Comediantul de vineri seara

Vineri seară am vrut să mergem pe-o terasă, în grup, dar pentru că nu am găsit locuri ne-am oprit în apropiere, pe o bancă dintr-un parc de cartier, să punem țara la cale până se elibera o masă. Lângă parc, delimitată de un gard viu destul de înalt, era o parcare. Am șușotit noi cât am șușotit când a venit cineva cu mașina și-a parcat aproape în paralel cu noi. Am amuțit, să nu audă străinii ce aveam noi de discutat. S-a deschis o portieră... „Hai, că pleacă”. N-a plecat. S-a auzit scăpărând o brichetă și curând s-a simțit fum de țigară. „Termină țigara și pleacă”. „Piu-piu-piupiu..” se auzeau tastele unui telefon și dintr-o dată a strigat cineva: 

„Salut! Ce faci?” O voce de bărbat răcnea de se auzea, cred, în tot cartierul – sărmanul, era pe difuzor! În „capătul” de lângă noi, o voce de bărbat începe să spună ce face – șoptit, prin comparație cu răcnetele celuilalt. „Sunt cu băieții, la un șpriț”. Noi, ascultători nevăzuți, am pufnit în râs – greu să te abții din râs! Tipul cu „șprițul” nu cred că ne auzea, și-i dădea înainte. Noi șușoteam acum comentând minciuna omului. După câteva minute se termină convorbirea. „Hai, că pleacă!” Aiurea! "Piu-piu-piu” tastele. „Servus, scumpo” – zice tipul de dincolo de gardul viu. „Servus. Unde ești?!” răcnește o voce de femeie. „Am ieșit cu băieții la cafea” – îi spune și ei o minciună. Noi eram „pe jos” de râs! „Unde?” se interesează tipa. „Nu vii pe aici?” „Acum-acum?” „Nu chiar. Dar unde sunteți la cafea?” „Sub Tâmpa, în pub”. Asta a fost prea de tot și nu ne-am mai putut abține! Am râs cu poftă și în gura mare. Tâmpa era la cel puțin 5 km distanță de locul unde era el parcat. Nu știu dacă ne-a auzit, dar i-a zis tipei că vine, a închis portiera și a demarat.

Pe sistemul „viața bate filmul”, am ales să public întâmplarea după ce am citit la Petru un banc:

Nu postați pe Facebook că plecați în vacanță. Mie așa mi-au spart hoții casa. Ce rușine mi-a fost că m-au găsit acasă…

(pe blogul lui sunt multe bancuri)

Image by Pete Linforth from Pixabay

Minciună exagerată

Toti oamenii mint sau au mintit de cel puţin cateva ori in viata – cine zice ca n-a mintit… minte. Minciuni “nevinovate”, din politete, pentru a ascunde unele adevaruri dureroase… Sunt si cei care trantesc minciuni in fiecare zi – si nu ma refer la mitomani. Multe minciuni am auzit la viata mea, dar unele mi-au ramas in memorie.

Cea cu vizita presedintelui american Ronald Reagan e chiar nevinovata pe langa cea auzita in copilarie – zic eu.

Eram in scoala generala, cand inca ne jucam impreuna toti copiii din bloc. La una dintre scari locuia o familie cu doua fete – noi, ceilalti, le consideram puţin ciudate si pentru ca erau foarte suparacioase.

Intr-o vara ne bulverseaza vestea ca fiica cea mare a acestei familii a murit! Cum sa moara un copil pe care l-m vazut la joaca o zi mai devreme?! Agitatie mare in bloc… Vecinii adunau bani pentru flori, sunau la usa familiei, sa afle daca au nevoie de ceva ajutor. La scoala, invatatoarea celei mici a luat bani din fondul clasei, a cumparat coroana si s-a prezentat cu o parte din copii.

Adunati in faţa blocului ne intrebam cu totii – mai ales adultii se intrebau – de ce nu raspunde nimeni la apartamentul lor. O amica plangea de sarea camasa pe ea… si nu stiam cum s-o linistesc; ea stia ce inseamna o astfel de durere pentru ca isi pierduse mama cu doar cativa ani in urma.

Fata cea mica (clasa a III-a) a familiei respective era inconjurata de invatatoare si de cativa vecini, care incercau sa afle unde sunt parintii. Ea nimic. Plangea cu disperare, dar nu reusea sa articuleze vreun cuvant.

Cand, dupa un timp, apar mama ei si sora. Alergau disperate spre cea mica. Mama îi da doua palme, apoi o ia in brate. Ce-a facut zapacita cea mica?! A lipsit de la scoala cu o zi inainte si i-a zis invatatoarei ca… i-a murit sora!

Am mai auzit minciuni cu “mi-a murit bunica” (si bunica era oale si ulcele) dar sora?!

La scurt timp dupa acest incident care i-a pus pe jar pe adulti si i-a intristat pe copii - familia s-a mutat din cartier si fetele au fost transferate la alta scoala. Poate aveau in plan sa se mute, nu stiu…

Doar pentru ca ai chiulit de la scoala sa minti ca ti-a murit cineva drag?! Cum de i-o fi trecut prin minte asa ceva?!

Vizita lui Reagan

Ronald Reagan a fost cel de-al patruzecilea presedinte al Statelor Unite ale Americii, intre anii 1981-1989 (doua mandate) si s-a bucurat, cel putin la inceput, nu doar de simpatia si aprecierea cetatenilor americani.

