Destinul e bătut în cuie?

Filosofii, „dezvoltatorii personali”, (re)programatorii de personalitate/mentalitate, astrologii etc. ș.a.m.d. au fel și fel de teorii despre cum stă treaba cu destinul și despre posibilitatea omului de a-l schimba, trasa etc..

În viață facem ceea ce am fost „programați” să facem înainte de a ne naște? Destinul e format din alegerile pe care le facem în diferite momente ale vieții? Ne este „trasat” destinul de nivelul intelectual, de nivelul de educație? Toate acestea la un loc formează destinul? 

O mie de întrebări posibile cu o mie luate câte n răspunsuri posibile. „Nimic nu e imposibil dar poate fi improbabil”. Altfel spus: cine poate răspunde cu certitudine întrebării din titlu?

Se spune că fiecare om are menirea lui pe Terra, doar că nu prea știe care-i aceasta. Putem spune cu certitudine că menirea lui Goethe a fost să scrie extraordinarele lucrări pe care le-a scris?! Teoretic, da.

Maurice Druon, autorul romanului „Regii blestemați”, pare a fi de părere că orice ar alege un om să facă ajunge la ceea ce a fost „menit” să facă. În roman el scrie, referindu-se la unul dintre consilierii de încredere (pentru un timp) ai regelui Franței, Filip al VI-lea:

Venind pe lume, fiecare om e învestit cu o misiune măruntă sau de mare însemnătate, dar îndeobște necunoscută de el însuși, și pe care firea sa, legăturile cu semenii săi, întâmplările neprevăzute ale vieții sale îl împing s-o îndeplinească, fără știrea lui, dar cu iluzia că e slobod să facă ce vrea. Robert d’Artois dăduse foc Apusului: își îndeplinise misiunea.

Robert (al III-lea) d’Artois, prin intrigile sale în vremea cât era refugiat la curtea regelui Eduard al III-lea al Angliei, care l-a numit între consilierii săi, a declanșat, mai mult sau mai puțin direct, războiul de 100 de ani dintre Franța și Anglia. Era „menit” acest război?! Ar trebui să cercetăm „previziunile” lui Nostradamus?!

În teoria „destinul e format din alegerile pe care le facem” unii au ajuns la ideea de „universuri paralele”: fiecare om „de aici și acum” are un „corespondent” în alt univers, unde este – mai mult sau mai puțin – ca cel „de aici și acum”, aceste "universuri paralele" formându-se în funcție de alegerile pe care le-ar fi putut face un om "aici și acum" dar nu le-a făcut.

În teoria reîncarnării destinul este trasat de faptele săvârșite de om într-o viață anterioară.

Era de părere Giordano Bruno că sufletul nu este trupul și poate fi într-un trup sau în altul și trece de la trup la trup.

Reîncarnarea este o credință care se distinge cel mai pregnant în hinduism. Conform acestei teorii viața trece prin naștere, viață, moarte și renaștere. În Upanișade, identificarea Sinelui (atman) cu Absolutul (brahman) nu poate avea loc decât dacă Sinele se desprinde din ciclul infernal al existenței (samsara), adică din șirul de reîncarnări succesive. În această credință toate lucrurile vii au „atman” (spirit, suflet), care e o parte din Brahman. După moartea biologică, sufletul sau spiritul, începe o nouă viață (nu se naște din nou) într-un alt corp, care poate fi uman, animal sau spiritual în funcție de calitatea morală a acțiunilor din viețile anterioare.

Filosoful german Arthur Schopenhauer scria: Dacă ar fi ca un asiatic să-mi ceară o definiție a Europei aș fi nevoit să-i răspund: este acea parte a lumii care este bântuită de iluzia incredibilă a faptului că omul a fost creat din nimic și că nașterea sa actuală este prima intrare în viață.

Afirma Jack London: Nu am început când m-am născut, nici când am fost conceput. Am crescut, m-am dezvoltat, prin incalculabile miriade de milenii. Toate eurile mele anterioare au vocile lor, ecourile, îndemnurile lor în mine. Oh, vremuri incalculabile, din nou voi fi născut.

