Ziua Persoanelor fara Adapost

Lipsa de adăpost este o problemă complexă care afectează milioane de oameni din întreaga lume. Sute de milioane de oameni, în lume, nu au locuință, și câteva miliarde nu au o locuință adecvată.

Nu mai există spații pentru a construi imobile în care să locuiască și cei fără adăpost?! Există. Există și imobile gata construite care sunt goale – din motive diverse. Există locuințe construite din fondurile statului special pentru cei care nu au o locuință sau o locuință decentă? Hm. În Ro au fost câteva scandaluri pe tema ocupării locuințelor sociale de diverse persoane care numai sărace și/sau fără locuință adecvată nu erau... Nu voi înțelege cum se pot coborî unii atât de jos încât să ocupe locurile unor oameni care – în multe cazuri – stăteau în containere de marfă. Adevărul e că nici nu mă mai străduiesc să înțeleg – doar constat ce caracter au unii.

Ziua de 10 octombrie e dedicată celor pentru care strada este acasă: Ziua Internațională a Persoanelor fără Adăpost. Prima dată a fost marcată în anul 2010, ca urmare a presiunilor făcute de oamenii care se ocupă cu ajutorarea celor fără adăpost. Nu sunt sărbătoriți cei care nu au adăpost, dar pe lângă ceea ce se întâmplă zilnic azi e ceva mai mult (ar trebui să fie): existența lor e adusă în atenția tuturor și (unii) au parte de unele activități în plus și de unele ajutoare constând în special din alimente și haine.

Nu mă refer la oameni fără adăpost din perspectivă internațională, dar oamenii fără adăpost din toată lumea se aseamănă – doar regimul politic, dezvoltarea economică a statului și altele de gen diferă.

În Romania sunt orașe unde oamenii fără adăpost au un azil de noapte, dar locurile sunt limitate și e pe principiul primul venit, primul servit (de regulă). În timpul zilei, însă, ei ori bântuie pe străzi cerșind, adunând resturi de mâncare sau pur și simplu plimbându-se cu autobuzul – să treacă timpul sau, în anotimpul friguros, să se încălzească, până se redeschide azilul. Îi recunoaștem după hainele nu prea curate, după aspectul general neîngrijit; cei mai mulți cară în spate un rucsac în care se află toate bunurile lor. Mulți îi consideră leneși și agresivi – puțini sunt cei leneși și puțini sunt cei agresivi, prin raportare la numărul celor fără adăpost. Strâmbăm din nas în apropierea lor, uneori ne temem de ei...

Frica e periculoasă. Creează un mediu în care devine acceptabil să îi tratăm cu furie și ură pe cei care se confruntă cu sărăcia și lipsa adăpostului. Primul pas pentru a înceta acest comportament este să realizezi că această frică este nefondată și periculoasă. (Terence Lester)

Această situație de a fi om al străzii este stigmatizantă și este adesea văzută ca un eșec personal, mai degrabă decât ca o problemă sistemică.

Concepția cea mai greșită despre cei fără adăpost este că s-au băgat singuri în mizerie – lasă-i să se descurce singuri. Mulți cred că acești oameni sunt pur și simplu leneși. Îi îndemn pe aceștia să-și facă un prieten la o misiune locală și să afle cât de greșite sunt aceste presupuneri – zice Ron Hall.

Cei mai mulți dintre cei care numesc strada acasă au ajuns în această situație din fel și fel de motive – nu toate imputabile lor în exclusivitate. Mulți sunt cei care au părăsit casele de copii la vârsta majoratului și n-au știut în ce direcție să pornească atunci când familiile i-au respins. Alții sunt copiii care au fost alungați de acasă și/sau care au considerat că pe stradă le e mai bine decât acasă.

Nu toți cei fără adăpost sunt dependenți de droguri sau au nevoie de îngrijiri de sănătate mintală. Unii sunt oameni normali care au fost doborâți și ți se poate întâmpla și ție. Toți am făcut alegeri proaste în viață. (Sherrilyn Kenyon)

Ca și tine, cunosc oameni care beau, oameni care se droghează și șefi care au crize de furie și își tratează subalternii ca pe niște nimicuri. Toți au locuri de muncă bune. Dacă ar rămâne fără adăpost, unii dintre ei ar deveni cu siguranță și alcoolici, dependenți sau bolnavi mintal. (Elliot Liebow)

În anii 1990, o prietenă avea un chioșc în bazarul de lângă gară (bazar care a fost demolat de mult) și îmi plăcea să-mi petrec pe acolo mare parte din timpul liber pentru că întâlneam tot felul de oameni și aflam o mulțime de povești de viață. Cu acea ocazie am cunoscut un grup de copii (vârste cuprinse între 8-15 ani) a căror casă era pe unde apucau; iarna pe acoperișul unui chioșc de pe unul dintre peroanele gării, unde se acopereau cu cartoane, cartoane pe care le adunau de la cei care aduceau marfă la chioșcurile din bazar. Proprietarii chioșcurilor îi lăsau să ajute la descărcarea mărfurilor – nu erau cine știe ce greutăți – și le ofereau câțiva lei de cheltuială, dar și mâncare și, unii, le permiteau să doarmă în magazii în nopțile geroase.

