Aer mai curat in Brasov

Cu aer mai curat în Brașov aburesc, acum, oficialii cetățenii. În primul rând, ar trebui scris aer curat în Brașov – prin mai curat se presupune că ar fi (deja) curat, dar în Brașov pute din nou, oribil!

Cred că toți politicienii din Ro sunt ipocriți până-n măduva oaselor sau sunt... incompetenți.

Cu ce ne ia politicianul, pentru aerul mai curat: creșterea taxelor de parcare în zonele centrale ale orașului, cu tren metropolitan, cu parcuri și zone verzi, cu restricționarea traficului autovehiculelor cu motoare pe benzină/motorină și alte de-astea la modă prin rezoluțiile/recomandările de la Uniunea Europeană.

Indivizilor! Aerul pute a rahat, a mortăciune, a gaze, a chimicale fel de fel... Și nu-i de la parcuri neîngrijite sau mașini cu motor pe benzină sau gaz.

Mulți șoferi staționează cu motoarele pornite, sub ferestrele oamenilor sau pe unde-i apucă! Nu 2-3 minute, 30-40 de minute! La parterul blocurilor de locuințe sunt magazine mari – aprovizionate de la 6-7 dimineața (prin lege e prohibit zgomotul între 22 și 8) - cu aparate de climatizare care aerisesc în atmosferă și în casele oamenilor mirosuri de detergent, căldura emanată de acestea distrugând tot ce-i plantă în jur și transformând pământul în praf! Aparatele de aer condiționat – ale magazinelor mari, instituțiilor, apartamentelor zumzăie continuu (eliminarea poluării fonice nu are de-a face cu sănătatea oamenilor?) Mai sunt la parter de bloc – și chiar la mezanin în unele cazuri, cluburi de noapte, baruri, restaurante, plăcintării și alte asemenea bucătării! Zona pentru fumat de la magazine și toate celelalte e sub ferestrele oamenilor, pratic. Aerisirea localurilor, plăcintăriilor etc. unde se face?! Tot în casele oamenilor! Astea nu înseamnă poluare, desigur! E tot cu litera P, de la profit.

Noi zone verzi și întreținerea celor existente? Au ras dealurile prin Brașov – inclusiv pe muntele Tâmpa au tăiat – pentru a construi vile, pensiuni, hoteluri, și plantează trei copăcei?! Și, cică, vine ursul, că „e” tot mai mulți urși. Unde să stea cocoșul de munte dacă nu mai e pădure?!

Pute aerul în multe orașe din România, și ei ne iau cu energia regenerabilă!? Ne spun că au montat aparate care măsoară nivelul diferitelor chimicale din aer. Așa, și?! Dacă știm că e în parametri sau peste limita legală și ne ustură ochii în continuare, la ce ne folosește să știm cifrele?! Vor să justifice pe ce se duc bani tuturor?!

Bine, să nu-și imagineze cineva că aerul în Brașov e infect 24 de ore din 24! Nu! Daaaaar! Să fii noaptea în Brașov, mai ales în unele zone, nu știi de ce te ustură gâtul, nasul, ochii.... E o duhoare greu spre deloc suportabilă și e ideal să dormi cu fereastra deschisă și să inhalezi la greu ce-or „elibera” cine știe cine în aer. Apoi te-ntrebi, diminineața: de ce mă doare capul, mă ustură în gât, am nasul uscat, tușesc, am sângerări nazale? Ete d-aia: la orele mici ale dimineții (cam între unu și cinci) aerul e toxic efectiv, dar tu dormi, nu simți, și-apoi, când îți solicită cineva semnătură pe o petiție pentru aer curat zici că nu semnezi, pentru că tu n-ai simțit duhoarea. Ciubucul tău – du-te la medic, înghite pastile pentru tratarea efectelor. Cum să elimini definitiv efecte dacă nu umbli la cauze? Poate-ți recomandă medicul ceva antivirale, sau mai rău, cu simptomele pe care le descrii.

"Divertisment"

Din 5 septembrie în 10 septembrie, în Brașov s-a desfășurat a treia ediție a Forumului Orașelor Verzi (FOV). În afară de ceva evenimente de stradă, în aceste zile literele de pe Tâmpa și clădirea primăriei au fost iluminate în verde – culoarea oficială a FOV 2023. O fi nuanța verde de potasiu?

La Conferința Internațională de Politici Publice pentru Mediu (din 5 septembrie) au participat (așa s-a anunțat) 27 de primari din țară și din Europa, 6 viceprimari, 54 de experți în domeniul mediului, 30 de reprezentanți ai afaceriștilor, peste 100 de funcționari publici.

Coincidența coincidențelor! În ultimele zile n-a mai duhnit aerul noaptea așa de tare ca înainte de aceasta conferință. Din noaptea asta reîncepe?! Sunt curioasă tare.

Bauxita, aluminiul, poluarea

Atunci când – la doi, trei ani – cei mai mulți cumpără un telefon mobil mai performant decât ultimul, când folosim vase din plastic, când aruncăm dozele din aluminiu la un loc cu deșeurile menajere, când schimbăm mașina și/sau electrocasnicele etc. după câțiva ani de folosire, dar și atunci când n-avem idee ce materii prime se folosesc pentru toate cele enumerate (și multe altele) și în ce condiții se obțin, consider că nu putem afirma că avem grijă de mediu.

Deoarece jocul Transformări creative la care particip este despre refolosire / reciclare (și în luna martie au fost fost ca temă cutiile metalice), profit de ocazie să scriu câte ceva despre producția de aluminiu, despre impactul acesteia asupra mediului și despre marii jucători pe piața bauxitei și aluminiului.

Ce este aluminiul și pentru ce este folosit

Pe scurt: aluminiul este un element chimic, notat cu simbolul Al.

Pe lung. Aluminiul e o resursă care formează circa 8% din scoarță Pământului, fiind al treilea cel mai răspândit element chimic, după oxigen și siliciu. Este al doilea cel mai popular metal (după fier/oțel) folosit în fabricarea diverselor obiecte - este un metal moale, ușor, rezistent la căldură și foc, ușor de prelucrat în diverse forme; reflectă lumina (se folosește la producerea oglinzilor metalice) și căldură eficient, nu ruginește, e non-magnetic, non-toxic.

Utilizare. E folosit de la foliile alimentare și cutiile de unică folosință pentru îmbutelierea băuturilor, vase de bucătărie până la electrocasnice, componente auto, componente pentru avioane, nave război, dar e folosit și în industria construcțiilor, în industria electrochimică (sub formă de sârmă, înlocuind conductoarele electrice din cupru), în industria alimentară (pentru ambalarea unor produse), în industria farmaceutică.

