Ipocrizie pe piața muncii

Pare că „ipocrizie” este cuvântul anului. Oriunde privești, de ipocrizie dai.

Cică e inflație din cauză de... una-alta (nici ei, politicienii, nu prea știu cauza). Ce trebuie să facă ei în „vreme de inflație”? Să mărească taxe și impozite! Greșiiit! Dar ei o fac.

Auzi la ei, politicienii: contractele de muncă de 2 ore, de 4 ore etc. (nu-s de opt ore, cum ar veni) vor fi impozitate ca pentru „normă întreagă”. Altfel spus: lucrezi 2 ore și încasezi un salariu de 500 de lei (exemplu la întâmplare) va trebui să plătești contribuții către stat (adică, angajatorul va trebui să aibă sumele) ca pentru salariul minim pe economie (2550 lei brut – 1524 lei net) – angajatul plătește statului 1025 lei, angajatorul plătește către stat 57 de lei (ceea ce face ca salariul complet să fie 2607). Aceste contribuții către stat trebuie, evident, să se „regăsească” în salariu, deci banii trebuie să-i aibă angajatorul, pentru că angajatul trebuie să primească „netul”.

Ce-i asta, taxă de solidaritate mascată?

Pe scurt: în condițiile date, angajatorul trebuie să plătească dublul salariului pentru două ore, către stat (sau îi dă omului salariul întreg pentru numai două ore). Care angajator va face asta?

Vrăjeala aceasta a mai fost la un moment dat, tot cu socialiștii la „cârmă”, dar n-a ținut mult. Oh! Acum e „coaliție” de guvernare: socialiști și democrat-liberali liberali!

Unde-i ipocrizia politicienilor

Protejează angajații, zic ei. Cică, se gândesc la angajați, pentru că aceștia lucrează, de fapt, normă întreagă și sunt plătiți la juma sau sfert de normă.

Replica unei „politicience” către un angajator care zicea că-și plătește femeia de serviciu cu 400 lei, pentru două ore: vreți să cred că femeia aceea poate trăi din 400 de lei?

Cum se vor descurca locatarii săraci cu plata femeii de serviciu?! În unele cazuri este nevoie de ea doar câteva ore pe săptămână. Exemplu: din 30 de apartamente în 25 locuiesc pensionari cu pensii mici și foarte mici, abia reușind să achite cheltuielile comune, utilitățile personale, medicamentele și ceva hrană. Vor fi obligați să „facă rost” de cel puțin 30 de lei în plus, lunar, pentru salariul femeii de serviciu. Nu pot renunța la ea chiar dacă numai pentru că trebuie adunat gunoiul în tomberoane de două ori pe săptămână.

Sunt oameni care au muncit și patruzeci de ani și au pensie de mizerie, de abia trăiesc de pe o zi pe alta și ăștia se gândesc la siguranța pensiei unuia care are azi 18 ani! Dacă asta nu e ipocrizie... nu știu ce e! Bătaie de joc o fi?!

Fractura de logică

Indivizii aceștia habar n-au pe ce lume trăiesc și habar n-au ce fac! Dacă au habar și-o fac se numește altfel...

1. Cu ce-l ajută pe angajatul care primește tot 400 de lei, dacă statul încasează dublu de pe urma muncii lui? Va putea trăi din 400 lei pentru că angajatorul dă statului mai mulți bani?! Nici din 1524 de lei nu se poate spune că cineva "trăiește"...

Îl obligă pe angajator să țină la muncă timp de opt ore un om de care are nevoie zilnic sau săptămânal doar câteva ore? Îl obligă pe angajator să ofere salariul minim pe economie pentru numai două ore? În mod sigur, angajatorul se va lipsi total de acel om.

2. Cine lucrează mai puțin de 8 ore poate avea motive temeinice: vreo afecțiune care nu-i permite să muncească mai mult, de exemplu.

De ce acest aspect ar trebui să oblige angajatorii să plătească dublu către stat dacă nu au nevoie de cineva decât pentru două ore, sau pentru cineva care are dreptul și/sau recomandarea medicală de a lucra mai puține ore?! Unii angajatori și-ar putea permite, dar unii nu. Și chiar dacă-și permit: de ce să o facă? Nu-i cinstit! Prin Constituție statul e obligat să „aibă grijă de cetățeni”, nu angajatorii.

3. Politicienii „oferă” – prin lege – un ajutor social de circa 149 de lei pentru o persoană fără venituri sau cu venituri foarte-foarte mici (versus de la 5000 de euro în sus salarii pentru unii șefi de pe la stat)... Această persoană poate trăi decent cu suma de 149 de lei?! Nu, evident, dar ce mirare în caz de 400 de lei! Nicio mirare în caz de pensii de mizerie după zeci de ani de muncă.

4. La stat au fost angajate vreo două mii de persoane lunile trecute, și s-au programat majorări salariale pentru unele categorii de funcționari publici (în sensul: plătiți de la bugetul de stat); majorări de 15, 25 și 50 la sută – pe motiv de „muncă_complexă”.

Vor primi majorări profesorii sau polițiștii? Nuuuu! Ce, aceștia au „muncă_complexă”?!

De unde să adune administratorii statului bani pentru aceste majorări salariale la bugetari? Din redevențe și investiții de stat? Hă?! Ce-i aia?! Nu! Din taxarea celor care-și mai permit să aibă angajați.

Ce reușește politicianul român să facă astfel?! 

Să „trimită” în șomaj o mulțime de oameni.

Unii vor ajunge, probabil, să solicite statului cei circa 149 de lei, dacă nu au lucrat cel puțin un an. În ambele cazuri, banii vor fi dați tot de la bugetul de stat.

Studenții, e posibil, să nu mai fie ținuți la muncă. Cei care au unele afecțiuni e posibil să nu mai fie ținuți la muncă, cei care au în îngrijire copii minori sau cu dizabilități, la fel s.a.m.d.

Administratorii statului, în loc să-și trimită la verificări pe cei plătiți pentru astfel de controale presupun că toți angajatorii sunt necinstiți și angajează oameni cu un contract de două ore, îi țin la muncă 8-12 ore și diferența le-o plătesc „la negru”. Or fi și din aceștia, dar de ce prezumă administratorii statului că toți fac asta?! În fapt, politicienii nu prezumă nimic, dar au nevoie de bani pentru bugetul de stat și nu sunt chiar așa de haini încât să taie din indemnizațiile lor de politicieni, din indemnizațiile celor adăpostiți prin fel și fel de consilii de administrație sau agenții de stat.

Drepturi la care am renunțat

În situații de excepție, cum este o problemă gravă de sănătate publică, oamenii renunță voluntar sau obligat la unele drepturi și libertăți, până trece pericolul(?) Unii au fost nevoiți să renunțe la mai multe, alții la mai puține; unii total, alții parțial. Când este pentru o perioadă scurtă, e în regulă, dar când perioada se tot prelungește - cum pare a fi cazul acum - nu mai este în regulă.

La nivel global - în mai toate statele - au fost limitate / îngrădite mai multe drepturi:

1. Dreptul la respectarea vieții intime și de familie, a domiciliului;

2. Dreptul la muncă;

3. Dreptul la libera circulație;

4. Dreptul la libera exprimare (= libertatea de opinie și libertatea de informare);

Curtea europeană a precizat, în repetate rânduri că libertatea de exprimare priveşte nu doar informaţiile sau ideile apreciate favorabil sau considerate inofensive sau indiferente, dar şi pe cele care contrariază, şochează sau neliniştesc; aceasta fiind exigenţa pluralismului, toleranţei şi spiritului de deschidere caracteristice unei societăţi democratice. De o protecţie aparte se bucură, în acest context, discursul jurnalistic, presa fiind considerată “câinele de pază al democraţiei”.

sursă: https://www.apador.org/wp-content/uploads/2014/02/manual-DO-proof.pdf

5. Libertatea de gândire, conștiință și religie;

6. Liberul acces la cultură;

7. Libertatea artelor și a științelor;

8. Libertatea de întrunire și asociere;

9. Dreptul la instruire;

10. Dreptul la ocrotirea sănătății - nu vă mirați! Mulți oameni au ales să nu mai meargă la spital, de teamă că nu vor mai ajunge acasă; unii oameni nu au fost tratați deși au ajuns cu ambulanța la spital (și au murit); mulți oameni nu au găsit medicamentele absolut necesare; mulți oameni nu au au avut unde merge la dentist și multe altele;

11. Dreptul la vot.

Am uitat ceva? 

În unele situații a fost încălcat inclusiv principiul egalităţii şi nediscriminării, care constituie un element fundamental al dreptului internaţional în materia drepturilor omului.

