Libertate și lege

Libertatea nu constă în faptul că oamenii pot face tot ce doresc, ci în faptul că ei nu trebuie să facă ce nu doresc. (Jean Jacques Rousseau)

Libertate este condiția în care un individ are capacitatea de a acționa conform propriei voințe și, în același timp, de a-și atinge potențialul maxim. Libertate este un concept care are sensuri controversate. Libertatea și democrația sunt înțelese ca fiind conectate dar, practic, sunt antagonice - pentru că există acel „contract social” despre care a scris J. J. Rousseau (1712-1778). El vedea omul primitiv ca trăind solitar și izolat, fiind total liber, neîngrădit în libertatea lui. Factorii externi (nevoile sociale, pericolele etc.) au declanșat instinctul de conservare, determinând omul primitiv să renunțe la izolare și să formeze grupuri menite să crească forța indivizilor împotriva pericolelor, de exemplu. Organizarea de grupuri sociale - consideră Rousseau - a dus la apariția „contractului social”. Prin acest „contract”, oamenii au consimțit să renunțe la o parte din libertatea lor în favoarea unui suveran care avea obligația să ofere protecție supușilor săi. Protecția din partea statului devenise absolut necesară pentru că libertatea individuală absolută care exista anterior organizării grupurilor (contractului social, altfel spus) genera conflicte aproape permanente; siguranța colectivă putea fi asigurată numai prin cedarea puterii către un suveran. De la cutume (obiceiuri) s-a mers tot mai departe.

Datinile sunt drumurile cele mari ale societăților; legile sunt doar parapetele de pe margini, care opresc de-a cădea pe cei nedeprinși și pe cei slabi.

Ard câteva etape și ajung la apariția statului democratic. Statul era obligat să-și autolimiteze puterea și era obligat să se angajeze să nu stânjenească libera dezvoltare fizică, intelectuală și morală a individului.

Legile sunt raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor, scria Montesquieu (1689-1755) în lucrarea sa „Spiritul legilor” - acceptând dreptul natural, autorul apreciază că acesta trebuie privit exact în contextul în care există, neputându-se aplica, de exemplu, aceeași lege civilă în orice țară. Prin „contractul social” indivizii, în mod conștient, cedează statului anumite prerogative care se exercită în interesul lor, al tuturor. 

Rousseau definește libertatea ca pe un principiu de sine stătător care are valoare prin sine și fără să servească altor scopuri, concluzionând: se numește liber omul care-și prescrie singur legile care-i vor conduce voința.

Filosoful englez John Locke (1632-1704) are ca punct de plecare în concepția sa libertatea naturală a individului. În lucrările sale se întâlnesc și unele elemente ale teoriei contractuale, respectiv: puterea statului derivă de la popor prin îngrădirea drepturilor indivizilor, dar tocmai în scopul protejării drepturilor lor fundamentale (drepturile fundamentale ale tuturor indivizilor, nu doar ale unora).

În lucrarea „Despre libertate”, John Stuart Mill ar fi fost primul care a accentuat diferența dintre libertatea individului de a acționa (libertatea de voință) și libertatea de a nu fi forțat să facă ceva. Limitarea libertăţii intervine prin raportare la ceilalţi oameni, prin faptul că orice persoană trebuie să respecte prin abţinere „jocul libertăţii celorlalţi” (Dan Claudiu Dănişor).

Libertatea este de mai multe feluri: libertatea de gândire (numită și libertatea conștiinței sau a ideilor - libertatea de a transpune în fapt gânduri și convingeri). Deși libertatea de gândire este axiomatică pentru toate libertățile, celelalte nu sunt deloc necesare pentru ca libertatea de gândire să funcționeze și să existe. Mai apoi: libertatea credinței (se protejează o gamă largă de credințe nereligioase, inclusiv ateismul, agnosticismul, pacifismul, veganismul etc.); libertatea de exprimare, libertatea de a se reprezenta fiecare după cum simte, libertatea de a-și alege statutul în viață, libertatea religiei, eliberarea din robie sau sclavie s.a.

Scopul legii este de a înfăptui în societate, cel puțin în parte, ordinea morală (Montesquieu).

Și astfel s-a ajuns inclusiv la codul penal.

Prin excelență, omul este liber, eul este acela care poate alege rațional norma după care se conduce. Indivizii sunt liberi să facă tot ceea ce-i duce mintea, dar pentru a fi păstrată ordinea sociala trebuie educați să nu facă chiar așa, trebuie învățați să respecte acele reguli care determină ordinea socială.

Libertatea are limitele pe care i le impune justiția (zicea J. Renard).

Cum îi interzici cuiva să-ți spargă ferestrele? Nu poți, dar există legea conform căreia va fi pedepsit. Cel care încălca dispozițiile dintr-o lege (stricând ordinea socială) și-a exercitat libertatea de voință dar își va pierde libertatea fizică, în unele cazuri.

Pentru ca ordinea să domnească într-o societate trebuie să funcționeze sistemul judiciar.

Cei care își asumă libertatea de a face ceea ce vor trebuie să știe că vor fi pedepsiți dacă distrug ordinea socială. Când unii scapă doar cu „să nu mai faci”, după ce-au bătut un om, iar alții mor bătuți pentru că n-au respectat cererea unui polițist, de exemplu, ordinea nu va exista în acea societate.

Legea e o formă a ordinii. O lege bună trebuie în chip necesar să însemne o ordine firească (Aristotel).

Ordinea nu mai este firească atunci când indivizii sunt obligați să facă ceea ce cred că nu e bine să facă pentru ei.

Din punct de vedere juridic, legea - în sens restrâns - este actul normativ care emană de la puterea legiuitoare (Parlament, în cazul României) sau - în sens larg - de la orice organ competent, potrivit Constituției, să elaboreze acte normative.

Conceptul de libertate este unul complex - cuprinde o serie de idei care reflectă mai multe viziuni, în funcție de perspectivele din care este abordată noțiunea de libertate. Între noţiunea de libertate şi cea de drept există o sinonimie, dar din punct de vedere filozofic acestea nu se confundă. Natura filozofică a acestor idei generale delimitează în mod distinct originea conceptului de libertate, într-un cadru diferit faţă de mediul în care a apărut dreptul, ca principiu juridic. În timp, numai din punct de vedere juridic, drept și libertate au devenit sinonime, termenul drept a evoluat de fapt chiar din termenul libertate.

J. S. Mill a încercat și să definească „natura și limitele puterii care pot fi exercitate în mod legitim de societate asupra individului” subliniind un antagonism inerent și continuu între libertate și autoritate. A ajuns astfel la o întrebare esențială: cum se face ajustarea potrivită între libertatea individuală și controlul social?

O altă întrebare cu răspuns deschis, formulată ca urmare a intervenției statului: e necesar ca individul să plătească pentru siguranța lui prețul pierderii libertății individuale?

Din ideile lui John Stuart Mill. Citate favorite

Orice zdrobeşte individualitatea este despotism, fie că susţine a aplica voia lui Dumnezeu sau hotărârile oamenilor.

Am învăţat să-mi caut fericirea prin limitarea dorinţelor, nu prin încercarea de a le satisface.

In Despre libertate Mill deplânge faptul că

opiniile cele mai originale niciodată nu aruncă lumina până departe şi pe o rază mare, ci mocnesc in cercurile înguste ale persoanelor studioase şi meditative in rândurile cărora s-au născut, fără a lumina vreodată treburile generale ale omenirii cu o flacără fie adevărată, fie înşelătoare. […]

Singura libertate care merită acest nume este aceea de a ne urmări propriul nostru bine in felul nostru propriu, atâta vreme cât nu încercăm să-i privăm pe alţii de drepturile lor sau să le stânjenim eforturile de a le obţine.

In Aservirea femeilor, Mill argumentează cu elocvenţă că 

femeile şi-au dezvoltat un anumit comportament pentru că au fost supuse dominaţiei bărbaţilor, şi nu pentru că ar fi înclinate in mod firesc către el. […] Este greşit din punct de vedere moral ca un bărbat şi o femeie să intre într-o relaţie in care doar unul dintre ei se bucură de libertatea de alegere. […] Mill nu va incerca să descrie căsătoria posibilă… in cazul a două persoane cu facultăţi cultivate, cu opinii şi ţeluri identice, între care există cel mai bun tip de egalitate, o asemănare a puterilor şi a capacităţilor de superioritate reciprocă - aşa încât fiecare să se poată bucura de luxul de a-l privi pe celălalt cu respect şi de-a avea plăcerea de a conduce şi de a fi condus in alternanţă cu celălalt pe drumul dezvoltării… […] Pentru cei care o pot concepe, nu există necesitate; pentru cei care n-o pot concepe, apare ca visul unui entuziast.

