Sarea e bogăţie

Pentru unii, sarea este bogaţie, pentru alţii e sănătate (tot o formă de bogaţie, mai utilă şi mai necesară). Şi pentru că sarea pură n-ar fi, cică, benefică sănătăţii omului, se caută “iodarea”…

In anul 2002 autoritatile au adoptat acel detestabil Codex Alimentarius (un ghid de producere a alimentelor emis de ONU) prin care s-a impus prin lege (mai apoi) consumul de sare iodata, comerciantii fiind amendati daca aveau la vanzare sare neiodata – li se permitea vanzarea de sare neiodata farmaciilor si magazinelor “naturiste”, care au sare neiodata importata, la preturi net mai mari decat ar costa sarea autohtona. Pe baza cercetarilor altora (cercetatorii români nevand bani pentru studii) s-a impus atunci o limita de 67 de micrograme de iodat de potasiu pe fiecare kilogram de sare.

Partea ce mai rea este ca sarea din România e iodata cu un produs de sinteza, chimic, ieftin, care e importat de prin 2007 – or fi bune chimicalele de sinteza pentru organismul uman? Daca nu-s bune pentru plante cum ar putea fi bune pentru oameni?

Prea mult iod e risc de hipertiroidie si, cu toate acestea, unele capete patrate au gasit ca-i sanatos ca sarea care se foloseste in alimentatia oamenilor sa fie neaparat si obligatoriu iodata. Hipertiroidicilor le este interzis iodul – ei ce mai mananca? Alimente fara sare? Ar fi o nebunie! Sarea are anumite functiuni si in hidroliza la nivelul organismului. Ah! Inteleg ca scopul este tocmai boala… Altfel de ce ar exista aceasta recomandare ne-bună?

Excesul de iod e periculos – poate provoca si hipotiroidism subclinic, legat de bolile de inima… Unele dintre simptomele excesului de iod sunt: oboseala, depresie, uscaciunea pielii, cresterea in greutate (a zis cineva ca in ultimul timp a crescut numarul copiilor supraponderali?).

Deocamdata efectele se observa in cazuistica personala a medicilor, unii afirmand ca “tiroidita Hashimoto” (boala Graves), o boala autoimuna care deregleaza sistemul imunitar, e un exemplu tot mai des intalnit.

Ca si in cazul carenţei de iod, excesul poate creste riscul de cancer de tiroida. Practic, nu stie cineva cat iod consuma – adaugarea iodului in sare poate creste cantitatea necesara bunei functionari a glandei tiroide.

Iodul se gaseste in fructele de mare, in oua, in produsele lactate, in unele sortimente de pâine. Acum e obligatoriu in orice se foloseste sare!

Asta cu iodul ar trebui sa fie nu doar in functie de regiune (nu in toate zonele lumii e necesar un aport de iod in alimentatie) ci si in functie de fiecare persoana – nu cred ca e logic sa fie obligati la sare iodata absolut toti europenii, de exemplu, pentru ca multi consuma produse lactate, fructe de mare, oua si – multi – mai inghit si pastile numite “suplimente alimentare” in care se gaseste si iod.

De curand fusese o discutie – la nivel de politicieni – ca s-ar vrea (din nou) privatizarea minelor de sare (intre altele). Mai apoi – poate amenintati de o motiune de cenzura sau poate pentru ca a fost o simpla neintelegere – reprezentantii guvernului au explicat ca nu se intentioneaza privatizarea vreunui obiectiv strategic, cum ar fi minele de sare, despre care se mai zice ca vor fi exploatate turistic, medical, industrial si pentru materie prima in… dezapezire / dezghetare… Adica, avand atata sare, România ar putea (asa se zicea in 2011, cel puţin) sa aprovizioneze intreaga Europa. Cu toate acestea, multe saline au fost inchise sau parasite, dintr-un motiv sau altul (sau doar asa se zice si cineva beneficiaza de ele).

Sarea din România are o puritate mare si a fost in trecut – si este si azi – foarte cautata. Si atunci de ce sa bag in mine sare iodata?! Si daca aduce profit pentru ţara, de ce sa privatizeze Sociatatea Nationala a Sarii?

