Iuliu Hossu, 2025 Anul Cardinalului

In septembrie 2023 se hotărăște în Parlamentul României ca anul 2025 să fie marcat ca Anul Cardinal Iuliu Hossu, fiind anul in care se împlinesc 140 de ani de la nașterea celui care va deveni primul cardinal român. In acest an este onorata memoria unuia dintre cei mai importanți lideri ai românilor ardeleni.

Iuliu Hossu propus pentru titlul Drept între popoare

Iuliu Hossu, episcop de Cluj-Gherla, in timpul celui de-al doilea război mondial, prin predici, îndemnuri, pe cale diplomatică, a reușit să salveze viața multor evrei în vremea când populația evreiască era condamnată la moarte prin decrete naziste.

Pentru faptele sale din perioada Holocaustului, Iuliu Hossu (numit cardinal in secret, in 1969) a fost propus (in 2022) pentru a primi titlul Drept între popoare. Comuniștii, daca ar fi știut că a fost ridicat la rang de cardinal, i-ar fi făcut viața și mai grea.

Cine salvează o viață, salvează Lumea întreagă (Mishnah, Sanhedrin 4:5)

Acest titlu, Drept între popoare, este acordat de statul Israel, prin institutul Yad Vashem, printr-o lege specială, martirilor și eroilor ne-evrei care și-au riscat viața, familia, averea și și-au păstrat omenia, dragostea pentru aproapele, ajutând pe evreii prigoniți in timpul Holocaustului, când purificarea etnică, jaful, omorul, oportunismul erau considerate dragoste de patrie (naționalism) și răsplătite cu medalii și onoruri.

Iuliu Hossu este unul dintre cei are au riscat. Din România sunt cunoscute circa 70 de persoane (între care și Elena, Regina Mamă a României) - la nivel mondial sunt peste 21 de mii. Probabil că sunt mai multi, dar unii nu au solicitat acest titlu, (fie victima salvată, fie salvatorul) din diferite motive (inclusiv necunoașterea existenței acestei legi speciale prin care se conferă titlul atât pentru cei în viață cât și post-mortem).

Numele celor recunoscuți ca Drepți între popoare este înscris pe Zidul de onoare din Grădina Drepților între popoare, lângă muzeul institutului Yad Vashem din Ierusalim, Memorialul Victimelor Holocaustului.

Demersurile pentru ca numele cardinalului sa se regăsească printre ale celorlalți Drepți între popoare au fost începute în octombrie 2022, la inițiativa președintelui Federației Comunităților Evreiești din România în colaborare cu Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. Procesul de recunoaștere poate dura mai mult sau mai puțin, pentru că sunt necesare anumite proceduri tehnice și juridice - depunerea scrisorilor comune, demersuri pentru prezentarea mărturiilor și altor dovezi. Propunerea a fost înaintată Înaltului Tribunal de Dreptate. 

Un fost Șef-Rabin al Clujului, in lucrarea Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944), amintește acțiunile curajoase ale episcopului Iuliu Hossu și o Scrisoare Pastorală emisă la 2 aprilie 1944, cu titlul Către preoți și Mireni chemare pentru ajutorarea evreilor, in care îndemna: Chemarea noastră se îndreaptă stăruitor către voi toți, venerați Frați și Prea Iubiți Fii, să-i ajutați pe evrei nu numai cu gândul, dar și cu jertfa voastră, știind că azi nu putem face lucru mai bun decât această creștinească și românească ajutorare, din caldă iubire omenească. Prima preocupare a ceasului de față să fie această acțiune de ajutorare.

Câteva date biografice Iuliu Hossu

S-a născut la 30 ianuarie 1885, in comuna Milaș din comitatul Cluj, Austro-Ungaria (azi, comuna aparține de Bistrita-Nasaud). 

Studiile le-a început în satul natal Milașul Mare numit atunci), apoi, in clasa a IV-a, la gimnaziul luteran din Reghin, Târgu Mureș, iar în clasele V-VIII a studiat la liceul confesional greco-catolic din Blaj. In anul 1904 a început studiile teologice. In 1906 a primit titlul de doctor în filosofie, in 1910 titlul de doctor în teologie, și în 1910, ultimul an de studii, episcopul Vasile Hossu l-a hirotonit preot (in 27 martie).