Sursa foto: pixabay; autor: stevepb

Idei de ministru român

E foarte clar că cei care populează Guvernul şi foarte mulţi dintre cei care populează Parlamentul nu au idee ce înseamnă democraţia, ce înseamnă Uniunea Europeană, ce înseamnă drepturile şi libertăţile cetăţenilor…

Ministrul de finanţe, dl Eugen Orlando Teodorovici e plin de idei inovatoare.

In 10 august 2018 a fost organizat un miting al diasporei la Bucureşti. La vremea aceea - înainte şi după - “ieşeau pe sticlă” nu doar trompetele partidului aflat la guvernare dar şi periatorii de serviciu şi chiar “nume grele” ale partidului şi dădeau din gură despre conspiraţii. Ministrul de la finanţe nu putea lipsi!  Ce zicea el, cu vreo săptămână înainte de miting? Că 10 milioane de români sunt plecaţi din ţară şi că un om misterios ar controla (unele) proteste in România (şi) pe subiectul Roşia Montană, al carui dosar guvernanţii l-au retras de la înscrierea in patrimoniul mondial UNESCO pe motiv că altfel statul ar pierde procesul cu Gabriel Resources şi ar fi obligat să plătească firmei canadiene 4 miliarde de dolari (ziare.com). Acest om misterios ar avea interese şi la firma Gabriel Resources şi care, orice deznodământ ar avea povestea, ar câştiga.

In acelasi interviu cu Val Vâlcu (jurnalist la DcNews), ministrul a dat-o pe filmele cu spioni (a declarat că a văzut multe) şi şi-a imaginat că pe românii plecaţi din ţară i-ar putea folosi in interesul României:

Prezenţa celor 10 milioane de români in afara ţării, am întrebat zielele trecute şi atâţi cică ar fi. Pentru mine e un factor extrem de important să am o evidenţă cu toţi aceşti 10 milioane de români, pe ţară, pe structuri, pe funcţii, pe tot. Să pot să comunic eu ei, să am o platformă pe care toţi să o poată accesa, să dau anumite mesaje, să induc anumite idei pe care ei mai departe la locurile de muncă, in funcţiile pe care le ocupă, pentru că au funcţii importante, unii poate sunt in funcţii cheie...

Interviul integral: https://www.youtube.com/watch?time_continue=3&v=67LrRYphaUk

O altă idee creaţă este cea referitoare la îngrădirea dreptului la muncă într-un stat - e curat democratic, pricepe exact principiile care stau la baza Uniunii Europene şi are idei clare despre drepturile cetăţenilor, Sigur ca da! Iată ce zice:

Nu ai voie după primul permis, să-ţi reînnoieşti dreptul de muncă, ca să fii obligat să migrezi, în Europa. Aşa, dacă se duce în Germania şi tot primeşte drept de muncă, nu o să se întoarcă cel care lucrează în Germania în veci în Croaţia, România sau de unde a plecat. Este o măsură discutată. Maxim cinci ani şi La revedere, după aceea te duci în altă ţară şi îţi cauţi loc de muncă, a afirmat Eugen Teodorovici, ministrul Finanţelor Publice, în cadrul conferinţei ”Criza forţei de muncă - Corelarea sistemului de învăţământ universitar cu piaţa muncii”. (gandul.info)

De ce doreşte îngrădirea dreptului la muncă? Pentru binele cetăţenilor, desigur! O zice:

Ce dorim să facem ca şi Guvern, şi eu personal ca ministru de Finante, este doar să putem să creăm in România acele motive pentru care românii care trăiesc in afara ţării din motive obiective să aibă acel argument să se întoarcă acasă alături de familie. (ziare.com). 

Bineînţeles că apoi revine asupra aberaţiei şi o dă cotită - ba că a fost scos din context ce-a spus el (cu subiect şi predicat, in public), ba că ala-bala-portocala a fost o exprimare neferictă.

Mai are şi alte idei creţe - aminstie fiscală (alta!) pentru marii datornici, plata tuturor pensiilor pe carduri (când in mediul rural nu prea există ATM), între altele - dar mă opresc aici. 

Munca in zadar. Cercul vicios al muncii in România

Satele României sunt populate, in cea mai mare parte, de oameni care au lucrat in diverse cooperative agricole sau ferme - închise încă din anii 1990. Cooperatorii erau, in majoritate, oameni fără o calificare într-o meserie - nu-ţi trebuie mare calificare să semeni, să culegi recolta, să mulgi vitele sau să le duci la păscut. Acei oameni de atunci sunt azi pensionari săraci şi foarte săraci.

Satele României mai sunt populate şi de oamenii care au muncit cândva in fabricile care au dispărut rând pe rând. Unii au găsit ceva de muncă in apropierea oraşului, alţii au ales calea pribegiei şi au plecat din ţară pentru a-şi putea întreţine familiile - unii au reuşit, alţii nu.

Mulţi dintre cei amintiţi mai sus (nu am acoperit toate situaţiile) aveau vârste cuprinse între 20-65 de ani). Tinerii au reuşit, un timp, să se angajeze undeva, au întemeiat familii şi au ajuns in şomaj când copii lor erau încă mici. Indemnizaţia de şomaj s-a dus (nu e pe viaţă) iar ei nu mai erau chiar aşa de tineri, meseria multora nu mai era căutată şi ei au facut cerere pentru ajutor social. Copiii lor au crescut in sărăcie şi au făcut, la rândul lor, copii - nu se poate interzice întemeierea familiei pe motiv că părinţii sunt săraci. Şi tot aşa mai departe.

Când oamenii munceau in fabrici, şi făceau naveta, le era asigurat transportul, in sensul că erau curse regulate de autobuze şi / sau trenuri. Pe măsură ce oamenii nu mai mergeau la muncă, pentru că fabricile s-au desfiinţat, cursele acestor autobuze şi trenuri au fost desfiinţate pentru că nu mai erau rentabile.

Neavând ce pune pe masă, oamenii au cam încetat să aducă pe lume copii. Fiind copii tot mai puţini, şcolile de prin comune (şi sate) au fost desfiinţate. La fel au fost desfiinţate dispensarele şi multe spitale.

Oamenii din sate mai aveau bucăţele de pământ dar nu aveau bani să le lucreze - subvenţiile de la guvern se dau numai celor care au o anumită suprafaţă de teren (nu ştiu acum cât, dar câţiva ari nu intră pentru subvenţii). Oamenii nu aveau cum să pornească. Vorbesc despre majoritate, nu despre excepţiile care au reuşit. Cei mai mulţi au vândut terenurile. Unii şi-au găsit loc de muncă pe la fermele şi cooperativele agricole nou înfiinţate - dar nu toţi! Angajatorii nu aveau nevoie de 100 de oameni, ci doar de zece. Ceilalţi 90 rămâneau tot in grija statului. Şi nu e suficient să însămânţezi un teren; trebuie să aperi cultura de dăunatori, trebuie să ai unde să vinzi produsele obţinute - şi aceste produse trebuie să respecte un anumit standard calitativ; pentru toate aceastea (şi multe altele) e nevoie de bani. Ajutorul social sau indemnizaţia pentru copii nu sunt suficiente; împrumuturile la bancă nu doar că sunt riscante dar nici nu sunt oferite oricui are o căsuţă sărăcăcioasă, o bucăţică de pământ, puterea şi dorinţa de a munci - valoarea bunurilor nu ar depăşi şi sau ar fi mai mică decât valoarea împrumutului. Băncile vor profit, nu sunt organizaţii de ajutorare.

Cea mai apropiată agenţie de ocupare a forţei de muncă este, de regulă, in reşedinţele de judeţ - sunt oameni care nu au bani să ajungă acolo. Unii şi-au depus dosarele de “şomeri fără plată” şi aşteaptă să fie anunţaţi că s-a găsit şi pentru ei ceva. Există cursuri pentru “reconversie profesională” sau pentru diverse calificări. Oamenii le-ar urma, doar că… oameni despre care scriu aici nu au nici suma de bani  necesară pentru a face naveta la aceste cursuri! Colac peste pupază! Pentru cele mai multe locuri de muncă e nevoie de “experienţă in domeniu” (între câteva luni şi câţiva ani, in funcţie de domeniu).

In România nu e suficient să-ţi doreşti să munceşti pentru a trăi decent… Să munceşti pe brânci şi să fii tot sărac seamănă a sclavie.