Uneori stăteam la taclale cu acești copii. Fără excepție, toți cei care au ales să discute cu mine – nu eu am inițiat apropierea – au spus că au plecat de acasă din cauza părinților sau a unui dintre ei (de regulă tatăl). Nu mai mergeau la școală, evident. Unul dintre ei – avea vârsta de 8 ani și avea ochi foarte mari, aproape negri (n-o să uit curând acei ochi) - îmi povestea cu entuziasm că el va fi șofer când se face mare. I-am spus că trebuie să știe să scrie și să citească, în primul rând. De citit, citea, dar cu scrisul era destul de greu. A fost dezamăgit când a aflat că trebuie să știe să scrie. Am întrebat de ce nu aleg să meargă la un centru pentru copii. Au fost de câteva ori – uneori de bună voie (când era foarte frig afară) alteori forțați de polițiștii care îi prindeau. Ar fi rămas dacă... le-ar fi permis să fumeze! Pentru că nu aveau voie să fumeze nici măcar în curte (la vremea aceea se putea fuma cam oriunde) alegeau să fugă imediat ce aveau ocazia, dar mai mergeau să mănânce sau să facă baie. Voiau să rămână împreună și voiau să... fie liberi (a fost exprimarea lor).

Este greu să fii fără adăpost la orice vârstă, dar la 16 ani? Nici nu-mi pot imagina. Când ești un copil fără adăpost, cum îți construiești un viitor sau cum ai un fel de viață? (...) Nu putem uita că există atât de mulți tineri care sunt fără adăpost – și incredibil de vulnerabili. (Stacey Dooley)

În unele cazuri, oamenii fără adăpost și-au încropit adăposturi în zone izolate, încercând să se protejeze de vânt, ploi, ninsori, caniculă (dar și de unii dintre semenii lor), și trăiesc în cutii de carton, practic, pe care le consideră casa lor și unde unii își aduc ce-au păstrat cu ei când au părăsit locuința sau ce au adunat de pe aiurea. Periodic, autoritățile, la presiunea celorlalți cetățeni, dau iama în tabăra oamenilor fără adăpost și îi alungă, și-abia au timp să își adune bruma de lucruri... Și tot așa, din timp în timp, acești oameni rămân cu tot mai puține lucruri care să le amintească faptul că au avut și ei o casă, cândva. Pe unii autoritățile îi internează în vreun azil social unde se presupune că vor fi îngrijiți – cei care sunt în putere pleacă de acolo mai devreme sau mai târziu.

Nu încerca să-i conduci pe cei fără adăpost în locuri pe care le consideri potrivite. Ajută-i să supraviețuiască în locuri pe care le consideră potrivite. (Daniel Quinn)

Fiecare dintre acești oameni fără adăpost are povestea lui. E uimitor cum se poate ajunge pe drumuri... Azi ești stâlp al societății mâine ești nimeni în drum.

Pe străzi este o mare tristețe...

Se poate face ceva pentru acești oameni?! Foarte mulți mai pot fi salvați, doar că e nevoie de bani... Cum se aude o voce care vorbește pentru ajutorarea celor fără adăpost cum încep să strige zeci de voci: Cine plătește pentru asta? Dar se aud foarte puține voci întrebând Cine plătește pentru armament? Cine plătește pentru pensiile speciale? Cine plătește pentru luxul în care sunt cazați unii politicieni? Cine plătește pentru deplasările politicienilor, la schimb de experiență prin țări exotice?

Oamenii fără adăpost (și nu doar ei) nu sunt invizibili doar pentru că cei mai mulți se prefac a nu-i vedea, a nu ști că există... Necazurile lor nu interesează jurnaliștii – moartea lor, uneori, mai interesează, pentru că violența crește numărul telespectatorilor / cititorilor...

Aceste lucruri devin o regulă: că niște oameni fără adăpost mor de frig pe străzi nu este o știre. În schimb, o scădere de zece puncte a burselor din unele orașe este o tragedie. (Papa Francisc)

Image by Pintera Studio from Pixabay

Ieși afară!

(se poate ieși ȋnăuntru? da, știu, e un pleonasm acceptat de limba romȃnă)

Am tendința de a transforma blogul într-un fel de “jurnal de epidemie”… Timpul trece și amănuntele se estompează. Vreau să mi le amintesc.

Privesc în jurul meu și îmi dau seama că nu mai înțeleg nimic! Unii își poartă masca sub bărbie - punând-o, probabil, in locuri aglomerate (!!!); un nene in vârstă urinează lângă un gard, pleacă și... își duce mâna la ochi! O tânăra împarte pe la blocuri cataloagele unui supermarket...

Azi, în alimentara unde am intrat pentru a cumpăra un pui vânzătoarele și oamenii puțini care erau acolo strigau la o mână de om: “Ieși naibii afară dacă nu cumperi! Vrei să ne ȋmbolnăvim toți?!”

Acel om este unul fără adăpost, dar curățel, un bătrânel care obișnuiește să bea, dar nu face urȃt la băutură, din contră - l-am văzut adesea pe acolo, comentând, vânzătoarele și clienții râzând. Azi a fost altfel - doar că nu a fost îmbrâncit afară. Mi-a fost milă de el… Avea o privire tare nedumerită, ca și cum nu înțelegea ce are lumea cu el, așa, dintr-o dată… A pus bărbia în piept și a ieșit.

Vitrinele unde, de regulă, erau expuse ouă și diferite produse din carne erau goale. Într-un colț erau trei găini congelate, în pungi… Am găsit pui în altă alimentară… dar am plecat acasă cu un gust amar în suflet.

