La cules de struguri

Aproape toată săptămâna trecută am fost la cules de struguri. Deși n-au mai fost îngrijite ca la carte în ultimii ani vițele planate acum vreo 30 de ani au avut mulți ciorchini – în două-trei zile am fi terminat de cules dar nu puteam rămâne mai mult de câteva ore zilnic, așa că ne-a luat o săptămâna și o zi.

Partea noastră din grădină e ascunsă sub viță de vie, dar și sub fel și fel de plante, între care „rochița rândunicii” la greu. Arată ca o imensă tufă de ceva nedefinit, dar verde (încă). Îi va veni și ei timpul la amenajat. E și un măr pe acolo – se vede un fruct printre crengi... Celelalte au căzut printre tufe.

Sâmbătă, în timp ce adunam struguri din vițele care, practic, îmbracă acea casă de jur-împrejur, în apropiere s-a oprit lângă gard o fetiță brunetă, cu păr lung ondulat, și ochi albaștri. După vreo câteva minute am întrebat-o dacă are nevoie de ceva. M-a rugat să îi permit (ea a folosit verbul) să ia un ciorchine de strugure. I-am spus să aleagă mai mulți, dar să ia dintre aceia care au boabele cele mai închise la culoare. „Aceia sunt cei mai bine copți; nu?” întreabă ea. Și așa, s-a înfiripat un dialog. Am luat de la nepoțica noastră un scăunel din plastic, puștoaica s-a instalat lângă cișmea cu un castronel cu struguri spălați. Am rugat-o să nu mănânce prea mulți pentru a nu avea probleme... Și-mi zice: „Dacă nu e cu supărare aș lua acasă ce nu pot mânca”. „Ne-ai face o mare bucurie dacă vei dori să iei mai mulți acasă pentru că noi nici nu îi vom putea culege pe toți”. „Mai lăsați și pentru păsări? Tata spune că graurii mănâncă struguri”. „Oh, da! Graurii au mâncat o mulțime de struguri, dar ne-au rămas destui și nouă. Le mai lăsăm și lor, sigur”. Tare m-am amuzat.

N-o mai lungesc cu și mai multe amănunte. S-a apropiat de vița de vie, s-a uitat cum rup ciorchinii și a reușit și ea. A vorbit aproape non-stop despre... ecosisteme, despre nutrienți, despre substanțe toxice pe care le mai folosesc unii oameni pentru a-și proteja de dăunători fructele, legumele, recoltele, despre cât de greu poate fi înlocuit un copac bătrân care a fost tăiat. O mulțime de lucruri, iar limbajul ei era sofisticat. Avea o mulțime de cunoștințe în materie de... biosferă. Așa m-am apucat să citesc despre biosferă, să-mi reamintesc ce am știut cândva, și am făcut o sinteză, apoi sinteză la sinteza sintezei. E în clasa a VI-a puștoaica, dar vorbește ca o domnișoară educată la pension. O dulceață de copil! Când a plecat acasă i-am dat struguri nu chiar cât putea să ducă, să nu se chinuie. Un pic mai târziu a venit tatăl ei, să ne mulțumească pentru struguri și, pentru că îl cunoștea pe vărul alături de care culegeam (dar și pe mama; și l-a cunoscut bine și pe unchiu’), a rămas și el să culeagă struguri. Mama o știa pe copilă de când era mititică. Eu nu prea am mai fost pe acolo de când a murit unchiul, în 2015, așa că habar n-am de vecini – mai puțin de cei din curtea de lângă - au un Rottweiler și nu aș fi putut rămâne „indiferentă”. 😊

Pentru că acum erau destui care să culeagă în partea de jos a viței eu am urcat, să culeg ce se putea din dreptul balcoanelor și ferestrelor. Și atunci, în balcon, am dat de un păianjen! Mă oftic de numa’ pentru că nu am reușit să fotografiez pânza (imensă, cu irizări de la lumina soarelui), și nici păianjenul așa cum aș fi vrut pentru că era pe colț undeva și trebuia să mă aplec, cu spatele, peste balustradă. În realitate e cât o monedă de 10 bani /10 euro cent. L-am fotografiat și l-am lăsat în pace.

În cutie sunt struguri ananas, cei mai mulți.