Jalāl al-Dīn Rūmī (Rumi, poet sufist): Am murit ca un mineral și am devenit o plantă, am murit ca o plantă și m-am ridicat ca animal, am murit ca animal și am fost om. De ce să mă tem? Când am murit mai puțin?

Omul se va reîncarna până când va reuși să își învețe lecțiile, să devină perfect, sau până când va reuși să facă ceea ce a fost „programat”?

Karma este un concept al hinduismului prin care fiecare acțiune - fizică sau spirituală - are în mod inevitabil o urmare care nu se manifestă neapărat în actuala viață. Efectele benefice din viața prezentă sunt „reacțiunea” acțiunilor benefice trecute, iar efectele negative sunt „reacțiunea” acțiunilor nocive din trecut, creând un sistem de acțiuni și reacțiuni de-a lungul vieților reîncarnate ale unui suflet și care face parte din ciclul reîncarnărilor.

Swami Vivekananda, în cartea sa "Raja Yoga", folosește exemplul unei pietre aruncate în vid (unde forța gravitațională a planetelor nu există). Orice piatră arunci în acest mediu se va întoarce în cele din urmă la tine, cu un impuls (masă x viteză) egal cu cel pe care l-ai folosit pentru a o arunca. În același fel, orice acțiune se întoarce în cele din urmă, egal și în aceeași formă, la cel care a inițiat-o.

Sufletele trebuie să reintre în substanța absolută din care au apărut, dar pentru a realiza acest lucru trebuie să dezvolte toate perfecțiunile, germenul cărora este plantat în ele și dacă nu au îndeplinit această condiție în timpul unei vieți trebuie să înceapă o alta, a treia și așa mai departe, până când vor dobândi condiția care le potrivește pentru reunirea cu Dumnezeu. (din Zohar, text cabalist)

Care e adevărul? Este foarte important să știm adevărul despre ce și cum cu destinul? Cum putem avea certitudinea că este așa cum ne spun unii și alții?

Postarea înscrisă la Citate favorite, joc găzduit de Suzana.

Dacă ești convins că Dumnezeu este mai puternic decât destinul (care este determinat de karma), atunci El va face totul pentru tine. Graţia Sa străpunge împrejurarea neprevăzută, rigidă. (Mâ Ananda Moyî / Anandamayi Ma, n. 30 aprilie 1896 – d. 27 august 1982)

Întrebări despre reîncarnare

Unii afirmă că e util să cunoşti… ce vieţi ai trăit înainte de cea actuală deoarece poţi afla cauza unor probleme pe care nu le ştii rezolva. Dar ce folos să cunoşti cauza dacă nu o poţi elimina? Accepţi mai uşor ce ţi se întâmplă?

O prietenă m-a întrebat cândva: “Oare trebuie să sufăr atâta pentru că într-o altă viaţă am fost vrăjitoare?” Vorbise cu un astrolog care i-a spus - citind o diagramă pe care o alcătuise făcând ea ştie ce calcule - că într-o viaţă anterioară a fost vrăjitoare şi din acest motiv acum trebuie să plătească acele “păcate” pentru a nu se mai reîncarna.

N-am nicio părere clară privind reîncarnarea (nu aveam nici atunci, dar m-am decis să aflu mai multe la acel moment). Ideea e interesantă.

Conform doctrinei reîncarnării (aşa cum am înţeles-o eu), un individ se încarnează dintr-un corp in altul - corpul poate fi de natură umană, animală sau vegetală.

Doctrina reîncarnării e foarte veche. In cartea sa Religia Babilonului şi Asiriei (publicată in 1898), Morris Jastrow Jr. scrie că babilonienii credeau in nemurirea sufletului şi considerau moartea ca fiind o trecere la o altă formă de viaţă.

Au cunoscut ideea şi grecii antici şi egiptenii antici, aztecii, romanii etc. Reîncarnarea e o doctrină întâlnită azi in special in religiile orientale: hinduism, buddhism, jainism ş.a. dar şi in druidism (druizii credeau, de fapt, in transmigraţie - in doctrina lor sufletul se putea reîncarna chiar şi într-un animal, arbore sau o piatră).