Exerciţiu de imaginaţie

Un om de la sat, cu doi copii minori in întreţinere, îşi găseşte un amărât de loc de muncă pentru salariul minim pe economie (1900 de lei din ianuarie 2018, adică vreo 249 de euro la cursul actual). El trebuie să facă naveta (nu toţi angajatorii decontează transportul şi asta îl costă pe angajat vreo sută de lei, şi nu toţi angajatorii oferă “bonuri de masă”). Un astfel de angajat (care munceşte zilnic 10-12 ore, plus cele petrecute pe drum) ar primi, efectiv, circa 1194 de lei (dacă nu are persoane in întreţinere va câştiga 1162 de lei). Cum îşi imaginează cineva că patru persoane (doi adulţi şi doi copii minori) pot trăi decent cu această sumă? Adaug alocaţia pentru cei doi copii: 168 de lei; total: 1362 de lei.  E nevoie să îşi plătească şi utilităţile: apă, canal, energie electrică, gaz, gunoi; e nevoie să plătească alimentele, rechizitele, hainele. Haine nu cumperi in fiecare zi, dar copiii cresc repede. Acest om, care face zilnic naveta, pe orice fel de vreme, se sacrifică pentru a oferi copiilor un viitor mai bun. Pe măsură ce copiii cresc nevoile lor sunt mai mari - liceul la care ar trebui să meargă pentru clasele obligatorii a noua şi a zecea nu e aproape de domiciliu, uneori e atât de departe încât copiii ar trebui să stea la internat. Câte licee au internat şi cum arată acele puţine internate care mai există? Dar chiar şi aşa, locuind cu ploşniţele in cameră, tot le trebuie bani pentru alimente, pentru cele necesare la şcoală. Să mai urmeze cursurile şi in următorii doi ani? Slabe şanse. Şi partea cea mai rea este că nici nu găsesc unde să se angajeze după terminarea celor zece clase - .şi ciclul se repetă: copiii cresc, întemeiază familii ş.a.m.d..

Cum poate fi rupt acest cerc vicios?

Taxa de solidaritate nu mai face parte din programul de guvernare

Nici nu e de mirare!

Se tot bătea monedă cu solidaritatea socială… in sensul să se ia de la cei mulţi şi să se dea la cei puţini şi aflaţi in nevoie. Politicienii români visau la o “taxă de solidaritate” – 2% calculat din fondul de salarii.

In primul rând, e aiurea să fie calculată taxa la fondul de salarii, adică taxează munca şi destinaţia banilor va fi… necunoscută; de fapt, nu necunoscută, dar ei visau că din banii care s-ar aduna ar acoperi “găurile” din buget in diverse domenii. Constituţia, in art. 139 al 3 spune: Sumele reprezentând contribuţiile la constituirea unor fonduri se folosesc, în condiţiile legii, numai potrivit destinaţiei acestora.

Păi, dacă e “taxă de solidaritate” n-ar trebui ca banii să aibă o destinaţie precisă, către cei cu venituri mici sau fără venituri? Taxa lor de solidaritate e şi pentru bogaţi şi pentru săraci şi pusă in sarcina angajatorului – poate că angajatorul ar mări, un piculeţ, salariile dacă ar fi scutit măcar de astfel de taxe.

Taxa ar putea fi impusă pentru cei cu salarii mai mari de x lei (cum a fost in Germania după reunificare) - ar zice unii - şi să aibă o destinaţie precisă. Hm. Nici aşa nu mi pare corect pentru că in România se tot ia de la cei care au şi… nu se caută soluţii pentru a rezolva, măcar in parte, chestiunea sărăciei.

De investiţii serioase, care să aducă bani la bugetul de stat, or fi auzit politicienii români? Au auzit, sigur, doar că… "Ce?! Să ne agităm pentru aşa ceva?! Păi… habar nu avem ce înseamnă asta la nivel de stat. E ca şi cum îmi cumpăr aur şi zic că am investit banii in acest metal preţios?" Eee… ştiu ei bine cum se face… dar nu-i păcat să le meargă mai bine românilor, in general? Cine s-ar mai uita la ei, politicienii, toată ziua, cine i-ar mai băga in seamă dacă alegătorii ar avea parte de ceva bunăstare şi stabilitate economică?

Le-a venit mintea la cap şi au renunţat la taxa asta. Oricum, in mintea ministrului de finanţe (altul, nu cel de acum – dar nu-i mare diferenţă) era varză, habar nu avea despre ce vorbeşte. Bâlbâia despre taxa actuală de 0,25% (contribuţie pentru fondul de garantare a salariilor in caz de faliment) la care se va adăuga diferenţa de pâna la 2% şi susţinea că nu cresc cheltuielile angajatorului pentru că anumite taxe au fost transferate angajatului – dar, pe de altă parte, ministresa de la muncă zicea că va fi vina patronilor dacă salariile vor scădea, pentru că ei ar trebui să mărească salariile oamenilor cu suma de care sunt scutiţi prin acest transfer…

Bine că nu le vine ideea să treacă şi această taxă de 0,25% in sarcina angajatului…

Aşa-i că nu înţelegeţi nimic? Perfect! Acesta este şi scopul politicienilor care oferă astfel de explicaţii la bazaconiile pe care le hotărăsc.

P.S. De taxa de solidaritate am scăpat, dar, poate, nu şi de altele! Nici aceste “altele” nu sunt justificate, aşa cum cere Constituţia României in articolul 56 (Contribuţii finaciare) al. 2:

Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.

   Atunci când, prin legi ordinare, guvernanţii pretind să fie plătită contribuţia la sănătate, de exemplu, calculată la salariul minim pe economie inclusiv pentru cei care lucrează numai două ore sau care sunt independenţi (şi oamenii câştigă mai puţin decât jumătate din salariul minim pe economie) se cheamă că nu sunt justificate contribuţiile financiare, deci legile respective sunt neconstituţionale. Cum ar putea fi constituţional să fac împrumut la bancă (sau la prieteni) pentru a plăti taxele pretinse de guvernanţi? E aberant să câştig 500 de lei lunar şi să plătesc 650 de lei numai pentru contribuţia la sănătate – pe lângă alte taxe obligatorii! Asta voiau guvernanţii – dacă nu au şi dat legea…

Actualizare 24 martie: taxa de solidaritate a fost introdusă mascat (mai mult sau mai puţin, deşi politicienii ziceau că renunţă la aceasta – şi eu i-am crezut), “completand” contribuţia asiguratorie pentru muncă – mi-a atras cineva atenţia. Contribuţia pentru garantare a salariilor (in caz de insolvenţă) a crescut de la 0.25% la 2.25%. 

Nu suntem o ţară de asistaţi social

Nu suntem o ţară de asistaţi social, suntem o ţară cu foarte-foarte mulţi oameni săraci şi chiar sub limita sărăciei. In loc să se încerce o rezolvare se încearcă asmuţirea unor categorii sociale asupra altor categorii sociale.

Sunt unii politicieni care susţin că vor să sisteze “ajutoarele sociale” pentru că se încurajează nemunca. Sunt circa 6,5 milioane de oameni in România, care beneficiaza de ajutor social! strigă ei, revoltaţi. Şi unii cetăţeni le ţin isonul: să se taie! Când auzi cifra ai motive să te îngrijorezi şi să zici ca ei: suntem o ţară de asistaţi social (la recensământul din 2011 populaţia stabila a Ro era de 20.121.641 de persoane).. Dar stai! Hai să vedem dacă e chiar aşa. Şi dăm fuga la Institutului Naţional de Statistică (să vorbim, relativ, “pe cifre”, chiar dacă nu sunt cuprinşi toţi oamenii in aceste statistici).

Actualizare iulie 2023

În luna mai 2023, numărul beneficiarilor de venit minim garantat a fost de 163.192 persoane, conform datelor centralizate de Agenția Naționala pentru Plati și Inspectie Sociala (ANPIS). Conform recensamantului din anul 2021, populația Ro este de 19.053.815 persoane.

**

Ce ştiu foarte bine aceşti politicieni şi nu ştiu cei mai mulţi dintre cetăţeni? Pe lângă faptul că nu-şi dau seama că se încearcă dezbinarea populaţiei, aceşti oameni nu ştiu că dintre aceşti 6,5 milioane sunt doar vreo 250 de mii cei care beneficiază de venitul minim garantat, le dă statul bani, altfel spus.

De luat in considerare şi faptul că sunt oameni care nu beneficiază de venitul minim garantat şi trăiesc la limita subzistenţei – nu sunt cuprinşi in statistica aceasta.

Ce alte categorii intră între ceilalţi, până la 6,5 milioane? Cei aflaţi in concediu de creştere copil, persoanele cu dizabilităţi şi cele care îngrijesc aceşti oameni, copiii -  beneficiază de alocaţie până la vârsta de 18 ani (aceştia sunt cei mai mulţi). Altfel spus: toţi aceştia sunt oameni care au oferit ceva societăţii (şi oferă in continuare unii, iar alţii urmează să ofere), oameni care nu mai pot oferi ceva sau care, tot independent de voinţa lor, s-au născut cu incapacităţi majore.

