Parabola orbului înfumurat

Cu prostul care n-are școală te lupți un pic și ai scăpat, dar duci o luptă colosală cu prostul care are școală – nu știu cui aparține „zisa”, dar mă gândesc că prin „a avea școală” se referă la cei care au pe perete sau în sertar o mulțime de diplome. Nu-i rău să ai multe diplome, mai ales dacă acestea atestă că e posibil (nu probabil, pentru că diplomele nu dovedesc mare lucru, ci doar că cineva a terminat o școală, un curs, cu un calificativ/o notă anume, dar nu și ce știe respectivul) să fii o persoană de încredere într-un domeniu sau altul. Ce se întâmplă, uneori, cu acești oameni „foarte specializați” într-un domeniu sau altul? Ajung să nu mai vadă pădurea din cauza copacilor. Sunt atât de siguri de ceea ce știu încât orice opinie nouă care nu se potrivește în „tiparele” recunoscute general în domeniul lor este respinsă „din reflex”. Puțini se hotărăsc să cerceteze o altă cale, mai ales dacă e deschisă de cineva cu mai puține diplome... mai ales în domeniul sensibil al medicinei. Un exemplu în acest sens este „Uleiul lui Lorenzo”, descoperit (un fel de a spune, dar foarte pe aproape) de părinții unui copil diagnosticat cu adrenoleucodistrofie în 1984 (la vârsta de 6 ani) urmând să moară în doi ani – a murit la 30 de ani, dar a fost imobilizat în pat. Uleiul nu vindecă boala dar poate încetini evoluția mai ales dacă aceasta e depistată înainte de a se declanșa.

Cunoașterea nu are nimic definitiv; acest calificativ este numai expresia aprecierii omului. Ceea ce poate fi într-un fel pentru unii ar putea să fie cu totul altfel pentru alții. Cunoașterea (în general) evoluează, e în continuă mișcare, schimbare, și e important ca toți să înțeleagă acest aspect nu doar pentru a elimina câteva dintre suferințele pe care ni le provoacă eroarea, ci pentru a evita înfumurarea celor care cred că le știu pe toate, că știu totul – indiferent de domeniu – și pentru a evita intoleranța nefastă pe care o aduce această înfumurare în raporturile sociale.

În „Lotusul Adevăratei Legi” (care face parte dintr-o colecție de nouă lucrări venerate de budiștii Mahāyāna) figurează o parabolă ce ilustrează simplu absurditatea omului care se laudă că a ajuns la Cunoașterea definitivă, absolută. Parabola am citit-o în cartea „Tainele învățăturilor tibetane”, Ed. Nemira, București, 1995, scrisă de Alexandra David-Néel).

Parabola încearcă să demonstreze natura relativă a cunoștințelor noastre.

Parabola omului înfumurat

Un orb din naștere locuia într-o cameră. Infirmitatea îl împiedica să vadă obiectele din jurul lui și el le nega existența de câte ori i se vorbea despre ele. La un moment dat, unui medic i s-a făcut milă de el, s-a dus în Himalaya și a cules mai multe plante, pe care le-a preparat cum știa el și apoi a uns ochii orbului. Acesta a început să vadă și a zărit cu mare uimire în jurul lui obiecte cărora nu le bănuise existența. Și l-a cuprins o mare mândrie: „Acum văd, cunosc toate lucrurile” – s-a înfumurat el. Cineva i-a atras atenția: „Prietene, vezi doar câteva obiecte care se află în camera ta – asta nu e mare lucru. Din afara ei se mai pot vedea soarele, luna, constelațiile. De afară se pot vedea numeroase forme, unele frumoase, altele urâte”. Fostul orb a refuzat să creadă. „Nu există nimic din toate acestea. Tot ce e de văzut, văd”. A fost condus afară din cameră și a văzut strălucirea soarelui, luna, constelațiile și numeroase fenomene. Mândria i-a devenit și mai mare. „Nu credeam când mi se spunea despre acestea, acum le văd. Nimc nu-mi mai e necunoscut. Nimeni nu e mai presus de mine”. Un înțelept îl mustră: „Prietene, abia ți-ai căpătat lumina ochilor; încă nu cunoști nimic. De unde atâta vanitate? Când erai închis în camera ta nu puteai să vezi obiectele care se aflau afară; acum, din lipsa unor facultăți superioare celor pe care le ai, nu poți discerne ființele animate de sentimente binevoitoare de cele care nutresc sentimente ostile, nu poți auzi vocea umană sau sunetul unei tobe sau oricare alt sunet decât de la o distanță foarte mică. Îți amintești șederea în pântecele mamei tale și de cauzele care te-au făcut să te naști din ea? Omule, în afară de ceea ce vezi există nenumărate alte lumi mai numeroase decât firele de nisip din Gange. Cum te poți lăuda spunând: văd totul, știu totul? Ești încă orb, iei întunericul drept lumină și lumina drept întuneric”.

Image by Gordon Johnson from Pixabay

Parabola celor nouă chei

Sunteți atât de prostuți, mielușeii mei, încât atunci când găsiți o cheie vă trebuie și ușa, iar când găsiți o ușă, cheia de la ea.