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

Date biografice John Stuart Mill

Filosoful bitanic John Stuart Mill s-a născut in 20 mai 1806, la Pentonville, Londra, şi a decedat in 8 mai 1873, la Avignon, Franţa. Este unul dintre cei mai influenţi gânditori liberali ai secolului XIX, care a adus importante contribuţii la dezvoltarea utilitarismului. A fost un adept al reformelor sociale, susţinător al libertăţii personale şi politice şi logician de mare valoare.

Principalele lui lucrări ar fi: System of Logic: Ratiocinative and Inductive (Sistem de logică inductivă şi deductivă, 1843); The Principles of Political Economy (Principii de economie politică, 1848); On Liberty (Despre libertate, 1859); Utilitarianism (Utilitarismul, 1861); Auguste Comte and Positivism (Auguste Comte şi pozitivismul, 1865); The Subjection of Women (Aservirea femeilor, 1869).

Lucrarea Despre libertate este unul dintre textele de referinţă ale doctrinei liberale, un adevărat tratat despre libertate. Cartea explorează natura şi limitele puterii care poate fi exercitată în mod legitim de către societate asupra individului. Mill dezvoltă un principiu fundamental conform căruia fiecare are dreptul de a acţiona precum doreşte, în condiţiile în care faptele sale nu îi afectează pe ceilalţi.

Încă nu este recunoscut faptul că a aduce pe lume un copil fără a-i oferi o pregătire corectă pentru a fi capabil nu numai să-şi procure hrana pentru trup, ci şi instruirea şi pregătirea intelectuală, este o crimă morală, atât împotriva urmaşilor cât şi împotriva societăţii; atunci când părinţii nu îşi îndeplinesc această obligaţie statul ar trebui să-şi asume, pe cât posibil, sarcina părinţilor. (in Despre libertate)

Punctul de plecare al filosofiei lui Mill e in opera lui Jeremy Bentham, reformatorul radical care a răspândit primul ideea fericirii maxime a unui număr maxim de oameni ca principiu etic. Acesta a ajuns să fie cunoscut sub numele de principiul utilităţii. Termenul de utilitarism, folosit cândva cu referire la întreaga gamă a ideilor reformatoare ale lui Bentham, se foloseşte azi doar in privinţa teoriei sale etice pe care John Stuart Mill a revăzut-o şi a rafinat-o in lucrarea sa Utilitarismul.

In Utilitarismul, Mill dezvoltă principiul utilităţii prefăcându-l într-o teorie care ne călăuzeşte in privinţa felului cum putem duce o viaţă virtuoasă.

Crezul utilităţii, spune el, susţine că acţiunile sunt corecte dacă tind să promoveze fericirea şi incorecte dacă tind să promoveze reversul fericirii. El subliniază că principiul nu e susceptibil de dovezi raţionale, dar pot apărea consideraţii menite să determine intelectul… şi acesta este echivalentul dovezilor. […] Fericirea este dezirabilă şi dovada o găsim in faptul că oamenii o doresc; binele fiecărei persoane este o fericire pentru ea şi, ca atare, fericirea generală reprezintă binele tuturor persoanelor luate laolaltă.

(acest argument, bazat pe premise psihologice, a devenit ţinta unor critici ample şi amănunţite)

(referinţă: Mic dicţionar al filozofiei occidentale, de Diane Collinson, Editura Nemira, Bucureşti, 1995, traducere de Andrei Bantaş)

Ziua Internaţională a Justiţiei Sociale

Trecând peste zâmbetul trist care s-ar contura punând in aceeaşi frază “justiţie socială” şi “România”, vă anunţ că azi e Ziua Internaţională a Justiţiei Sociale. Aniversarea a fost hotărâtă in 26 noiembrie 2007 de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite şi aniversată prima dată in anul 2009, 20 februarie.

Pentru obiectivitate: cred că majoritatea oamenilor din lume zâmbesc trist când se gândesc la “justiţie socială”. Se tinde spre aşa ceva, dar e un ideal imposibil de atins. E părerea mea, şi încerc să argumentez.

Justiţia socială este un principiu fundamental pentru o coexistenţă paşnică şi prosperă între naţiuni şi in cadrul fiecărei naţiuni. Această justiţie socială trebuie asigurată de stat, statul având rolul esenţial in asigurarea bunăstării şi respectării drepturilor cetăţenilor săi, indiferent de clasa socială din care fac aceştia parte, indiferent de sex, orientare religioasă sau sexuală etc - pe scurt: fără discriminări. Susţin principiile justiţiei sociale numai aceia care promovează egalitatea între sexe, nediscriminarea, drepturile popoarelor şi ale migranţilor, eliminând barielele de vârstă, etnie, religie, cultură, dizabilităţi, sex ş.a.m.d..

Nu se poate vorbi despre o societate justă atunci când poziţiile sociale sunt moştenite de la părinţi şi/sau depind de anumite atribute: clasă, sex, vârstă, culoarea pielii etc.. Astfel, societatea justă e aceea in care poziţiile sociale şi recompensele sunt (pot fi) dobândite de orice individ in parte (independent de categoria lui socială, de grup, sex, vârstă, rezidenţă etc.); e o societate justă aceea in care indivizii îşi pot depăşi condiţia, in sensul de a trece de la un statut social la altul, de la un statut ocupaţional la altul pe baza meritelor personale.

Justiţia socială este analizată din mai multe perspective (să le numesc astfel): ideologică, legislativă etc., dar nu vreau s-o lungesc prea mult, ci doar să argumentez - într-un mod sumar şi general - de ce cred că justiţia socială este doar un vis pentru cele mai multe naţiuni. Sărăcia extremă din multe state, discriminarea, negarea sau încălcarea drepturilor omului, foametea, vor continua să afecteze întregul mapamond, mai mult sau mai puţin. Pentru o adevărată justiţie socială trebuie să militeze, cred, fiecare individ in parte. Stabilitatea globală (şi zonală), prosperitatea, depind de garantarea unor niveluri mai înalte de trai şi de egalitate de şanse.

Acestea fiind spuse, întreb şi mă întreb: cum se poate ajunge, cu adevărat, la o societate justă?

O excelentă pildă despre “nimeni sărac, nimeni bogat, toţi egali” poate fi citită pe blogul lui @daurel.

Libertate şi obedienţă

Libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea altuia, afirma John Stuart Mill (părintele filosofiei utilitariste). In această logică unii ar ajunge la o concluzie: cu cât sunt mai mulţi oameni cu atât libertatea fiecăruia se diminuează. Oare?

Fantoma libertăţii încă ne bântuie pe mulţi. Ne-a fost promisă totala autonomie, pe care toate instituţiile statului ar trebui să ne-o asigure. Ce ne asigură, însă, aceste instituţii? Legi, subordonare. Relaţia cetăţeanului cu funcţionarii de stat este, de regulă, una abuzivă. Nu doar că sunt funcţionari care tratează contribuabilul ca şi cum acesta ar fi la cheremul lui, dar suntem şi pedepsiţi când nu respectăm termenele prevăzute in zeci şi zeci de legi prin care ni se cer bani pentru ca… societatea să funcţioneze (şi aparatul de stat să funcţioneze - acel aparat prin care suntem supuşi); reprezentanţii statului suferă - destul de rar - o pedeapsă atunci când nu îşi îndeplinesc, îşi îndeplinesc cu întârziere sau greşit atribuţiile - tot contribuabilul este cel care trebuie să îşi dovedească buna sa credinţă.

Care sunt semnele unei relaţii abuzive? Abuzatorul încearcă să controleze comportamentul celor abuzaţi, să le dicteze dorinţele şi chiar gândurile, blocând sau reglementând excesiv accesul la resurse, folosind ameninţarea şi violenţa pentru a-i menţine pe abuzaţi într-o poziţie de totală dependenţă, sub totală supraveghere. In contextul acesta, abuzatorii sunt instituţiile statului, cele care guvernează întreaga societate, bazându-se pe ideea că fiinţele umane trebuie să fie controlate, administrate, conduse, pentru că nu se descurcă altfel.

Autoritatea pe care o au alţii asupra vieţii noastre ne diminuează, dacă nu ne distruge, puterea de a fi liberi. In mai toate relaţiile noastre există subordonarea. De exemplu, soldatul ascultă ordinele generalului, preotul are, şi el, şefi ierarhici superiori, angajatul este subordonat angajatorului care, la rândul său, este in serviciul clientului, client a cărui autoritate derivă din puterea banului; poliţistul execută ordinele şefilor şi pune in aplicare mandate semnate de un magistrat, magistrat care răspunde, şi el, in faţa cuiva cu o mai mare autoritate… Ajungem să fim obedienţi deoarece ne temem că rămânem fără loc de muncă dacă pretindem să fim plătiţi pe merit şi la timp, dacă pretindem siguranţa muncii; tindem să devenim obedienţi pentru că ne temem şi de încălcarea cine ştie cărei legi despre care, uneori, habar nu avem că există, pentru că nu suntem toţi jurişti şi totul e reglementat excesiv… ş.a.m.d.. Viaţa obedientului este mai grea decât a celor care, măcar din când in când, se revoltă. Revolta se naşte din dorinţa de libertate.