Chiar vrea cineva să fie “tăiate” toate aceste “ajutoare sociale”?

Trebuie clarificată sintagma “asistat social” - e o necesitate.

De s-ar mări unele redevenţe încasate de stat pentru darea in exploatare a diverselor bogăţii ale solului şi subsolului ş.a. nici nu s-ar simţi cheltuielile cu aceşti 250 de mii de oameni. E clar că de s-ar renunţa la “pensiile speciale” (şi alte privilegii pentru anumite categorii) s-ar mai aduna bani pentru ceva mai util…

Până atunci, însă, să nu mai confundăm un om aflat in concediu pentru creşterea copilului sau un om cu dizabilităţi cu unul care nu vrea să muncească. Sunt oameni care nu vor să muncească, e drept, dar “întreţinerea” acestora nu dezichilibrează un buget naţional. Acum, că s-a dat liber la majorarea salariilor funcţionarilor de prin primării mulţi au rămas fără fonduri pentru autobuzul şcolar, făra fonduri pentru şcoli şi multe altele – nu zic că ar fi avut prea mult înainte – şi au început, unii primari, să concedieze oameni…

Măsurile populiste mereu vor dăuna unei societăţi

Sunt prea multe contradicţii pe piaţa muncii. De acord, sunt şi oameni care chiar nu vor să muncească, deloc, nu doar că refuză să meargă 10-12 ore la muncă (plus timpul petrecut pe drum) pentru un salariu minim care-i menţine tot in sărăcie lucie. Aceşti “leneşi” care refuză salariul minim nu sunt, însă, foarte mulţi (sunt chiar mai puţini decât cei care nu vor la muncă), doar că nu vor să fie sclavi.

Un om angajat cu salariul minim pe economie (in 2018 e 1900 lei / 249 euro), fără copii in întreţinere, va câştiga, efectiv, 1162 de lei. Nu toţi angajatorii decontează transportul şi nu toţi oferă “bonuri de masă”. Unul care are doi copii in întreţinere, de exemplu, va avea 1362 de lei (in care am adunat eu şi alocaţia copiilor).

Persoanele cu venituri mici pot solicita trei tipuri de ajutor social

- venitul minim garantat - o suplimentare a venitului net al celui care îl solicită; venitul acesta variază in funcţie de numărul de persoane care formează familia, pornind de la 142 de lei pentru o singură persoană şi ajungând la 442 lei pentru o familie de patru persoane (crescând, gradat, foarte puţin pentru mai multe persoane);

- alocația pentru suținerea familiei - diferă atât în funcție de veniturile familiei, cât și de numărul de copii, precum și de faptul că familia este sau nu formată din ambii părinți sau doar dintr-unul singur;

- ajutorul pentru încălzirea locuinței - presupune o acoperire a cheltuielilor cu încălzirea în perioada sezonului rece.

Din punctul meu de vedere, când se discută pe cifre, când se fac distincţiile care trebuie făcute, situaţia nu mai pare aşa de gravă cum o prezintă unii politicieni pentru a-şi justifica neputinţa sau incompetenţa (sau reaua-voinţă).

Dreptatea socială şi bogăţia

Mi-a plăcut şi mi-a rămas gândul la un text publicat de @daurel…

Citez din text:

Nu se poate legifera ca săracul să fie liber, iar bogatul în afara libertății.

Ceea ce primește o persoană, fără a fi muncit pentru aceasta, trebuie produs de cineva, care, la rândul ei, nu primește întreaga recompensă pentru ceea ce a muncit. Statul nu poate da cuiva ceva, fără să fi luat mai înainte de la altcineva. Când jumătate din populație vede că poate să nu muncească, pentru că cealaltă jumătate va avea grijă de ea și când jumătatea care a muncit realizează că nu are sens să mai muncească, pentru că alții sunt beneficiarii muncii lor, atunci, dragii mei, acesta este sfârșitul oricărei națiuni. 

Nu poți multiplica bogăția divizând-o!

Pentru a înţelege contextul, mai mult aici: https://daurel.wordpress.com/2017/09/23/circula-pe-net/

Potrivit susţinătorilor dreptăţii sociale, distribuţia bunurilor într-o societate riscă totuşi să fie nedreaptă dacă e lăsată exclusiv in seama legilor pieţii. Unii oameni se îmbogăţesc foarte mult, de pildă prin practicarea comerţului; dar oameni foarte bine pregătiţi profesional, artişti foarte talentaţi rămân săraci. Unii copii se nasc in familii prospere, sunt bine hrăniţi şi educaţi, in timp ce alţii – poate cel puţin la fel de bine dotaţi – se nasc săraci, sunt hrăniţi prost şi vor avea acces redus la educaţie. […] Nu e drept ca oamenii să fie avantajaţi sau handicapaţi de factori care nu depind de ei, de pildă de faptul că s-au născut într-o familie de bancheri sau într-una de muncitori emigranţi; fiecare trebuie să aibă şansa de a reuşi prin propriile capacităţi. Altfel zis, într-o societate dreaptă oamenilor trebuie să li se ofere o egalitate a şanselor, astfel încât locul pe care îl va ocupa fiecare in cadrul ei să fie expresia talentelor şi eforturilor sale.

(Adrian Miroiu, Introducere in filosofia politică, Editura Polirom, Iaşi, 2009)

(acesta este unul dintre tipurile de dreptate).

Cât timp nu vor exista aceste şanse egale de a reuşi oricine prin propriile capacităti va exista o divizare a bogaţiei… Cât de mult va fi divizată bogaţia depinde, cred, de politicile adoptate de guvernanţii diferitelor state.

Ceea ce nu înseamnă că socialismul ar putea fi funcţional… Şi cu cât mai repede înţeleg mai mulţi oameni aceasta cu atât e mai bine, mai ales pentru generaţiile următoare. 

N-ai zece clase, nu pupi permis de conducere

Parlamentarii români au mai venit c-o… Nici nu ştiu cum să-i spun! Cică nu se mai pot înscrie pentru obţinerea permisului de conducere persoanele care nu au terminat zece clase! Frate! În sărăcia lucie din unele zone ale acestei ţări sunt copii care abia termină opt clase! 

În mintea capul politicienilor români, vinovaţi de cele mai multe accidente rutiere sunt cei care scriu “mi-au” cum zice pisica: miau! Sper că au şi o statistică pe temă! Semnele de circulaţie sunt desene! Le poate înţelege şi cel care ştie să citească doar silabisind cu voce tare!

Măsura aceasta îngrădeşte dreptul la muncă pentru mulţi oameni – eu aşa cred. Poate că mulţi nu au terminat zece clase dar au nevoie de permis pentru a conduce un tractor sau o basculantă, de exemplu, să-şi câştige pâinea!

Măsura este abuzivă! Scrisul şi cititul se deprind in clasele primare. Cine nu are zece clase nu e analfabet şi nu e idiot şi nu e obligatoriu să fie teribilist când se află la volan.

În loc să confişte maşinile celor care conduc beţi (recuperarea maşinii să-i coste cât să le strice cheful de-a repeta figura) sau să anuleze permisul celor care sunt prinşi de 2-3 ori conducând sub influenţa alcoolului şi alte măsuri de gen, politicienii români se gândesc (un fel de a spune) să (mai) îngrădească un drept: dreptul la muncă.

In ideea că s-au dat permise de conducere celor care semnează folosind amprenta sau celor care nici nu au fost văzuţi în sala de examinare s-au gândit ei să dea o dispoziţie legală care să interzică celor fără şcoala accesul la un loc de muncă, in ultimă instanţă. Ăia care gonesc cu bolizii pe şosele, nu opresc la trecerile pentru pietoni sau la trecerea peste calea ferată au şi studii superioare. Sunt oameni cu opt clase care au mai multe cunoştinţe – nu doar in materie de circulaţie rutieră – decât cei care au terminat o facultate cu învăţământ la distanţă (sau chiar la zi, mergând numai la examene sau chiar şi în fiecare zi).

Astăzi, pe şosele României (şi ale lumii, in general) sunt mii de şoferi care nu au zece clase şi şofează de ani de zile şi nu au la activ vreun accident – nici măcar abateri minore! Ce ghinon pe acei oameni că Huidu n-avea mai puţin de zece clase!

Măsura aceasta nu poate rămâne! E aberantă! 

