Crăciun alb, Crăciun verde!

Crăciunul alb - cu zăpadă, adică - este pentru mine mai mult decât o dorință: e obișnuință. Din copilărie și până acum... vreo zece ani (?) de Crăciun a fost mai mereu zăpadă! Excepțiile au fost rare, iar acum par a deveni regulă - ceea ce mă întristează, oarecum, deși știu că nu e despre zăpadă și despre oameni de zăpadă.

Crăciun alb înseamnă că totul e acoperit cu un strat gros de zăpadă și în ziua de Crăciun ninge.

Pentru obiectivitate: în emisfera sudică a Pământului, de Crăciun e, practic, începutul verii astronomice, ceea ce înseamnă că acolo Crăciunul e verde, cu puține excepții. Chiar și în emisfera nordică, nu e zăpadă peste tot.

E clar că (și eu) asociez zăpada cu lunile de iarnă, între care se numără și luna decembrie. La munte, iarna, se presupune că ninge! Îmi place zăpada și aș vrea să fie zăpadă de Crăciun. În adolescență, conștientizând că sunt zone unde oamenii nu se bucură de Crăciun cu zăpadă, mi s-a părut... nefiresc. Mai apoi am aflat că există oameni care nu au văzut niciodată zăpadăp;

Având în vedere că e sărbătorit Crăciunul în mai toate zonele lumii și nu în toate zonele unde e sărbătorit este și zăpadă în lunile de iarnă de ce s-a creat ideea Crăciunului alb? A fost o curiozitate, și am căutat informații...

De unde nostalgia Crăciunului alb

Cineva a scris că Elizabeth Drinker, quaker (deci, considera ziua ca pe una obișnuită), a ținut un jurnal din 1758 până în 1807 - in 1794 a scris și despre Crăciunul din acel an: Este un Crăciun verde, dar am încredere că nu înseamnă cimitire pline. Poate că Providența ne va da suficient frig și zăpadă pentru a curăța aerul, despre care nu se poate spune că e altfel în prezent, dar aparențele sunt adesea eronate.

Practic, o iarnă fără zăpadă putea conduce la recolte slabe, ceea ce putea însemna foamete și, pe cale de consecință, moarte - cimitire pline, altfel spus. Zăpada este îngrășământul săracului; cu cât e mai multă, cu atât recoltele sunt mai bune - circula un proverb (și) in acea vreme. Altfel spus, un Crăciun alb însemna cimitire goale.

O altă explicație poate fi găsită în faptul că la acea vreme in care bolile transmisibile pe calea aerului erau în mare parte incurabile, vremea rece îi determina pe oameni să stea mai mult prin case, iar vremea caldă îi indemna la socializare și atunci oamenii se îmbolnăveau în număr mare, ceea ce putea însemna mai multe decese. Când era zăpadă oamenii ieșeau mai rar și decesele erau mai puține.

Zicala Crăciun alb cimitire goale, Crăciun verde cimitire pline e originară din Europa; unele variante erau cunoscute în Anglia, Scoția, Germania, Scandinavia și alte țări în care regulă era că iarna e zăpadă. Deși ideea era considerată un basm, un Crăciun alb ajunsese să fie considerat norocos, devenind ceva ce oamenii așteptau cu nerăbdare, își doreau - cu toate că în Anglia, de exemplu, ninsoarea (zăpada) nu era (nu este) un fenomen tocmai frecvent. În timp, ideea Crăciunului alb a prins în multe zone și Crăciunul a început să fie considerat "ziua copiiilor". Scriitorii au început să scrie despre copii care fac omeni de zăpadă, îngeri de zăpadă și se bucură jucându-se in zăpadă de Crăciun.

Unii istorici consideră că noțiunea de Crăciun alb a fost popularizată de Charles Dickens, în ale cărui povești sunt descrise zile de Crăciun cu multă zăpadă; sunt povestiri care se bazează pe descrierea iernilor copilăriei lui, când s-a întâmplat să fie cel mai rece deceniu din Anglia. Cartea lui Charles Dickens, Colind de Crăciun (scrisă în 1843), e unul dintre motivele pentru care cei din epoca victoriană au asociat Crăciunului zăpada (Crăciun alb). În mai multe cărți pe care le-a scris a pus mult accentul pe zăpadă în perioada Crăciunului.

