Prima proiectie cinematografica-Lumière

In 19 martie 1895, frații Lumière, Auguste (n. 19 octombrie 1862, Lyon - d. 10 aprilie 1954) și Louis (n. 5 octombrie 1864, Besançon - d. 6 iunie 1948) au înregistrat primele imagini folosind un dispozitiv inventat de ei și brevetat: Cinématographe - un fel de aparat de fotografiat, un proiector și o imprimantă de film combinate într-un singur dispozitiv prin care captau, dezvoltau și proiectau imagini in mișcare.

Au fost primii care au prezentat proiecții de imagini in mișcare unui public plătitor, la "Grand Cafe", Paris, in 28 decembrie 1895.

*

Georges Méliès, magician și director al Teatrului Robert Houdin din Paris, a declarat: Am privit uluit la această priveliște, stupefiat și surprins dincolo de orice expresie. La finalul spectacolului a fost un haos total. Toată lumea se întreba cum a fost posibil așa ceva. (https://www.descopera.ro/istorie/20600366-fratii-lumiere-si-revolutia-cinematografica)

In 5 decembrie 1896 a avut loc prima proiecție din Transilvania, la Brașov, in vila Kertsch unde aveau loc, de regulă, evenimentele culturale ale vremii.

Despre ce erau primele filme

In 22 martie 1895, la Paris, frații Lumière au organizat o proiecție privată a filmului lor "Muncitori părăsind fabrica Lumière", folosind noul lor Cinématographe, brevetat in februarie. Demonstrația a avut loc în fața unui mic grup de invitați, între care și membri ai unor societăți științifice și industriale. (https://catalogue-lumiere.com/faq-movies/)

Frații Lumière au prezentat scurtmetraje in care erau surprinse scene cotidiene: un tren care sosește în gară, un copil care este hrănit, o partidă de cărți, soldați mărșăluind, diverse aspecte de pe stradă.

Au făcut și scurtmetraje de comedie și au prezentat primul jurnal de știri - un film de la Conferința Societății Franceze de Fotografie - și primele documentare - patru filme despre departamentul de pompieri din Lyon.

Cine au fost frații Lumière

Au fost copiii lui Antoine Lumière, industriaș - producător de echipament fotografic - pictor, fotograf de portrete. Băieții au crescut înconjurați de echipamente și tehnologie fotografică și au devenit interesați de domeniu de când erau mici. Au început ca fotografi. La sfârșitul anilor 1880 și-au concentrat eforturile pentru a inventa dispozitive revoluționare pentru fotografie și cinematografie. Cinématographe-ul l-au brevetat in 1895.

Au instruit operatori pentru aparatura foto și de proiecție a filmelor.

In 1896 au deschis cinematografe la Londra, Bruxelles și New York, unde au prezentat cele peste 40 de filme pe care le realizaseră despre viața cotidiană a francezilor.

Auguste și Louis Lumière sunt considerați inventatorii primului aparat de filmat și primului aparat de proiecție cinematografică.

Traian Vuia, inventator si om politic

Pe o tarla de lângă Montesson, o localitate mică de lângă Paris, in 18 martie 1906, Traian Vuia a efectuat primul zbor (din Europa) cu un aparat care s-a desprins de sol folosind mijloacele proprii de bord, grupul motor propulsor și trenul de aterizare, cu roți - numai cu ajutorul aparatelor de bord, fără vreo "intervenție exterioară" (pantă, catapultă, cale ferată etc.)

Aeroplanul cu patru roți, in formă de liliac, s-a ridicat la aproape un metru înălțime, a zburat pe o distanță de 12 metri și... paletele elicei s-au oprit, avionul aterizând forțat.

Ziare din Franța, Marea Britanie și Statele Unite au scris despre performanța lui.

Foto: https://mnab.ro/ro/collection/despre-muzeul-traian-vuia/

Totuși, primul zbor a fost omologat de frații Wright, dar avionul lor nu a decolat cu motor propriu comandat de la bord, ci prin propulsare, printr-o forță externă - afirmă Dumitru Tomoni, istoric bănățean, profesor și fost director la Liceul Teoretic Traian Vuia din Făget, Timiș. Frații americani au avut bani, au adus arbitri, Traian Vuia n-a avut mijloace pentru a-și face propagandă. In plus, el spunea că nu e important când faci un lucru, important e că lucrul acela există. In altă corespondență spunea că nu a lucrat pentru gloria personală și că nu e meritul lui că a reușit, ci e meritul lui Dumnezeu, că i-a dat înțelepciune.

A avut și alte brevete; a continuat să-și perfecționeze aparatul de zbor (între altele, a susținut și aplicat principiul unei singure elice tractive), a inventat un generator de aburi, a făcut și câteva modele de elicopter; a realizat prima aripă de avion cu incidență variabilă în zbor, a realizat primul aeroplan cu aripi pliante. Toate invențiile și inovațiile le face în Franța, unde și-a petrecut, practic, toată viața de adult.

Mai mult: https://historia.ro/sectiune/portret/traian-vuia-pionier-al-aviatiei-a-trait-doar-2-2409718.html

și: https://www.traianvuia.ro/despre-noi/inventatorul-traian-vuia/

A publicat o serie de articole cu descrierea și performanţele invenţiilor sale.

Traian Vuia - câteva date biografice

Traian Vuia a fost un inventator român, pionier al aviației mondiale.

S-a născut în 17 august 1872, în statul Surducul Mic (azi Traian Vuia), în comitatul Caraș-Severin, Austro-Ungaria

Școala primară a terminat-o in localitatea natală; in 1892 termină liceul la Lugoj; studiile superioare le urmează la Școală Politehnică din Budapesta - obține titlul de inginer; termină și Facultatea de Drept și obține titlul de doctor în științe juridice (1901).

Vorbea maghiară, germană, italiană, franceză; știa latină și engleză.

In 1902 e la Paris, unde studiază problema zborului mecanic; in februarie 1903 prezintă Academiei de Științe un memoriu asupra invenției sale Proiect de aeroplan-automobil - proiectul e respins ca fiind utopic, "un vis". Nu renunță, ci înscrie proiectul pentru brevet - in august primește brevetul de invenție francez pentru aeroplan-automobil.

După ce a plecat în Franța a mai venit în România de două ori, apoi în 1950 pentru că a paralizat și prietenul său Petru Groza (prim-ministru al României atunci) l-a convins să revină pentru a putea fi îngrijit. Groza l-a așteptat la gară, in București, și l-a cazat la Athenee Palace, unde era îngrijit zi și noapte, dar nu se simțea bine in luxul de acolo așa că a fost mutat la căminul de bătrâni din Berceni, unde era îngrijit de trei medici, între care unul era Ana Aslan și altul medicul guvernului.

A decedat în 3 septembrie 1950 și e înmormântat în cimitirul Belu.

Traian Vuia, om politic

Pe asta n-am știut-o nici chiar cu titlu informativ! 😊 Că a fost implicat în politică, adică.

