La loto doar cu buletinul

După credit doar cu buletinul a venit rândul biletului loto doar cu buletinul (din luna februarie a.c., dacă am înțeles bine). Ieri am aflat că cine vrea să cumpere un bilet de la Loteria Română trebui să prezinte actele la înregistrat într-o bază de date.

Politicienii din Ro au ieșit din facultatea mintală? Doar întreb; nu afirm. Cum să fii obligat să-ți dai toate datele de identificare atunci când cumperi un bilet? Nume, prenume, adresa, cod numeric personal (CNP)... Cine bagă mâna în foc că nu se poate manipula sistemul, că baza de date nu poate fi folosită în alte scopuri decât cele declarate?! Să mai zic de încălcarea legislației privind datele cu caracter personal (GDPR)?! Și asta nu doar pentru că politrucii au scris în legea lor să fie stocate datele cel puțin (!) cinci ani în timp ce legea normală scrie cel mult nouă luni, dar preferabil cât mai puțin timp.

Și pentru loz în plic trebuie prezentat actul de identitate pentru înregistrare?

Motivul pentru care legea privind jocurile de noroc ar fi fost modificată în acest fel: combaterea dependenței de jocuri de noroc! Cică, vor să interzică dependenții de jocuri de noroc... Când este o persoană considerată dependentă de jocuri de noroc? Cine hotărăște asta? Vânzătorul de bilete loto/jetoane?

Dacă baza de date nu e una comună pentru toți cei care oferă astfel de servicii (am dedus că nu e, dar or fi rezolvat) oricine poate lua sălile la rând...

În viziunea unora, pare că mărirea numărului de săli/agenții unde se poate juca e o metodă prin care se descurajează dependenții... Altfel, de ce-or răsări așa multe astfel de locuri, din trei în trei clădiri? Cică, vor să mute sălile cu jocuri de noroc la margine de oraș, să-i salveze pe minori și pe dependenți... Ăhăă.

Alt motiv. Cică vor să protejeze minorii. Tot pentru protejarea minorilor, online, e posibil ca toți consumatorii de internet să fie obligați să dea fel și fel de date personale dacă vor să-și păstreze/deschidă un cont online – dacă legea propusă de femeile din partidul liberal ar fi votată vreodată.

Pentru a afla dacă o persoană e minoră e suficient să citească vânzătorii de bilete/jetoane actul de identitate, nu trebuie să înregistreze datele tuturor celor care joacă la loto.

Ce-or urmări, cu adevărat, prin așa lege? De grija oamenilor nu se agită ei! Copiilor li s-au vândut jeleuri cu HHC, pentru dependenții de jocuri nu există tratament specializat subvenționat... Multe școli și spitale stau gata să cadă... Inflația e aproape de cer; veniturile cetățenilor sunt tot mai mici și taxele tot mai mari...

Vor CNP-uri pentru alegerile de anul viitor? Vor să știe cine nu locuiește la adresa din act? Vor să aibă o bază de date din care să știe care funcționari/gestionari etc. ar putea fi indezirabili? Vor să le fie (și) mai ușor celor de la fisc să urmărească banii prin conturile oamenilor? Vor să știe dacă cei care primesc ajutor social cheltuiesc banii la păcănele? De ce nu și asemenea bază de date pentru cei care cumpăra tutun, alcool, sucuri cu zahăr și ale produse nesănătoase? Oh! Poate tocmai le-am dat idei, și-o să putem cumpăra alimente numai cu rețetă de la nutriționist.

Acest text este scris în urma unui schimb de mesaje cu Suzana, la o postare anterioară. Credeam că vor să verifice una-alta, dar ei înregistrează în baza de date pe toți cei care cumpără un bilet loto. Cumperi un bilet într-un an și datele tale personale sunt acolo cinci ani (dacă n-or fi corectat legea, ulterior, și sub acest aspect, și rămâi acolo între 30 de zile și 9 luni).

Grija liberalelor pentru copii

De curând, femeile liberale – Organizația Femeilor Liberale (OFL), altfel spus – au ajuns la concluzia că sunt în pericol copiii, online, iar părinții nu au pârghii legale să își impună voința asupra activității copiilor, pentru binele acestora din urmă.

Ca să arate că fac și ele ceva, la Școala de vară, la mare (7-9 septembrie a.c.) – femeile din partidul zis Liberal – au ieșit la rampă c-o inițiativă legislativă privind siguranța copiilor în mediul online. Siguranța copiilor în viața de cu zi au rezolvat-o: nu mai sunt copii care abia au ce să mănânce de trei ori pe zi, nu mai sunt copii care merg pe jos la școală, mulți kilometri, indiferent de anotimp, nu mai sunt copii care învață în clădiri care stau să cadă și/sau școli în care nu au sursă de încălzire și/sau WC în incinta clădirii școlii, fiind nevoiți să meargă în fundul curții, și nu au apă curentă. Au rezolvat și problema cadrelor didactice, problema manualelor și toate celelalte probleme care pun în pericol sănătatea, integritatea și, uneori, chiar viața copiilor. Și atunci și-au îndreptat atenția spre mediul online.

Au numit campania Protejăm viitorul! Prin aceasta vor să încurajeze un dialog cu toți factorii de decizie sau grupuri interesate: părinți, profesori, copii, societate civilă, psihologi și medici, firmele din big tech, instituții ale statului sau decidenți politici. Zice, președinta OFL, senatoare:

În felul acesta vrem să le oferim părinților un instrument prin care să aibă ei puterea de a stabili ce au voie și ce nu au voie să facă proprii copii în spațiul online.

