibilă apariția unei obediențe aproape totală; unele mici diferențe pot declanșa prejudecăți în fiecare individ; așteptările - pozitive sau negative - cu privire la abilitățile unei persoane pot influența performanțele celui în cauză;

Teoria ferestrelor sparte

Oamenii tind să se comporte în funcție de mediul în care acționează. James Q. Wilson, profesor de științe politice la Universitatea California, și George L. Kelling, profesor de criminologie la Universitatea Rutgers, New Jersey au publicat în anul 1982 în revista The Atlantic Monthy, un articol privind teoria ferestrelor sparte. Au pornit de la o observație: dacă o clădire are geamuri sparte care nu sunt repede înlocuite în scurt timp acea clădire va fi vandalizată total. Teoria lor (foarte criticată în ultimul timp în S.U.A.) e bazată pe un experiment realizat de Philip Zimbardo în anul 1969. Acesta a lăsat două mașini identice, fără plăcuțe de înmatriculare, cu portierele deschise, în Bronx (cartier sărac din New York, cu infracționalitate ridicată) și în Palo Alto (o zonă bogată din California, cu infracționalitate scăzută). În Bronx, mașina a fost devastată în câteva zile; în Palo Alto a rămas intactă o săptămână, ceea ce l-a determinat pe Zimbardo să spargă un geam, să îndoaie pe alocuri caroseria, creând impresia clară de mașină abandonată - locuitorii din Palo Alto s-au comportat acum ca și cei din Bronx.

Teoria ferestrelor sparte a fost dezvoltată în strictă legătură cu fenomenul infracțional dar poate fi - și este - aplicată în sociologia comportamentului deviant, în sociologia urbană, în științele sociale etc.. E o teorie care se poate aplica în aproape toate domeniile vieții de zi cu zi. Omul este influențat de mediul în care trăiește. Orice deteriorare în spațiul public - chiar dacă pare nesemnificativă - sau în sens larg: într-o comunitate, într-o situație - dacă nu e remediată va conduce la o degradare tot mai mare, aproape imposibil de reparat, rezolvat.

Între altele, teoriile de mai sus arată cât de ușor pot fi manipulați oamenii de cineva care știe pe ce „butoane” să apese.

Image by Gerd Altmann from Pixabay

Transumanism. De la om la supraom

Transumaniștii afirmă că vor să facă din om supraom. Ei mint! De fapt, vor să transforme omul în om-robot (sau invers?), ceea ce, cred, e cu totul altceva.

Probabil că de când e omul pe Pământ... În fine, poate nu chiar de când e pe Pământ, ci de când a înțeles care-i treaba cu viața și cu moartea (și cu boala) a dorit să trăiască mult (până la nemurire) și să fie sănătos – dacă se poate și tânăr. Știința îl păcălește că așa ceva e posibil, că Făt-Frumos din zmeura coaptă poate fi real. Ce? Numai vampirii să fie nemuritori? Și pe vampiri i-a ajutat știința: cei procopsiți s-au descurcat și nu se mai pârlesc nici când îi ating razele soarelui. Știința e pentru toți; nu-i așa? Cuuum?! Nu există vampiri? A! Sunteți siguri? Oricum, vampirii – și zombii – nu sunt supraoameni, ci doar niște morți vii. Transumaniștii visează la un supraom cât se poate de viu și de vioi... folosindu-se de tehnologie. Bineînțeles că nu va trăi veșnic unul care azi trăiește trăgând mâța de coadă sau muncind pe brânci pentru a avansa profesional, pentru a-și cumpăra un apartament și pentru excursii anuale în străinătate. Veșnic va trăi cel care are bani mulți, să aibă timp să-i cheltuiască (eventual, să perpetueze specia cu ființe de „calitate”, cum visează eugeniștii?) De fapt, e vreo diferență între eugeniști și transumaniști? Denumirea? Eugeniștii sunt mai modești și nu se gândesc la nemurire? De parcă ar mai conta diferențele când și unii și alții au un punct comun: visează la o specie de oameni sănătoși, puternici, cu mare forță de muncă – eventual, clasa furnicuțelor va fi programată de la naștere – și fără dorințe.

Ce este transumanismul? Hm. Transumanismul (simbolizat >H sau H+) e o mișcare intelectuală și culturală internațională care susține utilizarea noilor științe și tehnologii pentru a îmbunătăți abilitățile și aptitudinile mentale și fizice ale oamenilor și care dorește ameliorarea a ceea ce adepții mișcării văd ca fiind aspecte nedorite și nenecesare ale condiției umane, precum prostia, suferința, boala, îmbătrânirea și moartea involuntară (scrie pe wikipedia). Faza cu moartea involuntară e hazlie – ca și cum cineva ar vrea să moară lovit în cap de-un meteorit. Daaa, știu: ei se referă la nemurire – moare doar cine s-a plictisit să trăiască. Gânditorii transumaniști postulează că ființele umane vor fi transformate mai devreme sau mai târziu în ființe cu abilități atât de mult extinse încât să merite eticheta de „postumane”. Cei care au inventat bomba cu hidrogen au fost gânditori sau „doar” oameni de știință? Sigur, ei n-au inventat bomba, ci au reușit fuziunea între ceva și altceva iar alții au pus la cale bomba –tot niște gânditori, care doreau supremație armată.

Evident, omul e mult mai sănătos și durata vieții lui e mult mai mare decât era în comuna primitivă, să zicem, sau chiar în evul mediu întunecat și asta – fără dubiu – se datorează oamenilor de știință. Multe din bolile „moderne” au cauză poluarea la extrem. Mă gândesc – nu-s vreun gânditor! - n-ar fi mai simplu să reducă poluarea decât să facă experimente pe umani pentru a evolua știința sănătății? Dar e mai interesant să te joci cu genomurile decât să-i bagi la cheltuieli (sau în faliment) pe producătorii de armament, de exemplu.

În secolul XX, un precursor direct și influent al conceptelor transumaniste e scris eseul "Dedal: știința și viitorul" (1923), al geneticianului J.B.S. Haldane, care prezicea că urmau să fie obținute mari beneficii din aplicații ale geneticii și altor științe avansate în biologia umană. Biologul Julian Huxley, fratele autorului Aldous Huxley (prieten din copilărie al lui Haldane), pare să fi fost primul care a folosit cuvântul "transumanism". Scriind în 1957, el definea transumanismul: omul rămânând om, dar depășindu-se pe sine prin realizarea noilor posibilități ale naturii sale umane. Această definiție diferă substanțial de cea aflată în uz comun din anii 1980 încoace.