A fost vicepreședinte al Uniunii Românilor din Transilvania și Banat, care funcționa la Paris în 1918 și unul dintre fruntașii români care au militat pentru unirea Transilvaniei și Banatului cu România. A fost unul dintre inițiatorii Comitetului Național din Transilvania și a făcut parte din delegația română la Conferința de Pace de la Paris. Avea legături și cu mișcarea socialistă; era împotriva dictatorilor și a fost mason - in august 1919 a fost inițiat în loja masonică pariziană Ernest Renan, împreună cu Alexandru Vaida-Voievod (șeful delegației) și cu ceilalți membri ai delegației române participanți la Conferința de Pace de la Paris.

Era cu tot sufletul pentru unirea Transilvaniei și Banatului cu Regatul României, dar s-a aflat în tabăra celor care - deși doreau unirea - erau nemulțumiți cum s-a produs. El dorea mai întâi declararea independenței de Ungaria, apoi negocieri cu Bucureștiul, ca de la stat la stat, cu condiții. Traian Vuia spunea: să nu ne așteptăm că dacă pui într-un coș mere stricate lângă cele roșii, să se înroșească cele stricate. Dimpotrivă. Slavici, spune tot istoricul Dumitru Tomoni, a făcut pușcărie pentru că a spus că era mai bine sub unguri.

Într-o scrisoare din 1922, trimisă avocatului George Dobrin, fruntaș al Partidului National Român, primul prefect al Lugojului după Unire, Traian Vuia a scris:

Toată Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zâmbet și au zis că suntem naivi că n-au avut nevoie decât a deschide ușa casei in care noi am intrat de voie. Când doi indivizi se asociază, când două societăți fuzionează, se face un contract, un pact. (...) îndată ce s-au simțit stăpâni, prin ucaz au trimis la plimbare consiliu dirigent. (...) C-un cuvânt, "Unirea" a fost o bătaie de cuvinte, ea n-a fost decât o anexare deghizată, un hap amar învăluit în zahăr. (...)

Ceea ce mă întristează mai mult și mă face să mă lapăd de optimismul meu obicinuit este ceea ce mi-ați repetat de atâtea ori: "Suntem un popor nefericit". Trebuie să rămânem și de azi înainte slugi și cerșetori pe la ușile domnilor.

(https://adevarul.ro/stiri-locale/timisoara/traian-vuia-despre-marea-unire-toata-unirea-s-a-1261959.html)

Graham Bell, 10 martie 1876, primul apel telefonic

Se spune că primele cuvinte rostite de cineva la telefon au fost ale lui Alexander Graham Bell către colaboratorul său Thomas A. Watson care se afla într-o cameră alăturată: Domnule Watson, vino aici; vreau să te văd.

Foto: Dorling Kindersley / Getty Images

In 10 martie 1867, Alexander Graham Bell, recunoscut ca inventator al telefonului, a realizat primul apel, după ce, cu trei zile in urmă și-a brevetat invenția cu doar câteva ore înaintea lui Elisha Gray, care a perfecționat și a pus în funcțiune aparatul de vorbit la distanță construit in 1861 de profesorul german Johann Philipp Reis.

Cei doi inventatori au avut numeroase procese în instanță, dar e clar cine a avut câștig de cauză. Timp de 18 ani Bell a fost chemat în instanță, fiind nevoit să își testeze dispozitivul de sute de ori.

Pentru invenția sa, in anul 1880, Bell a primit un premiu de 50 de mii de franci din partea guvernului francez (din juriu făceau parte, între alții, Alexandre Dumas fiul și Victor Hugo). Cu acești ani bani a înființat Biroul Volta (după numele premiului câștigat), dar apoi numele a fost schimbat în Bell Labs. La un an de la primul apel telefonic apărea Bell Telephone Company, prima companie de telefonie din lume, care a devenit ulterior parte din American Bell Telephone Company (azi AT&T).

Începând cu 1974, guvernul SUA a spart monopolul AT&T și Bell Labs. A ajuns sub tutela Lucent Technologies (desprinsă din AT&T in 1996), care, apoi, a fuzionat cu Alcatel (companie franceză) și, in 2016, Nokia a cumpărat compania Alcatel-Lucent Bell Labs a ajuns sub tutela Nokia).

Cercetătorii de la Bell Labs au adunat de-a lungul timpului nouă premii Nobel.

Bell Labs a mai intrat în istorie și pentru prima transmisie TV la distanță, între Washington și New York, in 1927. Tot aici s-a inventat tranzistorul, laserul; a fost descoperită teoria informației și a fost realizat sistemul de operare Unix.

Alexander Graham Bell inventatorul

American de origine scoţiană, Alexander Graham Bell s-a născut în 3 martie 1847, la Edinburgh, al doilea dintre cei trei fii ai lui Alexander Melville Bell și ai Elizei Grace Symonds Bell. A avut și o soră.(prenumele Graham i-a fost adăugat inventatorului când avea vârsta de 11 ani, pentru că și-a dorit un al doilea prenume).

Familia sa a fost recunoscută, timp de două generații, ca autoritate în dicție și în corectarea vorbirii. Cei trei fii ai fost instruiți să continue profesiunea familiei. El a fost profesor, cercetător, audiolog, inventator. 

La vârsta de 12 ani a inventat o mașinărie cu perii și palete pentru a ușura munca pentru tatăl celui mai bun prieten care se plângea cât e de anevoios procesul de decorticare a grâului.

A învățat singur să cânte la pian; și-a dat seama că poate fi ventriloc; a inventat un sistem de semne pentru a se înțelege cu mama sa, care începuse să surzească - fapt ce l-a determinat că mai târziu să studieze acustica. (Bell s-a căsătorit cu o femeia care nu auzea).

Utilizând sistemul tatălui său, a dovedit că vorbirea poate fi predată celor fără auz și a instruit personal care să o poată face.

Pe lângă inventarea telefonului, Bell a inventat un detector de metale (1881), a făcut cercetări în aeronautică, acustică, genetică.

A avut și alte patente, nu doar pentru telefon, ci și pentru: telegraf, fotofon, fonograf, vehicule aeriene, hidroaeroplan, celule de selenium.

In casa lui era un aparat de climatizare primitiv, cu un ventilator care sufla aer peste un cub de gheață. A experimentat toilete cu compost.

Pe lângă invenții și alte realizări, Alexander Graham Bell a rămas în istorie și pentru bel și decibel, unitățile de măsură a intensității sunetului (cercetătorii de la Bell Labs au ales denumirile).

Bell moare la 2 august 1922 în Nova Scotia, Canada. In ziua înmormântării, in onoarea lui, toate telefoanele de pe continentul american au rămas mute tip de un minut (erau vreo 14 milioane de telefoane).

Trei citate atribuite lui Alexander Graham Bell

Marile descoperiri și îmbunătăţiri implică în mod invariabil cooperarea mai multor minți. Eu am primit recunoașterea pentru că am croit traseul, dar când mă uit la evoluțiile ulterioare simt că recunoașterea se datorează altora și nu mie.

