Liviu Cornel Babeș. In memoriam

Liviu Cornel Babeș a fost un român născut in Brașov care a ales o moarte cruntă în semn de protest împotriva unui regim asupritor, împotriva unor conducători de stat analfabeți funcțional. A fost modul lui de a protesta împotriva abuzurilor și încălcărilor de drepturi ale regimului comunist.

Sunt unele voci care spun: “Și, avem drepturi, ce facem cu ele dacă avem salarii mici?” Le spun acestora: “Le aveți degeaba drepturile dacă nu pretindeți să le primiți, dacă nu le cunoașteți, dacă nu aveți curaj să le câștigați - să vă exercitați drepturile depinde de voi.”

Liviu Cornel Babeș a murit și pentru ca noi să nu ne nenorocim dorind să fim tratați ca cetățeni liberi, nu precum întemnițații dintr-o închisoare de maximă siguranță.

Liviu Cornel Babeș a protestat pe pârtia de schi “Bradu” din Poiana Brașov, în 2 martie 1989, incendiindu-se, o torță vie pe albul zăpezii. Nu trecuseră doi ani de la înăbușirea revoltei muncitorilor în 1987 când la Brașov au fost torturați zeci de oameni. Gestul său a ajuns la cunoștința europenilor aflați dincolo de Cortina de Fier.

Ar fi indicat să nu mai permitem și altor politicieni semidocți și aroganți să ne aducă la limita rezistenței.

Mesajul președintelui Iohannis, in 2 martie 2019:

În urmă cu exact 30 de ani, Liviu Cornel Babeş şi-a dat foc pe pârtia Bradul din Poiana Braşov în semn de protest faţă de abuzurile şi fărădelegile regimului comunist. Gestul său temerar reprezintă una dintre paginile pline de eroism şi, în acelaşi timp, de dramatism din istoria noastră recentă. Spre disperarea regimului comunist, prin jertfa sa, despre care s-a aflat rapid în presa internaţională, Liviu Babeş a spus lumii întregi că poporul român era asuprit, iar România trăia, acum trei decenii, una dintre cele mai negre perioade din istoria sa. Liviu Babeş a renunţat la viaţa sa pentru un adevăr.

El şi-a continuat însă existenţa în memoria noastră devenind astfel un învingător. Există multe feluri de a ne aminti de jertfa sa. Unul dintre acestea este să înlocuim cuvintele cu fapte. Să nu ne mai lăsăm minţiţi, manipulaţi! Să nu mai lăsăm niciodată un regim abuziv să calce în picioare legea şi drepturile noastre! Să nu mai trăim niciodată în minciună şi frică!

De ce se numeşte un bulevard 15 Noiembrie

Cinsprezece noiembrie 1987 este o zi pe care cu greu o pot uita, şi mă uimeşte cum tinerii - mai ales - nu au idee despre ce s-a întâmplat in Braşov in 15 noiembrie 1987. Pe la începutul filmului, un student întreabă, la întâmplare, oamenii de pe stradă - de pe Bulevardul 15 Noiembrie: “Ştiţi de ce se numeşte 15 Noiembrie”? “Habar n-am”, dau unii din umeri, indiferenţi; “Nu, nu ştiu”; “De unde să ştiu?” Tinerii nu prea ştiu despre acea revoltă. Cei mai in vârstă ştiu - aceştia nu pot uita ce s-a întâmplat acolo.

Am urmârit un film al carui link l-a postat @daurel: “Doi ani prea devreme”, despre revolta de la Braşov. Şaizeci şi unu de oameni au fost efectiv, “judecaţi” şi condamnaţi (sute, însă, au fost anchetaţi), fiind deportaţi care pe unde. In sala de judecată improvizată au fost colegi ai acestor oameni - numiţi acum huligani, pentru că Ceauşescu nu avea opoziţie politică - care s-au ridicat şi au cerut… pedeapsa cu moartea pentru ceea ce au făcut. Să-ţi împarţi nenorocirea, foamea, cu cineva, să-i spui prieten şi apoi să-l auzi că cere moartea pentru tine?! Poate au fost obligaţi să facă asta - ştiu şi eu? Au fost zile tulburi atunci, celor mai mulţi oameni le era frică - le este şi acum, celor mai mulţi (de nu le-ar fi situaţia din România ar fi cu totul alta).