Ca și eugeniștii, transumaniștii își pun toate speranțele în genetică. Transumaniștii vor să descătușeze oamenii din limitările lor biologice și din gravitația Pământului, în drumul lor către spațiu (zicea futurista Natasha Vita-More). Vorba ‘ceea: după ce au distrus Terra au nevoie de alte planete pe care să le distrugă cu tehnologiile lor. Nu se limitează ”gânditorii” numai la o planetă. Ar fi chiar rușinos!

În 1986, Eric Drexler (cercetător american în nanotehnologie) a scris și publicat „Motoare ale creației: era viitoare a nanotehnologiei”, în care se referea la posibilitățile nanotehnologiei și asambloarelor moleculare. A fondat „Foresight Institute”, prima organizație non-profit care a cercetat, promovat și efectuat criogenia. În 1988, când a început să fie la modă cybercultura, filosoful Max More a fondat Institutul Extropy și în 1990 a fost principalul contribuitor la o doctrină transumanistă formalizată, care a căpătat forma "Principiilor Extropiei". Filosoful acesta a pus bazele, în 1990, transumanismului modern și i-a dat o nouă definiție: Transumanismul este o clasă de filosofii care caută să ne îndrume către o condiție postumană. Transumanismul împărtășește multe elemente ale umanismului, inclusiv respectul pentru rațiune și știință, devotamentul față de progres și o valorizare a existenței umane (sau transumane) în această viață. [...] Transumanismul diferă față de umanism prin recunoașterea și anticiparea modificărilor radicale ale naturii și posibilităților vieții noastre, rezultând din diverse științe și tehnologii [...].

Timpul trece, alți filosofi vin din urmă, cu alte idei și definiții... Pare că nici transumaniștii nu prea știu să definească „transumanismul”. Nick Bostrom și David Pearce (filosofi) au fondat, în 1998, Asociația Mondială Transumanistă (World Transhumanist Association, WTA) - organizație neguvernamentală internațională care să lucreze pentru recunoașterea transumanismului ca subiect legitim al investigației științifice și politicilor publice. Un an mai târziu, în 1999, WTA a proiectat și adoptat "Declarația Transumanistă". "FAQ-ul Transumanist" pregătit de WTA furniza două definiții formale pentru transumanism:

1. Mișcarea intelectuală și culturală care afirmă că este posibilă și de dorit îmbunătățirea fundamentală a condiției umane prin rațiune aplicată, în special prin dezvoltarea și accesibilizarea pe scară largă a tehnologiilor care să elimine îmbătrânirea și să mărească mult capacitățile umane intelectuale, fizice și psihologice.

2. Studiul consecințelor, promisiunilor și potențialelor pericole ale tehnologiilor care ne vor permite să depășim limitările umane fundamentale și studiul conex al problemelor etice implicate în dezvoltarea și utilizarea unor asemenea tehnologii.

Adepții transumanismului sunt împărțiți, în ceea ce privește viziunea asupra postumanității: unii consideră că descoperirile genetice și tehnologice conduc la o specie distinctă de oameni „îmbunătățiți radical” și în viziunea celorlalți inteligența mașinii e mai mare decât cea umană. Unii dintre adepții mișcării transumaniste consideră că instituțiile sociale și culturale – inclusiv organizațiile guvernamentale și internaționale – vor fi în mare măsura irelevante pentru traiectoria dezvoltării tehnologice. Forța pieței și natura progresului tehnologic vor conduce omenirea la aproximativ același punct final, indiferent de influențele sociale și culturale. Acest punct final e adesea denumit „singularitate”, termen extras din astrofizică și care se referă la materialul hiperdens din centrul unei găuri negre, care generează atracție gravitațională intensă. Transumaniștii înțeleg „singularitatea” ca fiind punctul în care inteligența artificială îl depășește pe cel al umanității, ceea ce va face posibilă convergența conștiinței umane și a mașinii. Această convergență va conduce la dezvoltarea conștiinței umane, la creșterea forței fizice, a bunăstării emoționale și a stării generale de sănătate și, evident, va extinde durata vieții umane prin vindecarea bolilor, a diferitelor leziuni. Tehnologiile pot crește performanța umană dincolo ceea ce azi e considerat „normal”. Aceste tehnologii sunt denumite emergente și exponențiale și includ, între altele: inteligența artificială, nanotehnologia, nanomedicina, celulele stem, terapia genetică. Tehnologiile se pot extinde pentru a dezvolta capacitățile umane dincolo de fiziologie – aici sunt incluse: inteligența artificială, robotica, bionica (integrarea creier-computer, transferul de memorie); tehnologia poate fi utilizată pentru a dezvolta proteze întregului corp uman (un fel de robot, aș zice).

Credința lor (a transumaniștilor) este că putem și ar trebui să eradicăm îmbătrânirea ca o cauză a morții; că putem și ar trebui să folosim tehnologia pentru a ne dezvolta corpul și mintea; că putem și ar trebui să fuzionăm cu mașinile, refăcându-ne, în cele din urmă, după imaginea propriilor noastre idealuri superioare (Mark O’Connell în „To Be a Machine”).

Până azi, știința a ajutat o mulțime de oameni: au fost realizate proteze pentru membre (întâi din lemn, apoi tot mai sofisticate), aparate auditive, ochelarii, dinții falși și multe altele, mult mai sofisticate. Transumaniștii, însă, vor să ducă lucrurile și mai departe: am putea folosi implanturi pentru a ne dezvolta simțurile astfel încât să putem detecta nemijlocit radiațiile infraroșii și ultraviolete sau să ne stimulăm procesele cognitive conectându-ne la cipuri de memorie. Prin combinarea om-mașină se va ajunge la oameni cu super inteligență, puternici, cu o durată de viață foarte mare. E o dorință care merită îndeplinită?! Vor fi mai puține războaie, poluarea va dispărea...? Transumanismul cam scapă din vedere o serie de probleme și dileme etice. Cică trebuie să existe o dezbatere pe temă... Hm. Știința se dezvoltă, cercetătorii îi pun pe oameni în fața faptului împlinit. Există „îmbrăcăminte puternică” (exoschelete), niște costume ce pot fi purtate sub hainele obișnuite și care imită biomecanica trupului conferind purtătorului (mai ales persoanelor vârstnice) forță în plus atunci când se ridică de pe un scaun, de exemplu, când urcă scările sau stau în picioare mai mult timp (armata americană experimentează astfel de costume, și sigur nu pentru bătrânei). Există costume care încălzesc corpul și multe altele. Toate aceste procese tehnologice, toate invențiile, sunt menite să ajute vârstnicii, răniții, bolnavii să aibă o viață cât mai normală, dar vor fi adoptate de oameni sănătoși, tineri care doresc să-și mărească performanțele. Ce se va alege de competițiile sportive? Va câștiga cel mai bun „robotizat”? Va fi o competiție între producătorii de diferite tehnologii? Niciun sportiv – orice sport ar practica – n-ar mai trebui să se antreneze de mic pentru a deveni campion, ci va putea alege ce sport să practice și să se supună tehnologiei...