Veniturile obtinute din cele şase mine deschise turiştilor (in 2014) sunt foarte mari, se arata in unele analize.

Ideea privatizarii “Salrom” – Societatea Nationala a Sarii (infiintata in 1997 prin hotarare de guvern) e de pe la mijlocul anilor 2000, daca nu si mai devreme. In mod cert, in 2007 a existat o tentativa, pentru ca s-au inceput negocierile cu o societate din Austria (austriecii, daca nu ne-au luat sarea ne-au distrus, se pare, padurile). Negocierile intre firma austriaca, ce avea o cifra de afaceri de 4 ori mai mica decat Salrom, si Ministerul economiei (si ulterior AVAS) au ramas in aer, dintr-un motiv sau altul, dar nu pare a se fi renuntat la ideea de a preda strainilor o regie de stat (singura, poate) care are profit. Toate sucursalele Salrom desfasoara si activitati in domeniul turismului, pe langa activitatile de extragere si prelucrare a sarii (pentru consum sau industriala).

In anul 2015 a fost schimbata conducerea si productia a fost net inferioara celei din 2014 – gurile rele sustin ca se impinge spre faliment Societatea Nationala a Sarii pentru a fi scazut pretul la privatizare. Nu mi se pare de mirare, avand cunostinta de preturile exorbitante – de un euro / dolar – pe care au fost vandute IMGB (un dolar), Roman Braşov si Combinatul Siderurgic Reşiţa (câte un euro) – găselniţa politicienilor din anii 1990 si inceputul 2000 – se zice ca societatile aveau datorii uriase, pe care si le asuma cumparatorul.

Industria s-a dus, agricultura s-a dus, viticultura la fel, mineritul s-a cam dus… De ce sa ramana sarea?! Iar daca va rămâne, totusi, in patrimoniul statului român, si e foarte pură, de ce sa fie si pentru consum când poate fi numai pentru străzile cu polei sau pentru industrie?

Sarea noastră neiodată, pură, naturală, pleacă la export.

₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪

Sursa foto: http://www.dietdoctor.com/eat-less-salt

Decât mămăligă cu unt şi să mă uit în pământ, mai bine pâine cu sare şi să mă uit la soare (nu ştiu autorul)

Caravana sării

La o suta si mai bine de metri sub nivelul mării, la o temperatura de 40 de grade Celsius (poate ajunge si la 60), se afla cel mai aspru loc de pe Pământ: deşertul Danakil (Danaquil). Peisajul pare ireal, intr-un fel, lunar, atat de uscat este.

In depresiunea Danakil, in special in zona lacului Afdera (Afrera), se afla locul care asigura aproape intreaga productie de sare a Etiopiei. Timp de zece luni din an afarii musulmani si creştinii tigrai de pe platourile etiopiene se aduna zilnic pentru a “aduna” sarea si a o transporta in oraselul Barahile.

Platourile de sare din depresiunea Danakil se intind de-a lungul granitei dintre Etiopia si Eritreea, fiind situate la o suta de metri sub nivelul marii. Crusta de sare este foarte groasa, fiind in unele locuri si de 1000 de metri, ajungand adanc in scoarta terestra. Minerii, lucrand in conditii extrem de grele, desprind aceste placi de sare folosind un topor, le taie in placi (de 4 sau 8 kg), le stivuiesc si le leaga pentru a le pregati pentru transport. Transportul e asigurat de negustorii de sare, care incarca productia pe camile, catâri si măgari si o duc la Barahile, de unde, traversand deşertul Danakil, ajung la Mekele – de aici, sarea va fi transportata in intreaga Etiopie, fie pentru consum uman fie pentru adaugarea in hrana pentru animale.

In zonă, de secole, metoda de extragere si transportare a sarii (“aurul alb”) nu s-a schimbat, dar azi, tot mai multe camioane au inceput sa faca acest traseu si, la un moment dat, o multime de oameni vor ramane fara vreun venit. Monopolul afacerii il deţin afarii, iar daca ei decid introducerea camioanelor prea multe nu mai raman de facut.