Un gând fugar se conturează din când in când, dar îl alung repede: au distrus marile fabrici pentru a nu mai fi sub acelaşi acoperiş mii şi mii de oameni care s-ar putea mobiliza in câteva minute pentru a-şi cere drepturile. Azi, cu angajaţi mai mulţi sau mai puţin împrăştiaţi printr-o mulţime de firme şi firmuliţe se mobilizează mai greu sau deloc. Probabil că hoţii revoluţiei din decembrie 1989 ştiau exact ce va urma şi nu voiau să rişte o altă revoltă ca in 1987 şi 1989, la nivel naţional.

Aş zice că e revoltător că elevii nu învaţă la şcoală despre acest “prolog” al Revoluţiei (furate) din decembrie 1989 (şi nici părinţii sau bunicii nu le spun). Dar nu zic că e revoltător - deşi este. Cui să spun aşa ceva?! Ăstora care se ceartă la nivel înalt pentru a-şi proteja interesele personale sau ale grupurilor in care sunt înhăitaţi?

Concluzie. Bulevardul din zona centrală a oraşului Braşov se numeşte astfel in cinstea, in memoria, muncitorilor care şi-au riscat viitorul / viaţa in dorinţa de a avea o viaţă mai bună, in care copiii să nu le moară de foame şi de frig. Şi pe acolo au trecut muncitorii in 15 Noiembrie 1987 in drumul lor spre sediul central al partidului comunist român de tristă amintire. Li s-au alăturat in marşul lor mulţi braşoveni care se săturaseră de regimul totalitar; li s-au alăturat muncitori din uzinele Tractorul şi Hidromecanica. Alţii aplaudau de la balcon, alţii de pe trotuar - unii plângeau, pentru ca emoţiiile îi copleşeau.

15 Noiembrie 1987

O zi de duminica, lucratoare – si in ultimii ani inainte de 1990, in uzine, se lucra intens in multe duminici. O duminica in care erau organizate “alegeri” pentru consiliile populare locale. E ziua in care ar fi trebuit sa ma prezint la vot pentru prima data – nu m-am prezentat, spre disperarea parintilor. Alegerile nu erau cu mult diferite ca azi – in sensul ca “nu conteaza cine voteaza, conteaza cine numara voturile” (cum a zis Stalin). Ai mei au fost la vot, dimineata, si-au stat mai mult de-o ora, la coada, desigur. Apoi am plecat spre autobuzul care urca spre Poiana Brasov – la vremea aceea coada era imensa si pentru acest autobuz..

Eram revoltata, foarte revoltata! In jurul meu oamenii plecau ochii, se târau in hainele lor cenusii – ca niste uniforme – si sufereau injurand pe la colturi. Revolta mea era ca a unui nebun care alearga pe motocicleta cu o suta de kilometri la ora pentru a schimba lumea! Un astfel de nebun isi poate schimba doar viata (cu moartea).

Azi, puţini sunt cei care-si mai amintesc acea zi nebuna, intr-un fel. Si mai puţini sunt cei care pot numi macar un singur om (lista poate fi gasita si pe wikipedia) dintre cei care au fost judecati intr-o sala de la uzina “Steagu Rosu”, unde a inceput totul, cand muncitorii din schimbul trei au primit fluturasii de salariu si au constatat ca iar iau jumatate. Au oprit masinile. Dimineata, cei de la schimbul unu s-au solidarizat si au hotarat sa plece sa-si arate nemultumirile altcuiva – seful care era acolo i-a tratat cu dispret si i-a amenintat cu “vedeti voi, dimineata”. O multime de muncitori s-au adunat la poarta, dar mai mult de jumatate s-au razgandit si “au stat la locurile lor”. Nu i-a oprit nimeni pe muncitori… si-au pornit pe bulevardele orasului strigand lozinci “sociale”: “Vrem caldura in case”, “vrem pâine fara cartela”, “vrem mancare la copii”… S-a cantat si “Desteapta-te române!” Românul nu s-a desteptat nici azi – pe cei care s-au desteptat ii rog sa ma scuze pentru afirmatie. Românul inca mai crede ca “inainte” era mai bine.