Până la această lege părinții nu au puterea de a stabili ce au voie să facă, online sau nu, copii lor?

Constituția României amintește despre Protecția copiilor și tinerilor, despre drepturile lor și ale părinților. Autoritatea părintească este reglementată în codul civil; sintagma autoritate părintească desemnează ansamblul de drepturi și îndatoriri ce revin părinților pentru protecția copilului, atât în persoana acestuia, cât și în bunurile sale. Se face referire la autoritatea părintească și în Legea 272/2004, privind Drepturile copilului. Mai exista COPPA - Children's Online Privacy Protection Act, adică Legea privind protejarea confidențialității online a copiilor.

E o realitate: copiii pot fi în pericol navigând online. Oare, n-ar fi mai bună educația în acest sens în locul unei noi legi prin care obligi părinții să-și dea acordul expres pentru ca minorii sub vârsta de 16 ani să-și facă un cont/să acceseze diverse platformede socializare? Doar întreb. În plus, la cât de inventivi sunt adolescenții (și nu doar ei), n-ar reuși ei să ocolească filtrele pe care liberalele le vor impuse printr-o nouă lege?! Știu ele, oare, că există, deja, reglementări de gen? Doar întreb.

Apoi: ce înseamnă acordul expres al părinților? Cum ar face ei asta? In proiectul de lege al liberalelor nu scrie decât că amănuntele de gen vor fi reglementate prin ordin de ministru. Exercițiu de imaginație: copilul X vrea cont pe site-ul cutare (sau vrea doar să citească/vadă ce e pe acolo, fără a-și face cont). Trebuie să-și dea acordul expres părintele / tutorele? Cum? Trimite către acel site copiile documentelor de stare civilă? Pe FB, pe YT, să zicem, dacă vor cont adolescenții / copiii.... Părinții vor trimite acte de stare civilă? Vor fi nevoiți să-și cumpere semnătură electronică? Cum va fi verificat consimțământul explicit al părinților?

Desigur, există mai multe variante: părintele va trebui să folosească un card de credit/de identitate, eventual, un număr de telefon la care să fie sunat (audio-video) și altele asemenea. Dar! În funcție de metoda de identificare a părinților, pot exista diferite probleme: părinții nu au timp să îndeplinească procedura; părinții nu vor să dea atât de multe date personale către siteuri; unii părinți nu știu cum să procedeze, alții s-ar putea să nu aibă un card; sunt copii care nu sunt crescuți de părinți dar nu s-a instituit tutela; unii copii pot avea nume diferit de al părintelui care îi are în grijă s.a.m..d. În plus! Dacă un părinte nu poate, nu vrea etc. să ofere acest acord înseamnă că toți copiii cu vârsta sub 16 ani care au azi conturi online vor pierde accesul. Ce reacție credeți că vor avea?

Părinții își dau acordul ca minorii sub vârsta de 16 ani sa aibă cont pe platforma de socializare X, dar:

1. Copilul ar putea să fie victima bullying-ului, a traficanților de oameni sau de droguri.

2. Părinții ar putea să nu înțeleagă foarte bine care e tema unei platforme sau alta și să-și dea acordul în necunoștință de cauză.

Or mai fi și alte puncte, dar ce se întâmplă în astfel de cazuri? Copilul răpit nu mai e căutat pentru că și-a dat părintele acordul să aibă cont pe undeva? Părinții vor fi trași la răspundere pentru că și-au dat acordul?

Din câte milioane de copiii or avea azi conturi pe aiurea, fără acordul părinților, un procent nu tocmai mare de copii au probleme grave online – de-ar fi foarte mulți bănuiesc că ar fi interzis accesul total – cu sau fără acordul părinților.

Sunt o mulțime de întrebări tehnice la care mi-ar plăcea să aflu răspuns de la membra liberală care a prezentat public proiectul de lege... In proiectul de lege nu existălămuriri, ci doar trimiteri la ce vor face alții dacă - prin absurd, din punctul meu de vedere - proiectul va primi girul unor părințiși va fi - prin absurd - votat de parlamentari.

Liberala care a prezentat public proiectul acesta ne spune că și alte state au astfel de legi: Franța, Germania, Marea Britanie, S.U.A. (doar câteva state de aici au o astfel de lege) Ce nu ne spune: vom fi nevoiți să oferim online tot mai multe date personale, pentru că, implicit, pare că ni se vor cere date câte în lună și în stele să dovedim că nu suntem minori. Nu ne spune nici câte discuții sunt pe marginea acestor legi în statele unde există – inclusiv despre dreptul la libera exprimare a copiilor.

Mai zice reprezentanta liberalelor:

Foarte mulți părinți cer un act normativ care să reglementeze ceea ce pot face copiii pe internet. (...) Acest proiect legislativ – care se află încă în faza incipientă a unei dezbateri publice – este cerut de societate.

Oare, societatea nu cere, mai întâi - sau în paralel - protejarea copiilor în real? Doar întreb.

În opinia inițiatoarelor, o astfel de lege e menită să rezolve trei probleme uriașe (nu-mi aparține exprimarea) cu care ne confruntăm în societatea modernă:

1. Efectele psihologice și neurologice nocive pe care supraexpunerea la ecrane și dependența de online le generează în rândurile copiilor, mai ales a celor de vârste fragede.

Ok. Nu tot ei, politicienii – de grija copiilor – susțineau ca toți copiii să învețe folosind tableta, laptopul etc. și mai puțin manualele fizice? Când citesc lecțiile pe un ecran nu se supraexpun?