Reacționează ușor cu alte elemente chimice, în special cu oxigenul – reacționând rapid cu oxigenul se formează stratul protector de oxid de aluminiu.

Fiind rezistent la coroziune (datorită stratului protector de oxid) rezistă și la acțiunea chimică a acidului azotic diluat sau concentrat (canistrele în care se transportă acid azotic sunt din aluminiu).

Caracteristicile aluminiului se îmbunătățesc atunci când e combinat cu alte metale pentru a realiza aliaje de aluminiu – adică, un material cu proprietăți îmbunătățite, care ar putea fi mai rezistent sau care ar putea fi topit la o temperatură mai ridicată (punctul de topire pentru aluminiu este de 660 grade Celsius (1220 grade Farenheit) iar punctul de fiebere este 2467 grade C (4473 grade F). În funcție de utilizare, aluminiul poate fi combinat cu bor, cupru, litiu, magneziu, mangan, siliciu, staniu, zinc s.a.

Aluminiul rezistă zeci de ani și este complet reciclabil - poate fi reciclat pe termen nelimitat fără a-și pierde proprietățile.

Aluminiul nu există în stare naturală, fiind întâlnit numai în combinații, sub formă de minereuri cum ar fi: silicații și silicoaluminații – argila și feldspatul, albită, mică etc.; criolitul; oxidul de aluminiu (corindon, topaz, rubin, safir, ametist, smarald, șmirghelul); oxizi micști, crisoberil; bauxită.

Bauxita este minereul din care se extrage peste 95% din producția mondială de aluminiu.

Cum se produce aluminiul și riscurile pentru mediul înconjurător

Pe scurt: se produce dificil; consum enorm de apă și de energie electrică, iar riscul de poluare este foarte mare.

Pe larg. Este nevoie de aproximativ 2-3 kg de bauxită (minereu de aluminiu) pentru a produce doar 1 kg de aluminiu pur. Patru tone de bauxite conțin două tone de aluminiu care generează o tonă de aluminiu valoros. Lingourile comerciale din aluminiu cântăresc aproximativ 16 tone.

La nivel mondial sunt extrase anual peste 130 de milioane de tone de bauxită (specialiștii sunt de părere că rezervele de bauxită ne ajung vreo 400 de ani).

În general, producția de aluminiu din bauxită brută este un proces care consumă foarte multă energie, care utilizează multă apă, electricitate și alte resurse. Fiind necesară o cantitate extrem de mare de electricitate sunt construite, uneori, centrale electrice care sprijină exclusiv industria aluminiului (este extras din minereul de bauxită prin procesul Bayer). Cărbunele (poluator de top) furnizează jumătate din energia pentru topire, și este considerat a fi unul dintre cei mai poluanți combustibili.

Pentru a extrage aluminiu, minereul de bauxită este mai întâi zdrobit, apoi amestecat cu var, apă fierbinte și cenușă. Acest amestec este plasat într-un digestor, unde este încălzit sub presiune de abur. Se adaugă sodă caustică, care dizolvă alumina din minereu.

Perfluorocarburile eliberate în timpul procesului de topire a aluminiului sunt mult mai dăunătoare pentru încălzirea globală decât dioxidul de carbon.

Procedurile de rafinare consumă cantități variabile de apă și energie, ceea ce poate duce la creșterea emisiilor de carbon, poluarea aerului și a apei, precum și poluarea fonică și termică. Minereul extras este sfărâmat (până la circa 2 mm) cu mașinăriile numite concasoare (și fac astea un zgomot de-ți vibrează dinții în gură).

Atunci când bauxita e scoasă din pământ, prin procedura strip-mine, este eliminată toată vegetația din zona minieră, ceea ce conduce la dispariția hranei și habitatului speciilor din apropiere, dar conduce și la eroziunea solului.

Resturile de steril, periculoase, și noroiul roșu caustic sunt aruncate frecvent în gropile miniere care au fost excavate, de unde ajung în acvifere și contaminează sursele de apă din apropiere.

Dioxidul de carbon, perfluorocarburile, fluorura de sodiu, dioxidul de sulf, hidrocarbura aromatică policiclică și o listă lungă de alte gaze cu efect de seră sunt emise în timpul topirii și procesării și s-a dovedit că acoperă regiunile înconjurătoare cu vapori otrăvitori.

Produsele secundare ale arderii, aerosolii caustici, praful din bauxită, calcar, var ars, alumină și sare de sodiu sunt câteva dintre particulele generate în timpul procesării despre care se știe că degradează calitatea aerului.

Problemele de mediu care sunt implicate în fabricarea aluminiului sunt emisiile mari de carbon, aerul poluat, apa contaminată, zgomotul și poluarea termică. Aceste probleme de mediu sunt asociate cu toate procesele de rafinare implicate în fabricarea aluminiului care utilizează niveluri ridicate de electricitate și apă.

Fapt divers. În 2010, octombrie, în urma unei defecțiuni la barajul pentru deșeuri al unui rezervor de la o fabrică de aluminiu a fost inundată cu noroi alcalin o zonă largă, inclusiv trei sate – efectele acestei grave scurgeri toxice nu sunt prea clar cunoscute pe termen lung.

Cei mai mari producători de bauxită și aluminiu

Altfel spus, cam pe unde-i mare poluarea din cauza exploatării minelor de bauxită. Poluare mare, dar și profituri mari.

Asia (inclusiv China și India), America Centrală și de Sud (inclusiv Venezuela, Brazilia, Jamaica, Guyana și Surinam), Rusia, Africa, Islanda și Australia. Australia satisface circa o treime din totalul nevoilor globale.

În Guineea – producător major de bauxită – în urma loviturii de stat din toamna 2021, ofițerii din forțele speciale au dizolvat principalele instituții acestui stat vest-african. Turbulențele au sporit temerile privind furnizarea de bauxită și prețul a crescut până la cel mai înalt nivel de până atunci (din ultimii 10 ani).

Guineea nu are rafinării proprii, rocile fiind expediate spre rafinării din China, în special. Minele de bauxită din Guineea sunt, toate străine. La începutul anului 2022 Guineea a anunțat că va interzice exportul de bauxită dacă deținătorii minelor nu vor construi rafinării pe teritoriul țării. A crescut exportul de bauxită din Brazilia spre China... „Traseul” bauxitei pare să se tot schimbe în ultimii câțiva ani...

China – cel mai mare producător mondial de aluminiu - importă din Guineea mai mult de jumătate din bauxită. Cotația aluminiului pe bursă crescuse foarte mult (și continuă să crească, dar mai lent).

Alt mare producător de aluminiu este Rusia – statele din Occident cam sunt dependente în acest sens.