La începerea primului război mondial (1914), aflând de moartea varului său (Iustin Hossu) pe frontul rusesc, s-a înrolat (voluntar) ca preot militar. 

In martie 1917 a fost numit - prin decret imperial - episcop în locul episcopului Vasile Hossu, care a decedat.

Din anul 1918 și până prin 1946 a înființat mai multe școli și internate.

Ca senator de drept a participat și a luat cuvântul în Senat în toate problemele care priveau Biserica, școala, relațiile dintre Biserică și stat, Concordatul cu Sfântul Scaun și altele de gen.

In 1931 a fost decorat cu Ordinul Ferdinand I, in grad de Mare Ofițer, iar în 1935 a fost decorat cu Ordinul Ferdinand I in grad de Mare Cruce.

In 2 iunie 1945 e ales membru de onoare al Academiei Române.

Vorbea fluent mai multe limbi străine: italiana, franceza, maghiara, germana; cunoștea greaca și latina.

A murit în 28 mai 1970 la spitalul Colentina din București. E înmormântat în cimitirul Bellu catolic.

In anul 2019 a fost beatificat de papa Francisc (alături de alți șase episcopi catolici uciși sau prigoniți de comuniști între 1950-1970), pe Câmpul Libertății din Blaj, și e sărbătorit în Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, in data de 2 iunie.

Iuliu Hossu și Actul Unirii din 1918

Din însărcinarea Marelui Sfat Național Roma, Iuliu Hossu a citit la 1 decembrie 1918, mulțimilor adunate la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, proclamația de unire a Transilvaniei cu Regatul României.

Episcopii Iuliu Hossu și Miron Cristea (episcop ortodox al Caransebeșului, viitor patriarh al Bisericii Ortodoxe Române), alaturi de alți fruntași ardeleni - Alexandru Vaida-Voievod și Vasile Goldiș - au dus la București Declarația de Unire de la Alba Iulia, unde a fost înmânată regelui Ferdinand I al Românilor. Inginerul Ioan Hossu, unul dintre frații episcopului Iuliu Hossu, a pus la dispoziție locomotiva care a transportat la Bucuresti delegația Unirii de la Alba Iulia.

Iuliu Hossu in al doilea război mondial

A vizitat răniții din spitalele militare și pe românii din lagărele de muncă forțată de pe întinsul Ungariei. A vizitat evreii din ghetouri și a participat la salvarea unora de la deportare.

De mai multe ori a fost victima șovinismului maghiar horthyst, de doua ori s-a atentat la viața lui. La 1 septembrie 1944 a fost chiar arestat, la Cluj, de autoritățile horthyste.

Episcop în perioada Holocaustului, Iuliu Hossu s-a poziționat împotriva acțiunii naziștilor, a ajutat și a salvat pe unii dintre evreii care trăiau în Cluj, dar și pe unii din alte părți. Și-a asumat riscuri mari, personale dar și pentru Biserica pe care o păstorea. In vreme de restriște, episcopul a trăit cuvintele lui Isus: ... întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut (Matei 25:40)

In acea vreme de moarte a rațiunii, când cei mai mulți oameni erau anihilați de frică și resemnare, episcopul Iuliu Hossu a dovedit că responsabilitatea morală, dragostea pentru aproapele, depășesc granițele religioase, etnice sau politice.

El a reacționat public, încercând să oprească valul de nedreptate și să contribuie la salvarea evreilor. Prin fapte de curaj și plin de compasiune pentru cei oropsiți, a evidențiat faptul că iubirea față de aproapele este universala și necondiționată. Printr-o scrisoare pastorală adresată tuturor preoților și credincioșilor greco-catolici ii îndemna pe aceștia să facă tot ce le stă în putință să ocrotească pe cei persecutați. 

In timpul ocupației Transilvaniei, de Ungaria, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, rămas la Cluj, auzind că există riscul ca autoritățile să decidă închiderea Catedralei ortodoxe din cauză că erau prea puțini credincioși, la finalul Sfintei Liturghii i-a invitat pe credincioșii greco-catolici sa treacă și pe la Catedrala ortodoxă, să fie cât mai mulți oameni.