Privind o mănușă de latex aruncată pe trotuar, o mască aruncată în zona verde, o alta la colțul blocului… m-am întrebat ce fel de oameni sunt cei care le-au aruncat la întâmplare! Le-a scos vântul din pubele? Puțin probabil: n-a bătut vântul atât de tare încât să facă asta. Le-au scăpat “ecologiștii” când au deșertat pubelele fixe în cea mobilă? Poate… dar nu prea cred.

Zilele trecute, trecând pe lângă o pubelă stradală plină ochi cu resturi m-am gândit cum ar arată orașul dacă “ecologiștii” nu ar mai colecta gunoiul aruncat de oameni… Ne-ar asfixia gunoaiele! Și m-am mai gândit la toți aceia care-i disprețuiesc pe cei care lucrează la salubritate… Fără acești oameni care curăță în urma noastră ar fi vai și amar de noi și de orașele noastre!

Ce mai văd azi! O mașină de la salubritate mătura carosabilul! E drept, avea viteză mică, dar rotativele acelea tot ridicau ceva praf - o perfectă măsură de a preveni răspȃndirea virusurilor, a microbilor… Nu le-o fi spus nimeni că trebuie să măture cu umed, dacă tot i-a apucat hărnicia? Sau: puteau face asta noaptea! 

Ce-mi spun toate acestea?! Oamenii nu dau o ceapă degerată pe ceea ce se încearcă a le fi insuflat, dar se prefac a "executa ordinele" - unii se iau foarte în serios și dau dovada reală a lipsei lor de compasiune. Faptele oficialilor, în special, contrazic "teoria".

Sursa foto: pixabay; autor: RitaE
**
Recomandare Laura: Scrisoare de la “Corona” (e in limba italiană)
Mesajul: “nu putem fi sănătoși ȋntr-un ecosistem bolnav”.
https://www.youtube.com/watch?v=4Us8r51xPOA

Uneori îmi vine să dau cu Lumea de Pământ

Un câine maidanez doarme încolăcit la umbra uneia dintre băncile înşirate de-a lungul bulevardului. Un ins îmbrăcat in halat, cu sorţ “de piaţă” agăţat de gât trece pe acolo şi-l loveşte cu piciorul. Câinele sare schelălălind jalnic şi o ia la fugă printre oamenii care se feresc din calea lui înjurând. Îl întreb pe ins ce i-a făcut căinele. Îmi spune să mă duc dracului; îi urez să aibă şi el o zi bună.

Trei adolescenţi stau pe o bordură şi trag din punga in care au vărsat prenadezul cumpărat de la magaziunul din apropiere. Nu au treabă cu trecătorii, doar inspiră adânc din pungile lor. Un individ in trecere îi dă unuia o palmă peste cap şi începe să-i înjure de mamă şi-i alungă de acolo in şuturi. Un barbat, aflat şi el in trecere pe acolo, îl întreabă pe individ ce are cu amărâţii. Individul se întoarce furios şi îl ameninţă pe bărbat cu bătaia. Copii au fugit, bărbatul îşi vede de ale lui, pentru că nu are chef să se bată cu un nefericit.

O bătrânică lasă nişte bobiţe pentru pisici in locul unde, probabil, se adună pisicile să mănance. O individă in trecere pe acolo o face “babă nebună care in loc să-şi vadă de nepoţi are grijă de mâţe”. N-o cunoaşte pe bătrânică, dar ştie ea ce şi cum. Bătrânica zămbeşte strâmb şi priveşte in jurul ei, parcă cerând cuiva să o susţină. O susţin şi ma iau de muierea care nu se simte bine in piele ei şi se ia de oameni pe stradă. Mă înjură şi pe mine şi mă trimite “la produs”. Îi urez să aibă şi ea o zi bună şi pun şi eu bobiţe pentru pisici.

O puştoaică îşi plimbă căţeluşul rasa Shih Tzu. Îl ţine in lesă, dar lesa e lungă şi trotuarul e îngust. O muiere, cu mâinile ocupate de sacoşe încărcate, începe să ţipe la puştoaică să-şi ia "jigodia" din drum. Fata, speriată, trage de lesă şi ia in braţe căţelul care începuse să latre ca disperatul, fiind speriat de tipa cu manifestare nevrotica. O femeie in trecere pe acolo o întreabă pe “doamnă” ce a păţit. Aceasta, cu vocea exagerat de piţigăiată, ţipă: “Mi-e frică de câini de mor! Mor! Mor! Mor!” (dădea din mâini zdruncinând sacoşele). Căţeluşul latră in braţele fetei care se îndepărtează, femeia ţipă piţigăiat de nu se mai înţelege om cu persoană. Un tip - deloc dus la biserică, se pare - in trecere pe acolo îi răcneşte femeii să se ducă acasă şi să-şi invite soţul la o “partidă”. “Ce partidă?! Soţul meu nu joacă cărţi!” ţipă speriata şi toţi cei prezenţi ne cocoşăm de râs. Ştiu, nu-i frumos să râzi de oameni necăjiţi, dar...