Sunt plantate două soiuri de viță:

struguri ananas

și unii cu bob mic - n-a știut nimeni (dintre cunoscuți) să-mi spună cum le zice:

Sunt struguri mai mici, mai acrișori și coajă mai groasă. Cei mai mulți struguri i-am împărțit, pentru că mama nu face must anul acesta, iar de vin nici atât nu se mai ocupă pentru că nu are cine să-l bea și mai sunt încă vreo 20 de litri din anii trecuți – habar n-am dacă o mai fi bun vinul. Dacă reușesc să fac suc (cu storcătorul de fructe!) din strugurii culeși o să mă laud o lună! 😊

(postare programata)

Păianjenul în mitologiile lumii

M-o fi ciupit un păianjen; de câteva zile numai despre aceștia citesc. Și dacă tot citesc, de ce să nu fac și câte un rezumat, adunând aici doar ceea ce mi se pare mai interesant?

Gata. Am vorbit destul singură.

La egipteni, imaginea păianjenului apare pe unele ruine ale edificiilor antice, fiind asociat cu zeița Neith, cea care țese firele destinului; în credința babiloniană are numele Ishtar, având și alte caracteristici.

În mitologia celtică păianjenul e o ființă benefică. În textele celtice păianjenul a apărut brusc la un moment dat, venind din tradiția orală care nu a fost consemnată pe nicăieri (sau scrierile s-au pierdut). Una dintre primele mențiuni despre păianjen apare în Note despre folclorul din nord-estul Scoției (1881), cartea lui Waltor Gregor. Păianjenii erau priviți cu admirație, și era contraindicat să fie uciși. Pânza lor era un bun remediu pentru a opri sângerarea rănilor. În cartea amintită mai scrie că de vezi un păianjen pe haine înseamnă că-ți vei cumpăra noi obiecte de îmbrăcăminte. În lanurile de porumb își țese pânza un păianjen mic și la ce înălțime e pânza țesută până acolo va fi stratul de zăpadă în iarna ce vine.

Lady Wild, în cartea să Legende antice, farmece magice și superstiții din Irlanda (1887), scrie că uciderea unui păianjen aduce nenorocire. 

Alexander MacKenzie, în Profețiile lui Brahan Seer (1899), scrie că un păianjen închis într-o pană de gâscă (bine sigilată) pusă la gâtul unui copil îl vindecă de afte.Alexander Carmicheal, în Carmina Gadelica (1900), scrie că înghițirea unui păianjen (sau a unei insecte de apă) produce erbivorelor hemoragie digestivă.

Poveștile celtice cu și despre păianjeni sunt destul de rare; una ar fi cea scrisă de Elsie Masson: Poveșți populare din Bretania (1929).

Mai mult despre păianjen în mitologia celtică aici:

https://livinglibraryblog.com/the-spider-in-celtic-myth/

În Mexic există credința că la facerea Lumii a asistat Tocotl, un zeu-păianjen care susține Lumea în plasa lui. 

Mayașii credeau că după moartea trupului sufletul e destinat să rătăcească prin culoarele întortocheate ale lumii de dincolo până când întâlnește un râu, pe care nu-l poate traversa singur, ci numai cu ajutorul unui om-păianjen care conduce o plută din pânză; cei doi au o legătura spirituală de dependență cât timp traversează râul, pentru a ajunge în siguranță pe malul opus.

În Peru, păianjenul avea loc de cinste între celelalte vietăți, popoarele native respectând natura și portretizând-o în diferite ipostaze și forme.

În folclorul unor triburi din Africa de Vest există legende în care se spune că firul păianjenului simbolizează legătura omului cu divinitatea.

O legendă Navajo e despre o tânără indianca Pueblo – care trăia cu Navajo. Aceasta se simțea atât de singură încât a plecat în deșert și s-a rătăcit. La un moment dat a văzut un firicel subțire de fum care se ridica dintr-o gaură săpată în pământ. Înăuntru era femeia-păianjen care țesea o pătură. Cele două s-au împrietenit și femeia-păianjen a învățat-o să țeasă. După ce a deprins meșteșugul tânăra s-a întors în sat și a început să le învețe să țeasă pe celelalte femei, spunându-le să lase o gaură mică în mijlocul fiecărei pături pentru a aminti de femeia-păianjen de la care a deprins meșteșugul. De atunci tânăra nu s-a mai simțit niciodată singură și a fost fericită.

(https://www.earthlife.net/chelicerata/myth-tar.html)

În mitologia multor triburi nativ americane păianjenul are un rol important. În funcție de trib, păianjenul e asociat cu arta țesutului, e simbol al răbdării și rezistenței, simbol al inteligenței și talentului. Prinzătoarele de visuri sunt inspirate de pânza de păianjen și sunt menite să rețină visele rele.

(http://www.native-languages.org/legends-spider.htm)

O legendă Cherokee amintește despre bunica-păianjen care a furat foc de la soare, l-a ascuns într-un vas de lut și l-a dat oamenilor pentru a putea vedea în întuneric.