­Iuliu Hossu s-a opus atât nazismului, cât și comunismului.

Iuliu Hossu și comuniștii

După ce regele Mihai I a fost alungat din țară, liderii comuniști i-au propus (și) lui Iuliu Hossu să devina mitropolit ortodox, dar el a preferat închisoarea.

La 1 octombrie 1948 Episcopul Iuliu Hossu a emis un decret de excomunicare a 36 de preoți care, sub presiunea organelor politice comuniste, au participat la sinodul de revenire de la Liceul George Barițiu.

In noaptea de 28 spre 29 octombrie 1948, episcopul Iuliu Hossu a fost arestat la locuința din București a fratelui său, dr. Traian Hossu, și dus la Ministerul de Interne, unde s-a întâlnit, scurt, cu ministrul cultelor de atunci, dar și cu prim-ministrul comunist Petru Groza, dar fara vreun rezultat benefic. 

În aceeași noapte au fost arestați și alți episcopi greco-catolici și toți au fost duși la vila patriarhală de la Dragoslavele, unde au fost închiși din octombrie 1948 până în februarie 1949. Aici au fost vizitați de al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române și de vicarul său, care le-au cerut să renunțe la unirea cu Scaunul apostolic al Romei. Nu pot, credința noastră e viața noastră! Eu am cerut și cer libertatea Bisericii noastre și reabilitarea în drepturile sale, răspundea Iuliu Hossu de fiecare dată când era anchetat. 

In decembrie 1948 a fost emis un decret prin care Biserica Română Unită a fost scoasă în afara legii; bunurile deținute au fost împărțite între diferite ministere și Biserica Ortodoxă.

Toți episcopii greco-catolici au rămas la credința lor. Când ii cereau să renunțe la credința sa le răspundea blând, dar ferm - persecutorilor din timpul prigoanei comuniste - că nici credința, nici principiile nu se pot lepăda ca o haină, in funcție de interesul momentului. Nu-i ura, nu îi blestema, îi binecuvânta.

In urma refuzului de a renunța la credință, episcopii greco-catolici au fost încarcerați la penitenciarul din Sighet, între 1950-1955. Episcopul Iuliu Hossu a fost deținut la Sighet in regim de exterminare. In memoriile sale, încheiate în 1962 a scris: Aceasta a fost cea mai înaltă universitate pe care am parcurs-o, adevărata universitate in care trebuia să trăiesc tot ceea ce învățasem până atunci.

Din august 1956 a fost izolat la mănăstirea ortodoxă Căldărușani.

Un fel de incheiere

Cardinalul Iuliu Hossu și-a iubit neamul, credința, dar a iubit toate neamurile. S-a opus extremismului și totalitarismului cu mult curaj, dar nu cu ură, ci în spirit de dreptate, vorbind răspicat în apărarea celor persecutați, fără a face diferențe de naționalitate, credință sau condiție socială.

La 1 decembrie, la Alba Iulia, a citit mulțimilor Proclamația de Unire a Transilvaniei cu România.

A salvat evrei de la deportare, de la moarte, și - in anul 2022 - a fost propus pentru titlul Drept între popoare.

Pentru convingerile sale a fost întemnițat și a murit în detenție, fără a-și urî călăii.

Noiembrie 1987. Revolta de la Brașov

Înainte era mai bine e un "slogan" care ma enervează si de-a dreptu’ și de-a stângu'. Sigur, e și în funcție de ceea ce-și dorea fiecare, de ceea ce avea și/sau putea fiecare. E și în funcție de localitatea unde a trăit fiecare.

La naiba! Dacă era așa de bine de ce au riscat totul unii oameni și s-au revoltat împotriva regimului comunist încă de la instaurarea acestui regim în România? Și aceștia aveau locuința, aveau loc de munca asigurat, copiii lor mergeau la școala... Dacă era așa de bine, de ce au riscat unii și au fugit din România traversând Dunărea înot?!

Și tot de bine ce era s-au revoltat oamenii din centre industriale mari: Cluj-Napoca, noiembrie 1986; platforma Nicolina, Iași, în februarie 1987 – chiar dacă aceste conflicte au fost limitate ca intensitate.