Din 10 martie a.c. este in vigoare, în SUA, tariful de 200% asupra aluminiului și derivatelor produse în Rusia, iar din 10 aprilie sunt impuse tarife de 200% la importurile de aluminiu primar din Rusia. Măsura nu e cine știe ce, pentru că SUA importă un procent mic din Rusia (nici bursa nu prea s-a deranjat), dar se elimină (într-o oarecare măsură) concurența de pe piața SUA. Aluminiul rusesc e produs de Rusal și reprezintă circa 6% din livrările globale.

În Europa, o firmă din Germania a anunțat că va închide porțile fabricii de aluminiu din cauza crizei energetice.

Pandemia, războiul comercial dintre SUA și China, invadarea Ucrainei, criza energetică și altele, au dovedit fragilitatea lanțurilor globale de aprovizionare în mai toate domeniile.

Reciclarea aluminiului

Cu toate că producția de aluminiu din mină poate fi periculoasă pentru mediu (aer, apă, sol), acest metal este unul dintre cele mai ecologice metale de pe Pământ și acest lucru se datorează faptului că aluminiul poate fi reciclat de mai multe ori pentru a crea același produs.

Reciclarea aluminiului consumă doar 5%-8% din energia necesară extragerii sale din minereu, care e (cum scrie mai sus) un proces complicat, relativ costisitor și care consumă cantități enorme de energie electrică.

Ce se reciclează: doze de la băuturi, flacoane de deodorant, flacoane de fixativ și alte cosmetice, cutiile din aluminiu, foliile, veselă și vase din aluminiu etc.

Ce nu se reciclează: dozele care au încă produs, recipientele din aluminiu pentru vopsea și cele care au conținut substanțe toxice periculoase, folia de la unele alimente (ciocolată, chips, că exemple).

Opinie de sceptic

Dacă vom recicla mai multe cutii putem reduce cantitatea de materii prime necesare pentru a produce noi produse? Permiteți-mi să rămân sceptică: nu vom salva mediul de la distrugere prin exploatarea pământului pentru extragerea bauxitei. Cererea în industria de război, în producția de autoturisme și în multe alte industrii este tot mai mare.

Sigur! Măcar nu se vor mai produce noi doze/ambalaje din aluminiu proaspăt extras...

Cetățenii se ceartă între ei pe motiv că unii nu reciclează suficient, iar marii șmecheri ai lumii își construiesc fel și fel de bazaconii pentru război. Cetățenii își desființează aragazele cu gaz, mașinile pe benzină etc, iar șmecherii se plimbă cu avionul dintr-o cameră în alta și fac aplicații de război (de războaie nu mai zic!) folosind la greu aluminiu si kerosen.

Mi se pare doar mie sau ipocrizia chiar e ridicată la rang de responsabilitate? Pentru a nu avea mustrări de conștiință reciclez – pe cât posibil – dar și numai o juma’ de creier de-aș avea și tot aș înțelege ce se întâmplă cu adevărat în chestiunea protejării mediului înconjurător prin diferite moduri. Prea multă propagandă și prea puține fapte din partea celor care chiar ar putea face o diferență notabilă, reală.

Surse info:

https://www.metal-online.ro/informatii-despre-aluminiu-24.html

https://www.reynaers.ro/inspiratie/povesti/cum-se-produce-aluminiul

https://economedia.ro/cotatia-aluminiului-a-urcat-luni-la-cel-mai-ridicat-nivel-din-ultimii-zece-ani.html

Image by Florian Pircher from Pixabay

Regenerabile si protejare mediu

De pe la tribunele prezidențiale (și nu numai) din mai toată lumea se aud voci care scandează: Vom face tot ce putem pentru a diminua poluarea la scară planetară! Și tocmai atunci se aude un zbârrrr! O escadrilă de supersonice pleacă în recunoaștere sau la antrenament de război, lăsând în urmă aer curat cu parfum de kerosen.

Vocea de la tribună: Pentru a diminua poluarea planetară vom impune interdicția construirii autovehiculelor care consumă motorină și/sau benzină – doar n-om vrea să rămână tancurile, avioanele, elicopterele noastre fără combustibil! Prin măsuri fiscale și de altă natură vom încuraja și susține construirea de mașini electrice!Ce?! Cum, tancuri electrice? Nu ne permitem să rămânem cu ele-n drum în caz că... Ce?! Extragerea litiului pentru baterii poluează grav?! Eheeei, nuuu! Ce contează câteva sute de kilometri de vegetație distrusă, și de habitate dispărute ici-colo-dincolo, prin lume, și tone de apă consumată?!

Vocile de la tribune: Vom lua măsuri pentru folosirea energiei alternative, verde ca prazul! Ce?! Să construiești o eoliană – fixată adânc în pământ - implică un consum mare de aluminiu, de plastic, fier beton și alte materiale a căror producere poluează grav? Te costă întreținerea prea mult?! Nu, nu se întâmplă așa; așa cum nu sunt distruse flora și fauna mărilor și oceanelor pe care plutesc nave de război și mii de nave comerciale și nici pentru că se desalinizează la greu din apa mărilor și oceanelor. Ceeee? Centralele și microcentralele nucleare poluează? Nu există așa ceva! Reziduurile nucleare vor fi sigilate în recipiente speciale și îngropate adânc în pământ. Procedeele de extragere a uraniului sunt 100% bio! Energia nucleară e 100% sigură!

Răsună la un ison multe dintre vocile celor care ascultă extaziați vocile celor de la tribune: Bravooo! Foarte bine! Supeeeerb! Legile trebuie implementate cu efect imediat!

Mâine merg să comand panouri solare! strigă în cor câteva voci. Vocea unuia cu creier la purtător se aude: întâi află dacă ai spațiu pentru ele sau dacă rezistă acoperișul cu panourile – dar ecologiștii n-aud! Ei vor doar să plătească mai puțin pentru consum – ce consumă îi costă puțin, ce produc în plus ajunge – pe trei lei - la vreun gigant producător de energie electrică și când nu e soare ecologistul cumpără de la gigant pe trei sute de lei sau își stochează energia în plus în baterii – și-l costă destul.

Acum renunț la rabla mea pe benzină și iau una electrică, nepoluantă! se aude alt cor de voci al oamenilor responsabili. Un iresponsabil îndrăznește să zică și el: Mașina ta, în sine, n-o să polueze, dar pentru a-ți alimenta tu bateria vor fi distruse sute de kilometri de vegetație și habitate, iar bateria ta uzată va fi reciclată scump, prin metode care pot pune în pericol mediul. Vocea unui alt iresponsabil se aude și mai încet: Energia de la priza unde-ți alimentezi bateria cu ce e produsă: cărbune, uraniu din micro centralele nucleare care vor împânzi pământul? Că, doar, n-o fi focul divin.