La începutul erei victoriene (1837), Marea Britanie se afla într-o mini-eră glaciară, care a durat între 1550 și 1850, perioadă în care, la Londra, pe Tamisa înghețată, se desfășura deseori un târg de iarnă. Între 1836/1837, a fost o iarnă extrem de rece, cu o uriașă furtună de zăpadă în sudul Angliei, in Ajunul Crăciunului din 1836. ;

Gânduri despre Crăciun (alb sau verde)

Mai mult sau mai puțin, mi-am satisfăcut curiozitatea în legătură cu ideea Crăciunului alb și, evident, am rămas la părerea inițială: iarna are mai mult farmec atunci când totul afară e alb. E mai... pur, e mai strălucitor.

Poate că Isus s-a născut în 25 decembrie, poate că s-a născut la sfârșitul lunii septembrie sau începutul lunii octombrie (cum pare a se deduce din Biblie), dar contează mai puțin, cât timp nu e pierdută din vedere ideea, spiritul acestei sărbători. Dar tot mi-ar plăcea să fie cu zăpadă.

Cercetătorii nu sunt de acord în ceea ce privește etimologia termenului Crăciun și acesta rămâne ca fiind de origine populară, nu termen oficial al Bisericii unde termenul este Nașterea Domnului (Nascere Domini). Hm. Cum ar suna urările dacă renunțăm la cuvântul Crăciun și utilizăm Nașterea Domnului?! Sau... nu se fac urări, cum sunt și de Paște?!

Crăciunul sărbătorit de necreștini

Căutând informații despre Crăciunul alb și despre Crăciunul verde mi-a atras atenția observația cuiva, într-un comentariu: "și necreștinii sărbătoresc Crăciunul". Am observat și singură că se întâmplă, dar nu am dat importanță.

Crăciunul este o sărbătoare frumoasă. A devenit atât de cunoscut Crăciunul și, mai ales, comercializat de-a lungul timpului încât pare că sunt două sărbători? Un Crăciun comercial, cu Moș Crăciun, brad împodobit, petreceri cu multă mâncare, băutură, primirea și oferirea de cadouri - o sărbătoare care durează o zi, apoi toți se întorc la lucru sau... au o vacanță până după Anul Nou și fiecare se bucură cum poate de această vacanță, de acest concediu? Și Nașterea Domnului, sărbătoare menită să celebreze nașterea lui Isus, o sărbătoare care durează până la Bobotează?

De ce sărbătoresc și necreștinii? Pentru că le place ideea bradului împodobit, a cadourilor oferite și primite, întâlnirile cu familia și prietenii?! Poate că e sărbătorită de acei necreștini (și/sau atei) care... încă nu știu că simt o chemare?! 😊 Sau poate este un pas pe care aceștia îl fac spre... împăcare? Doar întreb, și mă întreb.

Ar fi ciudat ca ne-evreii să sărbătorească Hanukkah (Sărbătoarea Luminilor) sau ne-musulmanii să sărbătorească Ramadanul? Poate părea nefiresc, dar n-ar fi, oarecum, un fel de înfrățire între oameni, o mai bună cunoaștere a celuilalt? Sigur, in familiile și/sau in cercurile de prieteni etc. în care membrii au religii diferite armonia tuturor sărbătorilor este, cumva, de la sine înțeles.

În fond, Isus nu făcea diferență între oameni și nu venise să-i judece, ci să le salveze sufletul. El vede in inimile oamenilor, știe ceea ce aceștia gândesc și speră.

🎄🎁🌍 Crăciun (alb și verde) fericit! 🌎 🎁🎄

Postare programată

(revin in 26-27 decembrie)

Creion, guma de șters, ascuțitoare

Am avut curiozitatea să aflu când s-a inventat creionul și am avut surpriza să aflu că acest instrument de scris are o lungă istorie. Sigur că nu voi reține toate amănuntele pentru timp îndelungat, dar acum am măcar o idee despre ce și cum.

Din istoria creionului

Înainte de creioanele cu grafit, multe civilizații antice foloseau ca instrumente de scris tulpini de bambus sau stuf, ascuțite la vârf pentru a face semne pe pergament, papirus sau tăblițe acoperite cu ceară. Adevăratul precursor al creionului se spune că ar fi stylus-ul roman – o vergea metalică (din plumb, de regulă), utilizată pentru a zgâria suprafața papirusului (precursorul hârtiei) sau a pergamentului pentru textele importante și tăblițe de ceară pentru texte mai puțin importante. Tăblițele erau plăcuțe din lemn înrămate și unse cu un strat de ceară – cei care doreau să șteargă ce au scris încingeau plăcuța, ceara se înmuia și putea fi renetezită.