2. Unele platforme sociale s-au transformat în locuri pline de activități infracționale grave, cărora copiii le cad pradă.

Haida-de! Parcă numai platformele sociale! Cică, zice liberala, foarte mulți își procură drogurile prin intermediul unor tipuri de social media... Dacă vor cere acordul explicit al părinților cei care vor droguri vor avea acces mai greu?! Oamenii aceștia chiar nu au idee ce-i posibil cu tehnologia? Chiar cred aceste persoane că un copil/adolescent fără conturi online – cu sau fără acordul expres al părinților – nu va obține ceea ce vrea?

Tot pe platformele sociale - se mai zice in discurs - se întâmplă adesea să acționeze grupuri de trafic de carne vie... Pfoaaa! În momentul în care părinții își vor da acordul expres copiii lor vor fi salvați!

La fel cum cea mai mare parte a bullying-ului se desfășoară online - se argumentează in continuare. Uau! O lege care pretinde părinților acord expres pentru conturile / accesul online al copiilor va eradica / reduce bullying-ul, online sau nu! Adică să cred că... in cazul in care o mie de copii au cont pe site-ul X (cu acordul părinților, evident!) bullying-ul nu va mai fi bullying pe acel site. Serios?

Avem cazuri de șantaj și de pedofilie sau pornografie infantilă- se mai spune. Cum ar rezolva acordul expres al părinților – măcar un pic! - aceste porcării? Politiciencele acestea chiar n-au idee câte cazuri de pedofilie au fost supuse judecății și pedofilii au scăpat total sau foarte ieftin, în real? Le invit să citească doar site-ul Dela0 (https://beta.dela0.ro/), dacă mai mult n-or putea. Sau, mai recent (septembrie a.c.): un cadru didactic predă/preda la două instituții de învățămant dintr-un oraș din Ro deși numele lui apare in registrul infractorilor sexuali.

3. Mediul online a devenit un catalizator al comportamentului teribilist. Din dorința de validare socială, mulți oameni (printre ei și copii) fac lucruri periculoase sau ilegale (...)

Urmează câteva exemple mediatizate pe larg in ultimul timp (la câte fac adolescenții și fără mediul online nu se pune, desigur). Un exemplu tot copiez aici: acte de violență explicită sau de infracțiuni cu tentă sexuală. Infracțiuni cu tentă sexuală?! Sunt sau nu sunt agresiuni sexuale (infracțiuni contra libertății și integrității sexuale)...  Unii, din dorința de validare politică, vin cu idei de legi inutile.

Ce propun femeile liberale?

Un proiect de lege care instituie măsuri eficiente și adaptate noilor realități (n.b. fie vorba: realitățile astea noi sunt vechi de mulți ani), pentru a crea un mediu online mai sigur pentru minori, cu prevederi clare pentru copii, părinți și furnizori de servicii online.

Altfel spus, vor să le impună părinților – și copiilor - unele prevederi. Vor sancționa părinții dacă nu știu să folosească un computer sau alt dispozitiv pentru a-și da acordul? Vor suferi copiii.

Obiectivul principal (...) este de a oferi mai multă putere părinților pentru a controla ceea ce fac copiii lor în mediile digitale. Este vorba de un control parental real care nu poate fi exercitat în lipsa unor reglementări exprese.

Pfuuu! Altfel spus, părinții nu își pot exercita autoritatea părintească (n-au control parental real!) în materie dacă nu au o astfel de lege?! Ha! Părintele poate (și are dreptul!) să supravegheze activitatea copilului său atât în mediul online cât și în real. Există, de mai mult timp, diferite metode prin care părintele care vrea poate controla / interzice ce face copilul său minor online.

Legea prevede o abordare triplă: acord parental explicit, responsabilizarea furnizorilor de servicii online și supravegherea de către autoritățile statului:

1. Până la vârsta de 16 ani minorii pot crea și utiliza conturi online doar cu acordul parental.

Zic și io: minorii aceștia nu pot accesa site-uri fără să aibă un cont? Pot! Nu pot accesa site-uri folosind contul altuia? s.a.m.d.

2. Se va institui un set de obligații pentru furnizorii de servicii online: filtre automate privind materialele care pot avea un conținut dăunător pentru dezvoltarea sănătoasă a minorului, adecvarea conținutului pentru siguranța minorului și eliminarea oricărui conținut cu caracter publicitar destinat copiilor.

Doar întreb: cum va fi în cazul unui magazin online? Copilul nu ar putea face cont pe un site de gen – teoretic – dar nici să viziteze site-ul n-ar avea voie fără acordul expres al părinților? Pe site-uri pentru jucării și altele destinate copiilor (sau nu) sunt reclame destinate copiilor (în ce sens conținutul să nu aibă caracter publicitar destinat copiilor? e un sens prea larg)

3. Autoritatea Națională pentru pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (ANARC) va verifica respectarea obligațiilor instituite.

Hm. De fapt, pare că ei vor un control mai aprofundat asupra vieții private. Altfel ce să supravegheze în plus autoritățile statului? Furnizorii de servicii online au cam implementat diferite filtre pentru protejarea minorilor – să-i supravegheze statul pe ei!

De ce cred aceste persoane că o astfel de frecție la picior de lemn este o soluție bună?