Bulgărașul de zăpadă a fost lansat la vale. Proprietarii vocilor de la tribune zâmbesc în barbă și așteaptă ca bulgărașul să devină avalanșă și rezultatele să arate profituri uriașe pentru ei, cei de la tribune. Când taberele de furnicuțe lucrătoare se iau la harță și ajung să nu mai vadă adevăratele probleme, reginele o duc bine. Furnicuțele lucrătoare sunt cele care trebuie să economisească, să reducă din consumuri, să recicleze s.a.m.d., pentru ca reginele să aibă spațiu de manevră pentru lansarea în spațiu a mii de sateliți, să aibă spațiu – și combustibil - pentru a traversa strada cu elicopterul, să aibă spațiu pentru exerciții militare și încercarea noilor arme performante construite cu ajutorul energiei verzi ca prazul... Toate astea – evident! - sunt bio! Sunt electrice! Sunt zero poluare, clasa energetică A++

Acesta este un pamflet și trebuie tratat ca atare.

Imagine de Burghard Mohren de la Pixabay

Covoras impletit. Reciclare textile

Modificarea unor haine, pentru a le da o viață nouă, m-a pasionat din tinerețe – cred că din cauza hainelor banale pe care le găseam prin magazinele „comuniste” și care-mi păreau a fi un fel de uniforme în culori, cel mai adesea, terne.

În timp, am transformat multe haine. Unele haine lungi le-am scurtat, la un moment dat; unele rochii le-am transformat în cămăși, bluze, topuri (după ce mă săturăm de ele sau dacă sufereau vreun accident), din geci am făcut veste, din blugi lungi am făcut blugi scurți, centuri, genți sau sacoșe, din fâșuri am făcut și haine pentru câini s.a.m.d.. Hainele care nu puteau fi transformate și de care mă plictisisem le-am spălat, le-am tăiat (unele) și le-am folosit ca umplutură pentru perne decorative sau pentru șerpi împotriva curentului pe sub uși.

Din astfel de haine care nu mai puteau fi purtate și nici transformate, am făcut și covorașe împletite, cum este cel pe care îl prezint la jocul Transformări creative –februarie 2023, unde tema lunii este despre transformarea unor haine care nu mai corespund, despre folosirea unor resturi de materiale etc.. Este un joc prin care ne dorim să contribuim – chiar și numai un strop - la protejarea planetei de unele deșeuri textile.

Covorașul meu împletit are diametrul de 30 cm, și e făcut dintr-o bluză și un tricou.

Nu e chiar rotund deoarece nu am cusut fâșiile ci le-am înnodat, să lucrez mai repede. Fâșiile au circa 4 cm lățime și sunt împletite câte trei; șnururile obținute le-am rotit în jurul centrului – am vrut să iasă oval (cum ieșiseră multe altele înainte) dar nu știu de ce n-a vrut să fie oval. Pe dos am cusut o bulină tăiată dintr-un rest de material de la o rochie transformată în cămașă.

Îl voi așeza sub un ghiveci, la primăvară, când scot plantele în balcon.

Reciclarea, reutilizarea textilelor vechi

Refolosirea, reciclarea hainelor vechi, a resturilor de materiale sună a fi o idee bună pentru a scuti mediul de multe deșeuri.

Unele obiecte din textile pot fi refolosite mai puțin: prosoapele, lenjeriile de pat, ca exemple – le-am găsit și acestora un rost când și-au pierdut proprietățile, să zic așa; am folosit prosoapele pentru a șterge câinii pe picioare (când plouă sau e noroi), iar din lenjeriile de pat am făcut așternuturi pentru culcușul câinilor și/sau pisicilor. Unele le-am folosit în loc de mop (mai ales în anii în care mopul nu era ceva ce avea toată lumea în România).

La noi nu cred că există locuri unde să ducem textilele vechi (sau pantofi, genți etc. vechi). Îmi amintesc vremea în care auzeam pe afară strigându-se „cumperem haine vechi!” (adică, la acea vreme – până în 1990 – erau reciclate hainele vechi sau cei care le cumpărau le revindeau pe undeva?)

Cică (am văzut într-un documentar) se aruncă, anual, milioane de tone de haine! (la nivel mondial). Dar nu-i ușor să fie reutilizate sau reciclate... Multe sunt vândute sau donate, dar cele vechi și uzate ajung tot la gunoi. Atunci când nu ajung, totuși, la gunoi, sunt folosite în industrie, pentru a crea energie (prin ardere) – dar trebuie avute în vedere și specificațiile diverselor materiale... Ce nu e revândut, donat, reciclat e trimis din țările dezvoltate în țările cu economii slabe, unde vor împovăra și mai mult respectivele economii – altfel spus: unele țări ajung groapă de gunoi (și) pentru hainele vechi ale celor din statele dezvoltate.

Magazine cu haine second hand

Nu-mi place să cumpăr din astfel de magazine, și nu pentru că nu aș purta haine de care cineva nu mai are nevoie (din cine știe ce motive), ci pentru că nu știu cine le-a purtat, dar mai ales pentru că în aceste magazine persistă un miros urât (în cele în care am intrat eu de-a lungul timpului: vreo trei, cred). În aceste magazine am văzut expuse pentru vânzare și lucruri teribil de compromise! Tricouri pătate, cămăși tocite la manșete și guler, pantaloni aproape găuriți de atâta purtat, pantofi scâlciați și tot așa. Din ce știu eu, legea nu permite să fie vândute astfel de obiecte, și totuși sunt expuse la vânzare... Probabil că nu se vor vinde, deci vor ajunge... la gunoi (în România, nu în statul de unde au fost aduse).

Înainte vreme existau în oraș consignații unde oamenii puteau duce – pe lângă multe alte obiecte - unele haine pe care nu le mai purtau, dar care erau aproape noi. Azi mai sunt câteva consignații, dar nu primesc haine – acolo unde sunt primite există condiția să fie noi și să aibă... eticheta! (nu eticheta de pe dos, unde sunt unele indicații despre felul materialului și cum trebuie întreținut)

Refolosirea, reciclarea textilelor vechi, ieșite „din modă” etc. pare un lucru bun – în parte, chiar este – dar toate aceste vechituri tot la gunoi vor sfârși într-o zi. Din documentarul amintit mai sus am reținut că numai 10-20% din cantitatea de textile este vândută sau donată; celelalte textile... pe piața statelor în care politicienii, în special, sunt profund dezinteresați să oprească acest import (vameșii și alții de gen urmează în al doilea rând).

Reciclarea a două bluze nu e nici măcar picătură de apă în ocean – e mult mai puțin (toți cei care reciclează la acest nivel ar reuși să umple cel mult un degetar cu reciclarea lor).