Inventatorul... privește lumea și nu e mulțumit cu lucrurile așa cum sunt. El vrea să îmbunătățească orice vede, vrea să ajute lumea; el e bântuit de o idee. Spiritul invenției îl posedă, căutând materializare.

Nu poți forţa ideile. Ideile de succes sunt rezultatul creșterii lente. Ideile de succes nu ating perfecțiunea într-o zi, indiferent cat de mult studiu au la bază.

Anvelope in citate. Citate favorite

Căutând cele câteva reviste de benzi desenate pe care le mai am și care mi-ar fi bune in jocul Provocărilor verzi am dat de câteva pagini rupte de prin reviste - între acestea și una cu un articol despre anvelope (nu scrie pe pagini nici ce revista este, nici data). 

Am găsit pe internet câteva citate atribuite lui Eduard Michelin, fondatorul unei fabrici de anvelope. Le-am "adunat" numai pe cele despre anvelope și am pregătit postarea pentru Citate favorite, joc găzduit de Suzana pe blogul Floare de colt. Știu că e închis tabelul.

Îmi place tare mult mascota Michelin și... asta e! Scriu citate în care se zice despre anvelope.

Dacă faci reclamă pentru a spune minciuni, te vei ruina, dar dacă faci reclamă pentru a spune publicului adevărul și în special pentru a oferi informații, vei avea succes. Am învățat devreme că a-i spune unui om cum să folosească cel mai bine anvelopele și să-l faci să le dorească, era mult mai bine decât să încerci să-i spui că anvelopa ta este cea mai bună din lume. Dacă crezi că a ta este, lasă-l pe client să afle.

Trebuie să facem o anvelopă ușor de schimbat, nu doar de un mecanic, ci de oricine - chiar și de un imbecil.

Am început prin a oferi gratis hărțile și ghidurile noastre și a fost un principiu greșit. În ziua în care am găsit un ghid Michelin folosit pentru a sprijini o masă șchioapă, le-am pus preț.

(Ideea cu Bibendum, emblematica mascota Michelin, i-a venit când a văzut o grămadă de anvelope asemănătoare cu corpul unui om.) Nu avea nevoie decât de brațe, căci, fiind francez, voia să vorbească!

Restul textului nu e parte în jocul citatelor, ci curiozitate personala.

Edouard Michelin - câteva inovații 

Édouard Michelin (23 iunie 1859 - 25 august 1940) - industriaș francez care, împreună cu fratele său mai mare André, a fondat Michelin Tire Co. în 1888. Au realizat primele anvelope pneumatice care puteau fi îndepărtate și înlocuite cu ușurință. De asemenea, au introdus modele de benzi de rulare (portiunea anvelopei la exterior, deasupra flancului si care ia contact direct cu solul), anvelopele (cu) balon de joasă presiune și anvelopele armate cu cord de oțel. (cord = fibră rasucita sau fir din poliester, celofibra, nailon sau otel care asigura rezistenta carcasei anvelopei si curelelor).

Câteva informații din istoria anvelopelor

Roata a fost inventata cu mii de ani în urmă, dar abia la începutul secolului al XIX-lea oamenii au pus pentru prima dată cauciuc natural pe roti de lemn sau de fier - dar se uza foarte repede. In 1893, un inventator din Connecticut, Charles Goodyear, a descoperit procesul numit azi vulcanizare, proces ce presupune injectarea in cauciucul natural a unei cantități de sulf in anumite condiții de temperatură și presiune - cauciucul a devenit astfel mult mai ușor de modelat și mult mai rezistent la uzura. Anvelopele din cauciuc solid s-au bucurat de o tot mai mare popularitate, dar călătoria tot nu era lina, pentru că pasagerii tot erau zdruncinați (și nu din cauza drumurilor cu hârtoape).

In 1845, inginerul scoțian Robert Thomson a primit un brevet pentru prima anvelopa pneumatica (anvelopă cu aer). Succesul comercial al acestei anvelope e datorat unui alt scoțian, John Boyd Dunlop, care a încercat să-i facă fiului său mai plăcută plimbarea cu bicicleta. In 1888 Dunlop își brevetează noua anvelopa și deschide o fabrică de anvelope. 

In 1891, într-o zi, un biciclist francez a avut pană. A încercat să repare defecțiunea, dar n-a reușit pentru că anvelopa nu putea fi demontata de pe roata bicicletei. S-a dus să ceară ajutor unui compatriot, Eduard Michelin, despre care știa că lucrează cu cauciuc vulcanizat. De nouă ore a avut acesta nevoie pentru a repara anvelopa. Întâmplarea l-a impulsionat pe Michelin sa realizeze o anvelopa pneumatica ce putea fi scoasă de pe roata pentru a fi reparată mai ușor. 

Anvelopele lui Michelin au avut mare succes - în anul următor zece mii de bicicliști le foloseau, și erau foarte mulțumiți. Nu după mult timp, trăsurile pariziene aveau montate anvelope pneumatice, spre incantarea pasagerilor. In 1895, pentru a dovedi că aceste anvelope pot fi folosite și la vehicule cu motor, frații Michelin - Eduard și Andre - le-au montat pe o mașină de curse. Din nefericire, mașina a terminat cursa pe ultimul loc. Totuși, oamenii au fost așa de uimiți văzând aceste anvelope neobișnuite, încât s-au apucat sa le taie numai că sa vadă ce ascunseseră frații Michelin in ele.

In anii '30 și '40 ai secolului următor, noile materiale rezistente, cum ar fi vâscoză, nailonul și poliesterul, au luat locul materialelor mai fragile, că bumbacul și cauciucul natural. După cel de-al II-lea război mondial s-au pus bazele pentru realizarea unei anvelope care sa se fixeze etanș direct pe roata astfel încât să nu mai fie nevoie de o camera de aer. Evident, au urmat alte îmbunătățiri.

Ca fapt divers: în componența unei anvelope intra peste 200 de materii prime.

Sursa foto mascota:

https://m.wikidata.org/wiki/Q302895

Sursa foto Eduard Michelin:

https://fr.m.wikipedia.org/wiki/%C3%89douard_Michelin_(1859-1940)

Specialistul în kitsch. Suport pentru servetele

Specialistul în kitsch se întoarce! Ce-ar fi viața fără kitsch-uri?! Crede cineva că fără obiecte nereușite, obiecte de prost-gust ar fi mai multă armonie, mai multă frumusețe?! Nu răspundeți imediat. Și-apoi, amintiți-vă vorba ‘ceea: nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie – nu afirm că suportul îmi place, zic în general despre frumos și mai puțin frumos.

Sigur: dacă tot știu că sunt așa de multe kitsch-uri în lume de ce mai eliberez și eu unul? Nu mi-am dorit să fie kitsch, evident!

Până la momentul în care am început să învelesc în hârtie tubul din carton de la prosoape din hârtie știam ce fac – doar bănuiam (s-a dovedit ulterior) că știam ce fac.