Descoperirea grafitului

Grafitul a fost numit, inițial, „plumb negru” când a fost descoperit prin anii 1400 (cum afirmă unele surse); în 1779, grafitul s-a dovedit a fi o formă de carbon.

Legenda spune că o furtună a smuls un copac (frasin) din rădăcini și păstorii din apropiere au văzut în pământ un material negru asemănător cărbunelui, dar nu ardea; localnicii au observat că substanța lasă urme întunecate mai bune decât plumbul pe care îl folosiseră până atunci și au folosit-o pentru a-și marca oile. Era grafit. Se întâmpla în Borrowdale, Anglia, prin 1564.

Cine a inventat creionul

Se poate spune că nu există un singur inventator pentru acest instrument de scris a cărei existență o considerăm azi că fiind „de la sine înțeleasă” și fără de care nu prea ne putem imagina lumea.

Prin 1565, naturalistul elvețian Conrad Gessner a publicat un desen cu o bandă de grafit într-un tub de lemn – acesta, spun cercetătorii, e prima reprezentare grafică a unui creion din lemn.

Sursa foto primul creion desenat:

https://www.npr.org/sections/ed/2016/10/11/492999969/origin-of-pencil-lead

Prin 1610, grafitul a fost învelit în sfoară, piele, hârtie sau crenguțe și începuse să fie vândut în Londra, unde a devenit popular în rândul familiilor bogate care își trimiteau copiii la școală.

În anul 1662, în fabrica de creioane Staedtler din Nürnberg, Germania, au fost produse în serie primele creioane – erau simple, din lemn, și au devenit populare în toată Europa.

În 1795, Napoleon Bonaparte avea nevoie de creioane și din cauza războiului nu avea acces la grafitul din Anglia. Nicolas-Jacques Conté, om de știință care a servit în armata lui Bonaparte, a făcut un amestec din argilă, apă și puținul grafit la care avea acces.

În 1812, William Munroe a creat primele creioane din lemn din America, folosind lemn de cedru roșu, un copac popular în Tennessee.

Tot cam pe atunci, Joseph Dixon și-a făcut primul creion din lemn – a amestecat grafitul cu lut și apă, l-a rulat fâșii și a copt totul în cuptorul mamei sale. La începutul anilor 1870, el a obținut un brevet pentru o mașină de rindeluit care putea produce 132 de creioane pe minut. Mașinăria a fost oportună, deoarece soldații aveau nevoie de creioane în timpul războiului civil.

În 1820, Henry David Thoreau și tatăl său, John Thoreau, în fabrica lor din New Hampshire, au dezvoltat un sistem prin care creioanele să fie mai puțin fragile și mai puțin grase: au înlocuit ceara cu lutul și astfel a apărut creionul „nr. 2” - grafitul lasă un semn ușor de citit și aceste creioane au devenit curând rechizite școlare standard în sălile de clasă din toată țara.

Henry David Thoreau a inventat patru tipuri de creioane etichetate de la 1 la 4: creioanele nr. 1 aveau grafitul cel mai moale și creioanele nr. 4 aveau cel mai dur grafit; creionul nr. 2 a fost cel mai des folosit.

În anul 1822, Sampson Mordan și John Isaac Hawkins au patentat primul creion metalic cu mecanism intern pentru propulsarea grafitului.

Creionul mecanic utilizează o mină mult mai fină decât unul obișnuit; mina se deplasează în interiorul instrumentului de scris cu ajutorul unui mecanism și poate fi înlocuită.

În 1861, Eberhard Faber deschide fabrica din Midtown Manhattan, New York City – acolo e acum sediul Națiunior Unite.

Faber Company a creat primele creioane colorate în anul 1908 – erau realizate cu pigmenți rezistenți la lumină. În 1922, Faber se extinde în Europa, deschizând o fabrică la Nüremberg.

În anii 1950 creioanele au început să se vândă la cutie. Existau mai multe modele și stiluri, iar părinții s-au înghesuit să cumpere în sezonul de întoarcere a copiilor la școală.

Și tot așa! Creioanele pot fi găsite azi în fel și fel de culori și chiar forme.

Citind atâtea pagini din istoria creionului parcă-mi vine să-i acord o mai mare importanță decât am făcut-o până zilele trecute.

Cine a inventat guma de șters

Se pare că inventarea gumei de șters (radiera) a fost o întâmplare.