Presiunea modei

Foarte mulți oameni – în special cei tineri și foarte tineri – vor să fie la modă, imaginându-și că astfel sunt în rând cu lumea moderna; ei sunt într-un rând, sunt la modă, dar nu-și dau seama că sunt în rând cu turma. Atunci când cei mai mulți poartă pantaloni cu turul căzut, tricouri albe și bretele (să zicem) ei sunt la modă (așa au stabilit unii care vor să-și vândă produsele) dar sunt și în uniformă, sunt la fel ca mulți alții - vor să fie diferiți și devin la fel (sau, poate simt nevoia să fie acceptați într-un grup anume și altfel nu ar fi acceptați)... Sigur, unora le vin bine anumite haine iar pe alții îi fac să arate caraghios aceleași haine, dar nu le pasă, cât timp sunt la modă. Treaba lor, nimic greșit, dar un astfel de comportament nu e tocmai potrivit atunci când vrei să salvezi Planeta Albastră sau... să fii original, să nu faci parte dintr-un tipar dat. Hm. Nu mi-a zis nimeni că cei care cumpără haine, cu un fel de disperare, vor să salveze planeta sau vor să fie originali. De ce mi-oi fi dat cu părerea? Pentru că pot?

Cât timp există frenezia unora de a cumpăra haine noi, multe haine noi, pe care apoi le aruncă, pur și simplu, nu se va rezolva ceva. Și această frenezie va exista cât timp există oameni pe Terra și... case de modă care fac moda.

Pe scurt: Terra nu va scăpa de excesul de textile inutile. Nu-mi ziceți pesimistă! Sunt cât se poate de realistă. Fără a pune mare preț pe statisticile unora și altora cred că neuronul personal dispune de un strop de logică și îmi pot da seama cât de mari sunt consumurile pentru a produce haine, încălțăminte și multe altele, cât de toxic este să distrugi prin ardere cârpe (mai ales cele din materiale sintetice) s.a.m.d..

Pe de altă parte, reducerea drastică a fabricilor, atelierelor etc. unde sunt lucrate aceste obiecte înseamnă reducerea drastică a locurilor de muncă – mai ales în cazul atelierelor unde nu sunt folosite mașinile industriale. Industrializarea reduce oricum numărul locurilor de muncă, fie că munca e bine plătită, fie că munca este prost spre foarte prost plătită – muncitorii fiind, în acest al doilea caz, aproape sclavi.

Nu e splendid acest cerc vicios: consum exagerat – poluare la greu; consum redus – reducere locuri de muncă?

Când muzica e poluare fonică

Lumea – prin lobiștii de la oms (organizația mondiala a sănătății) și excepționalii lideri politici ai lumii – se „pregătește” pentru apropiata "pandemie" de variolă a maimuței, care „se ia” de la rozătoare; alții au parte de șuieratul obuzelor și gloanțelor din "război" și pe mine mă doare de poluarea fonică! Deh! Trebuie să se gândească cineva și la poluarea fonică.

Concertele ocazionale, chiar și când durează 2-3 zile, știi că se termină și nu trebuie să suporți zgomotul timp de luni de zile, trei zile pe săptămână.

Orașul Brașov se vrea „verde”! Stoparea poluării fonice nu pare a fi pe agenda celor care sunt toată ziua cu „orașul verde” în gură.

Foarte mulți dintre cei care se referă la zgomotul ambiant au în minte doar traficul: rutier, feroviar, aerian. Acestea trei sunt cele mai mari surse de zgomot, e foarte adevărat, și UE se „luptă” din greu să-l diminueze. Cică statele, regiunile, orașele iau fel și fel de măsuri să-l stopeze. Între aceste măsuri se numără și introducerea așa-zisei „zone liniștite” (parcuri, rezervații naturale) unde pot merge oamenii pentru a scăpa de zgomotul orașului.

Acum fac un exercițiu de imaginație: toată săptămâna suportăm „zgomotul orașului” (unii suportă și zgomotul de la locul de muncă) și la sfârșit de săptămână „evadăm” în „zonele liniștite”. Superb! Ne auzim gândurile, ne relaxăm, inspirăm adânc! Mergem acasă și vine noaptea. Somnul promite a fi unul bun, adânc, odihnitor, după atâta inspirat de aer curat, fără să sune alarma dimineața să știm că trebuie să ne pregătim pentru muncă sau școală. Ups! Ce-i asta?! Urlă muzica! Răsună tot cartierul! Vibrează stelele pe cerul senin al nopții! Păsările se foiesc printre crengile unde și-au început somnul la lăsatul serii. Probabil că și insectele au fost tulburate... Nici nu-ți trebuie sculă de măsurat să-ți dai seama că zgomotul e peste 55 db. Îți țiuie timpanele și te întrebi ce-ai rezolvat cu „rezervația naturală” în care ai inspirat adânc aer curat. Îți spui că, deh, se distrează oamenii la sfârșit de săptămână, ești înțelegător. Dar se repetă gălăgia la fiecare sfârșit de săptămână, de șase luni și ceva, de vineri până duminică inclusiv, de la ora 22 până pe la 3-4-5 dimineața (uneori mai puțin). Începi să te întrebi ce fac polițiștii. Poate că nu aud din sediul unde sunt 24 de ore din 24, dar la intervale anumite patrulează prin oraș. Muzica urlă pe o arteră principală – pe acolo nu se patrulează?! Așteaptă, ei, să reclame cineva, punctual? N-ar trebui să aștepte, pentru că în atribuțiile lor intră și faza cu „ocrotirea ordinii și liniștii publice”, iar când decibelii se aud dintr-un local public numit club pot interveni fără să fie sesizați de cetățeni – e vorba despre „liniștea orașului”, despre protejarea mediului și sănătății oamenilor. Polițiștii au dreptul să constate „flagrantul de zgomot” și să sancționeze vinovatul (exact așa cum au dreptul să-l rețină pe hoțul prins în flagrant).

Există așa-numite regulamente de funcționare a acestor cluburi: zgomotul lor nu trebuie să se fie auzit de cei care nu vor să-l asculte. Trebuie izolate fonic, altfel spus, pentru ca cei care vor să se distreze să aibă liber la distracție iar cei care vor să se odihnească să aibă o șansă reală la odihnă.

Poluarea fonică e dezastruoasă – aproape ca cea atmosferică! Oamenii expuși pe termen lung la zgomot pot avea parte de o mulțime de neajunsuri: disconfort, efecte negative asupra sistemului cardiovascular și asupra sistemului metabolic, tulburări de somn, tulburări cognitive la copii, și altele.

La sfârșit de săptămână se presupune că oamenii au dreptul – prin lege – la zile de odihnă. Îhî! Unii oameni! Acei oameni care n-au baftă de cluburi în zona rezidențială, cluburi ai căror proprietari nu respectă legea.

