Caractere dezvăluite

Se spune că în situații excepționale oamenii își dezvăluie adevăratul caracter. Sunt oameni pe care îi știi de-o viață și îi consideri niște “papă-lapte” pentru că nu sunt agitați să facă și să desfacă, iar în situații excepționale (cutremure, incendii, inundații etc.) ȋi vezi cum devin lideri și, prin calmul lor, reușesc să salveze vieți și bunuri, gestionȃnd situația ca și cum asta ar fi făcut toată viața. Și vezi, în același gen de situații, oameni pe care-i considerai puternici, adevărați protectori, cum o iau la goană fără să ofere cuiva ajutor, fără să le pese pe cine calcă în picioare.

Ce-mi veni cu “povestea” asta? La o postare despre foc, Laura a amintit într-un comentariu un film: “Flăcările destinului”, despre un incendiu într-un bazar din Paris și despre lașitatea unor bărbați, despre interese diverse apărute din dramele unora. Lașitatea mi-a amintit o întâmplare petrecută cu ani în urmă; nu voi uita niciodată acea zi, chiar dacă mi-o amintesc doar ocazional.  

În vara anului 1986 (cândva în august, nu știu data exactă și nu am căutat-o pe net), eram la o prietenă care locuia la etajul șapte al blocului. Ne-am adunat câțiva la o ceașcă de vorbă până ea termina de gătit pentru ziua aceea. Eram acolo: eu, ea (T), cei doi frați ai ei, prietenul meu de atunci, un amic, bunica prietenei (foarte bătrână și fără prea multă vlagă în picioare), mama prietenei (și aceasta în pat, bolnavă). Râdeam, discutam, în bucătărie. La un moment dat am avut senzația că se depărtează de perete capacul aragazului. N-am avut timp să spun “cred că e cutremur” pentru că a și început să se legene blocul, la modul serios. Ședeam pe un scaun lângă fereastra deschisă. Am aruncat o privire pe fereastră și-am zis pas: nu se putea scăpa pe acolo. Pe scări nu e indicat să fugi, cu liftul nici atât… M-am reașezat pe scaun și mi-am aprins o țigară. Ciorba din oala de pe foc sărea în jurul aragazului. T. a stins focul și, încetișor, a reușit să pună oala în chiuvetă. M-a rugat să o ajut să le ducem in cadrul unei uși pe mama și bunica ei. Clătinându-ne, ținându-ne de ziduri și mobile, cu chiu cu vai am reușit să le aducem în holul de la intrare. M-am reîntors la masă, să-mi continui țigara - “fie ce-o fi mi-am zis”. La etaje inferioare am mai “prins” cutremure, dar era prima dată la etajul șapte! Ce să faci în astfel de situație?! Să te arunci pe fereastră?!

Ce au făcut cei patru tineri viteji, altfel, nevoie mare? La primul semn de cutremur s-au adunat ciorchine pe pragul ușii de la intrare, pe care o deschiseseră larg, și întindeau mâinile spre noi, strigând in cor: “Haideți aici! Haideți aici!” Cum ședeam pe scaunul de lângă fereastră  - T. se așezase și ea la masa din bucătărie, și fumam amȃndouă - i-am văzut pe cei patru cât de caraghioși arată înghesuiți pe acel prag! Nu aveai loc să arunci un ac între ei! Unde să mai încapă patru femei, între care două bolnave?! I-am arătat scena gazdei și m-a pufnit râsul! Am rȃs cu lacrimi! La fel și T.! Îi priveam și râdeam ca proastele, comentând cu voce tare ce “bărbați de nădejde” avem lângă noi! Cutremurul se potolise, dar ei tot acolo erau! Imaginați-vă patru tineri înalți, lați în spate, cu vârste cuprinse între 20 și 25 de ani, înghesuiți în cadrul unei uși și dând din mâini ca o caracatiță din tentacule! Singurul ”ajutor” primit de la ei a fost imperativul indemn “haideți aici”. De atunci, cȃnd ȋmi vine in minte oricare dintre cei patru ȋi văd - pe toți - numai in postura aceea caraghioasă.