In noiembrie 1987 au fost anuntate si noi reduceri ale cotei de consum la electricitate si benzina.

In drumul lor spre Consiliul popular – sediul PCR de atunci, prefectura acum – li s-au alaturat multi alti brasoveni, care nu lucrau in fabrici si uzine, studenti, elevi… Vuia orasul, de pe la ora 10 si ceva… In faţa sediului partidului comunist se adunasera mii de oameni – si toti erau constienti ca printre ei se afla militieni si securisti “travestiti”.

Pentru ca era zi de “alegeri” orasul era impânzit cu lozinci de genul “sa facem totul pentru bunastarea si fericirea poporului”. Poporul murea de foame, de frig, de boli, degeaba… Ti se facea greata cand citeai aberatiile acelea, stiind ca in casa e frig de crapa caloriferele, apa e rece de-ti crapa pielea pe maini, frigiderele sunt inutile, electricitatea e din cand in cand, benzina si mai rar, alimentele de baza pe cartela… De prin 1982 românii au fost obligati “sa stranga cureaua” pentru a putea fi platita datoria externa a patriei mumă. Un lucru bun, ca stat, sa nu ai datorii pe-aiurea; dar chiar cu orice pret?!

Celor de la Steagu li s-au alaturat muncitori de la Tractorul si de la Hidromecanica… Protestul devenise unul politic si cand s-a strigat prima data “Jos Ceausescu!” a fost ca un vuiet… un urlet de disperare. Pentru ca nu se mai putea!

De bine ce era “inainte” muncitorii s-au revoltat la Brasov in 1987. Multi au fost mai apoi arestati si judecati ca infractori de drept comun – comunistii nu voiau sa se stie ca au luat un bocanc in gura asa ca toti cei arestati erau alcoolici, huligani etc. si au fost judecati pentru tulburarea ordinii publice, pentru distrugere si alte bazaconii. Inainte de a fi judecati au fost interogati: gradul trei de ancheta – bataia. Declaratiile celor anchetati sunt crunte… Ajunsesera sa urineze cu sange de la loviturile primite in rinichi. Dar nicio particica din corp nu a fost scutita si nici de umilinta nu i-au scutit, dezbracandu-i in pielea goala, obligandu-i sa ţină cu nasul un tablou al presedintelui, sa sară ca broasca, sa faca genoflexiuni si multe altele. Torţionarii de atunci au fost pedepsiti dupa 1990?! Haida-de! Unii au fost avansati in grad, unii au primit functii inalte sau posturi bine platite, dupa 1989.

S-a spus ca “manifestantii au lovit interesele partidului, urmarind sa strice oranduirea socialista”.

Cand grupurile de oameni au ajuns la sediul PCR au strigat ca vor sa vorbeasca unui sef, dar sefii erau ocupati cu ghiftuiala – ei nu aveau paine pe cartela si se delectau cu portocale si alte bunatati despre care multi dintre copiii români de atunci nici nu auzisera.

Autobuzul spre Poiana nu mai urca… Ne-am indepartat de zona, dar am apucat sa mai vad obiecte zburand pe ferestrele primariei, drapelele rosii, comuniste, incendiate, tablouri cu “cel mai iubit fiu al poporului” rupte. Cata fericire – si disperare – era in mine! Am vazut si un tanc si fumul de la gazele pe care le aruncau in multime… Oamenii fugeau care incotro cand au vazut soldatii inarmati (se zvoneste ca armele nu erau incarcate)… Era ca intr-o zona de razboi – si a doua zi locurile aratau ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Fortele de ordine si Securitatea – se spune - au primit ordin sa reactioneze numai dupa ce au inceput primele distrugeri din sediul Consiliului Judetean de Partid.