În India antică, se credea că un păianjen uriaș a țesut pânza care este universul. Păianjenul stă în centrul pânzei și controlează totul prin fire. La un moment dat va devora această pânza și va țese alt (un nou univers).

În Japonia există între altele, legenda prințesei păianjen, un păianjen mitologic care ia înfățișarea unei femei frumoase și seducătoare care păcălește samuraii să o ia de soție. Uneori pare gravidă, dar e numai sacul cu ouă. Ea le spune puilor mai apoi să meargă să-și îmbrățișeze tatăl – sunt devoratori de oameni, altfel spus. În unele legende, însă, prințesa păianjen e salvatoarea oamenilor în timpul inundațiilor care aveau loc toamna, în special.

(https://ukiyo-e.org/image/kruml/warriors89)

Păianjenul este un simbol străvechi al Creației, creativității și muncii asidue. Pentru că pânza începe să fie țesută de la mijloc și pornește din gura păianjenului e un simbol al soarelui și al creației vieții – aborigenii se închinau păianjenului asimilându-l unui erou solar. Unele triburi din Africa dar și unele din America de Nord (triburile de la câmpie) considerau că păianjenul e un înșelător. În vechea tradiție indiană, Brahma, creatorul tuturor lucrurilor, era numit alegoric „păianjenul care învârte plasa lumii”.

Pe de o parte, păianjenul este un apărător al oamenilor, un salvator, protector al vetrei și pe de altă parte este asociat cu lăcomia, trădarea, cruzimea. 

În tradiția creștină păianjenul e asociat răului, iar cine ucide un păianjen are parte de a i se ierta nu știu câte păcate. Conform unei povești, păianjenul s-a lăudat cu talentul sau la țesut și a provocat-o pe Maica Domnului la întrecere, întrecând-o în calitatea torsului. Maica Domnului s-a supărat și l-a blestemat să toarcă toată viața fără spor și să fie mereu omorât de oameni. (îmi permit o observație personală: cine a inventat povestea aceasta cred că nici n-a deschis Biblia, dar s-o citească!)

Povestea zeului trișor.

Povestea Arahnei.

Foto.

Cum a apărut primul păianjen. Legendă

În mitologia Greciei antice păianjenul a apărut din mândria unei țesătoare numita Arahne, fiica lui Idmon, un vestit vopsitor de țesături. Tânăra își imagina că poate fi mai presus de Atena, zeița care-i învăța pe oameni arta și meșteșugurile, între altele. Nicio muritoare sau zeiță nu o putea întrece în meșteșugul țesutului, și nimeni n-a îndrăznit, până la Arahne, să-și imagineze că o poate întrece.

Faima Arahnei se întinsese în toată țara Lydiei (cum zice Ovidiu în Metamorfozele). Chiar și nimfele se adunau să o privească la lucru; urzea din fire subțiri ca ceața țesături străvezii ca văzduhul. Și tare se mândrea ca nu are seamăn pe lume talentul ei de țesătoare. Într-o zi s-a lăudat că se poate lua la întrecere chiar și cu zeița Pallas-Athena, și aceasta n-o va învinge.

După câteva zile apare o bătrână cocoșată, sprijinindu-se-n toiag și-i spune tinerei că anii încheagă în ei și învățăminte, și-o sfătuiește să-i ceară zeiței iertare pentru vorbele-i trufașe și să se întreacă numai cu muritorii. Arahne o privește pe bătrână cu mânie și-i spune că și-o fi pierdut mințile la bătrânețe, să-și sfătuiască nurorile și fiicele iar pe ea să o lase în pace pentru că știe ce are de făcut și se întreabă cu voce tare de ce nu vine zeița să concureze cu ea. În acel moment, bătrâna își schimbă înfățișarea și apare Atena.

Nimfele și muritoarele de acolo s-au plecat înaintea ei și i-au înălțat cântece de slavă, mai puțin Arahne, care stătea tăcută. Atena s-a înfuriat văzând atitudinea muritoarei care tot mai dorea să se ia la întrecere cu ea. Și concursul a început.

Atena a țesut câțiva zei din Olimp, inclusiv pe Zeus, tatăl ei, stăpânul tunetelor, și unele întâmplări din viața zeilor, dar și cum pedepsesc zeii pe oameni pentru neascultarea lor.