Am pornit cu entuziasm să lucrez un suport pentru șervețele, dar:

- am tăiat tubul prea scurt; de-ar fi fost mai lung ar fi cuprins diagonala șervețelelor;

- am aplatizat o parte a cilindrului dar cartonul lipit pentru stabilitatea suportului s-a dovedit insuficient de gros/greu și suportul are echilibru precar – pentru a scoate un șervețel trebuie ținut suportul;

- învelitul în hârtie a fost dificil pentru că hârtia – lucioasă fiind – nu se lipește bine/durabil (cu adezivul pe care l-am avut în acel moment) și am folosit capse;

- capsele arătau urât așa că a fost necesar să le ‘maschez’ – am făcut-o cu hârtie roz;

- lipind hârtia roz nu mi-a plăcut că se vede marginea (care nu se lipise perfect) și „lipitura” am acoperit-o cu panglică lucioasă...

Și, uite așa, din eșec în eșec, am terminat un suport de șervețele. Îmi plac culorile, dar nu-mi place suportul.

Acest suport pentru șervețele este tema la alegere pentru luna ianuarie:

Transformări creative 2023 – un obiect din hârtie sau pungă pentru ambalat cadouri.

Regulamentul jocului este pe blogul inițiatoarei și gazdei jocului: Explorator prin viață.

Intenția a fost bună... M-am străduit să iasă cât mai frumușel dacă util nu prea este – sper că ați observat: lateralele nu sunt suficient de înalte și suportul poate susține numai servețele în mai multe straturi și care sunt, oarecum, rigide.

Să nu vă las numai cu acest minunat kitsch vă plictisesc cu informații despre apariția servețelelor, suportului, dozatorului pentru acestea dar și cu altele – inclusiv... protejarea mediului.

Din istoria șervețelelor, a suportului și dozatorului pentru șervețele

Șervețelele

Până când s-a inventat furculița oamenii foloseau degetele pentru a mânca anumite preparate, așa că aveau nevoie de ceva pe care să-și șteargă mâinile și gura sau să-și protejeze hainele de eventuale „accidente”.

Cu altă denumire, șervețelele există încă de pe vremea grecilor antici – inițial era aluat tăiat în bucăți mici și rulat, care se frământa la masă (miez de pâine pentru șters mâinile, cum ar veni – foloseau spartanii); au fost cunoscute și de romani (secolelele I-V), din pânză – de regulă, în vizite, la ospețe, romanii mergeau cu propriile șervețele (pe care le luau cu ei când plecau, umplute cu ce mai rămânea nemâncat). Alții foloseau diverse frunze (cum ar fi cele de smochin).

Referirea la cuvântul șervețel: datează din 1384 d.Hr., cu sensul unei bucăți de pânză sau de hârtie folosită la masă pentru a șterge buzele și/sau mâinile și/sau pentru a proteja îmbrăcămintea, cuvânt diferit de cel care definea fața de masă.

Utilizarea șervețelelor de hârtie este documentată în China antică, unde a fost inventată hârtia (în secolul al II-lea i.Hr) – erau împăturite în pătrate și folosite pentru servirea ceaiului.

Cercetătorii au constatat că în Evul Mediu șervețelul a dispărut de pe masă/de la masă, iar mâinile și gura erau șterse cu orice era disponibil: dosul palmei, îmbrăcăminte sau cu miez de pâine.

În S.U.A., șervețelele de hârtie au fost importate pentru prima dată la sfârșitul anilor 1800, dar nu s-au bucurat de interes pe scară largă până în 1948, când Emily Post, întrebată dacă e mai bună refolosirea unui șervețel din pânză sau unul nou, din hârtie, a afirmat: E mult mai bine să folosiți șervețelele de hârtie decât șervețelele de in care au fost folosite la micul dejun. (Emily Post a fost romancieră, autoare, cunoscută pentru scrierile sale privind „eticheta în societate”).

Existau și unele șervețele – din pânză – prevăzute cu o butonieră care se prindea de un nasture de la cămașă/rochie sau cu o clemă/cârlig care se se prindea în partea de sus a nodului de la cravată.

Dacă înainte de inventarea furculiței șervețelele erau mari, după inventarea acesteia dimensiunea șervețelelor s-a redus.

După apariția șervețelelor de hârtie suporturile pentru acestea au devenit o necesitate.

Suportul pentru șervețele

Se susține că suporturile pentru șervețele au apărut în jurul anului 1930 (promovate de o firmă). Există brevete obținute la începutul anilor 1900.

Inelul pentru șervețele

Inelul pentru șervețele își are originea în Franța – în jurul anului 1800 – când a fost ales ca dispozitiv menit să individualizeze șervețelele până la momentul spălării, pentru ca fiecare să folosească același șervețel, nu pe al altuia.

Curând, ideea inelelor pentru șervețele a devenit un nou mod al celor înstăriți de a-și etala bogăția și cu aceste obiecte. În anii de început, inelele erau confecționate dintr-o varietate de materiale: argint, lemn, porțelan, os - pe la începutul secolului al XX-lea erau din bachelită. Unele erau simple, altele aveau forme și decorațiuni complicate. Au fost popularizate și, în timp destul de scurt, inelele pentru șervețele au devenit ornament în decorarea unei mese.

Dozatorul pentru șervețele

Dozatorul pentru șervețele se spune că a fost inventat de Charles H. Coons, în 1928, și a fost popularizat, din 1930 începând, de firma care a popularizat și suporturile obișnuite.

Varia

Șervețelele umede

Șervețelul umed a fost inventat, în anul 1958, de un american care lucra în industria cosmetică: Arthur Julius. Inițial, șervețele umede erau impregnate cu un anumit tip de săpun. Producția de serie a început în anul 1963, pentru un mare lanț de fast-food din S.U.A..

Batistele de hârtie

Batistele de hârtie au fost inventate (și brevetate) în anul 1894, la Berlin, de chimistul și producătorul de hârtie Gustav Krumm care, într-o oarecare măsură, urmarea să ajute împotriva bolilor transmise pe calea aerului (cum ar fi tuberculoza), dar invenția sa – foile fine de celuloză, de unică folosință, înmuiate în glicerină - nu s-a bucurat de succes.

Imediat după primul război mondial, în anul 1924, batistele de hârtie au devenit populare.

Hârtia igienică

în perioada dinastiei Tang (618-907), un călător arab care vizitase China, a notat despre obiceiul chinezilor de a nu se spăla cu apă după momentul defecării, ci de a folosi hârtie specială în acest scop.

Hârtia igienică sul – așa cum o știm azi - a fost inventată de americanul Joseph Gayetty, în 1880. Acest inventator și întreprinzător nu s-a sfiit să vândă sulurile de hârtie igienică pe care era imprimat chipul său, alături de sloganul Cel mai necesar produs al secolului! Hârtia medicală a lui Gayetty pentru WC-ul cu apă.