Ce mi-a ramas intiparit in memorie a fost o fata blonda, cu par ca razele de soare vara, in mijlocul unui sir de oameni care inaintau tinandu-se de brate. Fata aceasta era ca o pata de culoare in cenusiul zilei, al valului de oameni, desi era imbracata in halat de munca. Habar nu am cine era, nu stiu daca numele ei se afla printre cei arestati si judecati, pedepsiti, deportati… Sper ca nu… Unii dintre cei care au fost arestati au murit nu foarte tarziu dupa ce au fost pedepsiti (pedepsele erau executate la locul de munca fie in Brasov fi pe aiurea – in cazul celor considerati mai “periculosi” si deportati, fara familie). Sotiile celor deportati erau sfatuite sa divorteze; membri familiilor erau urmarite, hartuite; oamenii se cam temeau sa le adreseze cuvantul…

“Media” straina a aflat despre revolta dupa doua-trei-patru zile. La Radio Europa Libera informatia ar fi ajuns prin consulatul SUA de la Munchen. S-a scris despre revolta in Corriere della Serra, Financial Times, Frankfurter Allgemeine Zeitung, Le Monde si mai apoi in altele. Unii jurnalisti occidentali au venit la Poiana Brasov “sub acoperire”, ca turisti, pentru ca agentiile de presa nu aveau corespondenti la Bucuresti, Diaspora româneasca a demarat o serie de demonstratii periodice in faţa ambasadelor României… Turistii straini care au fost martori au povestit si ei, cui voia sa-i asculte (si multi voiau atunci). Demonstratii anti-Ceausescu au avut loc si la Budapesta, Moscova sau Sofia. Intr-un fel, e de inteles: Gorbaciov vizitase România in luna mai 1987 si facuse unele aluzii la regimul politic dur din ţară.

**

Tot de prea mult bine, incepand cu sfarsitul anilor 1970 au fost cateva crize majore (conflicte de munca spontane, limitate ca intensitate) generate de nemultumirea populatiei in ceea ce priveste conditiile de trai si de munca: Valea Jiului (1977); Motru (1981); minele Gura Baia, Baia Borsa si Toroioaga (Maramures, 1983); Cluj si Turda (1986); Atelierele CFR Nicolina (Iasi, 1987), culminand cu greva masiva din Brasov, 15 Noiembrie 1987.

Sacrificiul suprem al lui Liviu Cornel Babeş

Azi, notiunea de sacrificiu si-a cam pierdut sensul pentru ca auzim cam prea des cuvantul, in circumstante banale: “nu-mi place ce fac la locul de munca dar ma sacrific, pentru ca nu am de ales”; “ma sacrific de la a manca ce-mi place pentru ca vreau sa arat bine”; “imi sacrific sanatatea pentru ca ai mei sa aiba tot ce isi doresc”…

Liviu Cornel Babes (si altii ca el) s-a sacrificat pentru un ideal. El nu si-a produs suferinta pentru a obtine ceva pentru el, ci pentru toti concetatenii lui. Si datorita lui au unii libertatea de a spune ce gandesc, de a se manifesta cum simt. El s-a sacrificat pentru libertate dar multi dintre cei pentru care s-a sacrificat n-au inteles mare lucru din ceea ce inseamna libertate.

Libertatea e (si) asumarea unui risc, iar riscurile putini sunt capabili sa si le asume pentru a-si apara idealurile.

Alegerea de a se sacrifica nu se referea la el, ci la concetatenii sai care sufereau. Traiam atunci o perioada de disperare, aproape, cand simteam cum cercul se strange tot mai mult, gata sa ne sufoce.

Liviu Cornel Babeş, a fost maistru, pictor si sculptor amator, membru al Uniunii Artistilor Plastici Amatori si a ales sacrificul suprem pentru ca asa a stiu el sa atraga atentia concetatenilor sai dar si a opiniei publice internationale. Un gest disperat – ca acela de a-si da foc pe partia de schi (in 2 martie 1989) intr-o statiune precum Poiana Brasov – stia ca va atrage atentia, mai ales turistilor straini care erau mereu prezenti in numar mare pe acolo. Un astfel de gest nu putea veni decat ca un dus rece asupra celor care se miscau in virtutea inertiei.