Blay Whitby, expert în inteligență artificială la Universitatea din Sussex spune că, de exemplu, în cazul sprintului de 100 de metri sportivii care aleargă pe picioare din fibră de carbon îi vor depăși pe cei care aleargă pe „picioarele naturale”. Unii se întreabă dacă e etic să se întâmple așa, iar alții, precum Kevin Warwick, de la Universitatea din Coventry, nu văd probleme: Ce este în neregulă cu înlocuirea bucăților imperfecte ale corpului cu părți artificiale care să vă permită să obțineți performanțe mai bune - sau care vă pot permite să trăiți mai mult? Warwick, un entuziast al ciberneticii, a experimentat pe el mai multe implanturi – unul i-a permis să audă ultrasunetele – și-a interconectat sistemul nervos cu un computer pentru a putea controla o mână de robot, să experimenteze ceea ce atingea (el era la New York, mâna într-un laborator din Anglia).

Organele care nu funcționează vor fi înlocuite cu versiuni de înaltă tehnologie, fibra de carbon ar putea înlocui cu succes carnea, oasele... La prima vedere nu-i nimic rău în toate acestea. Dar la o a doua vedere?

Pe scurt, transumaniștii vor ca oamenilor să le fie mai bine. Ăsta-i scopul lor (declarat). Cred că și ei uită că, uneori, „mai binele” e dușmanul binelui... Transumaniștii consideră că transumanismul este mișcarea ce esențializează cele mai îndrăznețe, curajoase, imaginative și idealiste aspirații ale umanității. Un opozant declarat afirmă că este cea mai periculoasă idee din lume. Alții cred că omenirea e deja transumană deoarece progresul medical din ultimele secole a modificat semnificativ specia umană, dar una este când „repari” ceva și cu totul alta când vrei să modifici ceva care nu-i „stricat” dar nu e performant. Vor mai fi necesare școlile? Va fi suficient un cip de memorie care va satisface nevoile intelectuale ale vreunuia... după dorință.

Transumaniștii vor să sporească performanța umană prin combinarea tehnologiei bio și nanotehnologiei cu corpul uman. Ori nu știu (puțin probabil) ori ignoră faptul că, astfel, corpul uman va deveni ținta atacurilor cibernetice. Multe dispozitive medicale de până acum au fost defecte sau au provocat mai mult rău, dar va urma conectarea la internet, pentru ca medicii să regleze (de la distanță), eventual, ceea ce e de reglat. Stimulatoarele cardiace, implanturile artificiale, dispozitivele medicale au unități wireless și conectivitate la internet. Pentru orice dispozitiv conectat la internet crește vulnerabilitatea pentru hacking. Se presupunea că până în anul 2020 vor exista între 50 și 200 de miliarde de dispozitive conectate la internet, ceea ce înseamnă mai multe dispozitive care pot fi piratate.

Istoria este plină de consecințele negative ale unui grup de oameni care cred că sunt superiori unui alt grup de oameni. Din păcate, în cazul oamenilor îmbunătățiți, aceștia vor fi cu adevărat superiori. Trebuie să ne gândim la implicații înainte să fie prea târziu (Blay Whitby).

Cine va beneficia de tehnologie? Cei care au cu adevărat nevoie sau cei care și-o permit? Unii nu-și permit azi o pereche de ochelari sau un dinte fals... Când o persoană va fi considerată prea bătrână pentru a se pensiona și a lasă locul liber pentru un tânăr?

Pentru informații pe larg:

https://www.britannica.com/topic/transhumanism

*

https://www.theguardian.com/technology/2018/may/06/no-death-and-an-enhanced-life-is-the-future-transhuman

*

https://www.insidescandinavianbusiness.com/article.php?id=301

*

https://humanityplus.org/

Image by Mystic Art Design from Pixabay

Parabola orbului înfumurat

Cu prostul care n-are școală te lupți un pic și ai scăpat, dar duci o luptă colosală cu prostul care are școală – nu știu cui aparține „zisa”, dar mă gândesc că prin „a avea școală” se referă la cei care au pe perete sau în sertar o mulțime de diplome. Nu-i rău să ai multe diplome, mai ales dacă acestea atestă că e posibil (nu probabil, pentru că diplomele nu dovedesc mare lucru, ci doar că cineva a terminat o școală, un curs, cu un calificativ/o notă anume, dar nu și ce știe respectivul) să fii o persoană de încredere într-un domeniu sau altul. Ce se întâmplă, uneori, cu acești oameni „foarte specializați” într-un domeniu sau altul? Ajung să nu mai vadă pădurea din cauza copacilor. Sunt atât de siguri de ceea ce știu încât orice opinie nouă care nu se potrivește în „tiparele” recunoscute general în domeniul lor este respinsă „din reflex”. Puțini se hotărăsc să cerceteze o altă cale, mai ales dacă e deschisă de cineva cu mai puține diplome... mai ales în domeniul sensibil al medicinei. Un exemplu în acest sens este „Uleiul lui Lorenzo”, descoperit (un fel de a spune, dar foarte pe aproape) de părinții unui copil diagnosticat cu adrenoleucodistrofie în 1984 (la vârsta de 6 ani) urmând să moară în doi ani – a murit la 30 de ani, dar a fost imobilizat în pat. Uleiul nu vindecă boala dar poate încetini evoluția mai ales dacă aceasta e depistată înainte de a se declanșa.

Cunoașterea nu are nimic definitiv; acest calificativ este numai expresia aprecierii omului. Ceea ce poate fi într-un fel pentru unii ar putea să fie cu totul altfel pentru alții. Cunoașterea (în general) evoluează, e în continuă mișcare, schimbare, și e important ca toți să înțeleagă acest aspect nu doar pentru a elimina câteva dintre suferințele pe care ni le provoacă eroarea, ci pentru a evita înfumurarea celor care cred că le știu pe toate, că știu totul – indiferent de domeniu – și pentru a evita intoleranța nefastă pe care o aduce această înfumurare în raporturile sociale.

În „Lotusul Adevăratei Legi” (care face parte dintr-o colecție de nouă lucrări venerate de budiștii Mahāyāna) figurează o parabolă ce ilustrează simplu absurditatea omului care se laudă că a ajuns la Cunoașterea definitivă, absolută. Parabola am citit-o în cartea „Tainele învățăturilor tibetane”, Ed. Nemira, București, 1995, scrisă de Alexandra David-Néel).

Parabola încearcă să demonstreze natura relativă a cunoștințelor noastre.