În primele zile ale creioanelor, oamenii foloseau cocoloașe din miez de pâine sau tablete de ceară pentru a șterge urmele de mină de creion sau de tuș de pe hârtie.

Descoperitorul gumei de șters ar fi fost filosoful, teologul și chimistul Joseph Priestley care, la 15 aprilie 1770, descria o gumă vegetală care avea proprietatea de a șterge prin frecare urmele de creion de pe hârtie; el a numit substanța „rubber” (to rub, în engleză, însemnând a freca, a șterge prin frecare). J. Priestley descria seva recoltată de la niște copaci din America de Sud – arborii de cauciuc.

A încercat să stabilizeze substanța, dar a reușit doar să o facă să miroasă mai puțin urât, altfel fiind nedurabilă și sfărâmicioasă.

Se spune că inginerul britanic Edward Nairne, într-o zi din anul 1770, căuta pe masa de lucru un cocoloș de pâine pentru a șterge o greșeală în schița la care lucra – grăbit și neatent, a nimerit o bucată inutilă de cauciuc pe care o păstra mai mult dintr-o curiozitate inginerească, și când a văzut ce bine șterge urmele de creion a început, în scurt timp, o afacere cu gume de șters. La acea vreme cauciucul era un material instabil și urât mirositor dar cu toate acestea, gumele lui Nairne se vindeau bine și scump.

Curând, invenția lui a fost preluată de alți fabricanți și negustori și prețul a scăzut vertiginos. Radiera lui Nairne se degrada ușor, era sfărâmicioasă și mirosea foarte urât, dar ștergea mai bine decât pâinea.

Inventatorul Charles Goodyear a descoperit, în 1839, procesul de vulcanizare, metodă care a fost folosită pentru a face radiera (din germană: Radiergummi) mai rigidă și mai rezistentă.

În 1858, Hymen L. Lipman (Philadelphia, S.U.A.) a brevetat primul creion din lemn cu radieră de cauciuc atașată (creionul cu gumă de șters).

Cei din compania Faber Pencil au fost inspirați de prima gumă de șters (inventată de Lipman) și au atașat la creioanele lor o virolă de metal în care au atașat o gumă cu piatră ponce roz.

Radierele de la capetele creioanelor sunt, de regulă, de culoare roz, roșie sau verde (adesea, culoarea e asortată cu creionul), sunt netede și cauciucate; în compoziția lor se amestecă piatră ponce pulverizată pentru a le conferi o structură mai rigidă.

Principalul material folosit pentru radiere este cauciucul sintetic; radierele au cam aceeași consistență deși există într-o varietate de forme și culori. Pot fi făcute din material mai scump, cum ar fi vinilul (radierele de la capătul creioanelor sunt adesea din vinil), dar și materiale mai ieftine: soia, de exemplu.

Există radiere speciale pentru artiști, pentru șters creta de pe tablă s.a.

Cine a inventat ascuțitoarea pentru creioane

Primele unelte de ascuțit creioane au fost cuțitul și briceagul – acesta din urmă fiind format din mai multe lame mici prinse laolaltă, foarte ascuțite, care aveau diferite forme și folosite inițial pentru a ascuți/tăia penele de scris în diferite unghiuri.

De-a lungul timpului au fost depuse multe cereri de brevet pentru instrumente de ascuțit creioane.

Producerea în masă a creioanelor a început în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și cam în același timp s-a dezvoltat producția de ascuțitori manuale și mecanice pentru creioane, între anii 1850 și 1900 fiind depuse cereri pentru numeroase brevete. La începutul secolului XX ascuțitoarea devine obiect al consumului de masă.

Într-un manual din 1822 este descrisă în detaliu o invenție a lui C.A. Boucher (Paris) pentru construirea unui dispozitiv de ascuțit creioane. Era un dispozitiv care s-a dovedit sensibil din punct de vedere tehnic și funcțional, dar ideea sa a fost recunoscută la nivel internațional; inventatorul nu a depus un brevet pentru aparatul său de ascuțit creioane.

În 1828, matematicianul francez Bernard Lassimone inventează, oficial, ascuțitoarea – el a obținut primul brevet mondial pentru un dispozitiv de ascuțit creioane.

În 1847, Thierry des Estivaux a depus un brevet la Paris pentru un dispozitiv format dintr-un tub și un con prevăzut cu o lamă.

Prima ascuțitoare de creioane din America a fost brevetată în 1855 de Walter Kittredge Foster din Bangor, Maine. El a fondat prima companie din lume de produs ascuțitori manuale. Câțiva ani mai târziu a început să vândă și în Europa.