Un individ se ceartă cu o femeie care dă mâncare la porumbei într-un loc unde porumbeii nu deranjează pe cineva. Pentru că individul urlă de mai-mai să-i plesnească o vena la tâmplă şi femeiea avea glasul tremurat de emoţie mă bag in vorbă ca măraru-n ciorbă şi întreb chestia cu ochi de ce îl deranjează porumbeii. “Pentru că sunt purtători de boli!” îmi strigă individul aflat la un pas de apoplexie - judecând după cât de roşie îi era mutra. “Om bătrân” - îi zic - şi crezi tot ce dau unii pe gură deşi zeci şi zeci de ani nu te-ai îmbolnăvit de la porumbei”. Mă înjură, şi ameninţă: “las’, că otrăvesc eu şobolanii zburători”. Tac. Puteam să-l enervez dar nu voiam să-l am pe conştiinţă: îl enervez pe stradă şi moare acasă.

Mă opresc aici cu exemplele, dar mai am un sac. Nu reuşesc să îi înţeleg pe unii şi pace bună! Desigur, ştiu că toţi aceştia care nu au loc de alţii nu au avut - sau nu mai au - cea mai fericită viaţă şi cum văd pe cineva aparent fericit, cum să le strice ei bucuria - dar dacă nu le e bine in viaţa lor de ce or vrea să strice plăcerea altora?! Mi-e milă de aceşti oameni, dar mi-e tare greu să îi înţeleg. 

Reciclare. Când agenţii locali n-au de lucru

Mare actiune, mare, de ordine publica la Brasov!

Cand nu amendeaza oameni care hranesc pisicile din zona blocului agentii de la “politia locala” amendeaza cautatorii in gunoaie care aduna peturi si le vând la centrele de reciclare. Pentru pisici priviti spre Bistrita, pentru reciclabile spre Brasov

Pe motiv ca de adunat si reciclat se ocupa numai firmele acreditate de primarie, politistii locali au amendat un cetatean care a fost prins in flagrant ca “fura” deseuri de plastic de pe platformele de depozitare a deseurilor (containere de gunoi “rezidentiale”) dintr-un cartier brasovean. Omul a fost amendat si plasticul (recipiente din plastic) confiscat.

O fi o forma de a asigura veniturile firmelor care se “ocupa” de colectare? Doar ma intreb…

(de la inceputul anului au mai amendat destui, zic purtatorii de vorbe ai politiei locale).

Aceiasi politisti locali au anuntat razii in tot municipiul pentru ca, deh!, “hotii” trebuie neaparat prinsi si pedepsiti. Amenzile pentru astfel de gesturi sunt cuprinse intre 500 si 5000 de lei pentru persoane fizice si intre 2000 si 20 de mii de lei pentru persoane juridice.

Cum de le-a venit ideea aceasta de a amenda pe aceia care abia au dupa ce bea apa si – multi – dorm sub cerul liber? Cum isi imagineaza acesti agenti – si cei care au dat ordinul – ca acesti oameni vor plati vreodata amenzile primite? Ce-or sa le faca? ANAF le va executa silit baracile in care “locuiesc” sau cartoanele pe care dorm? Vor preda datoria firmelor de recuperatori?

Aceasta operatiune desfasurata de cei numiti “oameni ai străzii” este cea mai grava problema a Brasovului si se lucreaza serios impotriva hotilor care fura “reciclabilele” de prin containerele de gunoi.

Oare i-ar amenda si de-i prind adunand plasticul de prin paduri, de pe malul apelor, de pe marginile de sosea?

Unii ar spune ca astfel scapam de cautatorii prin gunoaie. Nicidecum, pentru ca vor scotoci dupa resturi de mancare si dupa cine mai stie ce! Deseurile acestea le asigura unora o paine pe zi (nu zic ca nu o fi vorba si de vreo retea, si derbedeii aceia profita de oamenii sarmani, dar nu asa se scapa de infractori, lovind tot in nevoiasi). Un kg de “peturi” e cativa bani (vreo 50-70 de bani “peturile” transparente). Din suma ce ar reveni celui care le-a adunat se retine “la sursa” impozitul pe venit (pentru ca nevoiasii nu pot fi urmariti fiscal statul a impus firmelor sa retina venitul pe profit). Pentru 100 de kg “pet” ar castiga, sa zicem, 60 de lei, din care se scade impozitul de 16 %. In mod cert cel care le-a adunat se va imbogati…

Cred ca in toate statele care se considera dezvoltate (si civilizate) exista o limita de venit până la care nu se percepe impozit, doar aici nu… Ba da, pentru castigurile la loto, de exemplu, nu se percepe impozit pentru sumele de sub 600 de lei. Altfel spus: cei care cauta in gunoaie pentru un ban sunt impozitati, cei care arunca banii pe jocuri de noroc, nu. Loteriei Române trebuie sa i se asigure venituri serioase prin incurajarea “jucatorilor mici” care mai mult cheltuiesc decat castiga, luna de luna.

Mai in gluma, mai in serios: Incep sa inteleg de ce au infiintat "politia locala", formata din cetateni care nu au o pregatire de specialitate.

Oamenii străzii, oameni trişti

O multime de oameni – copii si adulti - traiesc pe strazi, prin guri de canale, prin pesteri sau tunele dezafectate, sub poduri, in parcuri, in zonele verzi dintre blocuri sau in cladiri aflate in ruina. Ziua aduna de prin gunoaie si / sau cersesc. Sunt murdari si plini de paduchi, cei mai multi; miros ingrozitor si trebuie sa te feresti de ei atunci cand ii intalnesti, pentru ca nu vrei paduchi, nu vrei TBC si alte d’astea. Unii au feţele tumefiate de la alcool, de la boli sau de la pumnii altor oameni fara adapost. Sunt tristi si rai, cei mai multi. Alcoolul le-a distrus creierul, loviturile la fel… Au afectiuni la rinichi, la ficat, la plamani, la inima si stomac… Probabil ca niciun organ intern nu mai functioneaza la capacitate normala – unii au ajuns in strada gata bolnavi… Unii sunt violenti, altii sunt apatici… dar toti sunt oameni tristi si singuri.