Parabola omului înfumurat

Un orb din naștere locuia într-o cameră. Infirmitatea îl împiedica să vadă obiectele din jurul lui și el le nega existența de câte ori i se vorbea despre ele. La un moment dat, unui medic i s-a făcut milă de el, s-a dus în Himalaya și a cules mai multe plante, pe care le-a preparat cum știa el și apoi a uns ochii orbului. Acesta a început să vadă și a zărit cu mare uimire în jurul lui obiecte cărora nu le bănuise existența. Și l-a cuprins o mare mândrie: „Acum văd, cunosc toate lucrurile” – s-a înfumurat el. Cineva i-a atras atenția: „Prietene, vezi doar câteva obiecte care se află în camera ta – asta nu e mare lucru. Din afara ei se mai pot vedea soarele, luna, constelațiile. De afară se pot vedea numeroase forme, unele frumoase, altele urâte”. Fostul orb a refuzat să creadă. „Nu există nimic din toate acestea. Tot ce e de văzut, văd”. A fost condus afară din cameră și a văzut strălucirea soarelui, luna, constelațiile și numeroase fenomene. Mândria i-a devenit și mai mare. „Nu credeam când mi se spunea despre acestea, acum le văd. Nimc nu-mi mai e necunoscut. Nimeni nu e mai presus de mine”. Un înțelept îl mustră: „Prietene, abia ți-ai căpătat lumina ochilor; încă nu cunoști nimic. De unde atâta vanitate? Când erai închis în camera ta nu puteai să vezi obiectele care se aflau afară; acum, din lipsa unor facultăți superioare celor pe care le ai, nu poți discerne ființele animate de sentimente binevoitoare de cele care nutresc sentimente ostile, nu poți auzi vocea umană sau sunetul unei tobe sau oricare alt sunet decât de la o distanță foarte mică. Îți amintești șederea în pântecele mamei tale și de cauzele care te-au făcut să te naști din ea? Omule, în afară de ceea ce vezi există nenumărate alte lumi mai numeroase decât firele de nisip din Gange. Cum te poți lăuda spunând: văd totul, știu totul? Ești încă orb, iei întunericul drept lumină și lumina drept întuneric”.

Image by Gordon Johnson from Pixabay

Constelații de sateliți comerciali

De la Sputnik 1, primul satelit artificial din lume lansat de ruși în cosmos în 1957, sute de sateliți au fost lansați, dar industria aviatică n-a avut de suferit. Zeci de ani, avioanele, rachetele, sateliții și-au împărțit cerul fără probleme, deși cantitatea de „gunoi” care plutește în spațiu este foarte mare, unele obiecte având și dimensiuni mari – o coliziune ar putea conduce la un potențial dezastru, având în vedere viteza foarte mare la care s-ar produce (în unele cazuri). Cu mii de sateliți în cosmos cantitatea de „gunoi” va crește – implicit va crește și riscul de accidente.

În ultimii ani – mai ales începând cu 2018 (când lansările s-au dublat față de 2016) – avioanele companiilor aviatice consumă mai mult combustibil dacă aleg rute ocolitoare spre destinație pentru a evita oprirea la sol. Spațiul aerian se închide de câte ori e de lansat o rachetă, adică, din ce în ce mai des pentru a se evita ciocnirea cu vreo rachetă și alte accidente dacă lansarea eșuează. Deocamdată nu există tehnologia care să permită calcularea exactă a unei arii anume; se alege aleator o „suprafață” și se închide pentru cât mai mult timp posibil. De exemplu, pentru o lansare care durează 10 minute spațiul aerian (culoarul de zbor din zona lansării) trebuie închis cel puțin pentru o oră – ceea ce provoacă întârzieri și pagube materiale. În caz că lansarea nu poate avea loc din cauza vremii sau din cauza vreunei defecțiuni tehnice spațiul aerian va fi închis și trei ore (poate mai mult).

Multe dintre statele lumii (SUA, Anglia, Canada, Spania, India, China, Danemarca etc. s.a.m.d.) au companii cu planuri de a lansa sateliți comerciali. Negocierile pentru licențe și testele au început din 2019 (și chiar mai devreme).

FAA (Federal Aviation Administration, SUA) insistă ca spațiul aerian comercial, din moment ce activează în spațiul aerian național, să fie supus acelorași reglementări de siguranță ca și în cazul companiilor aeriene. Evident că „lansatorii” nu vor asta – în ideea că ei nu sunt aviație ci... transportatori comerciali spațiali.

„Bătălia pentru cer” pare să fi fost declanșată de când cu lansarea inaugurală a rachetei Falcon Heavy a celor de la SpaceX, când FAA a trebuit să închidă spațiul aerian din zona Floridei între 13:30 și 16 (interval de lansare aprobat federal), deși pentru lansare ar fi fost necesare doar 10 minute; din cauza vremii lansarea a avut loc abia la ora 13:45. În acea zi au avut întârzieri (și ocoliri) 563 de avioane. În acea săptămână, din cauza vremii și a sistemului de control al traficului aerian, întârzierile s-au produs cam la două zile, fapt care a atras atenția presei iar companiile aviatice au început să întrebe de ce să amâne zborurile pentru așa ceva. Acea lansare a fost de testare și n-a avut o „țintă” precisă – a fost, practic, o anomalie în domeniul lansărilor, deci nu o regulă.

În mai 2019 încă se lucra la o nouă tehnologie (Space Data Integrator – SDI) pentru ca data lansărilor să nu mai fie transmisă telefonic, ci computerizat, calculatorul analizând cât spațiu e necesar să fie închis pentru fiecare lansare. În noiembrie 2019 FAA încă nu urmărea activitățile de lansare și reintrare în spațiu în timp real și nu putea genera calcule în timp real cu privire la spațiul aerian pentru a putea lua măsuri de siguranță în cazul unor „resturi” ce ar putea cădea după o lansare eșuată.

 Stuart Gray/University of Strathclyde/YT

În următorii ani, companiile SpaceX, Amazon (Proiectul Kuiper) - SUA, OneWeb (Anglia), Telesat (Canada) și-au anunțat intenția de a lansa în spațiu până la 46.100 de sateliți, cantitate de obiecte ce depășește cu foarte mult cantitatea de obiecte trimise în spațiu în ultimii 60 de ani. Pe lângă aceste companii sunt și altele, din toată lumea. Sateliții care vor fi lansați în spațiu nu sunt numai cei care oferă internet de mare viteză în orice loc de pe Pământ și care au nevoie de antene („stații terestre”) plasate la distanțe relativ mici intre ele pretutindeni pe Pământ pentru „a putea face legătura”. Datorită scăderii dimensiunii și a costurilor sateliților, cosmosul va fi împânzit cu sute de alți sateliți mici pentru diverse scopuri.