De aparatele pentru aer condiționat doar amintesc: chiar dacă nu e depășită limita de zgomot admisă, un zgomot mai mic dar continuu distruge creierii celor care sunt obligați să-l suporte. În unele state, pentru zgomotul ambiant produs de te miri ce făptuitorul e pedepsit penal.

Speri ca măcar la sfârșit de săptămână să ai parte de liniște! Speri, mata, dar speri degeaba! Culmea! La sfârșit de săptămână, în unele locuri, nu e liniște nici ziua și nici noaptea – e liniște noaptea doar în „zilele lucrătoare”, dar nu și în zilele în care ai „dreptul legal la zile de odihnă”! Unii agenți economici încalcă oamenilor acest drept și nimeni nu pare să se sesizeze. S-or gândi că „zile de odihnă” nu include nopțile aferente?

Asta se cheamă „agresiune prin zgomot”. Un local cu activitate de discotecă nu poate funcționa oriunde, oricum.

Îți trebuie curaj să spui da jocului și odihnei într-o cultură în care oboseala e văzută ca un simbol al statutului social. (Brené Brown)

Image by Jeon Sang-O from Pixabay

România are gaze

România are gaze! Nu, nu-i balonată, nici constipată, ci are zăcăminte de gaze naturale; le are de mult, dar... cine să le exploateze serios, în "folosul națiunii"? Pentru a exploata gazele (și orice alte resurse subterane și nu numai) e nevoie de bani pentru investiții, de oameni pricepuți, care știu ce fac și – nu în ultimul rând – e nevoie de interes.

Trebuie grijă și de mediu, să nu te-apuci să „sapi” aiurea, să-ți iei gazul, să-l treci printr-o gașcă de firme-căpușă și să lași jale în urma ta... Sigur, când e o „urgență”, s-o permite să nu mai fii prea atent cu mediul, să nu mai ții cont de „truditorii” plătitori de taxe și impozite și bunurile lor. Când e „urgență” e urgență și gata: „ciocu' mic, acum noi suntem la putere” (vorba unei "politicienese" din fostul partid democrat liberal devenit azi partid liberal).

România are gaze la Buzău, de exemplu. Gaze la mare adâncime. O, super! Gazul de acolo va face ca România să fie independentă un timp extraordinar de îndelungat: 3 ani, cu începere din... 2024. Se aude un fâssss... România scapă gaze. Acum, fără mofturi! Vrem independență gazoasă, nu mai facem mofturi și sperăm că pânza freatică va rămâne cu apă bună de băut, că nu vor fi cutremure mici și dese și alte mărunțișuri de gen!

Când le-am văzut entuziasmul celor care aruncau cu praf gaz în ochi despre Buzău așteptam să zică măcar vreo 10 ani. Când am auzit trei... speranța s-a blegit.

România are gaze și în Marea Neagră! Se știe de muuuulți ani dar... nu erau bani pentru o exploatare serioasă, deh! Acum vine o (altă) companie americană, face „parteneriat” cu una română și începe exploatarea. Un ministru cu ochelari, slăbuț la propriu (la figurat nu e prea clar cum e, dar dacă e ministru...), aproape că scanda despre câte milioane se vor investi pentru exploatarea resurselor! Se entuziasma de parcă toți acei bani ar fi urmat să fie împărțiți „truditorilor” plătitori de taxe și impozite! Cât timp va fi România independentă în acest caz? Nu știu... Fâsul va fi sub apă, de data aceasta. Ne rămâne speranța că nu vor fi delfinii cu burta-n sus la suprafață.

România are gaze. Românii ce au?

Acesta este un pamflet și trebuie tratat ca atare.

Defrișați, să împădurim

Dacă n-ar fi de plâns ar fi de râs!

În Jurnalul din 7 februarie 2022 – pe suport de hârtie – citesc un titlu scris cu litere mari: Uriaș atentat ecologic pus la cale de stat: tăierea unui milion de hectare de pădure!

Știu că sunt în România și mă pot aștepta la absolut orice din partea celor care administrează statul, dar chiar așa, să-mi stea ceasul? Iau ziarul (pentru că am cumpărat o carte - nu cumpăr ziare) și fug acasă. Deschid la pagina 8:

Statul invită la defrișarea unei suprafețe cât două județe – e un alt titlu. Încep să citesc: (...) Una dintre cele mai mari aberații din țara noastră este cerința Ministerului Agriculturii de defrișare a suprafețelor de pășune împădurită, pentru acordarea subvențiilor (n.b. se referă la subvențiile de la APIA). Aceste suprafețe însumează peste 500.000 de hectare, în toată țara (...) dar nu se ține cont nici de faptul că aceste păduri naturale contribuie la rezolvarea unor probleme de mediu, nici de eficiența lor pentru agricultură, în zonele unde există de sute de ani.

Prima observație: cele un milion de hectare anunțate pe prima pagină sunt, de fapt, cinci sute de mii (și ceva, eventual, sau mai puțin). Prea mulți citesc doar titlurile diverselor articole, iar acest titlul e cert înșelător, din punctul meu de vedere – dacă nu verificam rămâneam cu ceea ce citisem. A trebuit să caut și să deduc de ce există cerința (nu tocmai obligativitatea) defrișărilor pe pășuni.

A doua observație: e adevărat, statul – prin legile existente – cere proprietarilor de pășuni să defrișeze pădurea care a crescut în mod natural în ultimii 30-40 de ani.

Dar! Există această condiție de defrișare dacă și numai dacă proprietarii de pășuni doresc ajutorul de la stat; ajutorul de la stat se dă numai pentru „hectar pășune”, nu se iau în calcul și zonele cu arbori. Altfel spus: proprietarul primește mai puțini bani, dar e obligat să defrișeze numai dacă vrea bani și pentru suprafețele acelea. Încă un aspect: în unele locuri poate că se justifică defrișarea pentru că sunt multe animale, dar azi nu mai sunt așa de multe animale – motivul pentru care pășunile neîngrijite (în special) au ajuns să fie „Pădurile nimănui”, cum le numesc cei de la WWF, sau pădurile tuturor. Aceste păduri nu sunt cuprinse nici în fondul forestier (unde proprietarii de păduri primesc ceva bani de la stat) nici în „programele agricole” nu se alocă bani pentru întreținerea lor și nici prin „Programul Național de Dezvoltare Rurală (PNDR). Și, evident, nu sunt tocmai protejate! Aproape oricine poate băga drujba în acele trunchiuri – când lemnul rezultat e folosit într-un fel, e bine, dar când ceea ce rămâne în urma drujbelor putrezește „la fața locului” nu mai e așa de bine (e chiar rău).