Acești doi inventatori sunt considerați a fi „părinții” ascuțitorii manuale pentru creioane, ascuțitori care sunt utilizate și azi, confecționate din fel și fel de materiale, în diferite culori și forme, cu sau fără recipiente de colectare a „așchiilor”.

Curând după aceea, în Erlangen, Germania, Theodor Paul Möbius a dezvoltat și produs un dispozitiv format dintr-o lamă ascuțită și curbată în formă de con.

În 1894 (1897, în alte surse), John Lee Love din Massachusetts, un inventator afro-american, tâmplar de meserie, a construit prima ascuțitoare mecanică de creion din lume, și a denumit-o „Love Sharpener” – funcționa acționată de o manivelă montată pe o parte laterală a dispozitivului și așchiile rezultate din ascuțirea creioanelor erau colectate într-o cutie atașată.

Ascuțitoarea electrică a fost inventată în 1910, comercializată în 1917 numai pentru companii și birouri, disponibilă publicului larg în 1940 – funcționează pe aceleași principii cu cele manuale și mecanice dar sunt acționate de un mic motor electric.

Textul este mai lung decât mi-aș fi dorit, dar cred că am acoperit mai puțin de jumătate din istoria creionului, ascuțitorii și gumei de șters.

Surse online:

https://www.qualitylogoproducts.com/promo-university/history-of-pencils.htm

https://www.npr.org/sections/ed/2016/10/11/492999969/origin-of-pencil-lead

https://kids.britannica.com/students/article/pencil/276344

https://www.uh.edu/engines/epi339.htm

https://www.inventedfor.com/en/how-it-was-invented/13/pencil.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Radier%C4%83

https://ro.frwiki.wiki/wiki/Taille-crayon

https://keepovin.com/istoria-ascu%C8%9Bitoarelor/

detalii despre inventatorii ascuțitorii:

https://patent-infos.de/overview/history-pencil-sharpeners-1850

Simboluri de Mărțișor

Calendaristic, a venit Primăvara! E prima zi de primăvară, e Ziua Mărțișorului!

Potrivit tradiției, mărțișorul era un șnur bicolor în care se împleteau iarna și vara – se oferea în dar de 1 Martie, de ziua Dochiei, la început de an agrar. Mai apoi, șnurului i-a fost atașat un bănuț din aur sau argint. Folcloriștii par a fi de acord că patronul spiritual al mărțișorului este Baba Dochia, ca stăpână a zilei de 1 martie – unele legende spun că ea este cea care a tors firul mărțișorului când a urcat la munte cu oile.

Tradițiile variază în ceea ce privește originea și forma „primului mărțișor”, dar ideea e aceeași: mărțișorul protejează împotriva deochiului, alungă paguba și dușmănia, aduce noroc și sănătate.

Micuțele obiecte la care se atașează firul alb-roșu sunt tot mai diferite în „epoca modernă”. Cât ar fi de diferite e bine că mai există; unele au ac precum broșele – ceea ce este un plus pentru că pot fi prinse mai ușor pe haină, dar unele mărțișoare au dimensiuni mari-mari (din ce-mi dau eu seama, mărțișoarele tradiționale sunt mititele – talismanele, în general, nu trebuie să fie cât o medalie de olimpiadă).

M-am luat cu vorba și-am neglijat ce-am vrut să scriu: despre simbolurile obiectelor mititele pe care le mai poartă pe rever sau la încheietura mâinii (sau cum le-or purta) oamenii.

Nu știu dacă a făcut cineva o statistică, dar îmi place să cred că cele mai multe mărțișoare oferite sunt cele în formă de inimă.

Inima e simbolul iubirii, în primul rând, dar inima e și simbol al frumuseții, al bunătății sufletului.

Buburuza aduce noroc și protecție. Buburuze roșii cu puncte negre nu am ca mărțișoare - nu iau în calcul buburuza pe care am făcut-o din scoică (nu mai e în posesia mea)

Trifoi cu patru foi. Este un simbol universal al norocului: sănătate, dragoste, celebritate, bogăție – una pentru fiecare foaie. Se spune că cel care poartă asupra lui un trifoi cu patru foi va avea noroc în dragoste și va fi apărat de spiritele rele.

Potcoava. La început, potcoavele, erau confecționate din fier. Protejează – oameni și animale deopotrivă - împotriva vrăjitoarelor, zânelor și duhurilor rele. E simbol al norocului, vitalității, fertilității.