SpaceX a lansat 422 de sateliți până în mai 2020. Licența inițială pentru Starlink (de la SpaceX) a fost pentru 12 mii de sateliți, iar acum a fost modificată pentru 30 de mii. Va lansa sateliți la fiecare două săptămâni în tot anul 2020 - cursele aeriene civile ar trebui oprite la fiecare două săptămâni, cum ar veni.

Amazon nu a lansat până în noiembrie 2019 niciun satelit dar a cerut licență pentru 3236 de sateliți.

Telesat, din Canada, la sfârșitul anului 2019 încă negocia pentru 300 de sateliți, sperând că vor oferi servicii regionale în 2022 și servicii globale în 2023.

Kleos Space (India) speră să-și lanseze sateliții în prima jumătate a lunii noiembrie 2020.

GalaxySpace (China) și-a lansat prima rachetă cu sateliți pentru internet de mare viteză în decembrie 2019. Constelația va avea până la 1000 de sateliți.

OneWeb (Anglia) a lansat în februarie 2019 primii șase sateliți, apoi s-a oprit. Reprezentanții companiei anunțaseră reînceperea lansărilor pentru ianuarie 2020, lansările fiind lunare. În martie 2020 a lansat alți 34, din Kazahstan.

Sateliot (Spania), primul operator de telecomunicații prin satelit care va furniza servicii globale speră ca până în 2022 să lanseze prima să constelație de 100 de nanosateliți.

De ce sunt necesari așa de mulți sateliți? Pentru că, spre deosebire de cei deja existenți (GEO) – care sunt geostaționari (ceea ce permite antenelor de pe sol să se îndrepte direct spre satelit) , sunt mari (cântăresc peste 1000 kg) și orbitează la o distanță de 36 mii de km de Pământ – aceștia noi, LEO (Low Earth Orbit) – orbitează la 500-2000 km de Pământ și sunt mici (cca 500 kg). Apropierea de Terra permite o viteză mai mare de transfer date dar având o zonă de acoperire mai mică pentru a transmite continuu semnale de comunicare e nevoie de o „constelație” de sateliți (sau mega-constelație) – se asigură astfel o acoperire uniformă și la scară largă într-o zonă geografică predefinită.

Ce spun astronomii despre inițiativele comercianților miliardari? Că e de rău! Roiurile de sateliți sunt, între altele, o sursă de poluare luminoasă.

Despre sateliții care existau până acum afirmă: sunt situați pe orbite previzibile, poziția lor poate fi anticipată și sateliții evitați prin programele existente; au luminozitate scăzută – dacă e observat unul nu produce efecte persistente când a ieșit din raza telescopului; sunt în număr mic și atunci când apar în raza vizuală a observatorului ținta astronomică poate fi observată din nou fără întârzieri semnificative, trec repede și vor fi complet întunecați după amurgul astronomic chiar și când se află pe orbita joasă a Pământului (ceea ce nu s-a întâmplat cu primul dintre sateliții de la SpaceX, care a fost criticat că ar putea fi „clasificat” între primele 50 cele mai luminoase stele din univers. Luminozitatea acestor sateliți comerciali trebuie neapărat micșorată pentru că astronomii nu vor mai putea calcula (între multe altele) luminozitatea altor stele pe care le descoperă în observațiile lor. Va diminua SpaceX luminozitatea? Astronomii bănuiesc că o vor face... parțial; pentru cei deja lansați... asta e.

Altă problemă de care se vor face „vinovați” acești sateliți pentru internet de mare viteză se referă la căutarea și descoperirea, mult mai dificilă, a asteroizilor și cometelor, obiecte cosmice care pot fi observate cel mai bine imediat după apusul soarelui și până la răsărit, iar acești sateliți sunt în acest interval foarte luminoși. Din cauza intrușilor strălucitori vor interveni dificultăți în identificarea și măsurarea anumitor evenimente tranzitorii și variabile, cum ar fi supernovele, stelele variabile etc. Dacă aceste companii nu vor începe să facă modificările necesare știința astronomiei va fi modificată definitiv în rău – sunt de părere astronomii.

Oamenii de știința din domeniul climei sunt siguri că toate aceste lansări de rachete vor crea ceea ce astronomii numesc un „cer nocturn distopic”; va fi accelerată schimbarea climei iar stratul de ozon ar putea fi epuizat și mai repede. Sistemul digital global reprezintă în prezent 4% din totalul emisiilor de gaze cu efect de seră iar consumul de energie crește anual, afirmă Jean-Marc Jancovici.

E posibil ca sateliții comerciali privați să închidă fereastra către stele – și nu trebuie să fii astronom pentru a înțelege acest fapt, trebuie doar să știi să citești și să te intereseze părerea astronomilor.

Pentru mai multe informații, imagini și explicații științifice accesați site-urile:

https://www.forbes.com/sites/startswithabang/2020/01/30/dangers-to-astronomy-intensify-with-spacexs-latest-starlink-launch/

*

https://theconversation.com/space-junk-astronomers-worry-as-private-companies-push-ahead-with-satellite-launches-137572

*

https://www.sciencealert.com/private-satellite-launches-could-be-closing-our-window-to-the-stars-say-astronomers

*

https://www.theverge.com/2019/5/16/18535813/commercial-spaceflight-federation-aviation-falcon-heavy-airspace-faa-traffic

*

https://fas.org/sgp/crs/space/IF11351.pdf

*

https://www.cnbc.com/2019/12/14/spacex-oneweb-and-amazon-to-launch-thousands-more-satellites-in-2020s.html

*

https://www.washingtonpost.com/gdpr-consent/?next_url=https%3a%2f%2fwww.washingtonpost.com%2fgraphics%2f2018%2fbusiness%2fspacex-falcon-heavy-launch-faa-air-traffic%2f

*

http://interactive.satellitetoday.com/via/march-2020/the-top-10-hottest-satellite-companies-in-2020/

*

https://www.futurithmic.com/2020/03/10/5g-from-space-role-of-satellites/

*

https://www.capacitymedia.com/articles/3824786/chinas-galaxyspace-5g-satellite-launches-into-leo

*

https://www.satellitetoday.com/launch/2019/10/21/kleos-space-confirms-launch-date-for-satellites/

*

https://www.recorder.com/my-turn-mirin-deployment-5G-012320-THURSDAY-32173759

*

http://www.parabolicarc.com/2020/06/18/sateliot-to-launch-5g-internet-of-things-satellite-constellation/

*

https://www.space.com/spacex-starlink-satellite-megaconstellation-launch-photos.html

*

https://techblog.comsoc.org/2019/12/13/china-to-launch-first-private-5g-satellite-by-end-of-2019/