Eram in clasa a zecea la un liceu cunoscut pe atunci ca “Bastilia”, pentru ca avea garduri inalte si doua rânduri de porti intre care se afla biroul portarului care permitea intrarea numai celor care justificau necesitatea si iesirea numai elevilor care aveau “bilet de voie”.

Sefa de clasa era o fata, G.M., care invata bine si era apreciata de cei mai multi profesori, dar nu pentru ca era premianta a fost aleasa, ci pentru ca a fost cea mai buna dintre cei care nu au refuzat sa fie “sefi de clasa”.

La un moment dat G.M. ma abordeaza in drum spre casa si-mi spune ca… familia ei e prietena cu familia lui Ronald Reagan. M-a pufnit râsul si m-am uitat la ea ca la o casa arsa, banuind ca vrea sa faca mişto de mine pentru ca mereu o contaziceam cand incerca sa impuna reguli care nu doar mie nu-mi conveneau. Seriozitatea de pe chipul ei m-a lasat mască, am facut pe toanta si am intrat in joc, intreband-o cum s-au cunoscut.

- Tata a fost la o conferinta in SUA, unde a fost si Reagan. Au discutat si presedintele l-a placut si l-a invitat acasa. De atunci corespondam, ne trimitem reciproc fotografii, ne-a trimis si haine...

Măi sa fie! ma gandeam. Fata asta nu ma ia de proasta, chiar crede ce zice. N-am insistat, pentru ca-mi era nu stiu cum sa-mi bat joc de ea. Mi-a facut capul mare cu Ronald Reagan până ne-am despartit. M-a rugat sa nu spun nimanui, sa nu aiba probleme familia ei. N-am spus, si am crezut ca s-a terminat, dar nu! Mă ţinea “la curent” cu ce se mai intampla. La un moment dat i-am spus ca-i zic lui D., care-i prietena mea cea mai buna inca din clasa a doua. A fost de acord, asa ca a aflat si D. Desigur ca ne-am cocoşat de râs amandoua. Mai auzisem minciuni sfruntate la viata mea dar aceea a fost prea de tot.

A culminat in ziua cand G.M., agitata, vine la noi intr-o recreatie si ne spune, conspirativ, ca Ronald Reagan a venit s-o viziteze la liceu si si-a buşit maşina in unul dintre pomii de pe trotuar iar “nenorocitul’ de portar nu i-a permis sa intre pentru a telefona sa cheme ajutor. Noi n-am comentat nimic dar ne-am hotarat sa mergem acasa la G.M., sa o prindem cu minciuna discutand cu parintii ei despre asta. Am intrebat-o pe fata daca e in regula sa venim la ea acasa si sa vedem si noi pozele cu familia lui Reagan. Spre surprinderea noastra a fost de acord. Am “programat’ vizita pentru a doua zi la ora 17, cand a zis ea. Ne-a dat adresa si… hai in vizita! O fi crezut ca n-o sa mergem…

Am cumparat cu D. şase savarine, ne-am urcat in troleu si… am tot mers. Zona unde locuia G.M. era una izolata, pe sub un pod, langa liniile de cale ferata. Era toamna si se intunecase. Am coborat in statie si era pustiu, dar nu ne-am dat batute si am plecat sa cautam blocul – mai toate erau neingrijite, aleile dintre blocuri intunecate; erau lumini aprinse prin apartamente si garsoniere dar nu se auzea un sunet! Daca am ajuns până acolo am mers mai departe, cu inima destul de stransa, gandindu-ne ca n-o sa mai fie asa rău cand ajungem la G.M. Locuia la etajul patru, ultimul; scara era neingrijita, mirosea a urina de pisica, pe zidurile scorojite se vedeau urme de urina umana… Când am sunat la sonerie eram deja cu inima batand in gât. Ne-a deschis G., vesela, si ne-a invitat in sufrageria mica, aglomerata cu mobila. Era acolo tatal ei, mic de statura, imbracat frumos, dar avea un defect la ochi si ne-a cam speriat. Apare si fratiorul colegei noastre, cu cel puţin zece ani mai mic decat ea, apoi apare mama ei, cu un şorţ curat, aducand un platou cu prajituri pe care – am inteles – le facuse special pentru vizita noastra. Era măsuţa aranjata ca pentru o petrecere. Parintii fetei nu stiau ce sa mai faca sa ne simtim bine, foarte fericiti ca doua colege ale lui G. au venit in vizita. Am simtit cum mi se strânge inima; pe chipul lui D. se citeau aceleasi sentimente. Venisem sa o confruntam pe G. dar ne-a pierit cheful de miştocăreală. Nu voiam sa-i întristăm pe acei oameni primitori punându-i intr-o situatie jenantă. 

Aproape doua ore am ramas acolo. La plecare, G. ne-a condus in staţie. Noi n-am zis nimic despre fotografiile pe care venisem sa le vedem, si nici ea. Din acea zi nu ne-a mai bătut la cap cu vizita lui Reagan, dar s-a distanţat vădit de noi (nu fusesem foarte apropiate nici până atunci).

<><><><><><><><><><><><> 

Nota

Am omis amanuntele pentru a nu lungi textul si mai mult.

Peste ani, am propus minciuna aceasta ca tema pentru un seminar. Profesorul m-a intrebat – mai in gluma, mai in serios – daca nu am inventat povestea pentru a fi discutiile mai interesante. N-am inventat-o, ci am ales-o ca “preferata” dintre altele pe care le mai ascultasem de-a lungul timpului.

<><><><><><><><><><><><> 

sursa foto http://wallpaperhdbase.com/car-crash-images.html