In societate, puterea şi autoritatea sunt atât de interconectate încât cu greu le mai putem deosebi şi, in general, putem obţine ceva cu iz de libertate prin obedienţă, prin ascultare. Totuşi, libertatea fără putere este lipsită de valoare. Când nu avem puterea de a schimba ceva ce ştim că nu e in regulă înseamnă că nu avem nici libertatea de-a o face: suntem îngrădiţi prin autoritatea înalţilor funcţionari publici care, de regulă, au puterea (şi autoritatea) de a elabora şi de a impune legi care ne îngrădesc libertatea - pentru binele nostru, zic ei, şi pentru a trăi într-o societate sănătoasă. Şi aşa ajungem să fim controlaţi la conturi, la conţinutul corespondenţei electronice, să fim controlaţi ce scriem, cu cine ne întâlnim. Sunt colectate datele noastre pentru ca furnizorii de servicii şi produse să ne poată oferi ceea ce, zic ei, ne este imperios necesar - adică, să fim bombardaţi cu reclame… Mulţi se supun inclusiv presiunii pe care vânzătorii o fac asupra lor prin spoturi publicitare.

Libertatea nu este un buchet de drepturi personale. Nu putem fi diferentiaţi foarte uşor pentru că toţi cunoaştem iubirea, toţi râdem, toţi cunoaştem entuziasmul şi disperarea, şi suntem formaţi din “clişee”: ceea ce mâncăm, ceea ce experimentăm, ceea ce ascultăm, ceea ce citim, ceea ce ne face plăcere ş.a.m.d.. Diferenţele dintre oameni nu sunt importante atunci când ne referim, de exemplu, la libertatea de a conduce o maşină. Toţi cei care o conduc trebuie să fie conştienţi că poluează aerul pe care nu îl inspiră numai ei. Muzica pe care o ascultă unii la volum maxim nu ţine de libertate - chiar dacă şi altora le place muzica respectivă nu înseamnă că vor să o asculte la volum maxim sau chiar in acele momente. Grija pentru ceilalţi ţine de etică, de morală, nu de libertate.

Libertatea nu este o posesie, o proprietate, ci o relaţie, un mod de viaţă. Nu trebuie să ne apăram împotriva celor care nu simt, nu gândesc, nu arată ca noi, ci trebuie să ne intersectăm astfel încât să maximizăm şansa de a fi liberi. Aceasta, însă, nu înseamnă că trebuie să căutăm un consens, cu orice preţ, doar pentru armonie personală. Atât consensul cât şi conflictul sunt constructive cât timp nu există o putere centralizată, un şef care să aibă puterea (şi / sau autoritatea) de a impune un acord sau să transforme conflictul într-o competiţie in care cineva trebuie să câştige şi cineva trebuie, obligatoriu, să piardă.

Cei care manifestă o atitudine rigidă, intoleranţă in anumite chestiuni obişnuiesc să găsească vină unor grupuri specifice pentru o problemă sistemică. De exemplu, evreii sunt vinovati pentru capitalismul orientat spre profit, imigranţii pentru recesiunea economică, un politician sau altul pentru corupţia din politică ş.a.m.d.. Problema, însă, este sistemul in sine, şi nu faptul că nu funcţionează corect e o problemă, ci tocmai faptul că funcţionează, cu toate dezechilibrele.

Obedienţa, subjugarea, ating inclusiv planul pasiunilor noastre, al dorinţelor… Dorinţele, pasiunile au ajuns să fie cultivate prin publicitate şi alte forme de propagandă pentru a ne menţine in circuitul comerţului, al consumului. Din cauza îndoctrinării unii oamenii ajung să fie mulţumiţi de ei, pentru moment, făcând ceea ce li se sugerează (prin diferite metode) şi pot  ajunge la o situaţie nedorită pe termen lung - ca exemple “clasice”: împrumuturile avantajoase la bănci, cumpărăturile in rate… Încetişor, omul ajunge să fie închis in suferinţa lui şi plăcerea este lacătul. Pentru a fi cu adevărat liberi e nevoie să ne controlăm dorinţele, să ne dăm seama dacă este posibil ca acestea să fie îndeplinite şi să devenim conştienţi că, peste timp, dorinţele noastre se pot schimba şi ceea ce credeam că ne va mulţumi ne poate lăsa un gust amar când devine fapt. Altfel spus, suntem subordonaţi şi dorinţelor noastre. Numai cine a scăpat de o dependenţă poate înţelege foarte bine această formă de libertate.

Practic, duşmanii noştri nu sunt fiinţe umane, ci instituţii, obiceiuri, rutine care ne înstrăinează pe unii de ceilalţi şi chiar de noi înşine. Mai multe conflicte există in noi decât între noi şi cam ceea ce se întâmplă la nivel de macrocosmos se întâmplă şi in prieteniile noastre, in inimile noastre, in relaţiile cu ceilalţi. Acest conflict nu este o ciocnire între oameni, ci intre diferite tipuri de relaţii, moduri diferite de a trăi, de a înţelege lumea, viaţa.

Când refuzăm rolul pe care îl avem in ordinea dominantă deschidem nişte supape de avarie şi, făcând asta, determinam pe alţii să ia atitudine.

Acest sistem cu ierarhii, cu dominaţia celor puternici asupra celor mai puţin puternici, nu poate fi reformat pentru că amestecam poziţiile celui care suferă cu poziţiile celui care îi face pe alţii să sufere. Scopul protestului împotriva guvernelor, de exemplu, nu este acela de a cere mai multe sau mai puţine reguli sau alţi conducători, ci acela de a demonstra că putem acţiona prin propriile forţe, încurajând şi pe alţii să facă la fel, pentru a obţine ceea ce avem nevoie, refuzând ceea ce susţin alţii că ne este necesar. Protestul nu este un conflict între cetăţeni şi guvern, între angajaţi şi angajatori etc., ci mai degrabă o neascultare - care poate deveni “contagioasă” - manifestarea dorinţei de a scăpa de dominţia celor puţini.

Nu e suficient să fie educaţi oamenii in spiritul civic, să se discute, aşteptând ca mentalitatea celorlalţi să se schimbe. Când ideile nu sunt exprimate prin acţiune discuţia rămâne in limitele abstractului. Majoritatea oamenilor tind să rămână in afara discuţiilor dar când un grup porneşte o acţiune, când mizele devin ridicate, aceşti oameni ies din pasivitate. Nu e nevoie de unanimitate, nici de o înţelegere la nivel mondial pentru a schimba lucrurile in mai bine, avem nevoie doar de curajul de a porni pe o altă cale. Care să fie această altă cale?! Eh, aici începe distracţia! ☺

Libertate pentru sclavi

Mă repet: Libertatea înseamnă răspundere, de aceea majoritatea oamenilor se tem de ea. (George Bernard Shaw)

Un stăpân şi-a chemat într-o zi sclavii şi le-a spus:

- Sunteţi liberi.

- Cum?! au strigat sclavii. Nu tu hotărăşti asta! Noi trebuie s-o facem, altfel n-are nici un rost!

- Ei bine, a spus stăpânul, hotărâţi-vă.

- Cum?! au strigat din nou sclavii. Ne porunceşti? Ce rost are să fim liberi?

Discuţia, care pornise pe o cale greşită, a ajuns repede la ceartă. A urmat un război îndelungat, care a ţinut atât de mult încât cei care mai iau parte şi astăzi la el au uitat de ce anume a început.

Libertatea este un concept filosofic, a cărui semnificaţie ar putea fi rezumată prin sintagma “lipsa constrângerilor”. Suntem sclavi sau suntem liberi? ☺

In lucrarea sa, Despre libertate, John Stuart Mill explorează natura şi limitele puterii care poate fi exercitată în mod legitim de către societate asupra individului. El dezvoltă un principiu fundamental: fiecare are dreptul de a acţiona precum doreşte, în condiţiile în care faptele sale nu îi afectează pe ceilalţi.

Despre libertate este unul dintre textele de referinta ale doctrinei liberale, este un tratat despre libertate. John Stuart Mill (n. 20 mai 1806 – d. 08 mai 1873) a fost unul dintre cei mai influenţi gânditori liberali ai secolului XIX şi şi-a adus contribuţia şi la dezvoltarea utilitarismului.