Până la inventarea hârtiei igienice oamenii foloseau te miri ce: frunze, iarbă, coceni, chiar și zăpadă, iarna; romanii aveau un burete pe care-l spălau la ieșirea de la WC-ul public, și care mai apoi era folosit de alții. (descopera.ro)

Protejarea mediului

Se fabrică, se vând, se consumă sute de tone, anual, din produsele amintite mai sus (și altele, din aceeași serie). Și toate sunt fabricate din fibră de celuloză! Fibrele de celuloză sunt extrase din copaci! Într-un fel, ne aruncăm pădurile în WC sau la gunoi!

În fabricarea hârtiei albe (pentru igienă, de scris, ambalat etc.) se folosește clorul... Pe unele produse a început să scrie fără clor și pe unele total fără clor – ghiciți care au clor spre deloc.

E de preferat să cumpărăm hârtia pentru igienă (hârtie igienică, rolă de prosoape de hârtie etc.) fabricată din hârtie sută la sută reciclată. Nu se reciclează hârtia igienică folosită!!! Aceasta ajunge în canalizare – unde n-ar trebui să ajungă șervețelele umede! Folosite în exces, șervețelele umede dăunează sănătății, mediului înconjurător și... sistemului de canalizare.

Suntem încurajați să folosim alternativele fără hârtie: batiste din pânză, prosoape și șervețele din pânză etc.. Sună a întoarcere în timp, nu? Poate pentru unii, pentru că alții nu au renunțat niciodată la... batista cu monogramă.

Hârtia folosită pentru igienă e de unică folosință – se pierde prin sistemul de canalizare, prin eliminare într-un fel sau altul. Din acest motiv, acest tip de hârtie ar trebui să fie fabricat exclusiv din fibre secundare, din deșeuri de calitate medie și inferioară care au fost deja reciclate de mai multe ori.

Gata! V-am plictisit suficient!

Punga pentru cadouri transformata

Ceea ce am făcut nu aș numi tocmai „transformare”, deoarece am decupat dintr-o pungă de cadouri potrivită pentru sticle de băuturi. Dintr-o pungă lungă am realizat o felicitare... scurtă: 11/8 cm. Am decorat-o cu decupaj de pe o felicitare veche, sclipicioasă.

De ce am făcut asta? Particip la jocul Transformări creative inițiat de MNiko pe blogul ei. Regulamentul de participare este pe blogul Explorator prin viață. Jocul e deschis tuturor celor care vor să se joace.

Pentru luna ianuarie sunt patru teme, între care „Felicitare”.

La un moment dat mi-am dat seama că am adunat hârtii de ambalat și pungi de cadouri cu modele foarte frumoase, deși multe „le dădeam mai departe” (pungile, în special). Parcă nu-mi venea să le arunc – erau noi, practic – așa că le-am găsit utilitate: „recipiente” de depozitare, în special, dar și în hârtie și în pungi am „ambalat” ghivece de flori. Mai apoi, am început să spun – cui voia să mă asculte și cui nu (în context, evident!) – că prefer să nu primesc daruri în pungi de cadouri... Nu pentru că-s vreo mare ecologistă ce crede că Terra moare din cauza pungilor de cadouri, ci pentru că nu prea mai aveam ce face cu ele. Într-un an, cineva mi-a adus de ziua mea o carte învelită într-o pagină de ziar cu informații din sport – știind că ar fi ultimul ziar pe care aș alege să-l citesc. Am râs cu poftă, mai ales că era dichisit pachetul cu sforicică și fundițe aurii! (faza asta o uitasem și, probabil, o voi uita din nou, până când altceva, eventual, va „reactiva” amintirea).

Noh! Revenind la tema Transformărilor creative din ianuarie 2023, mi-am dat seama că nu prea mai am nici hârtie de ambalat și nici pungi de cadouri. Anul acesta am primit un dar într-o pungă care-mi place foarte mult și pe care nu am vrut s-o stric (mă gândesc ce aș putea păstra în aceasta).

Am ales o pungă pentru ambalat sticle de băutura (nu e tocmai festivă, dar e „pentru cadouri”).

După ce am terminat felicitarea m-am întrebat de ce nu am făcut-o mai lungă, ci am ales să fac o „miniatură”. N-am un răspuns logic, dar să zicem că e graba.

Ambalarea cadourilor – istorie pe scurt

Obiceiul oferirii de daruri s-ar putea spune că e ancestral – de când e omul pe Terra. Ambalarea cadourilor, artistic, e de dată relativ recentă.

Compania americană privată, Hallmark e creditată cu înființarea industriei moderne a ambalajelor pentru cadouri. În timpul sezonului de Crăciun din 1917 magazinul Hall Brothers din Kansas City a rămas fără șervețele roșii, verzi și albe pe care oamenii le foloseau să împacheteze cadourile. Au comandat din Franța hârtie decorativă folosită pentru căptușirea plicurilor și au oferit-o spre vânzare clienților la prețul de 10 cenți (s-a vândut urgent). În anul următor au folosit aceeași hârtie, dar vânzând-o cu 25 de cenți (s-a vândut urgent). Mai apoi, primul produs realizat de Hallmark pe lângă felicitările care-i făcuseră deja celebri pe proprietari, a fost hârtia de împachetat cadouri.

Pungile pentru cadouri au fost introduse în anul 1987 și conform cercetărilor efectuate de cei de la Hallmark acestea sunt în topul preferințelor consumatorilor când e vorba despre oferirea de cadouri.

Pungile pentru cadouri sunt personalizate pentru diferite ocazii: nuntă, botez, zile de naștere, nu doar pentru sărbători precum Crăciunul sau Paștele.

Pungile de hârtie sunt folosite de mult timp și prima referire la acestea apare la Bristol, în 1844.

Francis Wolle, un american, în 1851 a inventat mașina de produs pungi din hârtie (patentată în 1852). Pungile lui, însă, arătau ca plicurile: nu aveau fund plat și nu stăteau „în picioare”, iar pentru a le umple trebuiau ținute.

În 1871, inventatoarea Margareth E. Knight a brevetat o mașină pentru fabricarea pungilor de hârtie cu fund plat. Avea vârsta de 33 de ani când a inventat dispozitivul care tăia, plia și lipea pungi de hârtie. Ideea îi venise încă din 1867. Până la inventarea mașinii, pungile din hârtie cu fund plat erau confecționate manual și erau scumpe.

Înainte de-a începe formalitățile de depunere a solicitării brevetului de invenție un anume Charles Annan încearcă să-și însușească invenția, obținând un brevet (furase designul când a vizitat atelierul unde Knight își construia invenția). M. E. Knight cheltuiește o avere în justiție și, în final, instanța a decis în favoarea ei. Annan susținea faptul că fiind femeie, Knight nu putea înțelege cu adevărat complexitățile mecanice ale mașinii, și că era imposibil ca ea să fi inventat mașina.

Pentru această invenție a fost decoarată, în 1871, de regina Victoria a Angliei.

Pungile cu fund plat nu aveau lateralele pliate – cum sunt cele de azi. Luther Childs Crowell este cel care a patentat, în 1872, punga cu laterale pliabile, mai ușor de depozitat, și având colțuri mai bine definite.