Zic politiciencele:

1. Mai multă siguranță pentru copii.

2. Responsabilitate partajată (furnizorii de servicii, părinți, autorități publice).

3. Mai bună reglementare (ANRC ar putea face verificări periodice, iar responsabilitățile și sancțiunile pentru furnizori online ar fi clare).

Zic și eu: părinții pot fi excluși, practic, din această lege – e între furnizori și stat în fond. Mai ales că nu toți părinții pot/știu să facă ce le va pretinde statul printr-o astfel de lege.

4. Educație digitală – legea încurajează o mai bună înțelegere a pericolelor online și promovează educația digitală atât pentru copii cât și pentru adulți.

Acest punct 4 ar fi de râs în hohote, dacă n-ar fi de plâns (chiar și plâns de milă, cu astfel de politicieni). Ei fac educația prin norme imperative! Oare, își amintesc acești deținători de funcții strălucite că există un cod penal, un cod rutier și etc. multe legi și coduri ale căror prevederi nu rezolvă mare lucru acolo unde nu este educație?! De ani și ani sunt aceste coduri și legi; și...? Ar putea conștientiza pericolele un om educat – dar nu prin norme imperative!

Persoana liberală încheie, cu hotărâre: Siguranța online a copiilor noștri nu e negociabilă!

De acord, dar... Cum au rezolvat siguranța copiilor offline? Ce-ar fi să se ocupe de siguranța copiilor în școli, în spitale, în instituții de îngrijire s.a.m.d.?

Nu reușesc să înțeleg de ce înainte de a veni cu legi practic inutile nu insistă să fie aplicate cele care există.

Poate că nu mai văd pădurea din cauza copacilor, dar inițierea unei astfel de legi mă duce cu gândul la vorba aia: Mircea, fă-te că lucrezi!

Acesta este punctul meu de vedere, exprimat la vedere și argumentat cum m-am priceput. Prefer să nu fiu victima mirajului celor care promit să mă apere, să apere copiii...

Cei care au un punct de vedere cu privire la o astfel de lege îl pot exprima la adresa de mai jos, unde pot citi cele vreo șase articole ale proiectului de lege (formularul e la finalul paginii):

https://campanii.pnl.ro/protejam-copiii-online/

Risc seismic. Evacuare forțată

Prin anul 1994 s-a venit cu ideea expertizării tehnice a construcțiilor cu risc seismic și pentru cele expertizate, constatate că au risc seismic I (adică risc de prăbușire totală sau parțială) s-a apelat la „bulina roșie”. Urmau consolidările. Unele clădiri au fost consolidate. Probabil că există și oameni mulțumiți, dar pe unii i-am auzit reclamând că le-au fost, efectiv, stricate apartamentele. Dacă proiectul va deveni lege, bulinele vor fi înlocuite cu panouri de avertizare la intrările în spațiile respective, după primirea raportului de expertiză tehnică.

Consolidările s-au oprit din mai multe motive, între care cel mai important: oamenii nu voiau să-și părăsească locuințele pe termen de... Cât timp le ia, în general, constructorilor din Ro să termine ceva atunci când sunt plătiți de stat?! Dar consolidările nu sunt plătite tocmai de stat! Fiecare cetățean care „beneficiază” de consolidarea imobilului va trebui să plătească în rate toată afacerea, în termen de 25 de ani (șeful guvernului tehnocrat și acoliții lui, în 2017, voiau că termenul să fie de 5 ani). Cinci ani e perfect; nu?! În imobilele cu mare risc seismic stau numai bogătași! De n-ar fi plini de bani de ce ar sta în astfel de imobile? După ce-au terminat ratele la cumpărarea apartamentelor și-au trăit viața tot mai greu (cei mai mulți) iar acum, bătrâni sau aproape ajunși la bătrânețe, cu pensii de mizerie, vor avea de plătit rate pentru consolidare. Numai gândul că vor fi mutați cu forța din casele lor i-ar putea ucide pe vârstnici!

Se instituie ipoteca (în beneficiul statului, probabil) pe imobilele acestea și proprietarii trebuie să-și plătească ratele conform calculului „per suprafață locuință”. Se va pune poprire pe veniturile proprietarilor (pensii, salarii)? Ce se întâmplă în cazul celor care trăiesc din „venitul minim garantat” sau pensii atât de mici încât ar rămâne fără bani de utilități și/sau strictul necesar? Ce se va întâmpla în cazul imobilelor despre care e posibil să se constate că e mai mare daraua decât ocaua (adică, e mai ieftin de demolat decât de consolidat)?

„Tehnocrația” a leșinat, a fost lăsată baltă ideea. „Social-democrația” și ceva „tehnocrație” au fost resuscitate, ideea a-ncolțit din nou: prin proiectul de lege, în dezbatere publică, aflat pe masa deputaților de azi. Camera deputaților e forum decizional (senatorii au votat proiectul de lege în 2018).

Clădirile multietajate cu destinația principală de locuință vor fi incluse în programul de reabilitare seismică dacă întrunesc cumulativ următoarele criterii:

a) prezintă un regim de înălțime de minimum P+3 etaje și minimum 10 apartamente;

b) valoarea de vârf a accelerației terenului pentru proiectare la cutremur a(g), potrivit hărții de zonare a teritoriului României din Codul de proiectare seismică P100-1, este mai mare sau egală cu 0,20 g (risc de prăbușire totală sau parțială la un eventual cutremur)

Nu știu să "traduc" a doua condiție. 