Arahne a înfățișat și ea multe scene din viața zeilor în care aceștia apăreau plini de slăbiciuni și stăpâniți de patimi omenești. Țesătura Arahnei nu era mai prejos decât a zeiței, dar scenele brodate de ea vădeau lipsa de respect pentru zei, ceea ce a înfuriat-o pe zeiță; aceasta a rupt pânza tinerei și a lovit-o cu suveica. Arahne n-a putut îndura umilința așa că a luat o frânghie, a făcut un laț și s-a spânzurat. Atena, însă, i-a desfăcut lațul și i-a spus că va trăi mai departe și pentru că e o făptură tare încăpățânată a osândit-o pe veci să atârne și să țeasă mereu și mereu, fără oprire, și la fel să aibă parte și urmașii ei. Zeița a stropit-o pe Arahne cu seva unor ierburi fermecate și trupul i s-a strâns imediat, părul i-a căzut de pe cap și tânăra s-a transformat într-un păianjen. De atunci, Arahne păianjenul, atârnă mereu în păienjenișul pe care și-l țese neîncetat, cum țesuse în timpul vieții sale de om, și se ascunde.

(repovestire după Arahne, din cartea Legendele și miturile Greciei antice, de N.A. Kun, Ed. Orizonturi, București, 1996) (n.b. Arahne sau Arachne, cum apare în alte scrieri)

Cartea lui Nikolai Albertovici Kun a fost publicată pentru prima dată în anul 1914. Autorul s-a născut în 21 mai 1887 la Moscova, Rusia și a murit în 29 octombrie 1940 în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (a decedat subit în timpul unei prelegeri). A fost istoric, profesor de liceu, lector la Universitate și scriitor, specialist în cultura elenă a predat istoria la Universitatea de Stat din Moscova. Provenea dintr-o familie germană și engleză-scoțiană.

Legendele și miturile Greciei antice ar fi cartea după care Al. Mitru a scris Legendele Olimpului.

În anul apariției cartea s-a numit Ce spuneau grecii și romanii antici despre zeii și eroii lor (același titlu l-a avut în 1922 și 1937 când a fost reeditată). În 1940 autorul a semnat exemplarul cu noul titlu, dar n-a mai apucat să vadă cartea în librării.

În memoriile sale, nepoata autorului, Inna Kun-Nemirovskaya a scris că lucrarea bunicului său a fost tipărită în milioane de exemplare dar în nicio ediție nu s-au regăsit portretul sau biografia autorului, ba mai mult, a fost publicată și în ediție prescurtată, fără a se menționa autorul.

(sursa)

Foto.

Fabula Arahnei (la muzeul Prado, Madrid), 1655-1660, pictor Diego Rodriguez de Silva y Velazquez.

Viespea și păianjenul

Viespile sunt prădători naturali pentru diferite insecte dăunătoare – țânțarii, de exemplu – dar nu-i deloc plăcut să le am prin preajmă; nu mi-e frică de ele, dar îmi creează disconfort – totuși, nu vreau nici să le „gazez”. Între vânătorii naturali ai viespilor se numără și păianjenii, dar există și viespi care papă păianjeni (viespea păianjen).

Seara, pe la ora 22, aprind lumina în bucătărie și aud un bâzzz. Recunosc imediat bâzâitul de viespe! Undeva în zonă e vreun cuib de viespi pentru că foarte des ajung să intre în camera unde lucrez, pe oberliht (fereastra are plasă), și încerc să le conving să iasă pe fereastră (deschid rama cu plasă). Când refuză să iasă le prind într-un borcan și apoi le eliberez afară (la fel fac și cu fluturii). În bucătărie, însă, „mișcarea” asta-i mai complicată, dar am încercat să ghidez mica viespe spre fereastră. Când să zic „Iese!” o văd parcă suspendată între galeria draperiei și plafon, bâzâind a disperare. În primele clipe n-am înțeles ce se petrece, dar mi-am dat seama repede când am văzut un punct negru „rostogolindu-se” spre ea. Ups! Acolo era o pânză de păianjen! Atât de albă și de fină era încât am putut-o distinge doar urcând pe un scaun. Păianjenul fusese ascuns pe undeva... Ce să fac, ce să fac să salvez viespea?! Pe masă era un polonic mic și l-am luat la repezeală, am reușit să desprind viespea – cu pânza pe ea – și am aruncat-o afară. Apoi am stricat pânza de păianjen, dar vietatea a fugit pe undeva – nu omor nici vietățile acestea; le prind într-un borcan, când dau de ele prin casă, și le arunc afară.

Sper că viespea s-a descurcat când a scăpat de păianjen! De firele mătăsoase și extraordinar de subțiri și lipicioase nu aș fi putut să o scap.