Cred că nu e necesară conservarea „peisajului pastoral” integral (la nivelul anului 2007, cum pare că vrea statul) cu orice preț (costuri), dacă nu mai sunt animale care să beneficieze de pășunile respective.

Statul alocă o căruță de euro pentru împăduriri și pe de altă parte cere defrișări. Aceste „păduri ale nimănui” (crescute pe locul fostelor pajiști neîntreținute) ar putea fi incluse în fondul forestier și întreținute ca atare. Dacă tot sunt păduri acolo și nu mai sunt așa de multe animale erbivore domestice ca până în anul 1990 pot rămâne păduri.

Exploatarea vegetației de pe pășunile împădurite e supusă unor reglementări silvice, dar acestea sunt puțin restrictive: tăierile rase sunt permise pe suprafețe mai mari și regenerările nu sunt promovate, ca exemple. În plus, aceste pășuni împădurite sunt, adesea, terenuri publice ale comunelor – și autoritățile locale și locuitorii din zonă se simt îndreptățiți să se folosească de resursele acestora.

Cu așa haos (și) legislativ e de înțeles că arborii de pe aceste pășuni împădurite sunt mai vulnerabili atât la tăieri legale cât și la cele ilegale, decât pădurile incluse în Fondul Forestier.

Astfel de păduri nu au crescut numai pe pășunile neîntreținute, ci și în preajma râurilor, a pârâurilor, la marginea terenurilor agricole sau pe terenuri la mare altitudine. Chiar dacă nu fac parte din fondul forestier acești copaci nu pot fi tăiați „după ureche”, în funcție de cheful cuiva sau de nevoia lui de lemn.

Certitudini: politici incoerente la nivel național și, într-o oarecare măsură, vid legislativ determinat de indiferență (sau incompetență sau interese ascunse – îmi dau cu părerea în paranteză). Politicienii susțin „lipsa banilor”.

La nivel de Uniune Europeană, finanțarea din Planul Național Strategic este de 5%, în România este de 0,6% deși în țara noastră sunt mai multe păduri decât unele state europene. De ce să investești 5 miliarde de euro în împăduriri când poți investi mai puțin (unde se impune cu necesitate împădurirea – în zonele de câmpie, în zonele de deal și munte, pe terenurile agricole și neagricole, unde se manifestă fenomene de degradare a solului și inundații, ca exemple) și de restu’ să întreții ceea ce deja există.

În lipsa finanțării sectorului silvic, în România se recoltează lemn din pădurile accesibile, dar lemnul din pădurile inaccesibile putrezește, a declarat Cătălin Tobescu (vicepreședinte la Federația Proprietarilor de Păduri și Pășuni din România – „Nostra Silva”), la o dezbatere de profil unde au participat ONG de mediu, actori importanți din domeniu și doi reprezentanți ai Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Durabile, la începutul lunii februarie a.c.

Conform nu doar legii, ci și „logicii pășunatului”, până la o limită anume trebuie să existe „grupuri de copaci” pentru că arborii au influență benefică asupra vegetației ierboase (nu doar în cazul pășunilor alpine), având un rol de protecție a solului, a pajiștii; sunt loc de adăpost și refugiu pentru animale în caz de intemperii, dar satisfac și nevoile de material lemnos pentru construcții pastorale și pentru foc în cadrul activității de la munte. Fiind necesari copacii pe pășuni ar trebui ca statul să plătească pentru respectivele suprafețe.

În cazul râurilor și pârâurilor, defrișarea pădurilor de luncă din albiile majore ale râurile trebuie făcută doar după o atentă evaluare a efectului defrișărilor, pentru a evita ca efectele negative din aval să nu depășească, uneori în mod considerabil, efectele pozitive locale, care adesea sunt foarte discutabile. Copacii care adeseori cresc pe malul albiei minore, care nu pot fi desemnați ca o pădure, ei reprezentând mai degrabă o lizieră, au un rol esențial în menținerea stabilității albiei minore și menținerea lor este obligatorie, cu excepția cazurilor în care prin amenajări hidrotehnice se urmărește modificarea traseului albiei minore.

Și terenurile agricole trebuie să fie mărginite de arbori – măcar cu rol de protecție.

În 2015, ONU a lansat Agenda 2030 – 17 obiective care trebuie atinse de statele membre până în anul 2030. Unul dintre aceste obiective se referă la Viața terestră: protejarea, restaurarea și promovarea utilizării durabile a ecosistemelor terestre, gestionarea durabilă a pădurilor, combaterea deșertificării, stoparea și repararea degradării solului și stoparea pierderilor de biodiversitate. Din cele 8.300 de specii de animale cunoscute, 8% au dispărut în totalitate iar 22% sunt pe cale de dispariție. Acest obiectiv e în strânsă legătură și cu pădurile. Administratorii României au zis „da; cum să nu?! 2030 e un termen chiar lung pentru noi” (sigur că n-au zis așa ceva! se gândeau la vreo sută de ani în plus).

Bănuiesc că se știe: fără păduri ne ducem. Sigur, sunt „cercetători” care afirmă că au inventat „copacii artificiali” care pompează oxigen – or fi pe sistemul odorizantelor de cameră: un „puf” din oră-n oră. Dacă-i așa, de ce ne mai facem probleme pentru generațiile viitoare? Vor locui sub o cupolă și vor inspira oxigenul copacilor artificiali. Lăsând gluma la o parte: pădurile sunt parte din sistemul care menține funcțiile vitale ale oamenilor (și nu numai). Acoperă 30% din suprafața terestră și găzduiesc 80% din biodiversitate (procentele pot diferi, în funcție de sursă). Pădurile captează dioxidul de carbon din atmosferă și ne asigură aerul pe care îl respirăm. Oferă o infrastructură organică vitală pentru unele dintre cele mai dense și mai diverse ecosisteme ale planetei și mijloace de subzistență și venituri pentru circa 25% din populația lumii; dețin valori culturale, sociale și spirituale și reprezintă o mare parte a terenurilor populate în mod tradițional de populațiile indigene.

E simplu de dedus unde duc defrișările iraționale. Între altele: se modifică regimul de precipitații (secetă și/sau inundații); se modifică mișcarea curenților de aer (vânturi tot mai puternice); solul se degradează și se erodează; multe specii de plante și animale vor dispărea; în atmosferă va crește cantitatea de dioxid de carbon (efect de seră).

Există proiecte ambițioase, promisiuni, discuții interminabile, lipsind cu desăvârșire faptele care pot face diferența între teorie și practică.