Pungile din hârtie au înlocuit sacii din pânză, lăzile și cutiile pentru cumpărături timp de aproape un secol înainte de a fi înlocuite cu pungile din plastic de unică folosință pentru care a fost dezvoltat un proces de fabricație ieftin în anii 1970 și 1980. (pentru ca azi să revenim la hârtie sau la pungile „bio”).

Glob de zapada. Advent fotografic 20

Pentru șoricelul Bo – în această nouă viață – e prima lui iarnă. Când s-a trezit într-o dimineață și-a ieșit din casă în jurul lui totul alb era. Un covor pufos și rece acoperea grădina pe care o cunoștea și pădurea pe care o explora din când în când. Cum ajunsese acolo covorul acela el nu știa. I-a explicat mama că atunci când ninge pământul se acoperă cu alb. În loc de picături de ploaie cad din cer cristale albe, lucitoare și reci. Voia să vadă și el fenomenul, dar dorința nu i se îndeplinea.

Poate că, totuși, cineva i-a ascultat gândul și i-a scos în cale un glob de sticlă cu un om de zăpadă peste care se scuturau fulgi mici și albi. Bo nu îi putea simți, dar se bucura la vederea lor și își imagina cât de frumos ar fi să ningă și peste el – un pic! - așa ca peste omul de zăpada captiv în sticla sa. Tot în Moș Crăciun își punea speranța că va putea vedea și el cum ninge cu fulgi mari, pufoși.

Pentru ziua 20 din Adventul fotografic tema este glob.

Fapt divers: Inventarea globului de zăpadă

Sfera transparentă – de regulă din sticlă – în care se aranjează o scenă miniaturizată este o invenție de la sfârșitul secolului XIX, în Europa. Cea mai veche descriere a unui astfel de obiect apare într-un document din 1880, unde e descrisă o expoziție care a avut loc la Paris în anul 1878 - o companie locală care producea sticlă a prezentat câteva greutăți de sticlă umplute cu apă în care apărea un om cu o umbrelă – era acolo și o pudră albă care imita ninsoarea atunci când greutățile erau agitate.

Primul patent pentru un astfel de glob cu zăpadă îi aparține, însă, lui Erwin Perzy, care l-a obținut în 1900. Perzy deținea o firmă de instrumentar medical la marginea Vienei și a primit de la un chirurg local o cerere îmbunătățire a becului inventat de Thomas Edison pentru a-l face mai luminos. Perzy a încercat diferite variante, dar nu scrie pe wikipedia dacă a reușit să îmbunătățească becul, însă când a încercat cu particule de griș s-a gândit la cum cade zăpada din cer și imediat a patentat obiectul.

Globul de zăpadă a devenit foarte popular printre bogații din Viena și Austria și împăratul Franz Joseph I l-a premiat oficial.

Popularitatea globului a traversat oceanul în America. În 1927, Joseph Garaja din Pittsburg a patentat primul glob de zăpadă din America – el a introdus o metodă inovativă de asamblare a globului, sub apă, reducând astfel costurile de producție și transformând obiectul într-un produs accesibil tuturor.

Începând cu1950 noi inovații au tot transformat globul – una dintre inovații este cea a amestecului de apă și glycol care asigură o viteză de cădere a fulgilor mult redusă față de cum se întâmpla în cazul globului plin cu apă.

Penar din carton. Back to school

Abia ce-a început luna septembrie! Mai e un pic și începe luna octombrie! Zboară filele din calendar, nu glumă!

Pentru a patra și ultima temă din Calendarul Recreativ 2022, „sezonul” Back to School (26.09 – 02.10), am confecționat un penar din carton.

Penarele sunt menite să protejeze conținutul – penarul pe care l-am făcut dintr-o cutie de la ciocolate mici nu o prea face în mod real, dar totuși sunt protejate (măcar de praf).

Intenția a fost să îmbrac în piele sau material textil cutia, dar s-a dovedit a fi prea complicat pe acest format de cutie așa că am vopsit cu negru scrisul și unele elemente decorative, apoi am făcut pete cu bronz auriu. În zonele negre total arată bine petele de bronz, dar pe unde erau desene... mmmvaaai cum arăta! Așa că am lipit imagini cu pisoi. Și pe interior am lipit imagini cu pisoi.

Ustensilele de scris și rigla sunt prinse cu bandă din piele cusută de cutie. Ascuțitoarea și guma de șters nu au un „locaș” al lor, dar când penarul este închis n-au spațiu să se „plimbe” de colo-colo.

Amintiri din școala generală (socialistă)

În clasele II-VIII mi-a plăcut întotdeauna începutul de nou an școlar, în septembrie, pentru că mergeam cu părinții să cumpărăm rechizite. Am afirmat deseori: nu mi-a plăcut să merg la școală, dar mi-a plăcut să fiu alături de alți copii, să cumpăr rechizite (să-mi cumpere părinții!) s.a.. În clasele I-IV învățătoarea le-a dat tuturor părinților o listă cu ce trebuia cumpărat. La „intrarea” în clasa I-a nu am fost cu ei: nu voiam să merg la școală!

Atunci, școala era „mai gratis” cu mult decât acum, iar manualele erau asigurate pentru toți elevii, și se transmiteau generațiilor următoare – „programa” nu se schimba de la an la an.

Când am fost elevă, uniforma la școală era obligatorie (într-un fel, nu era ceva rău, dar implica unele costuri suplimentare și o „uniformitate” neplăcută).

Pentru că toți eram forțați să purtăm același fel de haine penarul era unul dintre simbolurile individualității. Primul meu penar a fost unul îngust, din lemn lăcuit, cu nu mai știu ce desen imprimat pe capac, și locașurile pentru creioane, gumă de șters etc. erau compartimentate prin șipci din lemn – de capac era atașată o „numărătoare” cu bile colorate. Mi-a plăcut acel penar pentru că arăta ca o casetă (adoram casetele! și acum îmi plac).

În comerțul socialist se găseau multe feluri de penare, din materiale și în forme diverse, dimensiuni variate – aveam de unde alege, altfel spus. Când au apărut penarele chinezești (mirosind puternic a chimicale) a fost un fel de „nebunie”! Toată lumea le voia – mai ales fetele! - pentru că erau vesel colorate, cu imagini ale personajelor din desenele animate „la modă” atunci, aveau oglinjoară și – unele – erau dotate cu creioane colorate, carioci, gumă de șters, riglă, ascuțitoare s.a.m.d. în funcție de necesități; unele aveau o singură „cutie”, altele două, suprapuse.

Penarele mele au rămas – aproape toate – în stare bună, pentru că le schimbam des (azi schimb așa gențile). Cele mai multe le-am dat, dar am păstrat unul primit cadou de la o prietenă de familie:

Am purtat acest penar în toți anii de liceu și mult timp după aceea. Acum e mai mult decor, și-a pierdut vinilinul de pe vârf, culorile, îngălbenite de vreme, nu mai strălucesc.