Despre libertate - citate

Dacă eşti gata să sacrifici puţin din libertatea ta pentru a te simţi în siguranţă, tu nu meriţi nici una, nici alta. (Thomas Jefferson)

Fiecare fiinţă omenească răspunde de grădina sa şi pictează în mintea sa acuarela vieţii aşa cum vrea să fie aceasta. Când nu mai depindem de alţii, când încetăm să ne mai comparăm şi să ne măsurăm cu ei, descoperim imediat că suntem stăpâni pe vieţile noastre. (Hermann Hesse).

Dacă libertatea înseamnă ceva, înseamnă dreptul de a spune oamenilor ceea ce nu vor să audă. (George Orwell)

Nimeni nu este mai înrobit decât cel care se crede liber in robia sa (Goethe).

Îşi merită viaţa, libertatea numai acela ce zilnic şi le cucereşte ne'ncetat (Goethe, in Faust).

Nu pui temelia libertăţii atunci când îi împuşti pe cei ce gândesc altfel decât tine. (Antoine de Saint-Exupery).

Când bogaţii se războiesc între ei săracii sunt cei care mor. (Jean-Paul Sartre)

Să fii liber nu înseamnă să faci tot ce vrei, ci să ştii că poţi să vrei (Jean-Paul Sartre).

Nu-i libertate, nici democraţie. Adevărata libertate e atunci când găseşti într-o librărie, pe acelaşi raft, Biblia, Coranul şi Mein Kampf.

In sfârşit realizez că oamenii sunt prizonierii telefoanelor lor, de aceea le numesc celulare.

Nu vreau să gândeşti ca mine! Vreau doar să gândeşti!

Libertatea înseamnă răspundere, de aceea majoritatea oamenilor se tem de ea. (George Bernard Shaw)

(unde nu apare un nume între parantze este pentru că nu ştiu autorul)

Egalitate de şanse şi de tratament, egalitate de gen între femei şi bărbaţi

Egalitatea de şanse şi egalitatea de tratament, egalitatea de gen sunt concepte complexe şi nu le voi analiza aici în adevăratul sens al termenului analiză, ci doar le voi aminti, şi numai cu privire la egalitatea între femei şi barbati.

Consiliul European a definit egalitatea de şanse şi de tratament între bărbaţi şi femei sau egalitatea de gen, astfel: ”Egalitatea de gen presupune un nivel egal de vizibilitate, afirmare şi participare pentru ambele sexe în toate sferele vieţii publice şi private. Egalitatea de gen este opusul inegalităţii de gen, nu a diferenţelor de gen, şi urmăreşte promovarea participării depline a femeilor şi bărbaţilor în societate.”

În articolul 2 din Declaratia Universală a Drepturilor Omului se stipulează: ”Fiecare om se poate prevala de toate drepturile şi libertăţile proclamate în prezenta Declaraţie fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări.”

In art. 16 al. 3 din Constituţia României este inclusă egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi: ”Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi”.

Legea 202/2002 (republicata) privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi stabileşte că prin egalitate de şanse între femei şi bărbaţi se înţelege luarea în considerare a capacităţilor, nevoilor şi aspiraţiilor diferite ale persoanelor de sex masculin şi, respectiv, feminin şi tratamentul egal al acestora (art. 1). In art. 2 scrie: ”măsurile pentru promovarea egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi şi pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare bazate pe criteriul de sex se aplică în domeniul muncii, educaţiei, sănătăţii, culturii şi informării, politicii, participării la decizie, furnizării şi accesului la bunuri şi servicii, precum şi în alte domenii reglementate prin legi speciale”.

Egalitatea în drepturi presupune că sunt asigurate aceleaşi drepturi tuturor. Acest concept este asociat unei egalităţi formale întrucât nu acoperă şi posibilitatea indivizilor de a-şi exercita drepturile ori capacitatea acestora de a şi le realiza efectiv. De exemplu, femeile au dreptul legal de a munci dar fără legislaţia care să asigure armonizarea carierei profesionale cu viaţa de familie nu există posibilitatea efectivă de ocupare a unui loc pe piaţa muncii (lipsa creşelor, a grădiniţelor îngreunează şi mai mult situaţia femeilor care doresc să aibă şi carieră profesională şi familie). Legislaţia europeană a impus in legislaţiile statelor membre anumite directive privind şi posibilitatea tatălui de a intra in concediul pentru creşterea copilului, de exemplu, dar procentul este foarte mic (există şi obligaţia tatălui de lua o lună de concediu pentru creşterea copilului).

Egalitatea între femei şi bărbaţi este un drept fundamental, o valoare comună a Uniunii Europene (şi nu numai), şi o condiţie necesară pentru realizarea obiectivelor de creştere economică, ocuparea forţei de muncă şi a coeziunii sociale.

Prea mulţi oameni înţeleg egalitatea între femei şi bărbaţi la modul: “dacă vrea egalitate atunci să taie şi ea buşteni cu drujba”. Având in vedere diferenţele biologice e clar că femeile nu au, genetic vorbind, puterea fizică necesară de a tăia buşteni cu drujba. Dar! Sunt femei care pot face asta şi chiar mai mult. Aceste femei au dreptul de a li se oferi şansa să lucreze in domeniu – aceasta inseamna egalitatea de şanse. Egalitatea de tratament se referă la dreptul de a avea salariul egal cu al bărbatului tăietor de lemne etc. Faptul ca diferenţele biologice nu pot fi înlăturate nu înseamnă că femeile ar trebui să fie refuzate in astfel de munci – dacă le pot presta. (exemplu e “plastic” pentru a accentua ideea conceptului “egalităţii de şanse şi de tratament”).

Prin “drepturi egale” unii oameni înţeleg chiar absenţa unor gesturi de politeţe, de respect, de bună-creştere… De exemplu: unii bărbaţi nu ofera locul, in autobuz, unei femei; unele femei, cărora li se oferă locul nu se deranjează să rostească ”mulţumesc”.

Egalitatea de gen

Femeile şi bărbaţii nu au aceleaşi roluri, resurse, nevoi, interese, nu participă in mod egal la luarea deciziilor, valorile atribuite muncii femeii şi muncii bărbatului nu sunt aceleaşi etc.. Diferenţele acestea variază de la o societate la alta, de la o cultură la alta şi sunt numite “diferenţe de gen”. Termenul de “gen” nu îl înlocuieşte pe cel de “sex” care se referă doar la diferenţele biologice.

Genul şi sexul nu sunt echivalente (in acest context) (Candace West, Don H. Zimmerman, 1987).

Diferenţele de sex sunt biologice, înnăscute; diferenţele de gen sunt dobândite prin educaţie, prin socializare. Rolurile de gen sunt atitudini şi comportamnete pe care le asociem cu femeile şi cu bărbaţii.

In lucrarea Paradoxes of Gender (1994), autoarea Judith Lorber defineşte genul astfel: “o instituţie care stabileşte modele de comportament pentru indivizi, ordonează procesele sociale ale vieţii de zi cu zi, care a infuzat principalele organizări din societate, cum sunt economia, ideologia, familia şi politica […]”. Autoarea susţine că genul îşi are rădăcinile în dezvoltarea culturii umane, nu în biologie ori procreaţie şi că asemenea oricărei instituţii sociale, genul variază cronologic, cultural, geografic şi afectează major viaţa indivizilor şi interacţiunea socială.

Egalitatea de şanse (equal opportunities) este conceptul conform căruia toate fiinţele umane sunt libere să-si dezvolte capacităţile personale şi să aleagă fără limitări impuse de roluri stricte; faptul că diferitele comportamente, aspiraţii şi necesităţi ale femeilor şi bărbaţilor sunt luate în considerare, evaluate şi favorizate în mod egal înseamnă că femeile şi bărbaţii se bucură de aceeaşi libertate de a-şi realiza aspiraţiile.

Egalitatea de şanse şi de tratament au la bază participarea deplină şi efectivă a fiecărei persoane la viaţa economică şi socială, fără deosebire pe criterii de sex, origine rasială sau etnică, religie sau convingeri, dizabilităţi, vârstă sau orientare sexuală.

Egalitatea de tratament – termenul egal se referă la aplicarea imparţială a unei reguli; de exemplu, votul egal: acesta contează la fel in ceea ce priveşte pe toţi cei care votează.

Noţiunea de ”egalitate de şanse între femei şi bărbaţi” a pătruns în spaţiul românesc odată cu începerea procesului de aderare la Uniunea Europeană, in anul 1996. Cam târziu aş zice, având in vedere că in prevederile europene in materie noţiunea apare din anul 1957, in art.2, care defineşte misiunea Comunităţii Tratatului de la Roma: “[…] să promoveze in întreaga Comunitate egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi […]”. Pentru obiectivitate: comuniştii au promovat din plin egalitatea: femeile – chiar până in ultimul trimestru de sarcină – aveau “dreptul” să lucreze inclusiv in turnătoriile fabricilor, la temperaturi infernale, unele ridicând greutăţi mult prea mari pentru starea de graviditate dacă nu şi pentru puterea fizică (posibilitatea de a alege să n-o facă exista numai in cazuri speciale). La vremea aceea munca era obligatorie şi foarte multe femei au ajuns să lucreze unde nu şi-ar fi dorit vreodată. Egalitate de şanse nu înseamnă “obligativitate”.