Azi, orice ar spune unii, e mai bine "ca înainte" chiar și numai pentru faptul ca cei care doresc mai mult, cei care doresc sa călătorească, sa studieze în străinătate, pot pleca fără consecințe în alte state. Azi nu mai sunt respinși la înscrierea la cursurile unor anumite facultăți cei care au rude în străinătate; cei care se căsătoresc cu cetățeni străini nu-și mai pierd locurile de munca (ei și/sau rudele apropiate); nu mai sunt cercetați/amendați toți cei care leagă prietenii cu cetățeni străini, nu mai sunt vizați toți cei care primesc colete si/sau scrisori din străinătate și multe altele nu se mai întâmpla azi la modul general.

Condiții premergătoare revoltei

Locul de munca era asigurat – conta mai puțin ca (la un moment dat) unele uzine aveau stocuri de produse din ce în ce mai mari = pentru ca oamenii sa aibă locul de munca asigurat se produceau stocuri (adică vânzări spre zero). Oamenii aveau locuința... Nu toți oamenii aveau locuința, contrar credinței multora, și foarte mulți aveau locuințe improprii; unii se încălzeau și/sau găteau arzând în sobe (uneori improvizate) haine și ce mai găseau pe aiurea (fapt valabil și azi în unele locuințe din Valea Jiului și alte zone uitate de oficialii statului român).

Salariile erau plătite, în unele uzine, pentru ca se împrumutau bani din banca; la un moment dat, salariile nu au mai fost plătite la timp și nici integral, unii oameni muncind în trei schimburi, în condiții grele, fără a fi plătiți la timp și integral – altfel spus.

În rafturile magazinelor alimentare erau... fel și fel de produse practic inutile pentru o alimentație sănătoasă. Pentru faina, zahăr, ulei și altele de gen se stătea la cozi uriașe pentru un kil de persoana. Pentru lapte coada se forma în zori de zi, cu mult timp înainte de a se deschide magazinul...

Pâinea ajunsese să fie vândută pe cartelă: juma de pâine de persoana – la oraș; la sat era mult mai greu pentru mulți oameni.

A fost mai bine, probabil, în anii 1970 (poate și ceva din anii 1960), când erau de găsit alimente adevărate, când mai puteai face croaziera spre Egipt, excursii prin țări străine (de regula țări prietene, dar nu numai).

La începutul anilor 1980 a început răul adevărat. În 1982, mai precis, dictatorului comunist Nicolae Ceaușescu i-a venit ideea sa achite datoria externa a României. În teorie (și nu numai) e un lucru foarte bun ca un stat sa nu aibă datorii externe, dar depinde și cum se ajunge sa nu fie îndatorat (sau îndatorat mult). Când plata datoriei externe trebuie sa o suporte cetățenii truditori și plătitori de taxe și impozite se poate spune ca jugul apăsa pe umerii proștilor. Cel mai mult au avut de suferit muncitorii, chiar dacă și alții ajunseseră sa sufere de frig în case, sa stea la cozi interminabile pentru alimente de baza s.a.m.d. Muncitorii erau, în principal, cei ale căror salarii erau neplătite la timp și integral, mai ales în anii 1980.

Pe scurt. Începând cu anii 1980 condițiile de trai s-au deteriorau constant, majoritatea alimentelor erau raționalizate și nu mai existau în rafturi (foarte multe fiind exportate, iar importurile erau mici și produsele ajungeau, în principal, în casele nomenclaturiștilor); salariile erau mici, resursele energetice erau deficitare – apa calda ajunsese să fie doar câteva ore pe zi (în cazurile fericite) și la cei care locuiau la etaje înalte nu prea mai ajungea; presiunea la gaz era extrem de scăzuta; agentul termic era ca și inexistent, caloriferele fiind reci. Zilnic, ore în sir era întreruptă alimentarea cu electricitate – nu doar pe străzi, ci și în imobile (erau și unii norocoși, care locuiau în zone rezidențiale pe unde erau mai mulți nomenclaturiști și aceștia aveau, implicit, alte condiții).