Am terminat cu notarea amintirilor!

Din istoria penarului

Deși primul penar din lume nu e la fel de vechi ca primul creion are și acesta o istorie de câteva sute de ani. Până la acest joc „Back to school” nu mi-a trecut prin minte să caut informații despre primul creion, prima gumă de șters etc.. Și pentru că am căutat și despre penar mi-am adus aici câteva informații.

Primul penar din lume se pare că a fost făcut în jurul anului 1880, de Lothar von Faber, producător renumit de creioane din Germania. Și-a confecționat o cutie de călătorie artizanală pentru a-și expune creioanele. Ideea acestei cutii a prins repede și au fost confecționate inclusiv din materiale prețioase precum argintul și fildeșul, fiind considerate un accesoriu elegant pentru creioane.

Tot cam la acea vreme, casetele din lemn și metal au fost produse și în China și exportate în alte părți ale lumii.

În anii 1950, băncile comandau din când în când tocuri personalizate cu numele lor pentru a le oferi anumitor clienți.

În Statele Unite, primul brevet universal pentru un penar (cutie pentru creioane) fost acordat în anul 1946 inventatoarei Verona Pearl Amoth care a confecționat o trusă pentru a împiedica creioanele să găurească îmbrăcămintea, dar și pentru a proteja vârful creioanelor.

Trusa proiectată de inventatoare era pentru șase creioane, fiecare introdus într-un orificiu sau fantă la capătul carcasei, capătul neascuțit al creionului rămânând afară pentru a putea fi scos și folosit. Carcasa trebuia purtată vertical pentru a rămâne creioanele la locul lor – avea și un suport care o ținea în poziție verticală pe o masă, de exemplu. Alte instrumente de scris și diversele accesorii nu aveau loc în această carcasă.

Primele cutii/penare pentru creioane erau cilindrice sau circulare (se înfășurau sul). Astăzi sunt într-o mare varietate de forme, materiale, culori, dimensiuni. Au structuri mai tari: lemn, metal, plastic sau mai moale: piele, material textil, vinilin etc. - cele din materiale moi se închid de regulă cu fermoar.

Info online despre istoria penarului

https://ourpastimes.com/minesweeper.html

Creion, guma de șters, ascuțitoare

Am avut curiozitatea să aflu când s-a inventat creionul și am avut surpriza să aflu că acest instrument de scris are o lungă istorie. Sigur că nu voi reține toate amănuntele pentru timp îndelungat, dar acum am măcar o idee despre ce și cum.

Din istoria creionului

Înainte de creioanele cu grafit, multe civilizații antice foloseau ca instrumente de scris tulpini de bambus sau stuf, ascuțite la vârf pentru a face semne pe pergament, papirus sau tăblițe acoperite cu ceară. Adevăratul precursor al creionului se spune că ar fi stylus-ul roman – o vergea metalică (din plumb, de regulă), utilizată pentru a zgâria suprafața papirusului (precursorul hârtiei) sau a pergamentului pentru textele importante și tăblițe de ceară pentru texte mai puțin importante. Tăblițele erau plăcuțe din lemn înrămate și unse cu un strat de ceară – cei care doreau să șteargă ce au scris încingeau plăcuța, ceara se înmuia și putea fi renetezită.

Descoperirea grafitului

Grafitul a fost numit, inițial, „plumb negru” când a fost descoperit prin anii 1400 (cum afirmă unele surse); în 1779, grafitul s-a dovedit a fi o formă de carbon.

Legenda spune că o furtună a smuls un copac (frasin) din rădăcini și păstorii din apropiere au văzut în pământ un material negru asemănător cărbunelui, dar nu ardea; localnicii au observat că substanța lasă urme întunecate mai bune decât plumbul pe care îl folosiseră până atunci și au folosit-o pentru a-și marca oile. Era grafit. Se întâmpla în Borrowdale, Anglia, prin 1564.

Cine a inventat creionul

Se poate spune că nu există un singur inventator pentru acest instrument de scris a cărei existență o considerăm azi că fiind „de la sine înțeleasă” și fără de care nu prea ne putem imagina lumea.

Prin 1565, naturalistul elvețian Conrad Gessner a publicat un desen cu o bandă de grafit într-un tub de lemn – acesta, spun cercetătorii, e prima reprezentare grafică a unui creion din lemn.

Sursa foto primul creion desenat:

https://www.npr.org/sections/ed/2016/10/11/492999969/origin-of-pencil-lead

Prin 1610, grafitul a fost învelit în sfoară, piele, hârtie sau crenguțe și începuse să fie vândut în Londra, unde a devenit popular în rândul familiilor bogate care își trimiteau copiii la școală.

În anul 1662, în fabrica de creioane Staedtler din Nürnberg, Germania, au fost produse în serie primele creioane – erau simple, din lemn, și au devenit populare în toată Europa.

În 1795, Napoleon Bonaparte avea nevoie de creioane și din cauza războiului nu avea acces la grafitul din Anglia. Nicolas-Jacques Conté, om de știință care a servit în armata lui Bonaparte, a făcut un amestec din argilă, apă și puținul grafit la care avea acces.

În 1812, William Munroe a creat primele creioane din lemn din America, folosind lemn de cedru roșu, un copac popular în Tennessee.

Tot cam pe atunci, Joseph Dixon și-a făcut primul creion din lemn – a amestecat grafitul cu lut și apă, l-a rulat fâșii și a copt totul în cuptorul mamei sale. La începutul anilor 1870, el a obținut un brevet pentru o mașină de rindeluit care putea produce 132 de creioane pe minut. Mașinăria a fost oportună, deoarece soldații aveau nevoie de creioane în timpul războiului civil.

În 1820, Henry David Thoreau și tatăl său, John Thoreau, în fabrica lor din New Hampshire, au dezvoltat un sistem prin care creioanele să fie mai puțin fragile și mai puțin grase: au înlocuit ceara cu lutul și astfel a apărut creionul „nr. 2” - grafitul lasă un semn ușor de citit și aceste creioane au devenit curând rechizite școlare standard în sălile de clasă din toată țara.

Henry David Thoreau a inventat patru tipuri de creioane etichetate de la 1 la 4: creioanele nr. 1 aveau grafitul cel mai moale și creioanele nr. 4 aveau cel mai dur grafit; creionul nr. 2 a fost cel mai des folosit.

În anul 1822, Sampson Mordan și John Isaac Hawkins au patentat primul creion metalic cu mecanism intern pentru propulsarea grafitului.

Creionul mecanic utilizează o mină mult mai fină decât unul obișnuit; mina se deplasează în interiorul instrumentului de scris cu ajutorul unui mecanism și poate fi înlocuită.

În 1861, Eberhard Faber deschide fabrica din Midtown Manhattan, New York City – acolo e acum sediul Națiunior Unite.

Faber Company a creat primele creioane colorate în anul 1908 – erau realizate cu pigmenți rezistenți la lumină. În 1922, Faber se extinde în Europa, deschizând o fabrică la Nüremberg.