Info pe larg:

♦ https://agro-tv.ro/acuzatii-dure-madr-incurajeaza-defrisarea/

♦ https://wwf.ro/paduri/500-000-ha-de-padure-pot-fi-defrisate-oricand/

♦ https://news.ubbcluj.ro/gestionarea-pasunilor-impadurite-din-zonele-montane-si-taierile-de-arbori-subiect-de-cercetare-la-ubb/

♦ http://www.agrinet.ro/content.jsp?page=320

♦ https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:52019DC0352&from=EN

Microcentrale nucleare

Atunci când politicienii susțin că politica lor de guvernare implică programe pentru protejarea mediului înconjurător la ce se referă, oare?!

Se bate monedă pentru microcentralele electrice nucleare... Ce înseamnă „micro”, de fapt, dacă se zice că vor fi amplasate cam pe unde vor fi închise/desființate (până în 2032) cele care funcționează pe baza de cărbuni?

Se spune că vor fi costuri mai mici de producție și distribuție, deci și sume mai mici pe facturile oamenilor. Oare?

România va avea primul mini-reactor nuclear. Uaaau! Ce fericire, să fie testat aici acest mini-reactor! Ce tari suntem! Vor experimenta la noi minunile tehnologiei nucleare! Noul concept a primit aprobare în anul 2020 (în SUA). Înțelegerea dintre cele două companii implicate e din 2019 și servită - pe larg - publicului în 2021.

În 1979 a avut loc accidentul de la Three Mile Island, iar SUA au renunțat, treptat, la construcția de reactori nucleari. În administrația lui George W. Bush, la începutul anilor 2000, a revenit ideea introducerii unor noi capacități nucleare; în anul 2016 erau în construcție patru reactori. Câți or fi acum nu știu.

În noiembrie 2021, o companie americană a anunțat că va construi în România (în colaborare cu o companie românească) prima centrală nucleară de mici dimensiuni (SMR - small modular reactor), cea mai nouă tehnologie nucleară care nu are încă aplicații practice. Sunt state (Franța, SUA, Marea Britanie s.a.) care au arătat că vor și ele dar, probabil, după ce vor fi testate în state precum România, mai ahtiate după bani, la nivel înalt. Centrala va avea 12 module – ce-o fi însemnând și asta.

Construcția centralei micro e anunțată la nivel de Casa Albă (prin reprezentant, altul decât președintele) – președinte România. „Un pas vizionar pentru România”, zicea americanul care-și susține compania. De ce n-o testează la ei dacă e așa super? În Idaho, compania are un complex cu astfel de centrale...

Compania speră să fie eliminate unele norme obligatorii de siguranță la aceste centrale pentru că – susțin reprezentanții – riscurile la reactoarele lor sunt mult mai mici din moment ce sunt prezente cantități mici de materiale radioactive și reactoarele pot fi îngropate. Mai vor acești producători ca pentru zonele unde vor instala SMR să fie scutiți de obligativitatea creării unei zone de evacuare de urgență pe o rază de 16 km în jurul reactoarelor. Compania voia să fie scutită și de angajarea unei forțe de securitate pentru a preveni încercările de sabotaj. Hm.

În anul 1987, într-un spital dintr-o localitate din Brazilia, a avut loc un incident considerat a fi al doilea după accidentul de la Cernobîl, ca nivel de contaminare oameni și mediu, precum și ca pierderi de vieți omenești. Au luat unii un recipient și l-au vândut la fier vechi... Dacă într-o unitate sanitară care utilizează efectul radiațiilor ionizante (X, gamma sau beta) poate avea loc un astfel de incident mă cam îndoiesc că nu e posibil cu microcentralele ieftine – poate construirea va fi ieftină, dar nu cred că exploatarea, întreținerea, asigurarea deșeurilor radioactive va fi prea ieftină.

Bineînțeles, s-a discutat și despre numărul mare de locuri de muncă ce vor fi create datorită acestor microcentrale nucleare: în prima fază peste 6000, în SUA și România, cu un potențial de creștere la 30 de mii. Și cometa care amenința Pământul (în film) putea fi exploatată pentru a fi create locuri de muncă.

Se spune că mediul va fi mai protejat cu aceste microcentrale nucleare. Totuși, un complex de astfel de micro nu fac cât una mare sau cât jumate din una mare? Deșeurile radioactive rezultate nu vor mai fi radioactive și nu vor mai trebui depozitate în condiții extraordinare – cu același preț ca în cazul mamuților nucleari? Același preț și ca sume de bani și ca poluare extremă.

Logica îmi spune că a construi un număr mare de centrale nucleare (micro sau macro) pentru a reduce gazele de seră într-un mod semnificativ va costa extrem de mult și va crea o cantitate de deșeuri radioactive extrem de dăunătoare. Pentru aceste deșeuri nu există o soluție permanentă și sigură.

Dorința aceasta „acerbă” de a construi microcentrale nucleare nu se potrivește bine cu alarmismul creșterii prețului la electricitate și gaze naturale? Populația va insista să plătească mai puțin – va plăti mai puțin în bani, probabil.

O centrală nucleară operațională (micro sau macro) are impact asupra mediului în trei domenii: 1. emisii gazoase (inclusiv radioactive) în atmosferă; 2. emisie de mari cantități de căldură; 3. distribuția deșeurilor radioactive lichide în jurul centralelor nucleare.

Pentru a depozita aceste deșeuri trebuie îndeplinite condiții riguroase (dar accidente oricum pot interveni – un cutremur, de exemplu). Zona unde vor fi depozitate trebuie bine cercetată din punct de vedere al proprietăților mecanice, geochimice, profunzimii minimale (300-700 m), proprietăților termice și trebuie să se știe sigur că nu va exista un interes potențial pentru o exploatare ulterioară a zonei respective. Trebuie să se aibă în vedere distanța față de sursele de apă, grosimea stratului utilizabil și multe altele – stratul geologic pentru depozitare trebuie să fie omogen și cât mai gros cu putință.

Dar... ce știu eu? Să citesc? Citesc dar nu pricep nimic, pentru că nu sunt specialist; logica nu e utilă în astfel de cazuri; evenimentele tragice din trecut, cu "produse" nucleare și radioactive, sunt doar în mintea mea; sunt adepta teoriilor conspirației.

Surse info:

http://www.anpm.ro/ro/accidente-nucleare

https://en.wikipedia.org/wiki/Lists_of_nuclear_disasters_and_radioactive_incidents

https://economie.hotnews.ro/stiri-energie-25154153-reactoare-nucleare-mici-smr-centrale-nucleare-energie-romania-sua-tehnologie.htm

https://www.greenpeace.org/romania/articol/6855/de-ce-energia-nucleara-nu-e-o-solutie-pentru-criza-climatica/

https://www.cotidianul.ro/unde-va-fi-amplasata-viitoarea-centrala-nucleara/ 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Central%C4%83_nuclear%C4%83

Imagine de Dirk Rabe de la Pixabay