In trecut, blocurile de sare (numite amolé) erau folosite peste tot in Etiopia cu rol de bani. Azi, banii (moneda se numeste birr) au inlocuit sarea dar comerţul cu sare a ramas principalul mod de viaţă al afarilor din nord.

Traseul caravanei nu e simplu; pe langa pericolele naturale – puţuri de apa dulce puţine, care pot seca peste noapte, eruptiile vulcanului acid Dallol, cu manifestarile lui geotermale in culori ireale – caravanele mai infrunta uneori amenintarea unor “rebeli” inarmati (Frontul Unitatii Democratice Revolutionare Afar) care opresc caravanele, cer bani si fac necazuri.

Depresiunea Danakil este “casa” teribilului trib Afar, oameni care traiesc in ţarile este-africane precum Etiopia, Djibouti, Somalia si Eritreea. E un trib de oameni măndri si necruţători cu cei care incearca sa le faca rău. Uciderea din razbunare si razboiul sunt (au fost) doua caracteristici importante ale culturii acestui trib, desi violenta scade pe zi ce trece, practic. Până acum cateva zeci de ani, un tânăr nu ar fi fost considerat barbat până nu ar fi ucis un om, de regula unul dintr-un trib rival. Indiferent de ţara in care traiesc, afarii traverseaza deşertul Danakil in lung si-n lat cu animalele lor, reusind sa supravietuiasca in cel mai crud loc de pe Pământ.

Sursa foto Turism de Aventura. (pagina fb nu mai exista la adresa)

Postare in jocul lui Sorin: Reflexii in oglinda

Salar de Uyuni, deşertul de sare

Salar de Uyuni este cel mai mare  deşert de sare si cel mai plat loc din lume. Se afla in sud-vestul Boliviei, aproape de hotarul cu Chile, in mijlocul celui mai inalt platou din Muntii Anzii Cordilieri: Altiplano.

Desertul, extrem de intins, reflecta razele soarelui astfel incat formeaza iluzia unei oglinzi in care se reflecta cerul.

Stratul de sare, cu o grosime care variaza intre 2 si 20 de metri, face ca suprafata sa fie uimitor de plana: dupa ce apele din sezonul ploios se topesc partea superficiala a depozitului de sare se transforma intr-un enorm lac, cu adancime foarte mica. Procesul, repetat de mii de ori de-a lungul timpului, a dus la aplatizarea perfecta a saraturii.

Suprafata extinsa, cerul senin si planitatea exceptionala a suprafetei fac din acest deşert de sare locul ideal pentru calibrarea altimetrelor satelitilor de observare a Pamantului

E situat la o altitudine de 3656 de metri deasupra nivelului marii si s-a format dupa ce un lac imens, Minchin, s-a evaporat treptat in ultimii douazeci de mii de ani. Ramasitele lacului sunt vizibile si azi in apropierea pustiului din Uyuni. Lacurile Poopo, Uru Uru si marele lac Titicaca sunt conectate intre ele in timpul sezonului ploios, reconstituind o parte din suprafata lacustra a vechiului Minchin. In desert se afla mai multe lacuri de culori ciudate, produse de depozitele de minerale din zona.

Cu aspectul unei enorme mari albe, Salar de Uyuni are in centru mai multe insule, varfurile unor vechi vulcani, care candva ieseau dintr-o mare de apa, nu de sare. Varfurile stancoase sunt acoperite de corali fosilizati si de depozite sedimentare cu urme de viata marina.

Salar de Uyuni este o zona climatologica tranzitionala: impozantii nori tropicali cumulus congestus si  cumulus incus care se formeaza in partea estica a desertului de sare in timpul verii nu pot patrunde dincolo de marginile uscate din vest, in apropiere de granita chiliana si Desertul Atacama.

Salar de Uyuni este si un loc major de reproducere pentru cateva specii de flamingo roz.

Sursa fotografii Turism de Aventura:  https://www.facebook.com/ExtremeTravelandAdventure

actualizare 2021: adresa paginii s-a schimbat intre timp, foto nu mai sunt in albumele actuale

Sarea în superstiții

E dificil - spre imposibil - a se stabili când au început oamenii să consume sare dar probabil că tot pe atunci au început și superstițiile.