Contradicţii pe piaţa muncii

La nivel european – si nu numai – se urmareste marirea limitei de varsta pentru pensionare, dorindu-se ca oamenii sa ajunga a fi pensionati la varsta de 75 de ani, cel puţin. Cinicii – sau realistii?! – afirma ca prin aceasta se urmareste ca statul sa nu mai garanteze prea mult timp sursa de venit pentru varstinicii care si-au implinit “stagiul de cotizare pentru pensie”. Macar de-ar exista certitudinea pastrarii locului de munca in cazul celor care au trecut de varsta de... 60 de ani, sa zicem.

Pe de alta parte, locurile de munca sunt din ce in ce mai puţine si datorita – sau din cauza?! – tehnologiei care a ajuns la un asa nivel incat o masinarie poate executa in cateva ore operatiunile pe care le executau 5-6 sau mai multi oameni in cateva zile, in procesul de productie. Productivitatea a crescut, numarul locurilor de munca a scazut.

Apoi, exista ajungerea unor intreprinderi la “stadiul” de faliment sau in situatia de a nu-si mai permite prea multi angajati si concediaza – desigur, acesti angajati vor beneficia, un timp, de indemnizatia de somaj. Dupa somaj, un tanar are mai multe sanse sa gaseasca un nou loc de munca, dar nu si un varstnic. Legislatia – la nivel mondial, pentru statele considerate “avansate” – interzice discriminarea si pe criterii de varsta, dar angajatorilor le este foarte simplu sa aleaga tanarul pe alte criterii decat cel de varsta, desi e firesc sa aleaga “tineretea” si nu “batranetea”, si sa scape astfel de fel si fel de concedii medicale care le-ar putea conturba activitatea (e firesc ca de la o varsta omul sa nu mai poata da acelasi randament ca-n tinerete).

Asa stand lucrurile: locuri de munca puţine, oameni multi in cautarea unui loc de munca, care ar putea fi motivul pentru care se doreste marirea varstei de pensionare? Varstnicul, dupa ce termina o eventuala perioada de somaj si nu isi mai gaseste un loc de munca – din motive diferite – va ramane in grija familiei, dar daca nu are familie sau familia e in imposibilitatea de a-l ajuta va deveni “asistat social” – sigur, sumele pe care le va asigura statul in astfel de cazuri vor fi mult mai mici decat cele ce i-ar reveni conform pensiei calculate pentru intreaga sa viata de munca.

Desi nu intra in “categoria” varstnicilor, in situatii similare pot ajunge si cei care au varste cuprinse intre 40 si 60 de ani si viata, pentru acestia, va deveni mult mai grea, mai ales in cazul celor care au copii minori in intretinere.

As zice ca orice lege ar elabora un stat piaţa muncii e cam pe duca… desi nu pare, la prima vedere. Prea mult se consuma si prea puţin se produce. Sunt multe servicii pe piaţa - furnizorii de servicii au, si ei, angajati – dar prea puţini specialisti, din pacate, pentru ca specialistii pretind si salarii pe masura (si, iata cum, specialistii ajung in situatia de a şoma).

Pentru a nu-si lasa flamande neamurile, prietenii etc. unii inventeaza fel si fel de categorii de inspectori, fel si fel de “specialisti in control”, fel si fel de agenţii de stat cu fel si fel de atributii… dar in aceste ‘sectoare’ nu are loc chiar oricine. Tuturor acestor “inspectori” li se asigura venituri prin obligarea persoanelor fizice si juridice la fel si fel de “declaratii”, “verificari” s.a.m.d. Nu mai poti construi nici o casa cu etaj in regie proprie si chiar si cea mai simpla casa nu mai poate fi construita fara angajarea unui diriginte de santier (inginer sau subinginer autorizat de Inspectoratul de Stat in Constructii). Nu spun ca nu e indicat sa ai langa tine un inginer care sa supravegheze constructia, dar trebuie neaparat unul autorizat – daca unul dintre membri familiei a terminat studii superioare in domeniu nu e bun, pentru ca nu plateste taxe la stat pentru autorizatie si alte cele.

Banii pe care statul ii va economisi pentru ca nu va plati pensie celor care n-au implinit 75 de ani (de exemplu) ii va folosi si pentru a sustine pe toti cei care sunt platiti din bugetele locale sau de stat (si in aceasta categorie nu intra numai cei care au calitatea de functionar public).

Si, iata cum, statele se ingrijesc de cetatenii lor asigurandu-si venituri cat mai mari - pentru functionarea aparatului stufos si ultra-aglomerat cu angajati “alesi pe spranceana” - in prea mare proportie - desi locurile de munca (pentru cei mai multi) sunt din ce in ce mai puţine.

Avand in vedere salariile – si puterea de cumparare a leului – indraznesc sa afirm ca cei mai multi români muncesc la cooperative precum “Avântul Prăbuşirea” si “Munca in Zadar”.

Dormiti linistiti, guvernul vegheaza

Guvernul vegheaza corespondenta privata electronica, vegheaza convorbirile telefonice, vegheaza siteurile pe care le accesati, vegheaza conturile bancare pe care le aveti, vegheaza lista vaccinurilor pe care trebuie sa le faceti, vegheaza sa fie taiate padurile si exploatate alte bogatii naturale ale solului si subsolului, vegheaza la siguranta rutiera amendand pe toti cei care dau in gropile pe care nu le astupa nimeni, vegheaza ca pensiile sa nu fie indestulatoare pentru ca prea multi pensionari sufoca bugetul si vegheaza sa mareasca salariul minim pe economie pentru ca ajutoarele de la stat sa fie imperios necesare unui numar din ce in ce mai mare de cetateni, vegheaza… Asta face guvernul: vegheaza ca cetatenii sa nu se poata descurca singuri.

Guvernantii vegeteaza, si cand nu dorm - sau cand sunt treziti brusc din somn de vreun alegator – recita: avem legi, deci totul e in regula. Vom asigura X mii locuri de munca! O afirma – uneori cu spume de satisfactie la gura – si politicienii si angajatorii de diverse facturi. O spun de parca ar face o favoare cetatenilor! Unii – reprezentantii statului – au aceasta obligatie prin Constitutie, ceilalti nu fac decat sa lanseze oferte pentru ca vor sa cumpere forta de munca! Nu le fac oamenilor un hatâr oferindu-le de munca! Oamenii muncesc pentru cei care ii angajeaza si in schimb sunt remunerati. Nu va vindeti ieftin forta de munca! Angajatul e baza unei intreprinderi – oricare ar fi aceasta! Fara angajati nu mai exista intreprinderi - nici mici, nici mari.

Zic ca ar cam trebui sa termine cu textul “Vom da locuri de munca!” Veti da pe naiba! Cumparati forta de munca! Suna altfel; nu?! Cum o zic politicienii si majoritatea angajatorilor suna de parca ar face cuiva o favoare! Iar la salariile de doi bani pe care le ofera cei mai multi ar trebui sa le fie rusine sa faca astfel de afirmatii! Intreprinderile nu dau locuri de munca, ci cumpara forta de munca! De n-ar avea nevoie de forta de munca nu ar “face” locuri de munca, dar vor profit, deci au nevoie de forta de munca.

Doar statul da locuri de munca… Aparatul administrativ este atat de stufos si cuprinde o muuultiiiime de oameni care sunt platiti de la bugetul de stat, de la bugetele locale, adica din impozitele si taxele platite de cetateni (in cea mai mare parte). Statul poate avea si alte venituri pentru imensul aparat administrativ, dar trebuie sa se deranjeze cineva sa le asigure. E mai simpla, insa, cresterea din condei a taxelor si impozitelor.

Ei zic ca in aparatul administrativ lucreaza numai un milion si ceva de oameni. Probabil ca se refera numai la acei angajati care au statut de functionar public – altfel… sunt cohorte de oameni (personal auxiliar: casieri, secretare, femei de serviciu, bagatori de seama, responsabili cu timpul liber, seful bagatorului de seama, seful sefului bagatorului de seama etc.) care sunt platiti din “banii statului”, bani care – in cea mai mare parte – sunt banii de la cetatenii care-si platesc taxele si impozitele.

Guvernantii ar putea “relaxa fiscalitatea” si oamenii s-ar descurca singuri, asigurandu-si macar pentru familie strictul necesar unei vieti decente. Facand asta, insa, prea multi cetateni ar deveni independenti de toanele statului, si nu-i bine… Cel mai bine e ca cetatenii sa stie cine-i seful. Cum pot avea unii tupeul sa se descurce singuri, fara sa depinda financiar de institutia numita stat?!

Am serviciu!