*

https://www.oneweb.world/media-center/oneweb-successfully-launches-34-more-satellites-into-orbit-in-second-launch-of-2020

Hazard şi necesitate. Citate favorite

Tot ce există in univers este rodul întâmplării şi al necesităţii (Democrit)

*

Omul ştie că este singur în imensitatea nemaipomenită a universului din care a ieşit numai din întâmplare. Alegerea împărăţiei luminii sau a întunericului stă in puterea lui. (Jacques Monod)

*

Viaţa a apărut pe Pământ. Care era, înaintea evenimentului, probabilitatea ca el să se producă ? Dată fiind structura actuală a biosferei nu este exclusă, ci dimpotrivă, ipoteza ca evenimentul decisiv să nu se fi produs decât o singură dată. […] Este posibil, bineînţeles, ca acest caracter singular să se datoreze eliminării, prin selecţie, a numeroase alte tentative sau variante. Dar nimic nu impune această interpretare. Probabilitatea a priori ca printre toate evenimentele posibile in Univers să se producă un eveniment particular este aproape zero. Totuşi, Universul există, ceea ce înseamnă că se produc evenimente particulare a căror probabilitate (înaintea evenimentului) era infimă. La ora actuală, n-avem dreptul nici să afirmăm, nici să negăm că viaţa a apărut o singură dată pe Pă­mânt şi că, prin urmare, înainte ca ea să existe şansele ei de a fi erau cvasinule. Această idee nu numai că este dezagreabilă biologilor ca oameni de ştiinţă, ea şochează tendinţa noastră omenească de a crede că orice lucru real din universul actual era - şi încă din totdeauna - necesar. Trebuie să fim neîncetat în gardă împotriva acestui sentiment atât de puternic al destinului. Ştiinţa modernă ignoră orice imanenţă. Destinul este scris pe măsură ce se împlineşte, nu înainte. Al nostru nu era scris înainte de apariţia speciei umane, singura din biosferă care foloseşte un sistem logic de comunicare simbolică, ceea ce constituie un alt eveniment unic, care ar trebui, chiar prin aceasta, să ne prevină împotriva oricărui antropocentrism. Universul nu purta în pântecele său viaţa, şi nici biosfera - omul. Numărul nostru a ieşit la loterie. Ce-i de mirare, că, asemenea cuiva care a câştigat, astfel, o avere, simţim toată ciudăţenia condiţiei noastre?

(din Hazard şi necesitate, de Jacques Monod, lucrare publicată in 1970, scrisă pe baza unor conferinţe ţinute in februarie 1969 la colegiul Pomona, California. Apare in Ro la Editura Humanitas, Bucureşti, 1991).

======================================================================

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

======================================================================

Jacques Lucien Monod s-a născut la Paris in 09.02.1910 şi a decedat in 31.05.1976 la Cannes, bolnav de leucemie. S-a remarcat in biochimie, genetică, biologie moleculară. A început studiile la Sorbona in 1928; participă ca biolog la o expediţie de explorare a Groenlandei (1934). In timpul celui de-al doilea război mondial a fost membru activ in rezistenţa franceză. In anul 1940 îşi susţine doctoratul. Devine director al serviciului de biochimie celulară (creat de el in 1954) din Institutul Pasteur. In 1965 obţine Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (împreună cu Andre Lwoff şi Francois Jacob). A fost profesor la College de France (1967), director al Institutului Pasteur (1971), membru al Royal Society (Londra) şi National Academy of Science (S.U.A.).

Economisirea energiei electrice

Protejarea mediului este o chestiune serioasă, nimic de comentat, dar! Am zis că nu comentez? Cum să n-o fac?

Ştiaţi că, dacă am economisi 20% din consumul individual de energie, până în anul 2020, Europa ar putea economisi circa 60 miliarde de Euro, echivalentul a circa 210 mii de miliarde de lei? N-am habar dacă e adevărat, am citit undeva.

Suntem bătuţi la cap să folosim becuri chioare - mă rog, economice - care luminează puternic. Unii ne spun de becurile fluorescente - să stea ei cu astea!  Să folosim pentru iluminat holurile blocurilor (scările de bloc) sistem de iluminat cu senzori de mişcare – când ai neşansa să fii aşteptat “după colţ” de vreun cap sec nici nu ştii ce te-a lovit (in beznă te poate aştepta oricine, pentru că becul nu se aprinde când nimic nu mişcă acolo). In timp, ochiul va fi afectat de la atâta clipăit de lumină, pentru că pupila oboseşte să se tot adapteze. Unii zic să stăm la tv cu lumina stinsă - s-o facă ei: contrastul dintre luminile, cu intensităţi diferite, de pe ecran afectează ochiul mai puternic atunci când in camera nu e şi o alta sursă de lumină.

Ni se spune să nu folosim prea multe aparate electronice şi electrocasnice, să scoatem din priză încărcătoarele telefoanelor după ce bateria s-a încărcat, să scoatem aparatele din priză deoarece consumă şi in stand by. Nu neg, se consuma ceva energie. Ni se dau şi alte sfaturi: să cumpărăm electrocasnice din clasa A (economie de energie), să nu exageram cu încălzirea locuinţelor şi să ne căptuşim casele cu polistiren (dacă nu avem bani pentru ceva nedăunător), să reglăm la temperatură mai mică apa pentru baie şi pentru spălat! Totul pentru a economisi energie electrică.

Se mai “cer” troleibuze in loc de autobuze – poluează mai puţin, e adevărat, dar consumă energie electrică – o fi cea pe care suntem sfătuiţi s-o economisim.

Un sfat care mi se pare foaaarte tare: cumpără-ţi maşină electrică! Adică… stau pe întuneric, mă spăl şi spăl cu apă rece şi conduc o maşină electrică! Toţi vom înlocui autoturismele “clasice” cu unele electrice! Nu-i tare?! Lumea va fi împânzită cu prize pentru încărcarea bateriilor maşinilor electrice! Hm. Unde e “economia de resurse”?

Acceptăm eolienele in detrimentul câmpurilor cultivate, păşunilor şi păsărilor (şi refuzăm organismele modificate genetic până când nu vom mai avea de ales deoarece câmpurile vor fi semănate cu eoliene sau cu panouri solare), acceptâm să sortăm gunoiul pentru ca ecologiştii să-l ia la grămadă şi să-l arunce, amestecat, pe acelaşi munte de gunoi… E ca un fel de frecţie la picior de lemn.

Populaţia se înghesuie să economisească – şi se ceartă care mai de care – pentru ca toţi coloşii care fabrică arme, care au centrale nucleare, care încearcă armament in cer, pe pământ şi sub pământ să nu rămână fără resursele naturale atât de necesare pentru a rămâne foarte bogaţi. Excelent! 