Stereotipurile de gen

De ce nu evoluează societatea şi de ce nu înţeleg toţi oamenii ce înseamnă “egalitate de şanse şi de tratament, egalitate de gen?

Din cauză de mentalitate, ar fi răspunsul scurt. Răspunsul mai lung se referă la stereotipuri de gen.

Ce zicea Titu Maiorescu in conferinţa sa “Darvinismul in progresul intelectual” susţinută la Ateneu şi publicată in România Liberă din 5 mai 1882: Dacă în treacăt vom deschide aici chestiunea emancipării femeii, noi observăm atât numai, că ideea, cu toată frumuseţea ei teoretică, în starea de azi a lucrurilor, este precipitată şi cam nerealizabilă. Cum am putea în adevăr să încredinţăm soarta popoarelor pe mâna unor fiinţe a căror capacitate craniană e cu 10 la sută mai mică? Abia ajung astăzi creierii cei mai dezvoltaţi pentru a putea conduce o naţiune pe calea progresului şi a prosperităţii materiale.

Sofia Nădejde, o feministă socialistă a acelor vremuri, a scris articolul “Răspuns d-lui Titu Maiorescu în chestia creierului la femei”, publicat în ziarul Contemporanul: Chestiunea creierului e încă o urmă de prejudiţiile vechi. Nu e mult de când se credea că femeia n-are suflet. (v. “Din istoria feminismului românesc, de Ştefania Mihăilescu, Ed. Polirom, Iaşi, 2002).

Alte stereotipuri, mai actuale:

- reclamele şi fotografiile in care femeile sunt prezentate ca fiind “perfecte” din punct de vedere fizic cel puţin sau sunt prezentate in general in reclamele pentru produse de spălat, de curaţat, produse pentru bebeluşi, pentru gătit etc. (un picuţ s-au mai schimbat lucrurile şi in reclamele româneşti in ultimii doi ani);

- concepţiile de genul: ce caută bătrânica asta in politică şi nu-şi vede de făcut prăjiturele pentru nepoţi? (s-au spus d-astea şi despre Angela Merkel şi despre Hillary Clinton). De ce nu se spune şi despre bătrânei ceva de genul? Pentru că majoritatea – din negura timpului incepând – s-a obişnuit cu stereotipul bărbat-politician;

- femeia trebuie să asculte de soţ;

- abilitaţile tehnice ale femeilor lasă de dorit; sunt mai mult trup decât minte etc. ş.a.m.d..

Walter Lippmann, în Public Opinion (1922), a introdus noţiunea de stereotipuri în accepţiunea sociopsihologică, înţelese drept ”imagini în mintea noastră”, modele mentale în baza cărora interpretăm realitatea înconjurătoare pentru că, scria el, ”noi nu vedem înainte de a defini, ci definim înainte de a vedea”. Lippmann atrăgea atenţia asupra concepţiilor noastre rigide în raport cu grupurile sociale Altfel spus, vedem ceea ce am fost invatati sa vedem. Stereotipurile se formează într-un anumit context sociocultural şi „sunt induse de modelul cultural-ideologic, de structurile mentale împărtăşite de membrii unei colectivităţi”.

Termenul “stereotip” există din 1798, fiind un termen folosit de tipofgrafi, in special, şi care înseamnă “turnarea plumbului într-o formă destinată formării clişeului tipografic” - Walter Lippman e primul care l-a utilizat in sens psihologic, in lucrarea menţionată.

Rolurile de gen tradiţionale (femeia are grijă de casă, bărbatul aduce bani in casă, de exemplu) şi stereotipurile (femeia e slabă, bărbatul e puternic) reprezintă surse ale discriminării de gen.

Feminismul ca şi concept caută să explice şi să aducă în constiinţa publică relevanţa diferenţei de gen, şi / sau a diferenţei de sex dintre femei şi bărbaţi (M Magyary-Vincze, 2002).

Sunt recunoscute diferenţele între bărbaţi şi femei şi se accentuează necesitatea asigurării şanselor egale de afirmare a femeilor în societate dar, cumva, s-a ajuns la un anumit grad de aşa-numită discriminare pozitivă. Prin discriminarea pozitivă, se zice, se urmăreste remedierea efectelor produse de anumite discriminări manifestate în trecut, suferite de diferiţi indivizi, în sfera muncii, a educaţiei etc., şi de a preveni reapariţia şi re-manifestarea acestor discriminări.

In loc de concluzie

Natura i-a făcut pe oameni atât de egali în privinţa facultăţilor trupului şi ale minţii încât, deşi s-ar putea găsi câte un om a cărui forţă a trupului sau agerime a minţii să fie câteodată în mod evident mai mari decât ale altuia, totuşi, atunci când le considerăm pe toate la un loc, diferenţa dintru un om şi un altul nu este atât de însemnată încât cineva să poată cere pentru sine, pe acest temei, vreun beneficiu pe care să nu-l poată la fel de bine pretinde şi altcineva. Căci, în ceea ce priveşte forţa trupului, cel mai slab are destulă putere ca să-l omoare pe cel mai puternic fie printr-o uneltire secretă, fie prin unirea cu alţii aflaţi în aceeaşi primejdie - Thomas Hobbes (din Hobbes, Leviathanul, in “Filosofia politica a lui Thomas Hobbes”, Emanuel-Mihail Socaciu, Ed. Polirom, Iaşi, 2001).

Reflexii in oglinda

Autor: Hector Herrera

Ciobanul alungă lupul de lângă oaie şi oaia îl consideră eliberator. Pentru aceeaşi faptă lupul îl acuză de îngrădirea libertăţii. Lupul şi oaia nu au aceeaşi definiţie pentru libertate.

(Abraham Lincoln)

Preţul pentru a fi oaie e plictiseala. Preţul pentru a fi lup este singurătatea. Alege una sau alta cu mare grijă.

(Hugh MacLeod)

&

Sursa foto: https://www.flickr.com/photos/hectorherrera/https

Postare pentru Reflexii in oglindă.

Obligativitatea prezenţei la vot. Votare obligatorie

Anul acesta vom fi chemaţi să votăm... din nou...

Sunt unii care vor “vot obligatoriu”, şi scriu că vor asta “din cauza argumentelor…”!

Sunt unii care-şi imaginează că votarea, obligatorie, ar elimina smiorcăielile cu privire la reprezentanţii aiurea pe care-i avem! Oare cum gândesc oamenii care vin cu astfel de argument?! Dacă votez X - pentru că sunt fan - iar majoritatea votează Y, voi fi mulţumită?! NU! Şi atunci voi avea dreptul să mă smiorcăi?! Bănuiesc că da! “Votarea obligatorie” nu elimină nemulţumirile împotriva clasei politice. Şi chiar de-aş vota ca majoritatea, poate că politicienii aleşi îşi vor schimba nu doar atitudinea, ci şi gaşca politică. Am avea dreptul să ne smiorcăim, dar o facem tot degeaba! Sau, poate că majoritatea greşeşte…

Obligandu-ne sa ne prezentam la vot politicienii vor, de fapt, sa simta ca sunt “legitimati”, ca au dreptul sa fie unde sunt, ca au fost alesi prin vointa populara – nu vor accepta ideea unui vot de blam! Neprezentarea e "vot de blam".

Alt argument pro obligativitate: ţările cu o democrație solidă (vorbă să fie!) au vot obligatoriu… Da: Grecia (republică aproape în faliment), Belgia (monarhie), Liechtenstein (monarhie constituţională, 32.840 de locuitori în anul 2002), Luxemburg (monarhie; stat condus de un Mare Duce), Australia (monarhie constituţională, colonie britanică)… Acolo, cetăţenii se înscriu pe listele de vot, dacă se înscriu… Nu-i amendează nimeni dacă nu merg să voteze… Unii afirmă că da…

Prea mulţi români îşi imaginează că de vom fi obligaţi să mergem la vot le va fi mai bine! Sau… îmi va fi mie mai bine?! Poate că nu votez ca majoritatea, deci nu-mi va fi mai bine (pentru că nu vor câştiga cei pe care-i vreau eu), dar… mă sacrific pentru… binele comun?! Haida-de! Ceea ce unul vede “bine comun” altul poate vedea un rău insuportabil… Am trăit destui ani un mare bine comun, mi-ajunge!

Cât de mult contează votul meu obligatoriu când politicienii sunt traseişti de cursă lungă şi aleargă ca gândacii spre partidul cu mai multe fărâmături?! Cum contează votul meu obligatoriu când, prin redistribuire, candidatul pe care l-am votat poate ajunge pe locul doi sau trei?