L-am găsit cu greu. Nu contează unde, ce… Azi cam așa e: lucrezi să zici că ai un loc de muncă, să ai unde pleca și de unde veni, mai precis. Nu contează că angajatorul îți încalcă drepturile plătindu-te pentru opt ore și ținâdu-te între 10 și 12 ore - până la epuizare - în schimburi interzise de lege sau nu-ți plătește salariul cu lunile și-i pasă lui că familia-ți moare de foame! Cică n-a murit nimeni de foame și fiecare are ba părinți, ba frați, ba soț / soție sau bunici care or câștiga și ei ceva.

E fain la muncă! Plec în zori și revin pe la ora 18.

Mă trezesc, fac un duș, mă-mbrac, îmi pregătesc pachețelul cu mâncare - și nu trebuie să fie prea mult, să am timp să-l mănânc în scurta pauză sau când apuc; verific să am abonamentul de autobuz și plec fericit, fie că plouă, bate vântul, e furtună sau sunt nămeți.

Când revin acasă repet unele dintre operații: mă spăl, mănânc, spăl vase, rufe și ce-o mai fi de spălat, dorm…

E iarnă acum; centrala termică e în funcțiune: produce suficientă căldură așa că nu ies din casă dimineața direct clănțănind - dacă o opresc mor de frig și nu mai ajung la serviciu!

A trecut o lună! În sfârșit, ziua mult așteptată de salariu! Iau banii, merg acasă și pun pe lista, una sub alta, rotund: 100 de lei abonament; 100 de lei pentru pachetul cu mâncare; 200 de lei energia electrică; 250 de lei pentru gaz; 200 de lei întreținerea la bloc… Și aici mă opresc, pentru că s-au adunat 850 de lei și n-am salariul net 850, atâta e brutul… Am depășit suma câștigată! Ce-am mâncat acasă?! Evident, mi-au dat părinții, la fel cum au făcut-o pentru abonamentul la net, la TV etc..

Amicii cu vechime în muncă s-au oferit să-mi dea sfaturi glumețe despre cum mă pot descurca doar cu ce câștig, să-i las pe părinți să-și trăiască în liniște anii de pensie:

- să nu mă spăl prea des și să traga apa la budă o dată pe zi, cel mult;

- să merg pe jos 10 km până și de la serviciu - mersul pe jos face picior frumos;

- să iau de la părinți trei pături și vreo două plăpumi, să nu consum energie electrică și gaz pentru căldură;

- hainele nu le mai schimb și atunci nu trebuie să le tot spăl (mașina de spălat e mai zilnic în funcțiune);

- fac cerere la administrația blocului să mă scoată de pe listă, mințind că stau în altă parte și plătesc acolo;

- renunț la cablu TV, la net, la radio;

- beau apă doar de la cișmele și-mi car și acasă;

- la serviciu mănânc de la colegi, cerându-le să gust și eu ce au ei, de curiozitate, până-mi potolesc  foamea.

Zis și făcut. La finalul celei de a doua luni de muncă fac lista: gaz zero lei; electrica 0 lei; întreținere câțiva lei; pachet mâncare 0 lei…

Îmi rămân 600 de lei, rotund! Muncesc acum doar pentru mâncare! Îmi cumpăr singur mâncarea de zi cu zi! Am ce mânca! Am ce mânca!

Mă privesc ciudat vecinii când intru în bloc - se vede că mă furișez - și strâmbă din nas. Probabil că eman mirosuri dificile sau doar le e silă lor. Ce dacă?! Am serviciu și nu-mi permit să plătesc altceva decât mâncarea! Intru în casă și mănânc direct din oală, în pat, plin de noroi de pe drumul dus-întors la serviciu. Bine că nu m-am înghesuit să fac copii!

Dârdâi de frig, tușesc…. E încă iarnă… Să vină vara, că nu mai pot! Dacă mă internez, măcar am contribuțiile la sănătate plătite. Dar dacă un medic îmi cere vreun ban îi spun de la obraz că banii mei sunt numai pentru mâncare, ca să mă pot duce la serviciu!

Munca, intr-un cerc vicios?

Dreptul la munca este un drept social si nu este inscris in Conventia Europeana a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), dar este protejat indirect, prin aplicarea drepturilor civile si / sau politice in domeniul social. La fel este si in cazul pensiilor: este la libera apreciere a statului de a decide cu privire la aplicarea oricarui regim de securitate sociala sau de a alege tipul sau cuantumul beneficiilor pe care le acorda in oricare dintre aceste regimuri. Atunci cand statul a adoptat o legislatie care reglementeaza drepturi provenite din sistemul de asigurari sociale - indiferent daca acestea rezulta sau nu din plata unor contributii - acea legislatie devine relevanta deoarece genereaza un interes patrimonial in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Asadar, sa nu votati niciodata pentru o Constitutie in care nu apar inscrise drepturi cu privire la munca si la masurile de protectie sociala. In Constitutia actuala sunt amintite in art. 41.

**

Locuri de munca sunt si nu prea sunt - in functie de cei pe care ii intrebi. Teoretic, toti vor sa munceasca dar, bineinteles, nu oriunde si nu in orice conditii - pretentiile sunt bune, mai ales daca le-ar avea toti, fara exceptie.

Legislatia romaneasca prevede - intre altele - si dreptul angajatilor de a se organiza in sindicate pentru a-si apara drepturile mai eficient; pentru organizarea unui sindicat e nevoie de 15 persoane din aceeaşi ramură sau profesiune, chiar dacă îşi desfăşoară activitatea la angajatori diferiţi.

Codul muncii, la art. 221 al. 1 prevede: La angajatorii unde sunt incadrati mai mult de 20 de salariati si la care nu sunt constituite organizatii sindicale reprezentative conform legii, interesele salariatilor pot fi promovate si aparate de reprezentantii lor, alesi si mandatati special in acest scop […]

Pe scurt: legislatie exista, mai trebuie oameni care sa stie si sa aiba curaj sa-si ceara si / sau sa isi apere drepturile.

**

In vederea angajarii s-a interzis discriminarea de orice fel. Nici chiar in anunturile la mica publicitate angajatorilor nu li se permite sa mai scrie varsta maxima - ca exemplu - pe care trebuie sa o aiba un agajat care ar putea ocupa locul scos la concurs. Desigur, pe buna dreptate, toti gandim la fel: frectie la picior de lemn - pentru ca nu le este deloc greu angajatorilor sa primeasca toate cererile si sa aleaga asa cum vor ei, deoarece pot gasi oricand motive pentru care au angajat o persoana in varsta de 20 de ani si nu una in varsta de 50 (ca exemplu) dintre cele care au depus cereri. Cine are timp si bani sa se judece cu un astfel de angajator? Poate face o reclamatie la Consiliul National pentru Combaterea Discrimarii, dar, cum am scris: motive valabile pentru refuz pot fi invocate foarte usor.

**

Functionarii de la Agentiile pentru Ocuparea Fortei de Munca aleg, adesea, locuri de munca pentru unele persoane (in special pentru somerii in plata) care - conform dosarului - indeplinesc conditiile cerute de un angajator sau altul. Scriu o repartitie si trimit aceste persoane la respectivul loc de munca. Aici, la mica intelegere, somerul cere sa fie refuzat pe diverse motive: ba ca e prea mare distanta de acasa la munca si mijloacele de transport sunt rare si au un orar care nu corespunde cu programul de munca, ba ca cine stie ce. Angajatorul, destul de des, e de acord, si somerul continua sa isi primeasca indemnizatia. Cel in cautarea unui loc de munca refuza, adesea, pe motive intemeiate: salariul prea mic pentru distanta mare ce ar avea-o de parcurs intre locuinta si locul de munca - pentru ca nu toate societatile isi permit sa faca un contract de transport si nici sa deconteze abonamentele angajatilor - volum de munca prea mare in raport cu salariul s.a. Ceea ce nu prea ia in seama cel aflat in somaj este ca timpul trece si va ajunge in imposibilitatea de a-si mai gasi un loc de munca la terminarea perioadei de somaj.

**

Una dintre problemele pe care le intampina cei care muncesc sunt salariile mici si munca multa, uneori in trei schimburi si in zilele de repaos saptamanal (art. 137 din codul muncii; a se vedea si urmatoarele): sambata si duminica si zilele de sarbatori legale, zile pentru care plata ar trebui sa fie majorata sau sa se ofere alte doua zile libere consecutiv - o dispozitie legala pe care prea multi angajatori o ignora si salariatii nu se plang. Sigur, unul-doi vor face plangere la Institutul Teritorial de Munca (ITM) dar inspectorii care vin pe teren ii intreaba si pe ceilalti daca e adevarat ceea ce se sustine in plangere, iar ei vor nega, de teama sa nu suporte anumite sanctiuni, inclusiv desfacerea contractului de munca pentru cine stie ce motiv, cat se poate de legal altfel.