Expertizarea tehnică a clădirilor cu destinația de locuit sau a altor spații publice, precum săli de spectacol, de expoziții, de lectură, spații pentru comerț, structuri turistice de cazare și alimentație publică, se va face la solicitarea proprietarilor, dar un rol important în identificarea clădirilor susceptibile să intre în programul de reabilitare seismică va reveni primăriilor. Intră în program construcțiile de dinainte de anul 1978.

Ce scrie în proiectul de lege

Proprietarii nu se vor mai putea opune consolidării. Primarul (nu el, personal, dar să fie mai scurt) notifică proprietarul că trebuie să se mute; apoi îl renotifică, apoi obține de la judecător o ordonanță președințială pentru evacuare și „specialiștii în evacuări” încep să-i scoată omului din casă ceea ce acesta crede că are nevoie să ia cu el în locuința temporară, până la terminarea consolidării imobilului, restul e depozitat „în locuri sigure”. Evacuarea se va dispune în cazurile în care nu se poate proceda la restrângerea folosinței încăperilor.

Plata pentru mutat și chiria vor fi plătite din banii localității în cauză. Fiind proprietar, nu-l pot pune pe om să plătească el chiria, ci doar întreținerea și utilitățile la noua locuință.

Autoritățile administrației publice locale vor asigura spațiile necesare depozitării, în condiții de siguranță și cu asigurarea accesului proprietarilor, a bunurilor materiale care nu pot fi mutate în locuințele de necesitate.

Întrebări. Au cea mai vagă idee unde vor depozita, în condiții de siguranță și accesibil, bunurile oamenilor? Cine plătește mutatul înapoi, în locuința proprietate?

Pe întreaga durată a derulării acțiunilor privind reducerea riscului seismic, proprietarii vor sta pe unde-i mută primarul...

Întrebări. Câți ani va dura consolidarea? În unele cazuri poate dura mai mult, în altele mai puțin, în funcție de complexitate, evident... Vor mai apuca vârstnicii să revină în casele lor? Unde-i mută cu forța pe proprietari, când e cazul de evacuare? În apartamentele din blocurile noi care nu sunt încă la vânzare sau n-au putut fi vândute, mai ales în ultimi doi ani, și care se „uzează” prin nefolosință? Le pasă autorităților că oamenii pe care-i mută forțat vor fi departe de medicul de familie, de farmacii, de alte magazine de unde se aprovizionează?

Altă precizare din lege: înstrăinarea locuințelor aflate în clădirile reabilitate seismic este interzisă pe o perioadă de 25 de ani, ea putând fi vândută doar dacă se rambursează costul lucrărilor.

Nu se abțin „autoritățile” să mai sape pe sub orașe (mai ales pe sub capitală), tocmai pentru că sunt în zona seismică periculoasă și/sau au clădiri cu risc seismic mare. Pare ceva de genul "modernizare cu orice preț". Consolidează clădirile vechi și permit construirea de blocuri pe dealuri lutoase, permit construirea de blocuri înalte și foarte înalte în zone cu grad mare de risc seismic. Au permis modificarea spațiilor – în cazul societăților comerciale – în aproape orice clădire (de câțiva ani au evacuat societățile comerciale de pe la parterul clădirilor de locuințe cu risc seismic mare). Societățile comerciale de la parterul blocurilor mai vechi (în special) se tot schimbă și, care cum vine, se apucă de „reconfigurat” spațiul și-i dau cu spartul de vibrează ferestrele. Când un astfel de imobil ajunge să fie expertizat și se constată riscul seismic mare proștii de proprietari n-au decât să plătească și să plece cu cortul până le e consolidat imobilul.

Toate aberațiile astea mă determină să cred că faza cu „reabilitarea seismica” e doar motiv pentru a sifona căruțe cu bani. Ar trebui să înceapă (și) cu eliberarea autorizațiilor de construire și altele de gen așa cum scrie la carte.

Pare ca nu are logică afacerea aceasta... Bine, dacă nu-i zic logică faptului că politicienii vor să-i oblige pe oameni să trăiască în caz de cutremur. Nu sună a „tun imobiliar” afacerea? Doar întreb, nu afirm. 

Propagandiștii acestei legi își încep textele și cuvântările cu fraze gen „tuturor ar trebui să ne fie frică de cutremur”; „știm ce dezastru a lăsat în urmă cutremurul din 1977”; „clădirile se învechesc și tot mai puțin fac față unui cutremur” – bine că fac față săpăturilor cu foreza!

Pe larg:

https://jurnalul.ro/bani-afaceri/constructii-proprietati/reabilitarea-seismica-a-cladirilor-evacuarea-cu-forta-a-proprietarilor-si-bani-de-la-primarii-pentru-acoperirea-cheltuielilor-cu-mutatul-892748.html

https://www.contributors.ro/cum-deblocam-procesul-de-consolidare-a-cladirilor-cu-risc-seismic-3-propuneri-inovatoare/

Proiectul de lege poate fi citit aici:

http://www.cdep.ro/comisii/administratie/pdf/2018/rp376_16.pdf

Imagine de Dmitry Abramov de la Pixabay

Legile de la Nürnberg și nu numai

Germania n-a ajuns o dictatură nazistă peste noapte; totul s-a întâmplat cu pași mici, pe fondul crizei economice (și nu numai) care a urmat primului război mondial (1914-1918). Mare criză economică mondială (Marea Depresiune, 1929-1933) i-a fost foarte utilă unuia ca Hitler. Crizele social-economice sunt favorabile ascensiunii tiranilor și instaurării dictaturilor.