Ancora. Este simbol al speranței, al credinței, al stabilității.

Cheia. Simbol al norocului: cheia spre succes, cheia spre împlinirea idealurilor.

Coșarul. Coșarul negru este un vechi simbol românesc al norocului.

Ghiocelul. Un simbol al speranței, al curajului, al fidelității, al puterii de rezistență. Ghiocelul e un adevărat simbol al primăverii.

Florile de primăvară și fluturii ca mărțișoare reprezintă renașterea naturii și bucuria. Ca mărțișor, 

fluturele este și simbol al sociabilității și al sensibilității.

Trandafirul. Petalele lui, se spune, exprimă infinitul; induce sentimente bune persoanei care îl primește. Trandafirul e întâlnit într-o mulțime de legende, în superstițiile popoarelor.

Steaua. Este tot un simbol al norocului: „stea norocoasă”. Pitagora considera că această formă geometrică reprezintă perfecțiunea. În colecția de mărțișoare nu am găsit unul cu o stea.

Porumbelul. În tradiția mărțișorului aduce vestea bună a trezirii naturii la viață. Oferit copiilor și tinerilor subliniază inocența; dăruit femeilor e semn al aprecierii frumuseții. Mărțișor „porumbel” nu-mi amintesc să fi văzut în realitate.

Diverse. În zonele Banat, Bistrița-Năsăud, Bucovina, Maramureș și Moldova, în ziua de 1 martie fetele oferă mărțișoare băieților (lucrate de ele, conform tradiției), iar băieții oferă fetelor mărțișoare și mici cadouri în ziua de 8 martie. (am citit pe wikipedia).

Tradiția Mărțișorului există în Bulgaria (Martenița, și pare să aibă o altă origine față de mărțișorul românesc, și alte legende, evident), în Macedonia și în Albania.

La 1 martie încep și „Zilele Babelor”.

*

Pentru că tot am scotocit în colecția de mărțișoare am mai fotografiat și dintre cele care nu apar la „simboluri” (nu pentru că nu ar fi „purtătoare de simbolistică”) – aveam de gând să fotografiez mai multe dar timpul n-a fost de acord, ceea ce n-a făcut decât să-mi bucure răbdarea care era pe terminate. Am ales (aproape la întâmplare) mărțișoarele care mi-au atras atenția.

Mărțișoarele-pisici îmi sunt foarte dragi, dar am găsit doar trei căutând pe repede-înainte ; am și câini-mărțișoare, dar n-am mai reușit să le fotografiez.

Portretele (cu ghilimele și fară) sunt mărțișoare pe care le-am primit în timp, în perioade anume. Vrăjitoarea am primit-o în vremea când mă jucam de-a ghicitul în cărțile de Tarot și în cărțile Lenormand (oracol).

De cărțile Lenormand am scăpat repede, adică le-am dat cui le-a vrut pentru că... prea au nimerit adevărul! Cărțile de Tarot le-am păstrat, pentru că sunt... filosofie (știu că pare greu de crezut).

Mărțișorul cu pachetul mă distrează și azi; l-am primit în anul în care am început să fumez.

Colecție de puzzle și de amintiri

Am mai scris și cu alte ocazii că sunt pasionată de puzzle. Am montat numai câteva, începând cu anul 1998, ceea ce n-ar spune despre mine că sunt cu adevărat pasionată. Cele mai multe jocuri le-am primit de la prietenii care știu că-mi plac. Singură nu-mi cumpăr – asamblez un puzzle cu 1000 de piese în câteva zile; n-ar fi multe zile dedicate unui joc dar având muuulte jocuri ar fi și muuuulte zile pentru că de încep unul nu-l mai las, iar dacă știu piesele în cutii numai la ele îmi stă gândul și ajung să fușeresc orice pentru a găsi timp numai pentru puzzle. Îmi plac atât de mult încât cu ocazia Provocărilor verzi din iunie 2019 am ales să confecționez un minipuzzle.