Cineva i-a numit “rebuturile societatii”. M-am suparat foarte tare, pentru ca inainte de a ajunge unde au ajuns si acesti oameni au fost bebelusi care au zambit adultilor din preajma lor; au fost copii care si-au gasit de joaca in praful odailor, curtilor, strazilor… Au fost copii care au avut vise, dar n-a fost langa ei cineva care sa le ofere, daca nu dragoste, macar indrumare, o sansa de a avea alt destin decat cel al parintilor… Au crescut marginalizati si s-au inrait, pentru a se apara, pentru a razbate; si-au gasit refugiu in alcool, in droguri, in violenta, spunandu-si: “Ma eviti? Atunci sa-ti fie si frica de mine!”

Inca din chiar primele zile de viata au fost tratati cu indiferenta, cu raceala, de cei care ar fi trebuit sa ii iubeasca sau doar sa aiba grija de ei - aici ma refer inclusiv la cei care au ajutat la venirea lor pe lume si care au neglijat micutii pentru ca parintii erau din “patura foarte saraca” a societatii.

Au fost copii care au vazut ce au altii si si-au dorit si ei, dar neavand capacitatea de a obtine altfel decat ilegal au ales calea raului. Nu i-a ajutat cineva sa mearga la scoala, ci i-au trimis la munca. Sa zicem ca parintii, inculti, rai sau in nevoie, ar face asta (desi e interzis prin lege ca cei mici si foarte mici sa fie pusi la munca). Ma intreb de ce accepta “angajatorul” sa exploateze copii?! Pentru profit, desigur. Si atunci, nu cumva cei care vad ce se intampla si-si baga capul in nisip au si ei o vina pentru numarul mare de oameni fara adapost? Crescand inculti si in nevoi, vor incepe sa bea si “angajatorii” le dau liber… Cei mai multi nu au unde sa se duca si iau drumul pribegiei. Batuti de parinti, abuzati in fel si chip, cei mai multi copii iau cale apribegiei. Si cum sa ramana intr-o cumunitate rurala in care o fetita de 11 ani e inchiriata cu ora de mama ei si barbati in toata firea platesc pentru ea, ba mai zic unii ca i-a sedus copila! Si asta dureaza ani, toata lumea stie si nu face ceva pentru copila aceea.

Ajung adesea in strada oameni care au muncit intreaga lor viata, au sustinut o gospodarie, si-au tinut copiii la scoala dar copii, rudele, cei care i-au “luat in grija”, reprezentantii bancilor, ii lasa in drum ca pe niste caini… Sunt batrani, bolnavi, fara bani si nu stiu ca se pot judeca, nu au energie si nu au bani; nu stiu nici unde sa se adreseze pentru a fi ajutati gratis sau le este prea rusine sa o faca – uneori pentru a nu-si face copiii de rusine alteori pentru ca le este rusine sa ceara “de pomana”…

Nu-mi place sa ii vad pe strada pentru ca mi-e mila de ei, dar nu stiu cum sa ii ajut – toti au nevoie de ajutor specializat. Uneori ma tem de ei, atunci cand ii vad agitati – inclusiv de copii ma tem. Sa nu vedeti vreodata cum se manifesta un copil sub influenta alcoolului, dar mai ales sub influenta “aurolacului”. Sunt intoxicati de la varste fragede si nesansa de a le fi creierul afectat e foarte-foarte mare si pentru acestia nici nu prea sunt multe de facut – poate doar internarea intr-o institutie specializata (dar stim cam cum se comporta cu bolnavii unii dintre angajati si, evident: nu sunt bani!).

Se mai organizeaza, ocazional, cate “o masa calda pentru fiecare” – e mai mult decat nimic, dar nu e suficient. Ma intreb daca – asa cum e prin alte state – reprezentantii bisericilor pregatesc zilnic cate o masa pentru acesti oameni, sau daca aduna bunuri pentru ei, daca le ofera adapost macar pe timp de iarna… Eu stiu ca nu… Stiu ca exista, in Brasov, un “centru de noapte” (a fost si de zi si urmeaza, din nou, dupa reorganizare) pentru acesti oameni. Mai stiu ca exista si o cantina sociala privata unde cei fara adapost primesc o masa calda atunci cand vin.

Actualizare. A doua zi dupa ce am postat mi-am amintit si am cautat sa aflu daca mai exista si cantina sociala de la biserica Sfintii Apostoli Petru si Pavel din Brasov – exista, si se ofera mese calde oamenilor saraci.