În general, o criză serioasă începe cu o criză a prețurilor, apoi e ca într-un joc cu piese de domino: criza prețurilor atrage criza veniturilor urmată de criza consumului; criza producției atrage criza locurilor de muncă și șomajul și se ajunge la criza finanțelor statului și, inevitabil, se ajunge la neîncrederea în cei care administrează statul. Inflația și șomajul ating cote greu suportabile, pe scurt. O astfel de situație duce la o criză de alterare a stării de spirit a unei populații sărăcite și criza morală este doar la un pas. Azi, unei părți a populației i se interzice ceva; mâine, o parte a populației este obligată la ceva și tot așa, câte un pic, să nu bată la ochi.

Istoricii sunt de părere că Marea Depresiune a avut un rol important în declanșarea celui de-al doilea război mondial.

Conjunctura social-politică în Germania

În toamna anului 1918 împăratul Wilhelm al II-lea a demisionat, determinat de înfrângerea din primul război și mișcările revoluționare interne – a plecat în exil, în Olanda. Socialiștii au preluat puterea și au proclamat republica. Pentru a împiedica invadarea țării au semnat armistițiul impus de cei care au câștigat războiul, ceea ce le-a atras ostilitatea naționaliștilor care refuzau să recunoască această înfrângere. Tratatul de la Versailles stipula că Germania urma să renunțe la mai multe dintre teritoriile sale, să demilitarizeze Renania, să plătească reparațiile de război și să suporte unele sancțiuni economice. Mulți germani au perceput tratatul ca o umilire, mai ales articolul în care Germania era declarată responsabilă pentru război. Condițiile sociale, politice, economice de după război au fost exploatate de Hitler în scop politic.

Între 1924-1925 țara își mai revenise după recesiunea cauzată de pierderea primului război mondial. În 1925, Mareșalul Paul von Hindenburg, candidatul dreptei, a câștigat alegerile prezidențiale și regimul (democratic) s-a consolidat. Germania devenise republică prin Constituția din 1919; era republică federală, cu landuri care aveau fiecare Adunare constituantă proprie aleasă, aveau un guvern de land. Landurile aveau unele prerogative în domeniul poliției, al cultelor, al culturii și educației, dar adevărata putere era statul federal, puterea fiind împărțită între Parlament și președintele Republicii. Era un stat descentralizat.

În 1929 a început „marea depresiune”. Șomajul a crescut enorm – în 1932 ar fi fost afectați de șomaj circa 6 milioane de germani.

Între 1929-1933 a crescut influența național-socialiștilor. Societatea oscila între comuniști și naziști (Partidul Muncitoresc German Național-Socialist – NSDAP, condus de Hitler din 1921). Comuniștii nu colaborau cu socialiștii (moderați) aflați la putere pentru că în 1919 aceștia au înăbușit insurecția spartakistă (a comuniștilor). Sponsorizat de unii mari industriași germani, profitând de dezbinarea stângii politice, partidul lui Hitler a câștigat alegerile parlamentare din 1932 – o majoritate relativă, dar care i-a permis intrarea în Parlament. Hitler a emis pretenții la funcția de prim-ministru și, în ianuarie 1933, președintele von Hindenburg l-a numit cancelar (Kanzler = prim-ministru). Hitler a ajuns la putere legal, câștigând alegerile la urne. Cetățenia germană a obținut-o în 1932 (el fiind austriac prin naștere).

Niciun dictator nu poate conduce singur. Puterea politică e mai ușor de câștigat decât de păstrat, așa că Hitler s-a înconjurat de oameni loiali și fanatici, pe care îi răsplătea pentru serviciile aduse. Pe lângă asta, s-a dat ca fiind „om din popor” – la vremea aceea, susțin unii istorici, muncitorii aveau mustață ca a lui Hitler. Fiind „om din popor”, care a și fost închis pentru convingerile sale ideologice (la închisoare a scris „Mein Kampf”), înțelegea foarte bine nevoile cetățenilor.

Hitler a înțeles imediat capacitatea de influență a propagandei și, încă din 1930, l-a desemnat pe Joseph Gobbels ca șef al aparatului de propagandă. Noile tehnici de îndoctrinare și propagandă (radioul, afișele electorale) au fost folosite cu succes de naziști și deplasându-se cu automobile de lux și avioane închiriate de deplasau rapid în foarte multe locuri în cadrul campaniilor electorale.

În februarie 1933 Hermann Göring înscenează incendiera Reichstagului și curând după aceea Hitler emite un decret prin care abrogă dreptul „habeas corpus” – un recurs în drept prin care o persoană poate raporta o arestare sau o detenție ilegale și poate cere unei instanțe să constate dacă arestarea/detenția sunt legale – dar și alte legi și drepturi cetățenești.

Prin Legea pentru Reconstruirea Reichului (30 ianuarie 1934), dintr-un stat federal descentralizat, Germania devine un stat centralizat: sunt desființate parlamentele statelor federației – drepturile suverane ale poporului sunt transferate guvernului central; administrațiile statelor federale au fost puse sub controlul administrației centrale.

Legea a fost adoptată sub presiunea mulțimii adunate în stradă și a terorii instaurate de „Batalioanele de Asalt” (SA) și a celeilalte organizații paramilitare, SS ("Eșalonul de protecție”).

În martie 1934, un act administrativ transformă Germania, peste noapte, în dictatură: Legea împuternicirii, prin care cancelarul avea aceleași puteri legislative ca și cele al Reichstagului, șeful guvernului putea aproba amendamente la constituție în mod arbitrar și avea puteri speciale în caz de urgență (un fel de "ordonanțe de urgență). Legea suspendă, practic, toate libertățile civile și transformă Germania într-o țară cu un singur partid politic.