Pitagora considera sufletul nemuritor şi credea in transmigraţia sufletelor (metempsihoză) - ucigând un animal omul şi-ar fi putut omorî unul dintre strămosi.

Giordano Bruno: Întrucât sufletul nu poate fi fără trup şi totuşi nu este trup, el poate fi într-un trup sau în altul şi poate trece de la un trup la altul.

Filozofii indieni au elaborat un sistem de credinţe ce gravitează în jurul unui ciclu de renaşteri bazat pe legea cauzei şi a efectului, numită karma. Karma, in sanscrita, înseamnă “acţiune”; e un concept filosofic (şi religios) prin care fiecare acţiune (fizică şi spirituală) are o urmare, urmare care nu se manifestă neapărat in viaţa actuală. Conform acestui concept, faptele bune se vor întoarce cândva la emitent, la fel ca şi cele negative.

Se face, uneori, distincţie intre reîncarnare şi transmigraţia sufletului: prin reîncarnare pot trece doar fiinţele umane; metempsihoza presupune transmigraţia sufletului între toate formele de viaţă. Conform doctrinei reîncarnării, la fiecare nouă viaţă in lumea fizică se dezvoltă o alta personalitate, dar o parte a fiinţei rămâne mereu prezentă pe parcursul vieţilor succesive (astfel explică unii existenţa geniilor, a malformaţiilor, semnelor din naştere şi altele).

Se spune ca omul se naşte o singură dată şi trăieşte mai multe vieţi / nu moare niciodată, ci retrăieşte viaţa până ce învaţă tot ceea ce trebuie învăţat pentru a deveni o fiinţă perfect spirituală. Cunoscând toate celelalte vieţi reuşeşte omul să scape de ciclul reîncarnărilor? Omul se reîncarnează, conform doctrinei, pentru a învăţa anumite lecţii. Se reîncarnează la infinit? Când ajunge să atingă starea de Nirvana (starea care încheie ciclul reîncarnărilor, eternitatea)? Este omul conştient de atingerea acestei stări? Sunt alţii constienţi că cineva a atins această stare şi nu se va mai reîncarna?

Unii spun că, la un moment dat, intervine fatalitatea - in sensul că omul se află într-un punct in care e obligat să aleagă o singură - şi anumită - cale, o singură soluţie, fatalitatea nefiind neapărat o nenorocire, ci un impas, un mod in care karma atenţionează omul că poate face o alegere dată şi numai una - îl obligă, altfel spus, să înveţe o lecţie pe care se încăpăţâneză să n-o înveţe deşi a trăit mai multe vieţi.

Se mai spune că in viaţa viitoare omul începe un nou ciclu din locul in care l-a lăsat in viaţa trecută, când corpul s-a despărţit de spirit. Şi, totuşi… Acelaşi spirit se va re-in-carna (înapoi in carne) într-un… embrion, mai întâi şi mai întâi, şi se va naşte; puiul de om va creşte fiind educat într-un anume fel… Ajunge acest om (reîncarnat) să reia ciclul de unde l-a lăsat? Unii spun că da, pentru că totul e dinainte scris, cu precizia despre care se ştie că este organizat Cosmosul. Alţii spun că există neşansa de a “coti greşit” la un moment dat şi planul scris dinainte se strică… şi urmează, probabil, o reîncarnare in plus.

Cum ştie omul că nu e la prima viaţă şi cum află la a câta viaţă este? Există unele… calcule. Cel mai simplu: se adună la cifra zilei de naştere cifra lunii şi ultimele două cifre ale anului naşterii - suma se reduce la o singură cifră, adunându-se între ele (rezultă numărul vieţii actuale). Apoi, curiosul citeşte într-un tabel ce spun unii despre “viaţa cutare” şi, in alte tabele, in urma altor calcule, curiosul află ce a fost într-o viaţă anterioară - in a câta, însă: prima, a treia…? Amuzant este că diverşii cunoscători oferă diverse informaţii - tare diferite între ele, de regulă.