Revolta din noiembrie 1987

Pe acest fond de bine, în 15 noiembrie 1987, muncitorii din Întreprinderea de Autocamioane Brașov (Steagul Roșu) au constatat ca în 14 noiembrie (zi de salariu) au primit jumătate (sau chiar mai puțin) din drepturile bănești cuvenite. Cei aflați la schimbul trei au oprit lucrul. Dimineața, când au sosit cei care lucrau în schimbul unu a crescut numărul nemulțumiților. Câteva mii de oameni au cerut conducerii intreprinderii să fie plătiți integral. Sefii, însă, i-au tratat cu dispreț și i-au amenințat, dar oamenii nu au renunțat. Totuși, în jurul orei 11, in 15 noiembrie, pe poarta intreprinderii au ieșit numai câteva sute de oameni, îndreptându-se spre centrul orașului, unde se afla județeana de partid – sa le ceara ălora sa le fie respectate drepturile. Pana în centrul orașului, de la uzina Steagul Roșu erau câțiva kilometri și în marșul lor, oamenii au scandat revendicări sociale: Vrem mâncare pentru copii!, Vrem mâncare și căldura!, Vrem lumina și căldura!, Vrem banii noștri!, Vrem pâine fără cartela! În drum spre centrul orașului rândurile muncitorilor de la Steagul Roșu a fost îngroșat de muncitori din uzinele Tractorul și Hidromecanica, dar și de studenți, elevi și alți cetățeni aflați în zona întâmplator sau nu.

La un moment dat, oamenii au început sa cânte imnul Revoluției de la 1848: Deșteaptă-te române!.

În apropiere de centrul orașului scandările greviștilor au inceput sa aibă dimensiune politica. Pentru prima data s-au auzit strigate cuvinte precum Jos Ceaușescu!, Jos tiranul!, Jos dictatura!, Jos comunismul!

În centrul orașului, unde era sediul Comitetului Județean al Partidului unic (PCR, nu PNLSD de azi), favorizații sortii erau în sărbătoare, sediul fiind decorat cu tablouri, drapele și sloganuri – era în ziua alegerilor locale. Simbolurile comuniste au devenit ținta furiei oamenilor – au fost date jos de e pereți, sfâșiate, arse; mobilierul și aparatura distruse, ferestrele sparte. Cantina partidului era la un pas de sediu și n-a scapăt de furia oamenilor. Era acolo mâncare de care cei mai multi doar își aminteau, pentru ca nu mai văzuseră de mult: cașcaval, salam, fructe exotice și multe altele; le-au împărțit.

Unii dintre lucrătorii de partid întâlniți prin aceste clădiri au cam simțit e pielea lor furia mulțimii.

Forțele de ordine au fost luate prin surprindere și abia spre seara au reușit să se mobilizeze, cei de la armata și de la securitate intervenind în forța cu arme, gaze lacrimogene, câini, autoblindate, mulțimea fiind împrăștiată. Circa 300 de oameni au fost arestați și aproape 200 anchetați serios.

La câteva zile după revolta muncitorilor, un student de la Silvicultura s-a așezat în fața cantinei cu o pancarta pe care scria Muncitorii arestați nu trebuie să moară; i se mai alătura doi colegi – cei trei sunt arestați imediat. Mai apoi, în campusul universitar apar grafitti de solidarizare cu revolta muncitorilor, iar unii studenți distribuie manifeste. Securiștii arestează șapte studenți pe care-i anchetează; cei șapte sunt exmatriculați și trimiși în localitățile de unde veniseră, fiind puși sub supraveghere stricta, împreuna cu familiile lor.

Arestul, interogatoriile, procesul

Cum ar spune unii: gradul trei de ancheta = bătaie; tortură, umilințe.

Cei implicați au povestit mai apoi ce s-a întâmplat în arestul Miliției și Securității Brașov, unde au fost duși inițial – mulți muncitori au fost transferați mai apoi la București.

Abuzurile au avut loc timp de aproape zece zile, pana în jurul datei de 25 noiembrie 1987. În 3 decembrie 1987 au fost inculpați 61 de muncitori care au participat la revolta din 15 noiembrie 1987. Au fost acuzați și condamnați pentru infracțiuni de drept comun: ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice – pentru ca, în regimul comunist, se susținea ca nu mai exista deținuți politici. Aceleași acuzații le-au fost aduse și greviștilor din Valea Jiului în 1977 – oameni care s-au revoltat (tot) de bine ce le era.