Primul puzzle l-am primit în 1994-1995, adus de o amică. Pe la sfârșitul anilor 1990, prin plecarea ei din țară, relația s-a răcit până s-a încheiat. La un moment dat, fata m-a sunat – după ani de tăcere! Era entuziasmată că mă aude – eu la fel – mă întreba despre mine, eu întrebam despre ea. Povesteam de vreo ora când zice: „Spune-mi, te rog, care e regimul terenurilor în Ro acum pentru că...” Ha! „De ce n-ai început cu asta?” o întreb. O dădea la cotit că alea-alea, dar n-am crezut-o. I-am spus care era treaba cu terenurile la acel moment și ce trebuia să facă pentru a nu pierde ce a achiziționat soțul ei cu ceva ani în urmă. Gestul ei, la telefon, nu m-a determinat să nu mai îndrăgesc acel joc cu 1500 de piese mititele pe care-l montasem cu mult înainte de a ne despărți. Știu că mi-a oferit cu drag jocul. Când m-am hotărât să încep am răsturnat piesele pe masă și... m-am uitat la ele tare luuung. De unde să încep? Sigur, cu colțurile, cu marginile. Daaa, doar că aveam nevoie de o masă mare, pe care să o folosesc numai pentru joc. N-aveam asemenea masă, dar tot l-am început. Mergea greu de tot... și prea des trebuia să-l strâng. Când a trebuit să mă mut l-am adunat de tot în cutie și acolo a rămas până în 1998, când mi-am pus mintea cu el. Spațiu necesar tot nu aveam și toți cei care veneau la noi erau obligați să aibă grijă la puzzle-ul meu împrăștiat. Până mi-a venit ideea să împart imaginea în dreptunghiuri, pe coli A4. Apoi am selectat piesele în funcție de desenul de pe capacul cutiei (pe „sectoare” A4) și le-am pus în pungulițe separate. A fost mult mai ușor, pentru că puteam strânge jocul când nu mai lucram: colile, cu piesele montate, le puneam în folie protectoare („plicuri” de nailon) și le puneam în cutie. Mi-am ușurat mult lucrul, dar tot mi-a trebuit circa o lună să-l termin – greu a fost până „am prins mișcarea”. După primul joc, cel mai mare, următoarele au fost floare la ureche. Imaginea reprezintă o mănăstire (sau biserică?) dintr-un orășel de munte elvețian.

Alte tablouri puzzle pe care le-am montat de-a lungul timpului, în ordine aleatorie prezentate:

Un joc după un tablou al artistului Sung Sam Park: Castelul Verrazzano (în vale), Toscana (între Florența şi Siena). Mai multe despre artist și ce reprezintă tabloul puzzle am scris aici.

Mi-a plăcut foarte mult să îl montez pentru că are culori vii și multe amănunte, gradul de dificultate fiind destul de mare (ceea ce-mi doresc foarte mult la un puzzle). L-am primit de la o prietenă a mamei; a devenit, în timp, și prietena mea. De câte ori venea în țară îmi aducea marțipan și ghimbir caramelizat, știind că-mi plac foarte mult (mai ales ghimbirul). Din păcate, Nina a murit în 11 martie 2018. În 7 ianuarie a suferit un accident vascular cerebral și nu și-a mai putut reveni. Mi-a fost tare greu să văd acest om energic zăcând neputincios pe un pat de spital... Înțelegea ce i se spune, dar nu putea comunica. Nici nu vreau să mă gândesc ce era în sufletul ei știind că acasă e sora ei, semi-imobilizată în pat (mai mare decât ea, și pe care o îngrijea de ani de zile, chiar repatriindu-se la un moment dat pentru a putea avea grijă de ea). A fost un om tare discret Nina, și voia să facă mai totul singură, nedorind să deranjeze pe cineva. Stresul cauzat de obligativitatea mutării din casa în care a crescut și necazul c-o încurcătură de acte la Casa de pensii a fost, probabil, mai mult decât putea duce. Din cauza încurcăturii actelor nu putea programa operația de care avea mare nevoie, la ochi. De la ea am aflat multe despre unele dintre vechile familii din Brașov. Ea mi-a stârnit dorința de a descoperi istoria mai puțin știută a orașului în care m-am născut.

Următoarele două puzzle le-am primit de la soția unui verișor al mamei, din București, pe care nu-l mai întâlnisem de vreo 15 ani. Au fost aduse în Ro mult înainte de 1989 și au ajuns la mine abia în 2010: podul acoperit și mustangii.

Urmează jocurile primite de la una dintre prietenele foarte dragi. Am fost colege de clasă în a XI-a și a XII, dar făceam parte din grupuri diferite, total incompatibile în ansamblu. La câteva luni după ce am terminat liceul ne-am întâlnit întâmplător în centrul orașului. Ea ratase o întâlnire, eu mergeam spre casă, neavând ceva interesant de făcut. M-a invitat la o cafea, într-un bar al hotelului Aro. Am stat acolo vreo două ore și ne-am dat seama că avem foarte multe în comun. De atunci am fost aproape nedespărțite până când (și ea) a plecat din țară – când ne întâlnim (cam o dată pe an) e ca și cum abia ne-am despărțit... ieri. E o prietenie care a fost testată din plin și a rezistat.

