Legănându-se in trenul de metrou, aruncat dintr-o parte in alta şi dintr-un trup in altul, Hercule Poirot îşi zise că erau prea mulţi oameni pe lume! Şi in mod sigur erau prea mulţi in lumea subterană a Londrei, la acea oră (6:30 pm) a serii. Căldură, zgomot, aglomeraţie, contiguitate - neplăcuta apăsare a mâinilor, braţelor, trupurilor, umerilor! Ţintuit şi presat peste tot de străini - şi, in general (gândi el cu dispreţ) de o mulţime de străini banali şi neinteresanţi! Omenirea văzută astfel en masse nu era deloc atrăgătoare. Cât de rar puteai vedea un chip sclipind de inteligenţă, cât de rar o femme bien mise! De unde le venise femeilor pasiunea asta de a împleti chiar şi in cele mai nefavorabile condiţii? O femeie nu arăta chiar foarte atrăgătoare când împletea - concentrarea, ochii sticloşi, neastâmpărul degetelor ocupate! Trebuia să ai agilitatea unei pisici şi voinţa unui Napoleon pentru a reuşi să împleteşti într-un metrou aglomerat, dar femeile reuşeau asta! Iar dacă apucau să se aşeze pe un scaun, imediat scoteau fâşia nenorocită de împletitură roz şi clic, clic, porneau andrelele!
Fără odihnă, gândi Poirot, fără graţie feminină! Sufletul lui bătrân se revolta împotriva stresului şi a grabei lumii moderne. Toate aceste tinere femei care îl înconjurau - atât de asemănătoare, atât de lipsite de farmec, de feminitatea atragătoare! Hercule Poirot simţea nevoia unei atracţii mai explozive. Ah! Să vezi o feme du monde, chic, înţelegătoare, spirituelle - o femeie cu forme generoase, o femeie îmbrăcată ridicol de extravagant! Odată existau astfel de femei. Dar acum… acum…
(din povestirea “Capturarea
Cerberului”, volumul “Muncile lui Hercule”, de Agatha Christie, ed. Rao, Bucureşti,
2008; traducătoare: Monica Nechiti)