În anii 1950 creioanele au început să se vândă la cutie. Existau mai multe modele și stiluri, iar părinții s-au înghesuit să cumpere în sezonul de întoarcere a copiilor la școală.

Și tot așa! Creioanele pot fi găsite azi în fel și fel de culori și chiar forme.

Citind atâtea pagini din istoria creionului parcă-mi vine să-i acord o mai mare importanță decât am făcut-o până zilele trecute.

Cine a inventat guma de șters

Se pare că inventarea gumei de șters (radiera) a fost o întâmplare.

În primele zile ale creioanelor, oamenii foloseau cocoloașe din miez de pâine sau tablete de ceară pentru a șterge urmele de mină de creion sau de tuș de pe hârtie.

Descoperitorul gumei de șters ar fi fost filosoful, teologul și chimistul Joseph Priestley care, la 15 aprilie 1770, descria o gumă vegetală care avea proprietatea de a șterge prin frecare urmele de creion de pe hârtie; el a numit substanța „rubber” (to rub, în engleză, însemnând a freca, a șterge prin frecare). J. Priestley descria seva recoltată de la niște copaci din America de Sud – arborii de cauciuc.

A încercat să stabilizeze substanța, dar a reușit doar să o facă să miroasă mai puțin urât, altfel fiind nedurabilă și sfărâmicioasă.

Se spune că inginerul britanic Edward Nairne, într-o zi din anul 1770, căuta pe masa de lucru un cocoloș de pâine pentru a șterge o greșeală în schița la care lucra – grăbit și neatent, a nimerit o bucată inutilă de cauciuc pe care o păstra mai mult dintr-o curiozitate inginerească, și când a văzut ce bine șterge urmele de creion a început, în scurt timp, o afacere cu gume de șters. La acea vreme cauciucul era un material instabil și urât mirositor dar cu toate acestea, gumele lui Nairne se vindeau bine și scump.

Curând, invenția lui a fost preluată de alți fabricanți și negustori și prețul a scăzut vertiginos. Radiera lui Nairne se degrada ușor, era sfărâmicioasă și mirosea foarte urât, dar ștergea mai bine decât pâinea.

Inventatorul Charles Goodyear a descoperit, în 1839, procesul de vulcanizare, metodă care a fost folosită pentru a face radiera (din germană: Radiergummi) mai rigidă și mai rezistentă.

În 1858, Hymen L. Lipman (Philadelphia, S.U.A.) a brevetat primul creion din lemn cu radieră de cauciuc atașată (creionul cu gumă de șters).

Cei din compania Faber Pencil au fost inspirați de prima gumă de șters (inventată de Lipman) și au atașat la creioanele lor o virolă de metal în care au atașat o gumă cu piatră ponce roz.

Radierele de la capetele creioanelor sunt, de regulă, de culoare roz, roșie sau verde (adesea, culoarea e asortată cu creionul), sunt netede și cauciucate; în compoziția lor se amestecă piatră ponce pulverizată pentru a le conferi o structură mai rigidă.

Principalul material folosit pentru radiere este cauciucul sintetic; radierele au cam aceeași consistență deși există într-o varietate de forme și culori. Pot fi făcute din material mai scump, cum ar fi vinilul (radierele de la capătul creioanelor sunt adesea din vinil), dar și materiale mai ieftine: soia, de exemplu.

Există radiere speciale pentru artiști, pentru șters creta de pe tablă s.a.

Cine a inventat ascuțitoarea pentru creioane

Primele unelte de ascuțit creioane au fost cuțitul și briceagul – acesta din urmă fiind format din mai multe lame mici prinse laolaltă, foarte ascuțite, care aveau diferite forme și folosite inițial pentru a ascuți/tăia penele de scris în diferite unghiuri.

De-a lungul timpului au fost depuse multe cereri de brevet pentru instrumente de ascuțit creioane.

Producerea în masă a creioanelor a început în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și cam în același timp s-a dezvoltat producția de ascuțitori manuale și mecanice pentru creioane, între anii 1850 și 1900 fiind depuse cereri pentru numeroase brevete. La începutul secolului XX ascuțitoarea devine obiect al consumului de masă.

Într-un manual din 1822 este descrisă în detaliu o invenție a lui C.A. Boucher (Paris) pentru construirea unui dispozitiv de ascuțit creioane. Era un dispozitiv care s-a dovedit sensibil din punct de vedere tehnic și funcțional, dar ideea sa a fost recunoscută la nivel internațional; inventatorul nu a depus un brevet pentru aparatul său de ascuțit creioane.

În 1828, matematicianul francez Bernard Lassimone inventează, oficial, ascuțitoarea – el a obținut primul brevet mondial pentru un dispozitiv de ascuțit creioane.

În 1847, Thierry des Estivaux a depus un brevet la Paris pentru un dispozitiv format dintr-un tub și un con prevăzut cu o lamă.

Prima ascuțitoare de creioane din America a fost brevetată în 1855 de Walter Kittredge Foster din Bangor, Maine. El a fondat prima companie din lume de produs ascuțitori manuale. Câțiva ani mai târziu a început să vândă și în Europa.

Acești doi inventatori sunt considerați a fi „părinții” ascuțitorii manuale pentru creioane, ascuțitori care sunt utilizate și azi, confecționate din fel și fel de materiale, în diferite culori și forme, cu sau fără recipiente de colectare a „așchiilor”.

Curând după aceea, în Erlangen, Germania, Theodor Paul Möbius a dezvoltat și produs un dispozitiv format dintr-o lamă ascuțită și curbată în formă de con.

În 1894 (1897, în alte surse), John Lee Love din Massachusetts, un inventator afro-american, tâmplar de meserie, a construit prima ascuțitoare mecanică de creion din lume, și a denumit-o „Love Sharpener” – funcționa acționată de o manivelă montată pe o parte laterală a dispozitivului și așchiile rezultate din ascuțirea creioanelor erau colectate într-o cutie atașată.

Ascuțitoarea electrică a fost inventată în 1910, comercializată în 1917 numai pentru companii și birouri, disponibilă publicului larg în 1940 – funcționează pe aceleași principii cu cele manuale și mecanice dar sunt acționate de un mic motor electric.

Textul este mai lung decât mi-aș fi dorit, dar cred că am acoperit mai puțin de jumătate din istoria creionului, ascuțitorii și gumei de șters.

Surse online:

https://www.qualitylogoproducts.com/promo-university/history-of-pencils.htm

https://www.npr.org/sections/ed/2016/10/11/492999969/origin-of-pencil-lead

https://kids.britannica.com/students/article/pencil/276344

https://www.uh.edu/engines/epi339.htm

https://www.inventedfor.com/en/how-it-was-invented/13/pencil.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Radier%C4%83

https://ro.frwiki.wiki/wiki/Taille-crayon

https://keepovin.com/istoria-ascu%C8%9Bitoarelor/

detalii despre inventatorii ascuțitorii:

https://patent-infos.de/overview/history-pencil-sharpeners-1850