Atunci cand pe fluturasul de salariu nu sunt scrise sumele cuvenite pentru programul de noapte salariatii ar trebui sa se planga in grup angajatorului sau sa reclame la ITM. Munca de noapte se considera intre orele 22:00 si 06:00 (art. 125 codul muncii; a se vedea si urmatoarele).

Orice salariat trebuie sa semneze ca a luat la cunostinta despre continutul Regulamentului intern - ar trebui sa il citeasca, pentru a sti ce semneaza si sa nu aiba surprize. Oricum, acest regulament trebuie sa fie accesibil salariatilor. De asemenea, trebuie semnata si fișa postului, unde sunt scrise atributiile pe care salariatul le va avea de adus la indeplinire. Fișa unui post este, de regula, standard, in functie de specificul fiecarui loc de munca dar poate fi si personalizata - trebuie asumata, pentru a fi sigur ca vrea si poate sa faca ceea ce e inscris acolo.

Foarte importanta este si citirea contractului de munca ce urmeaza a fi semnat, pentru ca dupa ce semneaza nu mai poate spune ”n-am stiut” - chiar daca nu stie, pentru ca nu a citit, de fapt. Contractele, de orice natura ar fi, trebuie citite rand cu rand - inclusiv ceea ce e scris cu litere foarte mici - si cand un termen sau o clauza nu se intelege clar trebuie adresate intrebari suplimentare, fara retinere. Atunci cand, verbal, angajatorul ofera un salariu mai mic pentru inceput, cu promisiunea ca acesta va fi majorat dupa N luni mentiunea trebuie sa apara si in contract - daca nu apare e mai mult decat clar ca angajatorul nu se va tine de cuvant.

Salariatul are dreptul sa negocieze plata pentru munca prestata si sub nicio forma nu ar trebui sa accepte o anumita suma pe hartie (mai mica) si alta in fapt (mai mare), chiar daca cheltuielile cu taxele salariale vor fi mai mari (si) pentru angajator.

**

Unii angajatori nu permit convorbirile telefonice - in timpul orelor de program - altfel decat in interes de serviciu si doar in cazuri urgente convorbiri private chiar daca salariatul utilizeaza telefonul personal - acest fapt ii determina pe unii sa renunte sa mai semneze un contract de munca. Alti angajatori monitorizeaza activitatea pe computer a salariatilor - dar cand o fac aspectul trebuie adus la cunostinta salariatului (ceea ce se face, in general, prin regulamentul intern) si unii refuza sa semneze un contract de munca, desi astfel de interdictii sunt firesti, pentru ca plata este pentru orele de munca - cine are timp si pentru altceva, cand nu e in pauza de masa, de exemplu, nu-si justifica, practic, salariul. Salariatul vinde forta de munca, angajatorul cumpara...

**

Multi dintre cei care doresc sa munceasca intampina si unele piedici: ba e nevoie de experienta intr-un domeniu sau altul de minimum un an sau chiar trei ani, in anumite cazuri (uneori limita e impusa chiar prin lege); ba e prea tanar, ba e prea varstnic; ba nu e calificat, ba e prea calificat...

Sunt si angajatori care afirma - ori din nestiinta, ori intentionat - ca nu pot angaja un absolvent cu studii superioare pentru un post care necesita numai studii medii sau... mai deloc. Gresit! E posibil si legal! Un post cu studii medii va intra la grila de salarizare respectiva. Nu e interzis sa fiu licentiat in filosofie si sa matur scari de bloc, ca exemplu. Cine poate mai mult poate si mai putin.

Sunt oameni care beneficiaza de ajutor social si refuza sa se angajeze pentru o perioada determinata - desi ar fi platiti mai bine - pe motiv ca le va fi taiat ajutorul. Fals! Ajutorul social trebuie numai suspendat in perioada respectiva, la cerere, apoi, la incetarea activitatii retribuite, va fi primit din nou – la cerere. La fel se intampla si in cazul indemnizatiei de somaj.

Unii oameni nu isi cunosc drepturile iar functionarii statului nu se deranjeaza sa-i informeze, ba chiar le pun si piedici.

Tiganii si societatea

Sigur că țiganii (dar nu doar ei) fac nația de râs furând sau mai rău. Cei mai mulți cerșesc. E destul de simplu să mai diminuăm fenomenul: nimeni să nu le mai dea bani când îi întâlnește pe străzi; cei care văd adulții cerșind folosindu-se de copii să sune la poliție sau la autoritatea tutelară și să semnalizeze cazul. Dar sesizarea nu e suficientă, polițiștii trebuie să răspundă prompt - și nu prea o fac în toate cazurile, motivând cu diverse. Cei de la autoritatea tutelară au program fix, seara nu mai găsești angajații. Trebuie pus la punct un sistem clar de protecție a copiilor sau de diminuare a numarului de cerșetori copii. Se poate observa, totuși, că nu mai sunt așa mulți copii la cerșit.

Cerșesc și, uneori, sunt agresivi. Aici voi povesti doar ceea ce am cunoscut direct, despre agresivi. Dau năvală cu dă și mie un ban. Râd cu poftă! Și să vreau, n-am de unde să le dau. Le spun: pe controlate și pe luate! Mă controlezi în geantă și în buzunare și iei toți banii pe care îi găsești. Apoi te controlez eu și iau ce găsesc! Fără excepție, toți au renunțat, râzând. Sau le spun: îmi pare rău, dar chiar nu vă pot ajuta - cu politețe, chiar dacă m-au luat cu tu.

Sunt agresivi vara (in special), în jurul teraselor. Trebuie să vină cineva și să le spună: vino să-ți dau ceva de lucru și te plătesc, să poți merge mai repede acasă; dacă nu, chem polițiștii, pentru că cerșetoria e interzisă și voi fi pedepsit și eu dacă îți dau bani și mă pârăște cineva. Garantat dispar din peisaj și nu mai revin - vestea circulă și terasa în cauză va fi evitată. Dă cu pietre după ei și cu pietre te vei alege.

Unii dintre ei fură. În momentul cănd cineva mi-a furat bunurile - în piață sau aiurea - trebuie să sun/să merg la poliție, chiar dacă aceasta înseamnă că voi pierde timp cu declarații și all inclusive, adică chiar citat la judecatorie în cazul în care se ajunge la proces. Puține victime ale furtului sunt dispuse să facă aceasta pentru că e posibil, și probabil, să se expună unor riscuri. Dar vrem sau nu să stopăm fenomenul? Fără să spargem ouă nu putem face omletă.

Un alt minus pentru societatea care se dorește una sigură: polițiștii nu prea se agită - invocând motive diverse, inclusiv prejudiciul prea mic, fără a înțelege (sau fără a vrea să înțeleagă) că e vorba despre principiu, nu despre valoarea prejudiciului.

Uneori, pentru a fi educați cetățenii, reprezentanții statului trebuie să intervină cu forța legii, pentru că statul deține forța coercitivă.

Un (alt) minus enorm - din punctul meu de vedere - pentru societatea în care trăim: proprietarii de terase, baruri, restaurante, magazine etc. nu au dreptul să angajeze fără a încheia contracte - ceea ce este un fapt foarte corect și de dorit. Acum, de bine de rău, există o lege cu privire la zilieri dar care tot nu se potrivește tuturor cetățenilor apți de muncă, chiar dacă aceștia ar dori să muncească. Cei mai multi dintre ei își au domiciliul/reședința în localitățile adiacente marilor orașe și urcă dimineața în tren/autobuz (fără a plăti bilet) și merg în orașe, să cerșească, să caute prin gunoaie, să adune fier vechi, hărtie, cutii din aluminiu și peturi etc. pe care mai apoi le vând la centrele de colectare. Că s-a interzis accesul căruțelor pe arterele orașelor este un lucru bun - incontestabil - dar li s-a mai laut o șansă de a putea face ceva fără a fura: cât pot căra pe brațe sau în cărucioare trase cu brațele?

Revenind la munca ocazională. Proprietarii amintiți mai sus (dar și alții, care au firme cu alt specific) nu își asumă riscul de a plăti, ocazional, pe unul-altul care să curețe halele, ca exemple, să adune șpanul și să îl ducă - în baza unui mandat - la centrele de reciclare, care să taie lemnele necesare pentru încălzire, să vopsească una-alta etc. Pentru cei care au acte se poate întocmi urgent un astfel de contract de zilier, dar numai pentru câteva ore e mai mare daraua decât ocaua! Cei mai mulți nu au acte, deci e imposibil să îi ajute vreun angajator fără a risca amenzi de zeci de milioane. Angajatorul trebuie să își justifice, în contabilitate, toate cheltuielile. Chiar dacă ar da din banii personali, un inspector zelos de la vreun institut teritorial de muncă l-ar acuza de practici ilegale și l-ar amenda cu plăcere.