Cei mai multi nu au loc in adaposturile de noapte (sau de zi) pentru ca sunt sub influenta alcoolului (si sunt dependenti), dar intre cei care isi gasesc adapost acolo sunt si oameni care au un loc de munca (cu jumatate de norma cel mai adesea) – doar ca ei trebuie sa umble hai-hui de la 7 dimineata (cand trebuie sa plece din centrul de noapte) si pana la inceperea programului de munca si apoi până la ora 19, cand se deschide centrul – fiecare, dimineata la plecare, primeste un pachetel cu mancare rece, din ce in ce mai mic – in Brasov, nu stiu si prin alte parti; nu au nici posibilitatea sa-si spele lucrurile si nici sa le lase acolo – umbla cu rucsacul dupa ei. La ora 22 centrul se inchide, nu se mai fac “primiri” decat in caz de urgenta. Cei care nu muncesc bantuie pe strazi de la 7 la 19…

Dincolo de teama si de neplaceri, ma doare sufletul pentru acesti oameni… Ma gandesc ca au fost si ei copii, au vazut cum alti copii sunt rasfatati de parintii lor, cum au tot ce le trebuie, iar ei… au privit de pe margine bucuria celorlalti. Poate si-au dorit si ei mangaierea mamei, jocul de fotbal cu tata, o plimbare cu masina, o vacanta la mare… Dar nu a avut cine sa le ofere… Nu aflam intotdeauna cum / de ce au ajuns acesti oameni… sub cerul liber.

Nu-i iubesc, asa cum ii iubesc pe cei foarte apropiati, si nu-mi sunt dragi (mai ales dependentii de fel si fel de substante), asa cum imi sunt mai multi oameni; sa nu fiu inteleasa gresit: nu imi poate fi drag orice om -  dar nu pot sa nu ma gandesc la copiii care au fost – si pe acei copii i-as fi putut indragi. Nu pot sa nu ma gandesc la oamenii care au fost candva si care au muncit până… n-au mai putut… si au mâini muncite si ochii tristi… si vor sa-ti sarute mâna doar pentru ca stai si schimbi o vorba cu ei… si, intr-un fel, te simti vinovat ca nu ai puterea de a-i ajuta altfel decat temporar…

Sunt si oameni care au ales sa apartina strazii, deci nu sunt tristi; si pe unii nu prea poti sa nu-i admiri: Dobri Dobrev.

O masa calda pentru fiecare

Luni si marti, 21 si 22 decembrie (in intervalul orar 12:00 - 14;00), se va organiza, pentru a XVI-a ora, actiunea O masa calda pentru fiecare - actiune caritabila organizata langa biserica ortodoxa “Inaltarea Domnului” (Biserica de lemn), in Centrul Civic al Municipiului Brasov. Cei direct implicati sunt, in principal, oamenii de la Fundatia “Transilvania Expres”, Brigada 2 Vanatori de Munte “Sarmizegetusa”, Asociatia Crestina Sfantul Mare Mucenic Gheorghe - Ocrotitorul saracilor de pe langa paraclisul militar al Brigazii 2 Vanatori de Munte, Asociatia Catharsis, Jandarmeria Brasov, sprijiniti de sponsori generosi si de alti oameni cu suflet mare.

Cine doreste sa afle mai multe amanunte poate contacta, pe FB, pe unul dintre cei implicati: Nicolae Uszkai (de pe pagina de FB a dumnealui am luat si fotografiile facute la unele dintre editiile precedente).

Sunt asteptati toti cei care pot si vor sa ii ajute pe cei aflati in nevoie si care vor sa doneze macar ce le prisoseste: haine (nu neaparat noi, dar “purtabile”), alimente neperisabile, electrocasnice mici functionale si orice altceva care ar fi util celor care nu au de niciunele.

Bunurile pot fi duse personal la locul desfasurarii actiunii caritabile sau pot fi predate organizatorilor pentru distribuire.

Parca an de an se mareste numarul celor care au nevoie de ajutorul semenilor… Milioane de oameni sunt necajiti in lumea asta mare, dar pe unii ii putem ajuta, macar putin…

Un timp sub cerul liber

Bătrânul, gârbovit de muncă și de ani, gospodărea fericit pe lângă casă, descurcându-se cu pensia mică de câteva sute de lei, după 40 de ani de muncă în agricultură, ca tractorist. Sătenii îl stimau pentru hărnicia lui, pentru puterea de a zâmbi deși viața a fost crudă cu el.

Soția i-a murit când fetița lor avea vârsta de 8 ani. A crescut-o singur și a dat-o la școală, muncind și pentru alții după ce termina lucrul zilnic doar pentru că dorea o viață mai bună pentru copilul lui, așa cum plănuise cu draga lui soție. Chiar și după atâția ani, lăcrima când se gândea la ea. Nu se mai căsătorise, dedicându-și viața copilei pe care a reușit să o educe bine și să îi insufle dragostea de învățătură și de oameni. Când a venit pe lume nepoata a fost cel mai fericit bunic! În fiecare vară se bucura de micuța care îi amintea de soție și de fiică.