Multi au zis atunci – si, mai ales, zic azi – ca gestul lui a fost nefiresc si inutil. Turistul scotian Douglas Wallace (avea 24 de ani la acel moment) care, vazandu-l in flacari, a alergat spre el si a incercat sa stinga focul, cu jacheta de schi, intors in tara lui a luat legatura cu Sunday Times, BBC si Amnesty International, povestind scena la care a fost martor. Am luat legatura cu Sunday Times, pentru ca era cel mai bun mijloc de a povesti unei lumi intregi ce s-a intamplat. M-am gandit ca, daca nimeni nu afla despre acest gest, atunci acel om - oricine ar fi fost, a murit degeaba - a spus, intre altele, Douglas Wallace, care aflase atunci, imediat, de ce acel om era in flacari.

Liviu Cornel Babeş si-a dat viata pentru un ideal; si-a pierdut viata, dar nu si-a irosit-o. El si-a daruit viata pentru ca fetita lui, sotia, concetatenii sai sa aiba sansa la o viata mai buna. Multi zic azi ca viata lor nu e mai buna dar sunt convinsa ca acestia sunt dintre cei care au uitat cum era atunci sau sunt dintre cei care se multumesc doar sa manance si sa doarma. Poate ca nu pentru toti a existat o sansa la o viata mai buna, dar pentru cei mai multi da. Ma numar printre cei care s-au bucurat de aceasta viata mai buna, chiar daca nu mai imbelsugata. Sunt dintre cei care nu pun belsugul inaintea bogatiei trairii. Sacrificiul lui Liviu Cornel Babes ne-a redat, atunci, speranta si puterea de a lupta mai departe, cu orice risc.

Liviu Cornel Babeş, alegand sacrificiul suprem, a suferit, in mod cert, pentru ca renunta la viata, dar el era atunci pus intr-o situatie in care nu mai putea alege decat moartea, ca simbol al sacrificiului, si sunt convinsa ca nu a simtit teama si deznadejde. A fost o alegere constienta si deplin libera. Practic, el a fost pus in faţa sacrificiului si de aceea poate fi considerat martir, fara urma de indoiala, si merita sa ramana in memoria colectiva.

Liviu Cornel Babeș a ars pentru libertate

Liviu Cornel Babeș s-a născut în 19 ianuarie 1942. 

Era căsătorit și avea o fetiță. Era maistru electrician  la Fabrica de Prefabricate, pictor și sculptor amator, membru al Uniunii Artiştilor Plastici Amatori.

Actualizare 2 martie 2014

Anul acesta, cu ocazia comemorarii lui Liviu Cornel Babeș a fost invitat turistul scoțian care a încercat să salveze viața omului pe care l-a văzut în flăcări, alergând spre ei și încercând să-l acopere cu jacheta lui de schi. […] Au văzut apoi un bilet prins în trunchiul unui copac cu un cuțit și și-au cam dat seama la ce au fost martori.

Ajuns acasă, Douglas Wallace (avea vârsta de 24 de ani în 1989) a luat legatura cu Sunday Times, cu BBC și Amnesty International. A păstrat ziarele în care au apărut articolele despre Liviu Cornel Babeș și despre gestul lui. Numele l-a aflat abia dupa 1990, când un jurnalist a scris un nou articol despre Liviu Cornel Babeș. Douglas Wallace a păstrat atăția ani ziarele și unele numere de telefon - luându-le cu el din Scoția în Canada, unde locuiește de 12 ani, gândindu-se că s-ar putea ca cineva să aibă nevoie, cândva, de acele informații.

Am luat legătura cu Sunday Times, pentru că era cel mai bun mijloc de a povesti unei lumi întregi ce s-a întâmplat. M-am gândit că, dacă nimeni nu afla despre acest gest, atunci acel om - oricine ar fi fost, a murit degeaba - a spus, între altele, Douglas Wallace. 