Există mulţi oameni care vor să-şi cunoască “vieţile anterioare”. Unii recurg la metoda regresiei hipnotice pentru a explora pretinsele vieţi anterioare si a-şi înţelege starea de sănătate,  comportamentul din prezent, motivul pentru care li se intâmplă ceea ce li se întâmplă.

Într-un episod din serialul Twilight Zone, oamenii aveau abilitatea de a-şi aminti vieţile anterioare. In alt timp - in trecutul apropiat - o femeie psiholog practica regresia hipnotică pentru ca oamenii să-şi afle vieţile anterioare. La un moment dat a fost răpită şi rugată să lucreze cu oamenii pentru ca aceştia să nu-şi mai amintească vieţile anterioare. N-a înţeles de ce ar vrea cineva să uite şi cei care au răpit-o din timpul ei i-au arătat cum este lumea in care toţi îşi cunosc vieţile anterioare: pretutindeni oameni indiferenţi, care nu se mai temeau de moarte şi care făceau ce le trecea prin minte sau doar aşteptau să moară pentru a renaşte într-o eventuală viaţă mai bună. A-ţi cunoaşte vieţile anterioare poate însemna că îţi pierzi prezentul.

Poate că reîncarnarea e reală - cred mi-ar plăcea să fie: e o speranţă că voi revedea această lume, chiar dacă nu-mi voi aminti viaţa pe care o trăiesc acum. Dar ce sens are să ştiu - să aflu, uneori contra unor sume serioase de bani - ce am fost, ce am făcut într-o viaţă anterioară? Cine îmi garanteză (!) :) că nu sunt escroci cei care pretind că-mi pot oferi astfel de informaţii? Aş reuşi să opresc ciclul reîncarnarilor? Poate că-mi place mai mult viaţa decât… Nirvana. Mă ajută să-mi înţeleg comportamentul? Cred că nu trebuie să merg atât de departe pentru a înţelege de ce sunt aşa cum sunt. Să ştiu de unde se trag anumite boli grave, malformaţii, semne din naştere pe care le au unii? Ar fi o consolare pentru aceştia dacă ar şti?!

De jucat, îmi place să mă joc de-a aflatul vieţilor anterioare. E distractiv.

Karl Gjellerup - Pelerinul Kamanita

Karl Adolph Gjellerup (n. 2 Iunie 1857, Roholte – d. 11 Octombrie 1919, Klotzsche, langa Dresda)

Scriitor danez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura in 1917 – pentru poetica sa variata si bogata, inspirata din idealuri inalte (Almanahul Contemporanul, 1983)
In anul 1892 se stabileste in Germania, prin casatorie si, sub influenta lui Schopenhauer, publica romanele Minna si Moara (Moara fiind considerat capodopera sa).

Cativa ani mai tarziu se adanceste in studiul religiilor hinduse. Experienta buddhismului se observa, intre altele, in romanul Pelerinul Kamanita (1906)

Ultimele sale romane marcheaza o revenire spre crestinism.

*

Pelerinul Kamanita e un roman al experientelor umane fundamentale, un itinerar in cautarea sensurilor superioare ale existentei sub semnul intelepciunii; autorul captiveaza cititorul mai ales prin fascinanta impletire dintre realitate si vis, istorie si legenda intr-un décor rafinat de exotism.

E o ilustrare a conceptului filozofic buddhist conform caruia lumea piere si renaste ciclic, sufletele oamenilor renascand si ele.

*

Povestea unei vieti posibile, foarte pe scurt

Se spune ca inainte de a incepe sa iubesti trebuie sa inveti sa calci pe zapada fara a lasa urme…

Un vis al tuturor oamenilor este si acela de a iubi si de a fi iubiti… Un om cauta dragostea unui alt om… Dar a se anula pe sine numai de dragul de a fi iubit nu inseamna implinirea unui vis… Iubirea nu suporta jumatati de masura dar cei mai multi oameni se amagesc cu ideea ca ei vor reusi sa impace contrariile… Contrariile se atrag - spun unii - dar in ce masura si pentru cat timp atunci cand e in discutie firea omului – mai schimbatoare decat Natura?

