A fost, cândva, o vulpe ca toate vulpile dar aceasta murea
de foame și căuta, cu disperare, ceva de mâncare. A tot căutat și a căutat dar
de găsit n-a găsit. Îi țiuiau urechile de foame! În cele din urmă s-a hotărât
să pornească spre marginea pădurii, sperând că pe acolo va găsi ceva de
mâncare. Tot privind în jur a văzut un copac înalt și gros cu o scorbură
strâmtă. Vulpea caută și acolo - găsește un pachet. Sperând că e ceva de-ale
gurii sare în scorbură și desface pachetul. Nu mai putea de fericire! Erau
acolo de toate: carne, pâine, fructe.
Pachetul era așezat acolo de unul dintre tăietorii de lemne
care lucrau în pădure; era prânzul lui.
Fericită, vulpea a început să mănânce cu lăcomie. Și a tot
mâncat și a mâncat până a simțit că se satură. Acum îi era sete, și s-a decis
că e cazul să plece și să se adape din apa rece și cristalină a izvorului din
apropiere. Hopa! S-a străduit din răsputeri dar nu reușea să iasă din scorbură!
Mâncase atât de mult încât acum era mult prea mare pentru a se putea strecura
afară din scorbură și nu mai era mult până când tăietorul de lemne ar fi făcut
pauză și ar fi gasit-o în scorbura unde și-a pus la păstrare alimentele...
Foarte tristă, și-a spus: “Ar fi trebuit să mă gândesc puțin
înainte de a sări în scorbură”.
Morala: Acesta e
rezultatul când faci ceva fără să gândești înainte.
(Povești nemuritoare,
Ed Ion Creangă, București, 1977)