Abia aştept (vorba vine, ‘că n-aştept) să văd prima maşină de război electrică! Baterie autonomă… şase ore in condiţii de drum drept… Următoarea priză la cactusul din dreapta. 

Despre râs

Textul de mai jos zace de ceva timp, dar azi, citind Din Culori (in febr 2021 pag nu mai exista) m-am hotarat sa-i dau drumu’ si lui – textului. Subscriu la ce-am citit pe Din Culori: as vrea sa râd cat mai des, si sa râd in hohote! Cred ca e timpul sa trag iar o răţuşcă dupa mine in timp ce ma plimb prin centrul orasului, se merg pe dunga alba sau sa vorbesc cu statuile (astea-s alte povesti, vechi).
Nu, ce e scris aici nu e de râs, iar daca e... n-a fost cu intentie. ;)

*

:)) Orice as fi gresit... 

Intre altele, scrie pe descopera.ro, pe undeva, ca Aristotel era de parere ca râsul e dat numai omului, ca e una dintre insusirile care il deosebesc de animale. Un copil, zicea el (dar nu-mi dau seama unde au citit asta cei care afirma), nu are cu adevarat suflet decat incepand cu clipa in care râde pentru prima data – fapt despre care Aristotel credea ca se intampla cam in a 40-a zi de viata. Azi l-ar contrazice multi, si nu doar pe aceasta tema.

Râsul n-ar mai fi chiar doar o insusire omeneasca pentru ca cercetatorii americani Julia Taylor si Lawrence Mazlack de la University of Cincinnati din Ohio, au inventat un computer dotat cu simtul umorului. Potrivit lor, acest software va fi in viitor aplicat robotilor, permitandu-le acestora sa inteleaga fraze ironice si bancuri si sa râda in hohote. Cum ar veni, in filosofia lui Aristotel, computerul ar avea suflet din momentul in care va râde prima data.

Va fi posibil ca un computer sa râda datorita unei baze de date dezvoltate in interiorul software-ului respectiv, care printr-un sofisticat mecanism permite computerului sa recunoasca jocuri de cuvinte si sa distinga frazele obisnuite de cele ironice. In acest mod, acesti roboti vor avea mai mult suflet ca unii oameni care nu stiu sa râda si decat cei care – mai multi! – n-au simtul umorului si nu stiu sa distinga frazele obisnuite de cele ironice.

Un profesor japonez a inventat o masina de masurat râsul si o noua unitate de masura, "ah", pentru a stabili daca veselia unei persoane este sincera, cinica sau ironica, informeaza AFP. Am descoperit ca râsul copiilor este mai spontan, cu zece "ah"-uri pe secunda, de doua ori mai intens decat cel al adutilor, a explicat el. 

Cercetatorul a luat in calcul o marja in cazul adultilor, care isi pierd spontaneitatea pentru ca se intreaba daca este potrivit sa râda, in functie de situatie – poate acesta era motivul pentru care nobilii de altadata considerau ca este sub nivelul lor sa râda in hohote, precum ţăranii. 

Profesorul distinge patru etape posibile intr-un râs: detenta, iesirea din norma, râsul din toata inima si, in cele din urma, cateodata, hohotele de râs.

Dopamina, unul dintre cei mai importanti neurotransmitatori, este responsabila pentru capacitatea creierului de a depista diferitele etape ale unei informatii amuzante si tot ea este cea care ne produce senzatia de bine pe care o avem in timpul râsului. Studii recente demonstreaza faptul ca râsul produce o serie de reactii pozitive in corp, reactii capabile sa duca la insanatosirea unor boli cronice. Intr-o atare stare de lucruri, poate ca vechiul proverb râsul este cel mai bun medicament, are totusi un sambure de adevar.

Beneficiile râsului

In 2006, un studiu publicat de cercetatori de la Universitatea Maryland, SUA, arata ca râsul provoaca dilatarea endoteliului vascular (peretele intern al vaselor de sânge) si mareste fluxul sangvin. Alte cercetari au aratat ca râsul stimuleaza activitatea sistemului imunitar, scade tensiunea arteriala, reduce nivelul unor hormoni de stres (precum cortizolul si epinefrina), micsorează nivelul de colesterol in sânge, scazand astfel riscul aparitiei bolilor cardiovasculare si a diabetului.

Cele mai recente stiri in acest domeniu vin de la Universitatea New South Wales, Australia: intr-un studiu publicat in anul 2011 se sustine ca râsul e un leac eficient in ameliorarea simptomelor dementei. (http://www.descopera.ro/stiinta/8835085-rasul-bate-boala)

S-a demonstrat ca sa râzi din toata inima are efecte fiziologice similare cu cele ale exercitiului fizic: creste productia de beta-endorfine (un grup de substante produse de celulele sistemului nervos) si reduce riscul de infarct cardiac si de depresie. Exista posibilitatea ca beneficiile sa se extinda si asupra sistemului imunitar, râsul putand antrena modificari la nivelul imunoglobulinelor IgA (anticorpii ce se gasesc in lacrimi, saliva, secretii si joaca un rol important in lupta impotriva bacteriilor din mucoase).

Sa te uiti la un desen animat sau la benzi desenate activeaza aceeasi arie cerebrala stimulata si in cazul consumului de cocaina. Teoria a fost sustinuta intr-un studiu comentat in revista Neuron de o echipa de cercetatori de la Universitatea Stanford, California.

Pe scurt: cine interzice râsul interzice, oarecum, sanatatea.

Chris Robert, profesor asistent la Universitatea din Missouri spune ca umorul, in special cel care este asociat cu locul de munca, are un impact pozitiv asupra serviciului. Glumele ocazionale printre colegi sporesc creativitatea si performanta, scrie siteul Sciencedaily.com.

Abilitatea de a aprecia glumele, abilitatea de a te amuza si de a-i face si pe altii sa râda are efecte psihologice asupra persoanei si dezvolta legaturile acesteia cu altele, spune Chris Robert.

Desi s-a crezut multa vreme ca râsul e propriu doar omului, cercetari recente au aratat ca si la animale precum primatele antropoide si câini exista sunete specifice care corespund unor situatii agreabile, unor momente de bucurie, de relaxare si care reprezinta, de fapt, râsul acestor animale. Chiar si sobolanii, s-a descoperit, emit, atunci cand se joaca si cand sunt gâdilaţi, un tip special de sunete - e drept, inaudibile pentru om, deoarece se afla in gama ultrasunetelor - care ar reprezenta râsul şobolănesc.

Simtul umorului este si o metoda prin care putem afla adevaratul caracter al unei persoane, râsul fiind mecanismul cheie. Din acest motiv este probabil sa va inconjurati de persoane care va fac sa râdeti.