În negura timpului sarea era foarte prețuită pentru că extragerea era dificilă și, la fel, transportul către așezările umane aflate la distanțe mari de locul exploatărilor. În unele zone a fost numită "aurul alb" (http://www.descopera.ro/cultura/8791393-oamenii-sarii-in-cautarea-aurului-alb) - în Africa era atât de prețuită încât era folosită ca monedă de schimb.

În Biblie exista multe referiri la sare. În Vechiul Testament, legea mozaică cerea ca sarea să fie adăugată animalelor care erau arse in cadrul sacrificiilor rituale. În Noul Testament (evanghelia după Matei), Isus spune: Căci tu ești sarea pământului, pentru a arăta discipolilor cât de prețioși îi erau; expresia se folosește și azi pentru a descrie o persoană valoroasă. Amintiţi-vă şi basmul "Sarea in bucate".

Mai tot comerțul Antichității a fost dependent de sare după ce s-a descoperit că aceasta este și un bun conservant: alimentele (în special carnea și peștele) tratate cu soluții saline suprasaturate puteau fi transportate, fără să se altereze, pe distanțe mult mai lungi. Slăvită la ospețe de barbari, sarea a fost venerată și în Grecia antică, unde era utilizată ca ofrandă adusă zeilor, în cadrul ritualurilor de sacrificare a animalelor. Tot la greci, dar şi la evrei, arabi, români, este şi simbol al ospitalităţii şi al prieteniei.

Sarea este element purificator în şintoism, are rol de purificare a spaţiului (cred luptătorii de sumo), evreii consideră că este un element de sfinţire a victimelor, iar alte populaţii consideră că are rol de purificare a gospodăriilor.

• Care ar fi superstițiile cu privire la sare? Am gasit unele, dar probabil că sunt mai multe…

Dacă se varsă sare iese ceartă – e o superstiție dar, probabil, la origine o fi ceva adevărat, pentru că era foarte scumpă și foarte prețuită și risipa putea da naștere la certuri.

Legionarilor romani li se plătea diferența la soldă în sare – și vărsând sare era ca și cum ar fi pierdut o parte din bani (salariu derivă din cuvântul latin salis). Mai târziu, în loc de sare au primit un supliment în bani la soldă, care s-a numit salarium, din care să-şi cumpere singuri sarea. În timp, sub denumirea de salarium s-a înţeles întreaga soldă. Trecând în limbile romanice, cuvântul a primit sensul pe care îl are astăzi: salariu.

În antichitate era simbolul amiciției; în fața comesenilor se așeza o cupă cu sare. Azi, oaspeţii de seamă se întâmpină cu "pâine şi sare" în unele locuri. Se spune că într-o zi, din neatenție, un comesean a vărsat o cupă cu sare pe masă. Acest fapt l-a infuriat pe stăpânul casei și neatentul a fost ucis cu sabia. De aici – probabil? - superstiția despre cearta care se iscă atunci când verși sare. Dacă e vărsată pe masă atunci să iei puțină sare și să o lași în spatele umărului stâng - pe umărul stâng se zice că ar sta un spirit malefic, pe cel drept stă îngerul păzitor.

Dacă verși sare te va urmări ghinionul dar "scapi" dacă arunci imediat un pic de piper peste umărul stâng, exact în… ochii demonului care abia așteaptă să facă ce e menit să facă. Unii toarnă puțină apă peste sarea pe care au vărsat-o.

Buddhiştii aruncau sare peste umăr înainte de a intra in casă, când reveneau de la o înmormântare – un mod de a se păzi de spiritele malefice care i-ar fi putut urmări de la cimitir. In multe culturi şi tradiţii europene există obiceiul de a pune sare în sicriul decedaţilor pentru a opri diavolul să posede sufletele celor plecaţi.

La olteni, in special, există obiceiul de a arunca sare în focul sobei atunci când sar scântei - e semn că cineva vorbeşte de rău pe cei din casă şi aruncând sare în foc “se dă peste ochi” bârfitorului.

Vrei să fii ferit de blesteme? Pune sare sfinţită în încălţări.