***

Ziua de 2 martie 1989 începuse ca oricare altă zi de muncă: a luat micul dejun, a plecat la lucru, de unde, la ora 9 s-a învoit fără să spună unde vrea să meargă; a trecut pe acasă, și-a luat schiurile, a urcat în Poiană și a schiat câteva ore. La ora la care ar fi trebuit să fie acasă, pe pârtia de schi Bradul din Poiana Braşov, Liviu Cornel Babeş a protestat tragic faţă de regimul comunist. Pe o bucată de carton, scrisese: Stop murder! Aus­ch­witz = Braşov (Opriţi crimele! Aus­ch­­witz = Braşov). Îşi procurase din timp o canistră cu benzină şi, în semn de protest pentru măsurile represive ale regimului faţă de muncitorii braşoveni (15 no­iembrie 1987) s-a autoincendiat. A murit la spital după câteva ore.

Securitatea a cercetat discret cazul, făcând și o percheziție la domiciliu.

Evenimentul - se zice - a fost făcut public în presa străină cu ajutorul a doi turişti scoţieni, care se aflau în acel moment pe pârtie şi care au relatat întâmplarea unei agenţii de ştiri, aceasta fiind preluată mai departe de marile publicaţii. În schimb, în ţară doar românii care ascultau Europa Liberă sau au fost prezenți au aflat de sinuciderea lui Liviu Babeş.

În 5 martie, la înmormântarea din Cimitirul municipal au participat sute de braşoveni, veniţi acolo după ce auziseră, prin telefonul fără fir, despre tragedia concitadinului lor. În lume, Radio Euro­pa Liberă a răspândit ştirea, prin vocea redacto­rului Neculai Constantin Munteanu.

În anul 1990, cu ocazia primei comemorări, a fost dezvelită pe Pârtia Bradul o cruce de fier în memoria lui Liviu Babeş. Nu departe de locul sacrificiului său, a fost ridicat, în 2007 un monument, pe care a fost fixată o placă memorială cu chipul eroului. Efigia a fost realizată de artistul plastic braşovean George Jipa şi a fost instalată în curtea bisericii ortodoxe din Poiana Braşov.

Prin Legea nr. 93/1997, Liviu Cornel Babeș a fost declarat Erou - Martir. Brașovul l-a numit cetățean de onoare post-mortem, iar strada pe care a locuit (str. Rândunicii) poartă azi, numele martirului.

Cu ocazia unei comemorari a martirului, ziaristul Bela Hunter a spus: Cred că spiritul lui Liviu Babeş este un spirit braşovean prin excelenţă. El a împrumutat ceva din spiritul acestui oraş liber, liber şi în istorie, în care, indiferent de stăpânirea vremelnică, Braşovul şi-a arătat întotdeauna libertatea de acţiune, libertatea pentru cultură, libertatea în arte, în comerţ şi aşa mai departe. Libertatea asumată de către noi este o libertate pe care am împrumutat-o din istorie. Liviu Babeş este un precursor a ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 în Braşov. El, fiind acea torţă vie a Revoluţiei Române, face, în mod tragic, legătura între ceea ce s-a întâmplat în 15 noiembrie 1987 şi decembrie 1989.

Revolta muncitorilor (cărora li s-au alăturat și elevi, studenți și alte categorii), în 15 noiembrie 1987, s-a terminat (sau a continuat) cu anchete teribile, cu tortură și deportări. Cei arestați - arestările începând din chiar acea seară - au fost bătuți și torturați, condamnați și deportați (fără familii și numai cu ce puteau căra pe brațe) în alte județe, stabilindu-li-se domiciliu forțat, fiind mereu în atenția milițienilor și securiștilor, suportând și alte mizerii. Cele mai multe pedepse au fost date cu executare la locul de muncă.