Apoi… cu cine naiba votez (obligatoriu)? Sunt mereu aceleaşi feţe, aceleaşi caractere! Le ştiu, nu mi-au adus nimic bun! Alegem în continuare dintre ei?! Şi ce rezolvăm?! Ştampilăm rubrica “niciunul” - care va fi tipărită pe buletinul de vot în caz că vor înnebuni total unii şi-o să avem votare obligatorie? În semn de protest, cică, aplicăm ştampila în pătrăţica niciunul! De parcă le-ar păsa politicienilor de protestul meu în cabina de vot! Cât de naiv e acela care crede că politrucianului îi pasă de votul lui?

Alt argument pro obligativitate: nu s-ar mai frauda, pentru că nu se mai pot pune în urne buletine de vot în numele (la număr) celor care au absentat! Haida-de! De parcă ar fi mare greu să palmezi un snop de buletine şi să le înlocuieşti cu cele ştampilate “cum trebuie”. Sigur! Nu se procedează astfel, ci mult mai complicat şi mai cu perdea - dacă vor să fraudeze… Nu pun botul nici la astfel de argumente!

Prezenţa obligatorie la vot pare o chestiune în interesul cetăţenilor (cred că e vorba despre interesul cetăţenilor politicieni)… Gândit… cu spectru larg. Cei interesaţi de puterea politică sunt în avantaj, pentru că la urne se prezintă o mulţime de oameni grăbiţi, o mulţime de oameni ignoranţi sau indiferenţi… care ştampileaza hârtia să scape şi să-şi vadă de ale lor. Se vehiculează ideea că vor fi mai greu de cumpărat voturile! Serios!? Va fi la fel de uşor (sau de greu) doar că vor putea cumpăra mai multe voturi cu 50 de lei (sau mai puțin) bucata pentru că omu’ e obligat să meargă la votare, deci nu mai trebuie să-l şi convingă să se deplaseze şi să-l transporte cu autobuzele pentru a fi sigur că ajunge la secţia de votare. Se economisesc ceva bani la transport şi pot fi distribuiţi pentru voturi… O eventuală fraudare ar deveni legitimă! Aşa că moduri de fraudare sunt - argumentul că se va frauda mai puţin este cel mai slab, în opinia mea, dar dă bine pentru public. În plus, sunt şocante afirmaţii de genul: “se vor cumpăra mai puţine voturi” şi “se va frauda mai puţin” - indirect, au recunoscut ce se poate face.

Şi mai viseaza unii “vot de blam”,  ca sancţiune pentru politicieni… O… mamă! Politicienii români chiar ar fi sensibilizaţi de aşa ceva?! De-ar fi genul am fi avut o clasă politică de calitate.

Dau un vot nul - şi ca mine încă vreo câteva milioane… ŞI?! Se anulează votarea?! Deloc! Câştiga cel care are cele mai multe voturi de la acei puţini care au ştampilat numele unui candidat! Degeaba ne-am prezentat la vot toţi cei cu drept de vot - iese tot cine… trebuie. Pentru că are majoritate? Da! Nu?! Are majoritate, dar ce majoritate jalnică! Şi nu contează că-i jalnică majoritatea lui, ci contează că va declanşa un… cutremur cosmogonic! Şi va putea spune: prezenţa la vot a fost de sută la sută şi am câştigat, deci am susţinere… Pentru că în discursuri nu se vor aminti voturile “de blam”.

Neprezentându-mă la secţia de votare nu-i tot aia?! Oh, nu! :)))

Ce fac dacă e luuungă coada la secţia de votare?! Nu mai votez şi mă amendează?! Şi, apoi, ştiţi cu ce limite de amenzi vin ăştia! Cei care ziceau că se vor sustrage de la recensământul populaţiei sau că nu-şi vor dezvălui CNP unui anonim care le bate la uşă să le ceară date personale erau ameninţaţi cu amenzi de până la 5000 de lei! Duşi cu pluta legiuitorii aştia! Prin amenzi - prin frică de amendă - vor să supună populaţia pentru a-şi realiza interesele! Cuantumul unei amenzi trebuie să fie proporţional cu gravitatea faptei care se sancţionează contravenţional. Nu subminez economia naţională şi nu pun în pericol siguranţa statului dacă nu mă prezint la secţia de votare pentru a ştampila o hârtie… Când politicienii sunt oameni de caracter nu contează câţi cetăţeni merg să voteze.

Nu voi sta vreodată la coadă pentru a vota! N-am stat pentru alimente, n-o să stau pentru a vota!

Alt argument pentru prezenta obligatorie la vot: strămoşii noştri au murit şi pentru dreptul la vot. Unii nu înţeleg deloc - sau mai deloc - anumite noţiuni - şi manipulatorii se bazează pe asta. Da, au murit pentru dreptul la vot, şi nu pentru obligarea mea de a mă prezenta la vot! Sigur, fiecărui drept îi corespunde o obligaţie, dar în acest caz nu e obligaţia de a vota (exercitarea dreptului la vot e obligaţie civică, sigur, dar a cărei neîndeplinire nu poate fi sancţionată deoarece ţine de libertatea mea de a alege dacă mă implic sau nu politic)! Având un drept am şi posibilitatea (libertatea) de a renunţa la acel drept! Am dreptul la vot! Trebuie să rămână perfect legal să pot renunţa la exercitarea acestui drept!

Am un drept, dar am şi libertatea să renunţ la acest drept!

Nimeni nu mă poate obliga să-mi pese ce politicieni reprezintă cetăţenii români… Nimeni nu-mi poate pretinde să fiu interesată cine sunt politicienii din guvern! Chiar dacă ar câştiga alegerile cine vreau eu se poate întâmpla să nu mă mai simt reprezentată şi… am dreptul să mă plâng de prestaţia lor. Aşa că n-am făcut nimic votând! Sau m-am ales cu ce m-aş fi ales dacă nu votam…

Nu mă interesează să fiu obligată la ceva ce consider că am dreptul să refuz! Ştiţi ce zic unii dintre cei care vor vot obligatoriu? “Măcar acum merg toţi la vot. Cel care nu merge la vot nu are voie să se plângă de situaţie daca nu-i convine". Oare care-i logica?

Dacă tot vor să-i credem sinceri şi interesaţi de bunăstarea noastră ar trebui să creeze un mecanism de demitere a alesului care nu mai reprezintă cetăţenii care i-au acordat încrederea. Ar trebui să adopte reglementarea împotriva traseismului politic şi altele de gen… Ar fi şi mai ieftin şi mai cinstit. E enervant să ştiu că am votat pentru X, de la partidul Z şi să mă trezesc că traseistul e acum într-un partid pentru care aş vota doar cu un pistol la tâmplă. Să se interzică participarea (candidatura) celor condamnaţi - cu sau fără suspendare - chiar şi atunci când nu li s-a interzis dreptul de a alege şi de a fi ales – s-ar renunţa şi la argumentul a furat, dar a şi făcut ceva pentru oameni, deci il votez.

Se cer rezolvări serioase, şi obligarea cetăţeanului să voteze nu se numără între ele.

Trei milioane de cetăţeni de ce nu vor să se mobilizeze şi pentru astfel de modificări legislative?

Un fel de concluzie: sa votăm e necesar, deşi nu prea mai avem cu cine; mersul în turmă nu e deloc benefic unei societăţi care nu-i convinsă de necesitatea / utilitatea votării. A ştampila, obligatoriu, un buletin de vot nu-i tocmai democratic - părerea mea.

Sursa foto: https://sites.google.com/site/crowdsourcewiki/home/forms-of-cs/crowd-voting

Ziua Internaţională a Drepturilor Omului

Drepturile omului nu sunt încălcate numai de terorism, represiune sau asasinate, dar şi de structuri economice nedrepte care creează inegalităţi imense. (papa Francisc)

La plenara 317, din 4 decembrie 1950, a Adunării Generala a Organizaţiei Naţiunilor Unite a fost instituită oficial Ziua Internaţională a Drepturilor Omului la data de 10 decembrie; data a fost aleasă pentru a onora adoptarea şi proclamarea de către Adunarea Generală a O.N.U., la 10 decembrie 1948, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

Din anul 1994 România este parte la „Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale” şi se supune jurisdicţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg. In cadrul Uniunii Europene, România a semnat, în decembrie 2007, Tratatul de la Lisabona care conţine „Carta Drepturilor Fundamentale”.

Drepturile omului sunt "de obicei înţelese ca drepturi inalienabile fundamentale la care o persoană are în mod inerent dreptul pur şi simplu pentru că el sau ea este o fiinţa umană." Drepturile omului sunt astfel considerate ca fiind universale (se aplică peste tot) şi egalitare (aceleaşi pentru toţi)

Între drepturile relative garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) se regăseşte şi dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 9):

1. Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor altora.