În august 1934 președintele von Hindenburg moare, iar parlamentul dominat de naziști unește funcțiile oficiale ale președintelui Reichului cu cele ale prim-ministrului în una singură și Hitler e investit cu noul titlul de Führer (conducător și cancelar al Reichului).

Germania sub conducerea nazistă

Statul german, în perioada anilor 1933 – 1945, a fost sub controlul ferm al partidului nazist (NSDAP), sub regimul dictatorial al liderului nazist Adolf Hitler. Țara era numită Germania Nazistă, Germania național-socialistă, Germania hitleristă sau Al Treilea Reich (Al Treilea Imperiu, Imperiul German 1933-1945).

Planul lui Hitler începuse cu mulți ani în urmă, iar el a avut răbdare, urcând cu pași mărunți treptele spre puterea absolută. Populația pe care voia să o supună trebuia mai întâi manipulată, să creadă că totul era spre bunăstarea ei, și abia apoi putea interveni când și cum voia, după ce-i subjuga pe oameni fermecându-i (spunându-le ce voiau să audă) și apoi terorizându-i. Totalitarism fără teroare nu există... Și a fost înființată poliția secretă de stat (Gestapo) – forța polițienească ce acționa în afara autorității civile - ai cărei membri controlau direct societatea civilă. Au fost „descoperiți” mii de „spioni” și „trădători” (critici ai regimului și disidenți). Dată fiind creșterea economică – prin „inginerii financiare”, desființarea sindicatelor și controlul salariilor (control excesiv în general) – și standardul de viață îmbunătățit, cetățenii germani erau mulțumiți, așa că au rămas tăcuți și supuși, ba chiar – unii – s-au alăturat „linșajului colectiv” din noaptea de 9 noiembrie 1938 („noaptea de cristal” – noaptea pogromului), acțiune organizată la nivelul Germaniei și Austriei (care fusese anexată) când mii de evrei au fost scoși din case, bătuți, uciși, magazinele lor au fost distruse. Pogromul a avut ca pretext asasinarea secretarului de legație al reprezentanței diplomatice germane de la Paris de un tânăr evreu polonez care a vrut să răzbune suferințele și umilințele la care au fost supuși părinții săi în urma politicilor naziste.

Marea majoritate a cetățenilor germani nu au participat la violențe și jafuri – au fost martori tăcuți ai pogromului; oricum n-ar fi putut face nimic. Violențele au durat 24 de ore.

Hitler a știut să manipuleze mulțimea furioasă pe fondul neputinței politice a celor aflați la putere (până la el), foametei și lipsei locurilor de muncă, nemulțumirii că erau considerați vinovați pentru război și altele, inclusiv apelând la mândria poporului german și susținând că învingerea în război a fost din cauză că au fost trădați.

Evreilor li s-a interzis să profeseze ca medici, avocați, profesori și au fost obligați să își înregistreze proprietățile, care ulterior au fost confiscate. Afacerile evreilor au fost „vândute” forțat către non-evrei. Foarte mulți evrei au părăsit Germania până în septembrie 1939 și dintre cei rămași mai mult de jumătate își pierduseră proprietățile.

Legile de la Nürnberg (Legile rasiale de la Nürnberg)

Ideologia nazistă (socialismului național) considera că puritatea etnică și rasială a poporului german e o realitate fundamentală și, în baza acestei ideologii pseudoștiințifice, naziștii și-au fundamentat programul de persecuție și exterminare sistematică a celor pe care-i considerau „nedemni de a trăi”: evreii, țiganii, oamenii de culoare, Martorii lui Iehova, socialiști, comuniștii, cei cu handicap mintal, fizic sau afecțiuni genetice, infractorii de drept comun, prostituatele și alte persoane considerate de ei a fi „asociale”.

În iulie 1933 a fost adoptată Legea pentru Prevenirea Apariției Copiilor cu Boli Ereditare (legea sterilizării – un fel de eugenie asupra societății) – medicii erau cei care depuneau cererile în cazurile când considerau necesar și o instanță hotăra dacă da sau ba. Naziștii nu au fost primii și nici ultimii care au avut astfel de idei și practici.

Naziștii au avut și un program (Aktion T4) de eutanasiere (prin „decretul de eutanasiere” semnat de Hitler în 1939). Din toamna anului 1939 până în august 1941, mii de bolnavi mintal au fost exterminați în cele șase stabilimente de eutanasie din Germania, unde oamenii erau trimiși după un examen sumar.

Încă de când a scris „Mein Kampf” („Lupta mea”, carte publicată prima dată în iulie 1925), Hitler împărțea oamenii în „rasă superioară” și „rasă inferioară” (în baza teoriei lui Darwin în „oameni” și „maimuțe”) și îi considera pe evrei vinovați (între altele) de primul război (aceștia erau vinovați și pentru al doilea – a scris-o în testamentul său politic înainte de a se sinucide).

Etapele abrutizării nu au așteptat războiul – cum ar putea crede unii – și nici măcar ajungerea naziștilor la putere pentru că din anii imediat publicării „manifestului”, trupele SA (cămășile brune) defilau pe străzi scandând „Moarte evreilor”! Și cântând „Când sângele evreiesc țâșnește sub cuțitul meu”.