(mai mult aici: http://www.descopera.ro/dnews/10541538-cum-poti-dezvalui-caracterul-adevarat-al-unei-persoane-cercetatorii-ne-dau-raspunsul)

E bine sa ne amuzam, e bine sa fim inconjurati de oameni cu simtul umorului, e bine sa avem simtul umorului si sa râdem in hohote cand avem ocazia. Cei care se iau prea in serios sunt, adesea, cam plictisitori dar cand intra in aria de interes a unuia cu simtul umorului pot deveni surse de amuzament.

Surse:

http://www.descopera.ro/dnews/3668713-de-ce-radem-la-lucrurile-amuzante

http://www.descopera.ro/dnews/2415657-masina-de-masurat-rasul-inventata-de-un-cercetator-japonez

http://www.descopera.ro/cultura/4217056-stiinta-de-a-rade

http://www.descopera.ro/dnews/932634-si-computerele-rad
http://www.descopera.ro/dnews/1021276-umorul-la-serviciu-o-activitate-recomandata

Bolnav de dragoste

Zicea Platon, filosof grec care a trait (aproximativ) intre anii 427 i.e.n. – 347 i.e.n., ca dragostea este o grava boala mintala. Dar ce stia Platon, din cauza caruia ne-am procopsit in vocabular cu sintagma dragoste platonica?! Poate ca stia, totusi, ceva, doar era filosof. Filosof fiind, probabil ca cei care se credeau “oameni de stiinta” – desi stiinta la vremea lui era cam legata de zei – il ironizau ca-i filosof si nu stie mersul exact al Lumii.

Oamenii de stiinta de azi ironizeaza si ei filosofii si cu toate acestea au ajuns la concluzia – stiintifica, desigur – ca dragostea e o boala psihica si au trecut-o in nomenclatorul bolilor. Asta au facut cei de la Organizatia Mondiala a Sanatatii, prin anul 2012! Codul acestei boli, in nomenclatorul international este F 63.9. si se numeste Tulburarea obiceiurilor si atractiilor, nespecificata. Asa au incadrat-o stiintificii, dar nimic nu aminteste despre dragoste in descrierea maladiei din nomenclator, ci doar se refera la anumite tulburari comportamentale care nu se regasesc clasificate in alte rubrici.

Oare gigantii farmaceutici sunt chiar asa de disperati dupa bani si nu stiu ce stiintifici sa mai plateasca pentru a inventa niste boli si ei sa lucreze la medicamentele aferente?!

Expertii in sanatate afirma ca dragostea este o tulburare mentala si provoaca dependenta la fel ca drogurile, alcoolul sau jocul de carti. Ca sa vezi! Ar fi putut sa se refere la instinctul omului de a se “imperechea”, daca tot croncane despre stramosul comun al omului si maimutei.

Potrivit stiintificilor simptomele bolii sunt gandurile obsesive despre alta persoana, schimbari bruste de dispozitie, mila faţă de sine, insomnie, acte negandite, dureri de cap si chiar reactii alergice. La goana unora dupa bani maine-poimaine citesc ca dragostea e cauza unor noi forme de celule canceroase! Cu d’astia nimic nu ma mai mira. Sa nu uit: boala aceasta nu are leac – o afirma tot ei! Poate, cu tratament medicamentos, ar putea fi controlata si individul ar putea fi reintegrat in societate (ca in cazul schizofreniei).

Medicii de la Universitatea John Hopkins din Baltimore au consultat 19 pacienti internati cu simptome clasice de infarct – dureri in piept, probleme respiratorii, un randament redus al cordului. Nici unul dintre ei nu avea infarct – s-a constatat ca sufereau de sindromul inimii frânte, care produce o concentratie ridicata a hormonilor de stres in sange. Adica, sufereau din dragoste… Zic cercetatorii ca cel mai crunt suferinta este simtita in adolescenta. E posibila suferinta din dragoste dar asta nu face dragostea boala… zic eu…

Cercetatorii de la o universitate de prin Mexic au ajuns la concluzia ca dragostea dureaza 4 ani. Frederic Beigbeder, cand a scris romanul Dragostea dureaza trei ani, n-o fi stiut despre studiul acestor cercetatori. Altii sunt convinsi ca dragostea dureaza doi ani. Cred ca fiecare vorbeste din experienta proprie, fara a face o cercetare serioasa printre cei care au virusul indragostelii. Dragostea poate dura si-o viata chiar de-ar fi sa ma refer la un schimb ciclic de parteneri. Ce?! N-am voie sa iubesc cu pasiune din trei in trei ani – sau din patru in patru ani sau din doi in doi ani – o alta persoana?!

Dar! Daca tot dureaza doar 2-3-4 ani nu inseamna ca… are leac?! Sau… n-are leac dar se vindeca de la sine si individul va redeveni preocupat de munca si de alte chestiuni serioase, cum ar fi sa produca profituri pentru angajatorii sai nu sa umble teleleu cu ochii la Luna. Pe scurt, va fi util societatii.

Astia ne pregatesc, mental, pentru  robotii egocentrici! Pepper - primul exemplar de inteligenta artificiala, robot capabil sa simta si sa inteleaga emotiile (?!) nu e construit pentru ajutor menaj ci pentru ajutor psihologic, pentru a fi companionul umanoizilor - a dovedit ca este egocentric.

Timp de 40 de ani, psihologul John Gottam, de la The Gottam Institute, a studiat mii de cupluri, ca sa observe ce anume face o relatie fericita, de durata. Impreuna cu Robert Levenson, de la Universitatea din Washington au ajuns la o concluzie: pentru ca o relatie sa dureze trebuie sa nu neglijam nevoile, necazurile sau dorintele partenerului, oricat de stresati sau de obositi suntem. Dezinteresul – zic cei doi – este inceputul instrainarii si duce la racirea relatiei (scrie pe descopera.ro). Si le-au trebuit 40 de ani sa afle asta?!

De ce i-oi lua in seama azi pe acesti “oameni de stiinta” din care pocneste inteligenta in loc sa-i las sa se imperecheze dupa calendar, sa fie siguri ca dau rezultate?! Or crede ei ca ii este cuiva rusine sa recunoasca faptul ca e indragostit doar pentru ca unii, avand bani de cheltuit, au zis ca suntem grav afectati mintal?! Oare acesti stiintifici cum isi aleg perechea?! Analizeaza mirosurile in laborator?! Se orienteaza dupa textura pielii?! De fapt, nu ma intereseaza. Sa fie sanatosi, si cand le-o făta mintea vreau si eu un purcel!

Hhhhm… Or avea dreptate?! Dragostea e boala si-s dusa cu cercul?! O sa caut un raspuns joi la doi dupa Miercurea Ciuc pentru ca azi Dragobetele saruta fetele!