Art. 14 din Convenţia cu privire la drepturile copilului

1. Statele părţi vor respecta dreptul copilului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi religie.

2. Statele părţi vor respecta dreptul şi obligaţia părinţilor sau, după caz, ale reprezentanţilor legali ai copilului, de a-l orienta pe acesta în exercitarea dreptului sus menţionat, de o manieră care să corespundă dezvoltării capacităţilor sale.

3. Libertatea fiecăruia de a-şi manifesta religia sau convingerile poate fi supusă numai restricţiilor care sunt prevăzute de lege şi care sunt necesare pentru protecţia securităţii publice, a ordinii publice, a sănătăţii şi moralei publice sau a libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altora.

Din Declaraţia asupra eliminării tuturor formelor de intoleranţa şi de discriminare bazate pe religie sau convingere:

Articolul 2

1. Nimeni nu poate face obiectul discriminării din partea unui stat, a unei instituţii, a unui grup sau a unui individ oarecare din cauza religiei sau a convingerii sale.

2. În scopurile prezentei Declaraţii, prin termenii „intoleranţă şi discriminare fondate pe religie şi convingere” se înţelege orice distincţie, excludere, restricţie sau preferinţă fondate pe religie sau convingere şi care au ca obiect sau ca efect să suprime sau să limiteze recunoaşterea, beneficierea sau exercitarea drepturilor omului şi a libertaţilor fundamentale pe bază de egalitate.

Articolul 5 :

1. Părinţii sau, eventual, tutorii legali ai copilului au dreptul de a organiza viaţa în sânul familiei în conformitate cu religia sau convingerea lor şi ţinând seama de educaţia morală conform căreia ei socotesc ca trebuie crescut copilul.

2. Orice copil se bucură de dreptul de a consimţi, în materie de religie sau de convingere, la o educaţie conformă voinţei părinţilor săi sau, după caz, a tuturilor săi legali, şi nu poate fi constrans să primeasca un învăţământ referitor la o religie sau la o convingere împotriva voinţei părinţilor sau a tutorilor săi legali, interesul copilului fiind principiul director.

3. Copilul trebuie sa fie protejat împotriva oricărei forme de discriminare fondată pe religie sau convingere. El trebuie crescut în spirit de înţelegere, toleranţă, prietenie între popoare, pace şi fraternitate universală, de respect al libertaţii de religie sau de convingere a altuia şi în deplina conştiinţă că energia şi talentele sale trebuie să fie puse în serviciul semenilor.

4. În cazul unui copil care nu este sub tutela nici a părinţilor săi nici a tutorilor legali, dorinţele exprimate de acesta, sau orice altă dovadă culeasă asupra voinţei lui în materie de religie sau de convingere, vor fi în mod cuvenit luate în consideraţie, interesul copilului fiind principiul director.

5. Practicile unei religii sau a unei convingeri în care a fost crescut un copil nu trebuie să aducă prejudicii nici sănătaţii sale fizice sau mentale, nici dezvoltării sale complete, ţinând seama de paragraful 3 al articolului prim al prezentei declaraţii.

În Constituţia României, libertatea conştiinţei este consacrată în articolul 29.

Termenul de convingere acoperă diferite domenii ale gândirii şi credinţei: filosofia, concepţiile politice, credinţele. Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie nu înseamnă că se permite sustragerea de la obligaţiile legale ale fiecarui cetăţean în parte.

Libertatea de gândire, conştiinţă, religie este un drept absolut - ceea ce inseamna că nu se poate pătrunde în forul interior al persoanei. Acest drept cuprinde trei elemente: dreptul de a avea convingeri, dreptul de a nu avea convingeri, dreptul de a schimba convingerea.

Acestea fiind scrise, oare cunoaşte cineva o anumită formă de discriminare faţă de liberi cugetători sau faţă de cei care au altă religie decât cea ortodoxă? Ca individ, dacă susţii, de exemplu, construirea unei mega catedrale nu poţi cere statului interzicerea construirii unei mega moschei - reprezentanţii statului ar încălca unele dispoziţii din convenţiile semnate de-a lungul timpului. Individul care susţine predarea religiei ca materie (chiar facultativă) în programa şcolară trebuie să ofere alternativă celor care nu vor să urmeze aceste cursuri - ceea ce nu prea se întâmplă (reprezentanţii statului nu par interesaţi de minoritatatea liberilor cugetători sau a celor care aleg să nu inveţe la şcoală perceptele religioase).

sursa foto: http://internationalbillofhumanrights.com/ (in febr 2021 siteul nu mai exista)

vezi şi:
Consideraţii privind drepturile şi libertăţile fundamentale
Apărarea drepturilor nepatrimoniale

Erasmus din Rotterdam

Erasmus Desiderius din Rotterdam (n. 28.10.1466, 1467 sau 1469, Rotterdam, Olanda - d. 12.07.1536, Basel, Elvetia), a fost fiul neligitim al preotului Roger Gerard.

Un teolog si erudit olandez, unul dintre cei mai importanti umanisti din perioada Renasterii si Reformei din secolele al XV-lea si al XVI-lea, “primul european constient”, dupa cum l-a numit Stefan Zweig in Triumful si destinul tragic al lui Erasmus din Rotterdam.

Deoarece a criticat starile de fapt neconforme din Biserica Catolica a timpului sau a fost considerat precursor al reformei religioase, dar el nu a aderat la protestantism, preconizand in mod consecvent spiritul de toleranta religioasa.

Frecventeaza scolile severe ale ordinelor monahale din Deventer si ‘s-Hertogenbosch iar dupa moartea tatalui intra in manastirea ordinului augustinian din Steyn. In anul 1492 devine preot si lucreaza ca secretar al episcopului din Cambrai, care il trimite la Paris, unde incepe studiul teologiei si filosofiei scolastice. Dezvolta tot mai mult o atitudine critica fata de rigiditatea dogmelor religioase si obtine dispensa de viata in manastire, consacrandu-se studiului limbii si filosofiei grecesti.

Erasmus intelege credinta crestina ca o acceptare - nedemonstrabila - impotriva si mai presus de necesitatea oricarei ratiuni - a lui Dumnezeu devenit om, care moare pentru mantuirea oamenilor si invie dinmorti prin el insusi. Pentru aceasta trebuie schimbata formatia clasica a teologilor si literatilor, lipsiti de sensibilitatea ceruta de scriptura evanghelica. In lucrarile sale Erasmus trimite deseori la studiul izvoarelor originare ale crestinismului; acest fapt a facut sa fie considerat deschizator de drum al reformei protestante, dar el a ramas un catolic consecvent. Atacurile sale impotriva erorilor autoritatilor ecleziastice si superstitiilor i-au adus invinuirea de protestantism din partea Vaticanului. Erasmus isi ilustreaza clar pozitia ideologica in opera De Libero Arbitrio (Liberul Arbitru, 1542), care contine o critica severa a conceptiilor lui Martin Luther asupra lipsei de libertate a deciziilor omului, admitand insa necesitatea unei innoiri a moravurilor bisericesti.

Incepand din 1499 Erasmus calatoreste mult in Franta, Anglia, Italia, Elvetia, unde intra in contact cu cele mai importante personalitati culturale ale vremii si tine numeroase conferinte. In Anglia il cunoaste pe Thomas Morus, caruia ii dedica, practic, opara sa (considerata cea mai importanta) intitulata Elogiul nebuniei sau discurs despre lauda prostiei (Encomium moriae sau Laus Stultitiae 1509), o satira la adresa teologiei scolastice, imiralitatii clerului si a curiei catolice, fiind in acelasi timp o apologie a pasiunii exaltate a adevaratului crestin care-si dedica viata credintei. Elogiul nebuniei e o trecere in revista a credulitatii, infatuarii si vanitatii umane, vicii portretizate si ironizate de autor.

Erasmus preda la Universitatea din Cambridge, in Italia se imprieteneste cu tipograful Aldo Manuzio, iar Universitatea din Torino ii acorda titlul de doctor in teologie. Intre anii 1514-1521 se stabileste la Basel dar in timpul reformei lui Ulrich Zwingli paraseste orasul, revenind ulterior.

Devine cunoscut in anul 1500, cu o colectie de proverbe si zicale latine din Biblie: Collectanea adagiorum. In Manualul ostasului crestin (Enchiridion militis christiani, 1503) defineste crestinismul ca religie morala si interiorizata si combate fastul si abuzurile Bisericii. Desi scrisa initial ca un simplu avertisment etic lucrarea va figura ulterior, in conditiile Reformei, ca manifest si cod de teologie populara.