Când fiica lui a murit, într-un accident de circulație, lumea s-a prăbușit din nou pentru el, dar s-a agățat cu disperare de nepoată și a depășit momentul. Ginerele s-a recăsătorit și a plecat în alt oraș, luând cu el și nepoata. Bătrânul se consola citind scrisorile pe care i le scria nepoțica încă din primii ani de școală. Când ginerele a murit, de tânăr, nepoata s-a mutat la el. Era studentă acum, frumoasă ca și mama, ca și bunica. S-a îndrăgostit și s-a căsătorit în ultimul an de facultate, locuind cu soțul în casa bunicului. Familia nu a fost de acord cu alegerea ei pentru că băiatul venea din altă zonă a țării și nu-i cunoșteau părinții; știau doar că era sărac lipit pământului - locuia într-o cameră de cămin primită de la întreprinderea unde lucrase cândva și pe care a reușit să o cumpere după căsătorie. Muncea în construcții când l-a cunoscut, dar l-a ajutat să își schimbe locul de muncă, angajându-l la instituția publică unde lucra. Era foarte îndrăgostită de el și bunicul a renunțat să comenteze ceva, știind că dragostea e importantă în căsătorie și băiatul părea gospodar. Mai apoi s-au mutat cu chirie în oraș, să fie mai aproape de locul de muncă. El și-a vândut camera și au cumpărat o mașină scumpă. Un timp, nepoata nu și-a mai vizitat bunicul și ce bucuros a fost el când, după câțiva ani, ea a reînceput să îl viziteze, să facă ordine în casă și în curte. Într-o zi l-a rugat să le vândă lor căsuța pentru că ar vrea să o renoveze și soțul să nu se simtă nedreptățit, pentru că va contribui și el financiar. L-au asigurat că prin contract îi vor fi asigurate adăpostul și întreținerea până la sfârșitul zilelor. Bătrânul a stat să se gândească, a mai întrebat vecinii, a întrebat un notar și s-a convins că totul va fi în regulă. Încredere în nepoată avea, dar în soțul ei nu prea - îl vedea cum strânge totul, cum vrea să aibă cât mai multe proprietăți, cum își cumpără obiecte scumpe - cum fac toți cei care n-au avut nimic și când ajung să își permită ceva nu se mai satură, ba chiar se și îndatorează pentru a acumula obiecte.

Au făcut contractul și nimic nu s-a schimbat: nepoata venea în continuare să îl vadă, însoțită de soț, care meșterea mereu câte ceva prin casă. Într-o zi l-au rugat să se mute cu chirie, să înceapă renovarea  căsuței, să îi mai adauge o cameră. Bătrânul n-a prea vrut la început să plece din casa lui într-o garsonieră la oraș dar pentru că nepoata insista, spunându-i că soțul e supărat pe ea, pentru că nu poate aduce muncitori să lucreze zi-lumină la casă dacă bătrânul e acolo și dacă nu vrea să-l convingă să accepte aranjamentul el preferă să plece și să-și caute împlinirea în altă parte. De dragul nepoatei bătrânul a acceptat și au mers la notar să renunțe la dreptul de uzufruct - pentru a evita o mulțime de alte înțelegeri privind cheltuielile cu renovarea - deoarece i se asigura o locuință cu chirie, chirie pe care ei au plătit-o trei luni în avans. Un an a stat bătrânul în garsonieră, la bloc. Și-a făcut câțiva prieteni care îi țineau de urât, mergea în parc, la plimbare... Între timp nepoata plecase să lucreze în străinătate, pentru că soțul rămăsese fără muncă și nu se mai descurcau doar cu un salariu să termine renovarea casei bătrânești și să acopere toate celelalte cheltuieli. Un timp i-a scris bătrânului, dar apoi nimic. Când nici bani pentru chirie nu mai veneau de la soțul nepoatei bătrânul a început să se îngrijoreze, pentru că proprietarul îl amenința cu evacuarea. Vara s-a descurcat, dar la venirea iernii banii nu-i mai ajungeau și pentru întreținere și pentru chirie, alimente și medicamente. O lună i-a permis să rămână fără a plăti chiria, dar când vremea s-a mai încălzit, proprietarul l-a rugat să plece. A încercat bătrânul să se înțeleagă cu soțul nepoatei și el îi spunea că ar vrea să-l ajute dar nu mai are bani, însă nu i-a dat adresa soției sau un număr de telefon și nici în casă nu i-a permis să stea, invocând contractul și renunțarea la uzufruct. A dormit bătrânul câtva timp prin vecini, dar cât să-l țină și aceștia? Băiatul unui vecin, avocat, a studiat situația și i-a spus că la judecată prea multe șanse nu sunt, conform actelor pe care le are, deoarece în contractul de închiriere nu scria că nepoata și soțul se obligă să plătească ei chiria și nu era menționat nici faptul că ar urma să se mute din nou în casa pe care a vândut-o nepoatei. Nu voia mila nimănui, era prea mândru. Atunci a luat drumul pribegiei, venind regulat la oficiul poștal să-și ridice pensia amărâtă care nu-i permitea să plătească și o chirie pe undeva. Până când n-a mai venit. L-au luat cu ambulanța de pe stradă și l-au dus la spital, de urgență. De acolo a ajuns într-un cămin. S-a întremat, dar nu mai avea putere să meargă să-și ridice pensia. O asistenta cu suflet mare l-a ajutat și a început să primească pensia la adresa azilului. Tot ea i-a crezut povestea și fără să-i spuna ceva a pornit să o caute pe nepoată. Mare a fost bucuria bătrânului când și-a văzut nepoata, care lăsase totul baltă și a pornit spre țară pentru a-și ajuta bunicul. Încerca să o liniștească, să-i oprească lacrimile grele care-i tulburau frumoșii ei ochi. În chiar acea zi l-a luat cu ea acasă și a înaintat cererea de divorț. Grea perioadă au parcurs amândoi până la finalizarea divorțului, dar mai ales a partajului. Au reușit să scape de veneticul coate goale și au putut zâmbi din nou în casa bătrânească doar pe jumătate renovată. Vecinii i-au ajutat cu munca și au terminat casa - o casă frumoasă, renovată cu dragoste, care e numai a lor.