Legendele spun ca acei oameni care se iubesc cu adevarat se intalnesc mereu si mereu – indiferent in ce se reincarneaza sufletele lor… si oricat de putin ar dura dragostea lor la un moment dat.

Visul omului care vrea sa iubeasca se implineste mereu si mereu cat timp omul are curajul sa accepte iubirea si nu se teme de aceasta. Atunci cand iubeste, omul are sufletul expus - si usor de ranit…

Tragica poveste de iubire a lui Kamanita si Vasitthi e nerealizata si supusa suferintelor pe pamant, dar aceasta iubire se va implini in lumea lui Brahma.

Kamanita si Vasitthi se iubesc de la prima vedere, dar lumea - poate si destinul - e impotriva iubirii lor… Ei se iubesc, insa, si viseaza ca in fiecare viata pe care o vor trai se vor iubi. Orice reincarnare le aduce nelinistea sufletului si fiecare intuieste ca trebuie sa gaseasca “ceva”. Si fiecare stie ca fericirea nu o poate gasi decat in adancul sufletului, in puterea care ii ajuta sa caute ceea ce stiu - inconstient - ca le este necesar. Kamanita si Vasitthi se recunosc in fiecare viata care le este data si isi doresc sa ajunga la ultima pentru a fi impreuna pentru vesnicie…

In fiecare viata pe care ea o traieste viseaza la Kamanita…

Copac lipsit de griji! asculta plangerea fecioarei triste. / Da pace inimii acesteia, fiindca pacea inimii te cheama. / Cu ochi de flori tu pandesti orice, cu limbi de foi graiesti cu oricine. / Vorbeste unde-i dorul meu, pe unde umbla Nal’al al meu.

In ochii plini de iubire, in a caror lacrimi se oglindea lumina Lunii, ea a spus cu buzele tremuratoare: Cand voi fi departe si te vei gandi la locul acesta al fericirii mele, inchipuieste-ti ca stau asa cu acest copac frumos. Doar ca in loc sa zic Nala voi zice Kamanita.

In fiecare viata pe care cei doi o traiesc sunt in cautarea iubirii. Ceea ce ei cred ca este doar un vis este, de fapt, o realitate care s-a intamplat cu mult timp inainte… o realitate de care doar vag isi mai amintesc… dar cautarea lor are mereu sorti de izbanda – chiar daca pentru un ceas, chiar daca pentru o zi sau… pentru toata viata aceea…

Nimeni nu poate spune ca a pierdut sansa Iubirii adevarate, ci doar ca drumul Iubirii adevarate nu si-a gasit calea catre el. Si nu e suficient ca Iubirea sa gaseasca aceasta cale – trebuie ca omul sa stie ca Iubirea a venit in viata lui… Acesta se poate spune ca este un vis implinit – dar e un vis in cautarea caruia omul porneste in zadar: nu el gaseste Iubirea, ci Iubirea il gaseste pe el.

Kamanita a iubit cu toata fiinta sa, chiar spre mirarea lui Brahma: “Ce lumina il lumineaza oare, ca nesocoteste pe cea a marelui Brahma? Atunci aceasta este o lumina mai tare ca cea divina pe care o oglindim noi? Atunci este o cale opusa caii noastre – o cale de nepatruns? Umbla-vom noi vreodata pe calea aceasta – calea de nepatruns?”

Atunci Brahma cel cu o suta de mii de chipuri a tras din nou la sine forta sa luminoasa, care era raspandita in spatiu, suficienta pentru a aprinde o suta de mii de lumi, si a raspandit apoi iarasi lumina ei prin tot spatiul. Dar in locul unde spera sa vada luminand steaua cea mai stralucitoare nu se intrezarea decat o scanteioara licaritoare.

Si in vreme ce in spatiul imens lumi dupa lumi patrundeau chiuind la lumina zilei celei noi a lui Brahma, pelerinul Kamanita se stingea cum se stinge o candela dupa ce a consumat ultima picatura de ulei supta din fitilul sau.

("Pelerinul Kamanita", Editura Nationala, Bucuresti 1922, in traducerea lui Elefterie Bezdechi)