Cu această ocazie mi-am amintit de o poveste cu un păianjen șmecheraș, poveste pe care am pregătit-o în urmă cu câțiva ani, pentru a o publica pe aici, dar m-am luat cu altele. Acum a venit și timpul ei. O repovestire, pe scurt, a aventurilor lui Anansi, păianjenul care a cumpărat poveștile cerului pentru oameni. Povestea face parte din folclorul populației Ashanti, parte a grupului etnic Akan din Ghana.

Cum a luat Anansi poveștile zeului cerului

Cândva, pe Pământ nu existau povești, toate fiind la marele zeu al cerului, Nyame. Într-o zi, păianjenul Anansi s-a dus la zeul cerului pentru a cumpăra poveștile lui.

- De ce crezi că vei putea să le cumperi? îl întrebă zeul.

- Știu că voi putea!

- Orașe mari, cu oameni puternici, au venit și nu le-au putut obține. Tu, singur, vei putea?

- Care este prețul poveștilor?

- Le dau numai pentru Onini pitonul, Osebo leopardul, Mmoatia zâna și Mmoboro viespea.

- Voi aduce ce dorești.

Și a plecat Anansi să prindă ceea ce-și dorea zeul cerului. S-a dus la locul unde trăia pitonul și-a strigat tare, întrebându-se dacă pitonul chiar e așa de lung cât ramura de palmier, cum afirmă soția lui. Șarpele a auzit și a acceptat să se întindă de-a lungul ramurii de palmier, dar pentru că nu putea sta complet drept, pentru a ști reala sa lungime a fost de acord ca Anansi să-l lege de ramură. Când a fost complet legat Anansi l-a luat și l-a dus zeului.

Pentru a prinde leopardul a săpat o groapă adâncă în pământ. Când leopardul a căzut în groapă Anansi s-a oferit să îl ajute întinzându-i pânzele lui. Când leopardul a reușit să iasă s-a trezit înfășurat în pânză, și dus a fost și el la zeu.

Pentru a atrage zâna în capcană a confecționat o păpușă și a acoperit-o cu gumă lipicioasă, apoi a așezat-o sub Odum, Arborele Vieții, unde zâna obișnuia să se joace, și în fața acesteia a așezat un bol cu igname, preferatele zânei. Zâna a venit, a mâncat legumele și a mulțumit păpușii care a rămas indiferentă. Ofensată de comportamentul intrusei zâna a pălmuit-o; când mâna s-a lipit, a încercat să se desprindă ajutându-se cu cealaltă și a rămas cu palmele lipte de păpușă. Anansi a capturat-o și pe ea și a dus-o zeului.

Pentru a prinde viespea dorită de zeu, Anansi a umplut cu apă o tigvă (calabash, plantă care seamănă cu o tărtăcuță sau cu un dovlecel) și golit-o peste o frunză de banan pe care o ținea pe cap și de pe care apa aluneca pe cuibul viespii, spunând că plouă și sugerând viespii să intre în tigva goală. Imediat ce viespea a intrat Anansi a sigilat deschiderea și viespea a ajuns la zeu.

În schimbul vietăților, zeul cerului nu doar că i-a oferit lui Anansi poveștile sale, ci l-a și însărcinat pe zeul-păianjen să cutreiere lumea și să găsească povești noi.

* *

Oamenii credeau că Anansi este fiul celui mai mare zeu, Nyame. Anansi era foarte puternic: putea face să plouă, comanda oceanelor unde să fie; a făcut soarele și luna și a așezat stelele pe cerul nopții. Iubind oamenii, i-a inițiat în tainele agriculturii, i-a învățat să-și construiască și case și să trăiască în grupuri. Dar avea un mare defect: era răutăcios, buclucaș și îi plăcea să joace feste oamenilor. Într-o zi, tatăl s-a supărat atât de tare pe Anansi încât l-a transformat în păianjen, luându-i puterile. Anansi, fiind foarte isteț, și-a dat repede seama că nu trebuie să fie mare și puternic pentru a păcăli alte vietăți – cu mult mai mari și mai puternice - și pentru a scapă de necazuri.

Morala: nu trebuie să fii mare și puternic pentru a te descurca in viață.

Sursa poveste.

foto 1. foto2.

Ţesătură lipicioasă. Miercurea fără cuvinte

Fotografie pentru Miercurea fără cuvinte!  Un joc iniţiat de Carmen; găzduit şi de Călin Hera doi ani.

HAPPY WW!

Sursa foto: Brasov, orasul sufletului meu.

Ţese cu talent. Miercurea fara cuvinte!

Fotografie pentru Miercurea fara cuvinte! (24), la Carmen, unde sunt invitati sa participe toti cei care doresc.

sursa: Turism de Aventura (Costa Rica 2014) 

HAPPY WW!