După ce a bântuit pe străzi aproape un an bătrânul povestește zâmbind peripețiile prin care a trecut, spunând că a întâlnit oameni cu mult mai nefericiți decât el, oameni care l-au ajutat să supraviețuiască și l-au ținut departe de alte necazuri. Toți s-au bucurat când i-a vizitat să le spună că s-au înșelat și că nepoata nu l-a lăsat în stradă - cum ziceau ei - când a aflat ce i s-a întâmplat. S-au bucurat de darurile în haine și alimente, dar nu i-au cerut ceva; doar s-au arătat fericiți și au binecuvântat-o pe fată. El zâmbea mândru: știa ce copil crescuse și nepoata nu putea avea decât același suflet frumos ca al fiicei lui.

O speranță: inserție socio-profesională

Cine a lucrat, lucrează sau a fost voluntar pentru “serviciile sociale” știe că cei mai mulți oameni ai străzii - în proporție covârșitoare aș spune - sunt ruine ambulante. Mulți sunt aurolaci sau alcoolici și mulți nu mai au cărți de identitate valabile iar pentru că nu au locuință pot obține, eventual, cărți de identitate provizorii, iar pentru angajare este necesar un act de identitate valabil.

Oamenii fără adăpost trăiesc de pe o zi pe alta căutând în coșurile de gunoi, dormind în parcuri, în canale, în scările de bloc. Motivele pentru care au ajuns să trăiască pe străzi sunt diverse: unii s-au îmbolnăvit și au plecat aiurea pe străzi, deși au familii și, destui, sunt oameni cu studii; alții au ajuns pe drumuri în urma unui divorț, a pierderii locuinței din imposibilitatea de a plăti întreținerea sau chiria ca urmare a pierderii locului de muncă, cel mai adesea; pierderea locuinței ca urmare a vreunui contract dezastruos și mai sunt tinerii care au fugit de acasă de când erau copii, cei care au crescut în orfelinate și la vârsta de 18 ani au fost nevoiți să se avânte singuri în lume și multe altele… între care și viciile - alcoolul în exces, în principal, dar și din cauza jocurilor de noroc.

Statisticile arată că cei mai mulți oameni care ajung pe stradă sunt bărbați. Cei care ajung în stradă după ce - de bine de rău - au avut o locuință, un loc de muncă, un sens în viață, se șochează, se simt neajutorați, neputincioși. Ajunși în stradă, singurul lor refugiu devine băutura, chiar dacă nu acesta a fost motivul care i-a adus acolo. Alcoolul le ține de cald și le ține de foame și - mai devreme sau mai târziu - le distruge creierul și mai toate organele interne, mai ales în combinație cu frigul, cu umezeala.

Între aceștia, mulți sunt apți de muncă și sunt destui cei care doresc să muncească, doar că nu se prea descurcă și nu știu unde să se adreseze și nici nu sunt prea mulți dispuși să îi angajeze, fie și doar ca zilieri. Și din aceste motive, unii s-au gândit și la ei, oferindu-le o șansă de reintegrare socială.

Cei de la Direcția pentru Protecția Copilului Bihor au obținut 430.000 de euro din fonduri europene pentru a școli gratuit persoanele cu nevoi speciale, dar pe şi cele fără locuință pentru a învăța una din meseriile aflate pe lista Agenției pentru Ocuparea Forței de Muncă. O inițiativă laudabilă, cam greu de pus în practică pentru oamenii fără adăpost, dar cu șanse de reușită.

Un proiect asemănator, Atelierul de Inserție Socio-Profesională - numai pentru oamenii străzii adulți - a fost demarat în luna ianuarie 2009 în București. Proiectul a fost inițiat de două organizații: Ateliere fără frontiere și Samusocial din România, organizaţie neguvernamentală din Bucureşti care oferă ajutor medical, asistenţă socială, consiliere psihologică persoanelor adulte fără adăpost de pe raza Capitalei.

În Franța - probabil și în alte state - există Asociația de integrare profesionala - un șantier de inserție profesională – finanțată din Fondul Social European, care consiliază persoanele fără un loc de muncă, încearcă să îi angajeze și îi monitorizeaza o perioadă pentru a le urmări activitatea. Beneficiari sunt în special cei care nu au avut un loc de munca de cel puțin doi ani și sunt în căutarea unuia. În Franța sunt cel puțin 12 astfel de șantiere profesionale. În Franța, procedura este stabilită prin Codul Muncii, dar nu statul acționează, ci asociațiile sunt cele care dezvoltă structura. Persoanele care beneficiază de ajutorul șantierelor de inserție sunt trimise de către Consiliul General, de Serviciul de Ocupare, de Misiunea Locală (se ocupă de tineri între 16-26 ani). Pentru fiecare persoană, șantierul de inserție face o convenție cu statul, astfel încât fiecare persoană să beneficieze de un ajutor de stat, respectiv o parte din salariu este plătit de stat și de asociația intermediară. O persoană poate să stea 24 de luni într-un astfel de șantier de inserție (mai mult aici: http://www.emplonet.ro/asociatia-de-insertie-profesionala-ocean-conducerea-si-gestionarea-unui-proiect-de-integrare-pe-piata-muncii-franta/ - in febr 2021 link invalid). Mecanismul acesta de inserție profesională există încă din 1980 și constă în a integra oamenii în economia reală şi a-i obişnui cu un program de muncă normal.

Cu voință, dedicație și înțelegere multe pot fi posibile.