Intre anii 1517-1524 traduce in latina versiunea greaca a Noului Testament (Novum instrumentum omne), traducere insotita de comentarii critice, superioara ca stil si fidelitate in comparatie cu Vulgata (versiunea latina a Bibliei, a Sfantului Ieronim) aflata in circulatie. Aceasta traducere a noului Testament i-a fost utila si lui Martin Luther ca baza pentru transcrierea in germana a Bibliei.

Lupta lui Erasmus impotriva ignorantei, superstitiilor si structurilor autoritare traditionale a fost caracterizata prin convingerile sale umaniste, in special prin credinta in necesitatea libertatii spirituale.

Din Elogiul nebuniei:

Omul este cel mai nefericit dintre toate animalele, căci este singurul care nu se impaca cu propria-i soarta si incearca sa iasa din hotarele pe care i le-a pus natura.

Cainele nu mananca alt caine; leii nu pornesc razboi; sarpele nu isi atata semenii - e pace intre fiarele veninoase, dar pentru om nu exista o fiara mai periculoasa decat omul.

Prin puterea de a extermina animalele se intelege, de asemenea, ca nu e necesara o putere prea mare pentru a extermina omul.

sursa foto: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Erasmus_rotterdam.JPG

Filosoful libertatii: Jean-Paul Sartre

Omul este ceea ce nu este si nu este ceea ce este. (Fiinta si neant, 1943)

Important nu este sa spui “iata ce au facut din mine”, ci “iata ce am facut eu din ceea ce au facut din mine”. Omul nu e nimic altceva decat scopurile lui, el exista doar in masura in care se realizeaza pe sine, prin urmare el nu e nimic altceva decat suma actiunilor sale, nimic altceva decat ceea ce este viata sa.

*

sursa 

Jean-Paul Charles Aymard Sartre (21.06.1905, Paris - 15.04.1980, Paris) a fost filozof francez, reprezentant al existentialismului, prozator (Premiul Nobel 1964, pe care l-a refuzat), dramaturg, jurnalist si militant social, influentand profund nu doar generatia de imediat dupa cel de-al 2-lea razboi mondial ci si urmatoarele.

Tatal moare cand el avea varsta de un an si e crescut de mama si de bunicul matern, intr-o familie de burghezi instariti si conservatori. In anul 1915 mama se recasatoreste si familia se muta. Jean-Paul studiaza la École Normale Supérieure din Paris (intre anii 1924-1929), concentrandu-se in special asupra psihologiei, sociologiei si filosofiei, fiind influentat de opera lui Henri Bergson. In aceasta perioada o cunoaste pe Simone de Beauvoir alaturi de care va fi toata viata desi cand se desparteau, cand se reuneau - despartirile fiind caracterizate de libertatea reciproca a implicarii, libertate pe care amandoi o asumau plenar.

*

Ideile lui nu sunt neaparat noi. De exemplu, preia de la Edmund Husserl ideea libertatii si de la Martin Heidegger ideea existentialismului, reusind ceva nou, profund. Atat teoriile lui, cat si romanele, eseurile sau piesele pe care le-a scris constituie sursa de inspiratie pentru literatura moderna.

In opera sa filosofica centrala (Fiinta si neant, 1943) expune filosofia si morala existentialista, cum intelegea el conceptul “a fi”, punand capat unor speculatii naïve asupra acestei doctrine filosofice.

Ideile privind “existentialismul umanist” pe care Sartre il expune in eseul Existentialismul este un umanism (1946) apar si in seria de romane Drumurile catre libertate (3 volume, 1945-1949: Varsta ratiunii, Amanarea, Cu moartea in suflet).

Omul nu e nimic altceva decat ceea ce face din el. (Existentialismul este un umanism, conferinta publica, 1946).

Nu esti un om atata vreme cat n-ai gasit ceva pentru care ai accepta sa mori. (Varsta ratiunii, 1945).

Un alt citat care imi place: Cand bogatii se razboiesc intre ei, saracii sunt cei care mor…

In 1948 afirma ca literatura nu mai este o activitate personala pentru autor, in lucrarile caruia primeaza descrierea personajelor si a situatiilor, ci concluziile care pot fi formulate trebuie sa se refere la libertatea omului, fiind un angajament pentru autor. Literatura este angajament; creatia artistica este activitate morala.

Esenta omului este libertatea de a alege. Omul este condamnat sa fie liber, isi alege libertatea, esenta, si-n aceasta consta maretia, disperarea si nelinistea lui.

Cam din perioada sfarsitului celui de-al doilea razboi mondial Sartre inclina tot mai mult spre ideologia de stanga sau de inspiratie marxista - si manifesta (mai ales intre anii 1951-1954) o simpatie deschisa pentru comunism ca societate alternativa, dar si faţa de Uniunea Sovietica, fapt care il indeparteaza de unii dintre prieteni, intre care Andre Gide, Albert Camus, Andre Malraux. Totusi, dupa ce armata sovietica reprima violent revolta anticomunista din Ungaria (1956), el condamna imediat represiunea si se distanteaza de partidul comunism francez, dar continua sa faca vizite private in Uniunea Sovietica, in China si Cuba comunista. Abia dupa inabusirea, de catre puterile semnatare ale Tratatului de la Varsovia (1968), a “socialismului cu faţa umana” din Cehoslovacia, Sartre se distanteaza total, printr-o condamnare ferma si definitiva, de asa-numitul “socialism real”, dar ramane un militant de stanga, un intelectual impotrivindu-se discursului autoritatii.

In 22 octombrie 1964, Academia Suedeza i-a oferit lui Jean-Paul Sartre Premiul Nobel pentru literatura, chiar daca scriitorul francez ceruse printr-o scrisoare retragerea sa de pe lista cu cei nominalizati. Un membru al Academiei anunta oficial: „Premiul Nobel din acest an a fost atribuit scriitorului francez Jean-Paul Sartre pentru opera sa care, prin spiritul de libertate si prin cautarea adevarului pe care le reprezinta, a exercitat o vasta influenta asupra epocii noastre.”

Astfel, Sartre s-a vazut nevoit sa refuze din nou premiul:

Motivele personale sunt urmatoarele: refuzul meu nu e un act improvizat. Am refuzat intotdeauna distinctiile oficiale. Dupa razboi, in 1945, cand mi s-a propus legiunea de onoare, am refuzat desi aveam prieteni care erau în guvern. La fel, n-am dorit niciodata sa intru in Collège de France asa cum mi-au sugerat unii dintre prietenii mei. (...) Nu e acelasi lucru daca semnez Jean-Paul Sartre sau daca semnez Jean-Paul Sartre laureat al premiului Nobel. (...) Un scriitor trebuie sa refuze sa se lase transformat in institutie, chiar daca acest lucru are loc sub formele cele mai onorabile, cum este cazul acum.

Uzat de o supraactivitate literara si politica, de consumul de tutun, alcool sau amfetamine (dupa propria-i marturisire, ajunsese la un tub de 20 de pastile pe zi pentru a putea sa scrie in ritmul dorit), intr-o zi isi pierde cunostinta. Este nevoit sa-si diminueze orele si ritmul de munca. Vederea ii slabeste tot mai mult, iar in plimbarile sale nu mai poate face mai mult de un kilometru pe zi.

Jean-Paul Sartre moare in 15 aprilie 1980 la spitalul Broussais din Paris, in urma unei embolii pulmonare. Stirea mortii sale provoaca o vie emotie in toata lumea. Zeci de mii de oameni, veniti de pe toate meridianele, vor insoti cortegiul funerar pâna la cimitirul Montparnasse din Paris pentru a-i aduce ultimul omagiu. A ramas faimoasa remarca unui tanar catre tatal sau la sfarsitul acelei zile: „Am fost la manifestatia impotriva mortii lui Sartre”.

Sursa, intre altele: wikipedia.

Cateva citate din operele lui J.P.Sartre scrise de Carmen la “comentarii”

♦ "Atunci când trăieşti, nu se întâmplă nimic. Decorul se schimbă, oamenii intră sau ies, asta e totul. Începuturi nu există niciodată. Zilele se adaugă la alte zile fără rimă şi fără motiv, e o adiţiune interminabilă şi monotonă. Nici sfârşit nu există." - Fiinţa şi neantul 

♦ "A fi mort înseamnă a ajunge prada celor vii."
♦ "Dacă eşti singur atunci când eşti numai cu tine, înseamnă că eşti într-o proastă companie."
♦ "Când o victorie este povestită în amănunt, nu mai ştii ce o deosebeşte de o înfrângere." - Diavolul şi Bunul Dumnezeu
♦ "Ce haioasa e tineretea, pe dinafara sclipeste si pe dinauntru nu simte nimic!" - Caile libertatii (vol. 1 - 'Varsta intelepciunii')
♦ "Revoluţionarul este individul care doreşte să schimbe lumea şi o depăşeşte în sensul viitorului către o ordine a valorilor pe care o inventează."