Iar lumea este atât de simplă, încât orice ușa are cheia sa, și orice cheie are ușa ei.
Lumea, mielușeii mei, nu este decât un labirint de uși deschise, care doar par a fi închise.
Dacă vreți să vă pierdeți în acel labirint, nu ezitați niciun moment. Iată rețeta: nu se lasă din mână cheia și se descuie, se descuie cu ea mereu.
Aflați că ușa despre care vă vorbesc nu se vede decât deschisă, iar pentru a o deschide trebuie nu trei, ci de trei ori câte trei chei. Nici șase, nici opt, ci nouă.
Atâta timp cât n-o veți avea pe cea de-a noua, celelalte opt nu vor descuia nimic și veți fi luați drept nebuni. Se va zice: Iată-l pe nebunul acela cu cheile.
Apoi o veți găsi pe cea de-a noua. Atunci, trecând pragul ușii, nu vă mai dați osteneala de a vă mai întoarce să strigați: Am găsit! Am găsit!
Căci în ușa cea invizibilă nimeni nu vă va mai vedea, iar strigătul vostru va rămâne neauzit.
Nu vă mai dați osteneala de a vă mai întoarce.

(Tradiția Celor Nevăzuți)

De când e omul pe Pământ se poate constata că omul lăuntric a existat dintotdeauna. Omul cu privirea întoarsă spre lumea launtrică s-a născut deodată cu omul însuși. În istoria vieții, conștiința existenței s-a născut odată cu conștiința iluzoriului, ca și cum vizibilul și invizibilul ar avea aceeași importanța și chiar aceeași valoare în ce privește supraviețuirea, cel puțin în cazul animalelor superioare.

Oamenii de știință nu au aflat nici azi care e funcția visului. Visarea cu ochii deschiși, însă, e gândirea noastră conștientă, care oferă o altfel de imagine a lucrurilor. Putem vedea lei, tigri și putem vedea că ne jucăm împreună cu ei sau că fugim din calea lor cu viteza luminii.

Dintotdeauna, bogația nicicând epuizabilă a vieții sale interioare l-a convins pe om că lumea invizibilă este la fel de reală, dacă nu și mai reală decât aceea vizibilă.

Platon, în Mitul peșterii, a exprimat această convingere, invitându-ne să vedem în lucruri umbra mișcătoare a Ideilor eterne. Există o lume invizibilă, accesibilă doar gândirii noastre.

Adesea - spune Plotin - mă trezesc din trupul meu revenind la mine însumi. Devin exterior lucrurilor, interior mie însumi. Văd o frumusețe de o miraculoasă măreție. Atunci, sunt sigur, particip la o lume superioară. Viața pe care o trăiesc atunci este cea mai înaltă. Mă identific cu Divinul, sunt în el. Și, odată ajuns la acest act suprem, rămân astfel.

Mai există și azi mistici, dar nu prea mai există oameni care să îi înțeleagă, iar dacă există, se expun aceleiași exilări ca și misticul.

Progresul științific este  singurul progres incontestabil. Valorile care nu sunt recuperate de știință se prăbușesc unele după altele. Lumea invizibilă tradițională, pâinea spirituală a părinților noștri, este esențialmente străină științei. Nimic din ceea ce ține de spirit, de lumea cealaltă, de realități imateriale, de viața de apoi nu ține de lumea fenomenelor științei experimentale.

Activitatea intelectuală favorită a timpului nostru este demistificarea, operațiune prin care o mistificare colectivă este denunțată, dată în vileag, iar victimelor ei le este arătată înșelătoria. Tot ceea ce vine să-și impună în fața rațiunii prorpiul punct de vedere este presupus o mistificare, căreia trebuie să i se găsească trucul. Succesele mereu reînnoite ale științei au convins inconștientul colectiv că acest truc este găsit întotdeauna, mai devreme sau mai târziu. Sistemele raționaliste elaborate în marginea științei, dar cu structurile ei, îi aduc aici sprijinul lor atunci când știința însăși se arată a fi lipsită de o bază solidă sau când e prea complicată pentru ca ignorantul să poată fi demistificat. Orice om educat în climatul științific simte nevoia să înțeleagă. Cu toate acestea, știința nu încetează să mărească imensitatea a ceea ce nu știm, ascensiunea ei nicicând întreruptă îl convinge chiar și pe cel care nu e om de știință (de fapt, mai ales pe acela) că e mai bine ca ideea conform căreia ar putea exista ceva care să nu aparțină lumii fenomenelor să fie trecută la rubrica pierderi. A spune despre o idee, despre un demers sau despre orice altceva că nu este științific înseamnă a-i rosti suprema condamnare. Nu e științific, deci așa ceva nu există sau este fals. Dacă veți spune cuiva ceea ce a spus Plotin, că deveniți exterior lucrurilor și contemplați o frumusețe de o minunată măreție, atunci veți fi ascultați cu atenție, vi se va măsura tensiunea, pH-ul salivar, reflexul psihogalvanic și altele, veți fi invitați să vă povestiți copilăria și veți primi o explicație care nu are legătură cu nimic din ceea ce ați vrut să spuneți. Dacă insistați se vor putea chiar reproduce experimental, cu ajutorul mijloacelor fizice, chimice și fiziologice acele stări despre care vorbiți sau ceea ce se crede că ar fi ele.

Vom ști vreodată dacă ceea ce afirmă misticii este adevărat? Poate că nu, dar merită să reflectăm. Leacul pentru vindecarea cancerului nu există, dar nu se renunță la căutări.

Sursa: Metanoia. Fenomene fizice ale misticismului, de Aime Michel, Nemira, 1994)