Vitele sunt protejate de farmece cu ajutorul sării pusă în hrană sau descântată şi îngropată sub pragul uşii de la grajd. Dacă ţi se fură sarea de la vite ele vor muri.

In sec XIX, in Anglia, era obiceiul de a pune puţină sare in fiecare cameră a casei, chiar înainte de mutare sau de aranjare a mobilierului, pentru a ţine la distanţă spiritele rele.

- Se considera că nu este bine să ajuţi o persoană să ajungă la sare, pentru că îi va aduce ghinion: Duci pe cineva la sare, îl duci la rău.

- Să nu dai sare nimănui, că îți dai și sporul casei; alţii spun să nu dai sare din casa lunea.

La chinezi – de unde a fost preluată și prin alte părți ale lumii – există credința că cine ține câteva grame de sare în portofel atrage bogația. Sarea trebuie schimbată în fiecare lună, pentru că își pierde puterea. Atragi norocul de avere dacă pui sare de mare în toate colțurile locuinței – și trebuie să o schimbi la fiecare zece zile; un săculeț cu sare de mare agățat de centrul ușii principale tot șansa de bogăție o atrage – și trebuie schimbată sarea o dată pe lună.

- Supa sărată arată că bucătarul este îndrăgostit. E probabil ca superstiţia să se fi conturat ca urmare a poveştii lui Petre Ispirescu: "Sarea în bucate", poveste în care fiica cea mică a împăratului i-a spus tatălui că îl iubeşte “ca sarea în bucate” iar el s-a supărat şi a alungat-o dar, mai apoi, soarta a făcut ca cei doi să se întâlnească şi, la masă, împăratului i s-au servit numai bucate fără sare; supărat, le-a reproşat gazdelor şi atunci a apărut fiica cea mică. Tatăl a înţeles atunci cât de mult îl iubea această fiică. Sau, poate, Petre Ispirescu s-a inspirat din superstiţie…

- Deși există ecograful, unii nu au răbdare și vor să afle sexul fătului înainte ca acesta să se formeze – gravidei i se presară pe cap – fără ca ea să știe – puțină sare apoi e urmărită unde își va pune mâna prima dată: dacă o duce la gură va naște fată, dacă o duce la nas copilul va fi băiat.

In apa în care e spălat prima dată nou născutul se pune sare, pentru sănătatea copilului; pe prag, pe un pervaz sau pe o masă la capul lăuzei, se pun sare, pâine şi alte obiecte simbolice pentru a prezice o viaţă prosperă noului venit pe lume.

Fetele nemăritate îşi pot afla ursitul şi atunci când fac turtele sărate în ajun de Sfântul Andrei – ursitul ar trebui să fie cel care (in vis) îi aduce apă pentru a stinge setea provocată de turtiţa sărată.

Există şi un obicei de nuntă (in unele zone), un ritual menit să asigure prosperitatea mirilor: cei doi sunt îndemnaţi (de mama mirelui) să lingă sare de pe o pâine.

In ziua Bunei Vestiri, in unele locuri, există obiceiul de a pune pe pragul casei pâine şi sare pentru hrana îngerilor, care vor veghea tot restul anului. Dar să nu pui mâna pe sare in ziua de Paşti pentru că îţi vor transpira palmele tot anul.

Superstițiile – se presupune – vor exista cât va fi lumea-lume. Se afirmă că mai mult în mediul rural, dar din cele constatate doar pare ca ar fi așa. Luând în seama toate superstițiile existente ar însemna să trăim… tare aiurea, mereu cu frică să nu ni se întâmple ceva neplăcut “pentru că…” Un mare și inutil consum de energie mi se pare a fi această credință în fel și fel de semne! Atunci când norii se adună e posibil să plouă – de regulă plouă – dar când câteva granule de sare se împrăștie pe masă de ce să te cerți? Dacă ești singur cuc în ziua când verși sarea?! Te cerți cu tine, în oglindă?!

Fiecare popor are propriile superstiții – la unii ceva e semn bun la alții același ceva e semn rău! Ce face diferența în astfel de cazuri?

Image by Bruno /Germany from Pixabay