Alegeri extreme

Puțini sunt cei care își imaginează ce-ar face de-ar ajunge într-o situație în care ar trebui să facă o alegere extremă. De ce să ne gândim la așa ceva știind că nu ni se va întâmpla? Dar oare chiar știm? Sau... câți pot face alegerea în beneficiul majorității sau pentru salvarea unei singure vieți cu prețul distrugerii propriei vieți? În situații excepționale se arată adevărații eroi, iar eu îmi dau seama - cu oarecare tristețe - că nu m-aș număra între aceștia. Putem face daruri de Crăciun celor mai puțin norocoși, putem ajuta pe cei care nu se pot ajuta singuri, putem încerca să salvăm Planeta - și, implicit, oamenii - dar ce preț suntem dispuși să plătim în situații de excepție?

Se spune că era o dată un bărbat care lucra ca operator de pod, într-un mic orășel. Peste acel pod trecea o linie de cale ferată, iar slujba operatorului era aceea de a ține podul ridicat, astfel încât vapoarele să poată trece. Când se apropia vreun tren el trebuia să dea semnalul și să coboare podul.

Într-o sâmbătă însorită, omul și-a adus cu el băiețelul în vârstă de 7 ani, ca să stea împreună. Băiatul avea voie să meargă pe lângă râu, să se joace în apă, să arunce pietre în apă, să prindă fluturi sau să prindă pește.

Pe la prânz urma să treacă un tren. Omul a început pregătirile de coborâre a podului pentru ca trenul să poată circula în siguranță peste râu. Privind spre pod a zărit un copil cățărat pe pilonul de sub pod. Se juca exact pe locul unde podul urma să coboare. Privind mai atent a realizat îngrozit că acel copil era chiar fiul său. Disperat, a strigat la el, dar sunetul trenului care se apropia îi acoperea vocea. Știa că trebuie să ia o decizie rapidă. Dacă lăsa podul fiul său va muri. Dacă nu îl cobora, atunci toți oamenii din tren vor muri pentru că trenul va cădea în râu. Era o chestiune, deja, de câteva secunde.

Urlând în agonie, omul a împins maneta de coborâre a podului chiar în momentul în care trenul a ajuns în dreptul său. Fiul său a murit pe loc.

În timp ce trenul trecea, oamenii zâmbeau pe la geamuri și îi făceau cu mâna omului de la pupitrul de comandă și nu înțelegeau de ce acesta stătea cu capul plecat, împietrit. (Ilustrații fierbinți, Wayne Rice)

**

Black Mirror este un mini serial creat de Charlie Brooker în anul 2011. Fiecare episod descrie o realitate, arată modul în care trăim în acest moment și cum s-ar putea schimba viața noastră dacă suntem neatenți - zice C. Brooker.

The National Anthem este primul episod. În zori de zi echipa primului ministru britanic primește o filmare: prințesa S. a fost răpită. Filmul fusese deja răspândit pe net, deși au reușit să îl scoată în timp record. În filmare, prințesa, plângând și rugându-se să nu fie ucisă, citește revendicările teroriștilor. Pe scurt: teroriștii doreau doar ca primul ministru, la ora 16, să fie filmat întreținând relații sexuale cu un porc și imaginile să fie difuzate în direct pe toate canalele, cablu și satelit. Erau și instrucțiuni tehnice despre cum ar fi trebuit să se filmeze pentru a nu se putea recurge la efecte speciale.

Am râs aproape cu lacrimi imaginându-mi un prim-ministru (oricare ar fi el) în această postură; râdeau cu poftă și cetățenii britanici și toți cereau politicianului - căsătorit, având un copil abia venit în lume - să nu facă aceasta. Apoi, m-a șocat o astfel de perspectivă! Nu era nimic de râs! Soția îl ruga să nu o facă, dar regina l-a sunat personal și și-a exprimat convingerea că el va face tot ce poate pentru a salva viața copilei. Se făceau pariuri: o face / n-o face. Care mai de care dădea sfaturi ministrului despre cum să procedeze în caz că… dar toți înclinau balanța spre să n-o facă. Teroristul a trimis pachet un deget al prințesei… În acel moment majoritatea covârșitoare a cerut s-o facă; soția îl implora să nu o facă, indiferent de riscuri. La ora 16 toată suflarea țării era adunată în fața televizoarelor.

În timp ce primul ministrul se pregătea pentru actul cu porcul, în pustietatea orașului o fată se târa, singură și rănită…