Știți că există acum așa-numitele zile ale curățeniei când (între altele) edilii se dau în spectacol organizând ridicarea vechiturilor la care cetățenii vor să renunțe. Ceva asemănător făceau țiganii, transportând vechiturile cu ajutorul căruțelor. Vechiturile acestea sunt valorificate iar banii ajung la anumite firme, nu mai ajung la țigani. Dar da, suntem mai civilizați și nu ne mai aruncăm vechiturile pe lângă containerele care dau pe afară de gunoi menajer. E un lucru bun (și nu e ironie - poate doar a sorții), prin care țiganii au fost privați (mai mult sau mai puțin) de o sursă de venit, dar sunt invitați să se angajeze pentru sortarea vechiturilor.

În SUA - dacă imi amintesc corect - chiar a fost promulgata o lege (un Act), la un moment dat, care se referă la obligativitatea firmelor cu N angajați de a angaja un cetățean afroamerican la X angajați. Ar trebui o reglementare asemănătoare și în România, pentru ca cetățenii să observe, nemijlocit, că și țiganii se pot integra și muncesc bine atunci când li se oferă ocazia? Vor fi tratați ca și ceilalți angajați: corespund locului de muncă, vor rămâne, nu corespund, mai caut. Există o astfel de reglementare în România? Se vor declara, oare, românii rromi pentru a ocupa aceste locuri de muncă, așa cum au făcut în cazul locurile rezervate pentru rromi în școli?

Cum îi putem ajuta personal?

Exemple pe care le cunosc: sunt persoane care au negociat cu unii-alții să le aducă fructe de pădure, urzici și altele direct la poartă. Femeia vine mereu și ceilați cumpără cât le trebuie sau cât își pot permite la momentul respectiv.

Mulți cumpără lingurile din lemn lucrate de tigani - se vede care sunt lucrate manual si care sunt lucrate industrial; mulți cumpărau alambicurile pentru țuică - de exemplu - de la meșterii țigani dar pentru că legislația în materia producerii și comercializării de alcool a făcut ca cei mai mulți cetățeni să nu mai poată produce țuica în gospodăriile proprii, și aceasta sursă de venit pentru țigani a fost distrusă și amatorii pot consuma alcoolul găsit în comerț.

Mai sunt (prea puțini, din păcate) meșteri argintari din ale căror mâini ies (și) bijuterii fantastic de frumoase. Se încearcă - cel puțin la nivel teoretic - cooptarea acestor meșteri într-o asociație.

Integrare fara protejarea identitatii culturale

Se dorește integrarea, dar nu se alege și un mijloc de a le proteja identitatea culturală.

Sunt o populație nomadă, de mii de ani! Sunt evitați cei care își poartă costumele tradiționale - dacă bărbaților le este mai ușor să se adapteze la o ținută acceptată de societate pentru femei e mai greu: fustele lungi pe care le poartă au o semificație ancestrală - nici bărbații nu sunt de acord ca ele să aleagă stilul modern.

Când văd fuste lungi, colorate, cei mai mulți cetățeni au tendința de a se feri, de a se distanța. Urcă țiganii în autobuz cu mic cu mare, cu zeci de sarsanele și deranjează călătorii vorbind tare.

Dar de câte ori nu am fost în autobuze - și în alte mijloace de transport în comun - și am fost deranjată de oameni civilizați încărcați cu bagaje și lovind în stânga și în dreapta pentru a-și face loc?

De câte ori n-am fost obligată să ascult cotcodacelile tinerilor care se așezau crăcănați inclusiv pe scaunele rezervate anumitor categorii de persoane și cotcodăcind la un nivel înalt al decibelilor? De câte ori nu m-a deranjat câte un cetățean bine îmbrăcat care înjura politicienii - cu voce foarte tare - doar pentru că șoferul conducea ca și cum ar fi transportat cartofi? Și câte duhori de axile și halene a trebuit să îndur - mai ales în anotimpul cald, de la cetățeni, altfel, cu pretenții?

Sunt oameni care fac silă unora, vazându-i îmbrăcați sărăcăcios, și murdari. Se uită, poate - sau unii nici nu știu - că există oameni săraci lipiți pământului, și murdari, așa cum erau și cei mai multi dintre cei aduși (cu forța, uneori) să muncească în marile întreprinderi care se dezvoltau în orașe la inceputul erei comuniste: erau jerpeliți și murdari și au fost cazați în barăci fără apă curentă.

Au fost luați țiganii cu forța, de prin bordeiele lor, și obligați să locuiască în blocuri tocmai pentru că erau recalcitranți în spații închise și astfel ceilalți locatari erau ocupați cu aceste familii și nu mai aveau timp de chestiuni care ar fi trebuit să le stârnească indignarea! Cât de idiot - sau de rău - poate fi acela care gândește că obligând țiganii să locuiască în bloc rezolvă problema țiganilor? Numai acei țigani care vor la bloc se vor adapta, nu cei obișnuiți să doarmă în cort sau în bordei sau în casă pe pământ. Țiganul e legat de pământ, nu-l putem urca în blocuri!

Modul în care se încearcă integrarea țiganilor cred că este, oarecum greșit. Se alocă locuri speciale pentru ei, în școli, licee, facultăți (poate au renunțat la aceasta idee, acum; poate e ceva de bine, nu știu). Personal, m-aș simți jignită dacă aș păți așa ceva, pentru că e ca și cum mi s-ar spune, indirect: “ești altfel decât ceilalți; nu te duce mintea ca pe ceilalți și de aceea încercăm să te ajutăm.

Pentru a-i ajuta să fie curați - și să nu mai auzim copii spunând că nu vor să meargă la școală pentru că sunt batjocoriți nu doar de ceilalți elevi, ci și de dascăli - poate că nu ar fi rău să se construiască băi publice. Nu e deloc rușinos să meargă cineva la o baie publică dacă nu are puterea economică de a avea acasă apă curentă.

Dacă ne lăudăm că suntem mai buni decât alții poate că ar trebui să ne gândim serios (toți) la a acorda o șansă tuturor acelora care nu se pot ajuta singuri - și nu mă refer numai la etnia rromă. De ce facem așa ceva numai cu ocazia marilor sărbători religioase?

E foarte mult de scris pe temă și nu vreau să scriu o teză de doctorat dar un lucru cred cu tărie: nu toți țiganii sunt la fel dar cetățenii îi tratează pe toți la fel. Faptul că majoritatea nu le acordă incredere - motive există suficiente, e adevărat! - nu e un pas înainte.

Să nu se înțeleagă că sunt utopică! Nunu! Fenomenul este unul complex și o rezolvare favorabilă pentru toate pățtile e greu de pus în practică deoarece există mentalități diferite și prejudecăți adânc înrădăcinate în mentalul social. Ceea ce vreau a se înțelege este că și doar un singur suflet dacă este salvat merită tot efortul și toată indignarea cu privire la ce se întâmpla și la ce s-ar putea face și nu se face.

Există unele întrebări greșite, cred. Mulți întreabă, de exemplu: de ce să plătesc eu pentru ei? de ce să îi ajut eu?

Aceste întrebări se refera la toate persoanele care nu se pot ajuta singure. Gândim în mod egoist și dacă tot suntem egoiști hai să ne imaginăm că ne ajutăm, în primul rând pe noi și pe copiii noștri pentru că stopând infracțiunile (nu de pe o zi pe alta) vom reuși să avem o societate mai bună, mai civilizată, cu mai puține infracțiuni mărunte, cel puțin, dar care ne pot bulversa.

Mă întreb: ce diferență este în faptul că plătesc trimiterea infractorilor (indiferent cine sunt aceștia) la închisoare și îi susțin financiar - indirect - sau plătesc - indirect - pentru a fi trimiși în localitățile de reședință (de unde mereu revin) și faptul că plătesc pentru ca aceștia să aibă șansa de a nu deveni infractori? Întreb despre diferență referindu-mă exclusiv la banii cheltuiti, pentru că, altfel, diferența îmi e clară.

Vezi si:
Alt troc politic, de Ziua Internationala a Rromilor

https://diana-kundalini.blogspot.com/2014/04/alt-troc-politic-de-ziua-internationala.html

Despre eliberarea tiganilor

https://diana-kundalini.blogspot.com/2013/01/despre-eliberarea-tiganilor.html