Primul puzzle prezentat reprezintă muntele Hood din Oregon (S.U.A.), era în pachetul pregătit pentru sărbătoarea de Paște 2020 și care a ajuns la mine abia în iunie, din cauza restricțiilor impuse în cazul pandaliei. Cum la acel moment computerul meu era pe butuci, Miki (cățelușa) era la cealaltă căsuță a ei, de muncă aveam spre zero am montat și lipit piesele pe carton în două zile.

Cățelușii în raft sunt un joc de numai 500 de piese, montat și lipit în câteva ore. Mi-e tare drag, pentru că a fost „comandat” pentru mine de una dintre fetele prietenei; avea doar 5 ani dar reținuse, de la ultima vizită la noi, că îmi plac câinii foarte mult (îl aveam pe Boby la acea vreme și micuța s-a jucat mult cu el).

O provocare au fost și florile lui Van Gogh, pentru că e mult portocaliu, dar m-am prins repede că diferă textura pieselor „pe zone”.

Căsuța în culori vii e după un tablou pictat de artistul Randy Van Beek.

Bărcile sunt legate în portul nu știu care. Am pe undeva cartonașele pe care scrie ce reprezintă fiecare puzzle, dar nu mai știu unde. Mi s-a tot spus să scriu pe verso ce reprezintă și anul în care l-am montat. Ei au zis, ei au auzit. Pentru mine nu avea sens s-o fac. Nici acum nu are, dar am început să scriu.

Piesele din care am „construit” catedrala Notre-Dame și Mănăstirea Voroneț le-am primit de la o prietenă din Suceava. Un alt puzzle cu Notre-Dame am primit și de la mama, dar deja îl aveam pe cel de la prietenă, așa că l-am făcut cadou altcuiva, dar tot la mine a ajuns peste ani deoarece nu s-a încumetat să îl înceapă, deși zicea că-și dorește. Poate că-l montez și pe acesta...

De la mama am primit jocurile cu: Colosseum și Hagia Sofia.

Pentru că tot am scris deja foarte mult nu mai contează câteva rânduri în plus: o foarte scurtă istorie a jocului de puzzle.

Cuvântul „puzzle” s-ar traduce, din engleză, ca „ghicitoare”, „șaradă” (nu m-aș fi gândit la o astfel de traducere).

În jurul anului 1766, afirmă cronicile britanice, John Spilsbury, gravor și cartograf, dorind să-i ajute pe copii să înțeleagă mai ușor geografia a desenat o hartă apoi a decupat fiecare țară în parte provocându-i pe cei mici să așeze fiecare țară unde îi era locul. Pentru că ideea a prins foarte bine a fost folosită această metodă de predare a geografiei până în anul 1820. Jocul de puzzle pentru adulți a apărut în 1900 și până în 1908 în America a fost o adevărată nebunie. Erau acum picturi sau desene pe placă de lemn, care mai apoi era decupată în bucăți mici – un astfel de joc costa, însă, foarte mult și, încet, vânzările au intrat în declin. Jocurile au redevenit populare în 1929, în timpul Marii Depresiuni, atingând culmea în 1933: se vindeau 10 milioane de jocuri pe săptămână. Tot atunci, mulți arhitecți șomeri, tâmplarii și alți meșteri calificați au început să producă aceste jocuri în casă și ori le vindeau ori le închiriau. Introducerea puzzle-urilor din carton a făcut să scadă prețul foarte mult, tot mai mulți oameni permițându-și să cumpere. În forma de azi jocurile de puzzle au apărut în 1909, atunci când compania “Parker Brothers” a început producția în masă. În secolul XX puzzle-ul a atins apogeul în dezvoltarea sa, datorită tehnologiei de imprimare moderne, care a permis reproducerea unor picturi celebre.

Există chiar și un Campionat Mondial de Puzzle...

Cel mai dificil puzzle din lume este considerat cel numit „Convergența lui Jackson Pollock” (1952). În 1962 sute de mii de americani se străduiau să-l asambleze.

Sursa foto si mai multe info despre puzzle aici:

https://www.puzzlewarehouse.com/history-of-puzzles/