Legile de la Nürnberg sunt numite două (trei) legi adoptate în Germania nazistă în septembrie 1935 (cu ocazia celui de-al șaptelea congres al partidului): Legea pentru protecția sângelui german și a onoarei germane și Legea cetățeniei Reichului. (a treia: Legea stindardului Reichului).

Primele două legi, în special, au afectat viața cotidiană a tuturor evreilor din Germania în toate aspectele sale și au determinat un nou val de interdicții spontane privind participarea evreilor la viața socială. Între altele, au fost obligați să poarte un semn distinctiv: steaua in șase colțuri, și înainte de a fi transportați în lagăre de muncă și exterminare au fost închiși în ghetouri – pe motiv de „sănătate socială” (în anul 2020, un fost primar din România dorea ștampilarea anumitor oameni, iar autoritățile române centrale au ordonat sechestrarea - pe motiv de "sănătate publică" – cetățenilor români (?!) care intrau în România).

Istoricul Hans Mommsen, pentru a descrie modul în care mediul de afaceri, organizațiile profesionale și chiar administrațiile localităților au depășit directivele regimului nazist în ceea ce privește excluderea evreilor din societatea germană, a folosit sintagma „radicalizare cumulativă”: o urcare, total improvizată la fiecare pas, de la o treaptă la alta (...) Doar ordinele vagi și perspectiva distorsionată a fanatismului ideologic au permis un program, apoi o realitate concretă care și-a desfășurat o dinamică proprie.

Legile de la Nürnberg au fost aplicate – mai mult sau mai puțin – în toate teritoriile ocupate de naziști, nu doar în Germania.

Legea pentru protecția sângelui german și a onoarei germane a interzis căsătoria dintre evrei și non-evrei de origine germană, a incriminat relațiile sociale dintre aceștia și a interzis evreilor să angajeze ca servitoare femei cu vârsta sub 45 de ani.

Legea cetățeniei Reichului a fost menită pentru a defini cui se aplică prima lege. Astfel, numai cei cu „sânge german sau înrudit” puteau fi cetățeni ai Germaniei – evreii au fost definiți ca rasă, li s-a retras cetățenia germană și au fost reduși la statutul de „supuși ai statului” (la începutul lunii ianuarie a.c., președintele Franței a declarat într-un interviu: O persoană iresponsabilă nu mai este un cetățean – se referea la unii anume, dar „iresponsabil” are un sens mult mai larg; chiar de n-ar avea, tot greșit ar fi). Orice persoană care avea trei sau mai mulți strămoși de origine evreiască era definită ca evreu, inclusiv cei convertiți la creștinism și copii și nepoții convertiților – împărțirea a fost lărgită pe mai multe grade, în funcție de numărul de strămoși evrei și alte câteva criterii.

Cetățenii au fost încurajați să raporteze poliției orice suspiciune cu privire la „crima” relațiilor interrasiale și nu numai; statul avea nevoie ca populația să fie „ochii și urechile” lui în mai multe chestiuni. Informatorii aveau motivații diferite: convingerile politice, prejudecăți, dorința de a rezolva unele neînțelegeri, răzbunare, dorința patriotică de a fi „bun cetățean”. Oamenii, mai ales evreii, erau îngroziți. Nu trimiteau scrisori, nu mai conversau la telefon, nu mai discutau cu nimeni pe stradă de teamă că oricine ar putea fi informator.

În timpul celui de-al doilea război mondial multe state aliate sau dependente de Germania au adoptat propriile versiuni ale acestor legi. Până în anul 1941, Bulgaria, Croația, Franța (Vichy), Italia, România, Slovacia, Ungaria au promulgat legislație antievreiască.

Aceste legi s-au aplicat mai apoi și altor categorii sociale: gitani, homosexuali, oameni cu dizabilități etc.

Sterilizarea forțată în lume

Nu e ca și cum în mileniul trei ar fi altfel, dar termenii sunt mai pretențioși: bază de date ADN - pentru cercetări în vederea eradicării anumitor boli genetice (și nu numai), inginerie genetică, analize medicale genetice ș.a.m.d. Și se discută despre transumanism.

Din 1948 în 1996, în Japonia s-a aplicat o lege „eugenică”, fiind sterilizate persoanele care aveau dizabilități mintale și/sau intelectuale. În Suedia, o lege asemănătoare a existat între 1905-1975, iar între 1972-2013, sterilizarea era o condiție pentru intervenția chirurgicală de schimbare de sex. În S.U.A., prima încercare de a impune o lege privind sterilizarea forțată a fost în 1849; în 1907, statul Indiana a fost primul care a adoptat o lege de gen privind pe cei cu handicap mintal. În 1936, propaganda nazistă și-a susținut „cauza” amintind S.U.A. ca aliat în „mișcarea eugenică”. În administrația Nixon, anii 1970, a fost majorată finanțarea pentru sterilizare – voluntară – a celor cu venituri mici; ulterior s-a dovedit că medicii nu s-au prea deranjat să informeze pacienții că-i sterilizează. Sterilizate fără consimțământ au fost și foarte multe femei nativ-americane. În California, cică, s-ar fi dovedit că în 2010 se mai practica sterilizarea forțată, în închisori. 

Mă opresc aici cu exemplele, dar mai sunt destule.

Nu înțeleg ce se întâmplă cu lumea! Ce-au făcut naziștii este rău! Dar ce fac cei de azi cum este? Faptul că sunt condiții „igienice” și intervențiile se numesc altfel schimbă răul în bine? E bine ca politicienii să hotărască cine are dreptul să devină părinte și cine nu; cine merge la școală și cine nu, ca exemple?!