În Brașov, pe lângă cei 61 condamnați, altor 27 de oameni le-au fost schimbate locurile de munca.

A fost un simulacru de proces, în sala Clubului Intreprinderii de Autocamioane, unde au fost convocați și alți lucrători, sa ia aminte.

Judecătoria Brașov a decis, în sentința penală nr. 2823 din dosarul nr. 2926 /1987, ca 61 de participanți la revoltă să primească pedepse cuprinse între 6 luni și 3 ani de închisoare, fără privare de libertate, cu obligația de a executa la locul de munca în diferite unități socialiste din alte localități (în măsura covârșitoare au fost deportați), cu interdicția de a părăsi acele localități, ceea ce a condus la despărțirea familiilor. La terminarea executării pedepsei cei mai mulți au revenit la familiile lor, dar alții au murit pe unde au fost trimiși.

Timp de trei zile orașul a fost, practic, închis; jurnaliștilor străini li s-a interzis accesul în România. Ceaușescu și ai lui au vrut sa ascundă evenimentul atât la nivel național cât și internațional, dar nu le-a ieșit: vestea revoltei s-a răspândit și în țară și în străinătate.

Brașov, deși puternic industrializat, a fost și pe atunci oraș turistic, dar și centru universitar unde învățau cetățeni străini.

Bineînțeles ca în presa timpului nu s-a scris și nu s-a spus niciun cuvânt despre eveniment, susținându-se – în treacăt - ca a fost vorba despre huligani izolați care au tulburat liniștea publica, nu despre o mișcare cu un caracter economic, social și politic. S-a scris despre alegerile locale care au avut loc în acea zi din noiembrie.

Au mai fost operate arestări și s-au dat condamnări și în alte localități din țara - nici azi nu se știe numărul celor anchetați și/sau condamnați; multe documente au dispărut din arhive (cercetătorii presupunând ca au fost distruse/ascunse după anul 1989).

După 1989

După suprimarea și anchetarea cu violența a muncitorilor participanți la greva/revolta din 15 noiembrie 1987, nu a fost pedepsit niciun anchetator pentru abuzuri – unii, se spune, au fost chiar promovați, în timp; unii au fost pe cai mari și după 1989, în noul regim instaurat de Iliescu.

Unul dintre sadicii de atunci, fost șef la cercetări penale, în anul 2020 a fost făcut cetățean de onoare al Brașovului (a spus Marius Boieriu, președintele Asociației 15 Noiembrie 1987, pentru jurnaliștii prezenți la troița în 15 noiembrie 2023 – sursa: brasov.net).

Revolta e prezentata pe larg în documentarul regizat de Liviu Tofan în anul 2017: Brașov 1987. Doi ani prea devreme.

Revolta muncitorilor de la Brașov a fost cea mai importantă mișcare de protest din toată Europa de Est la momentul respectiv, în 1987, explică fostul director la Radio Europa Libera România, Liviu Tofan.

Procesele de tip spectacol și torturarea muncitorilor au rămas și în prezent neanchetate. În ultima comunicare a Parchetului General, care datează din 2017, procurorii informau că au deschis o cercetare pentru comiterea de infracțiuni contra umanității cu privire la represiunea violentă şi sistematică desfășurată de regimul comunist împotriva participanților la revolta din Brașov din 1987.

(sursa: https://romania.europalibera.org/a/revolta-brasov-1987-violente-dosare-instanta/32130633.html)

Un fel de rezumat

La mijlocul anilor 1980 a început declinul industrial nu doar în România, ci și în restul Europei de Est. Acest declin a lovit în plin muncitorii din Brașov. Și a urmat ceea ce a urmat: noiembrie 1987. Apoi, la nivel național, decembrie 1989. Și apoi... Iliescu și ai lui, cu al lor comunism cu față umană (!!!), care i-a păcălit pe cei mai mulți.

Fotografiile le-am preluat de pe pagina FB Brașov, orașul sufletului meu. Este troița din zona Spitalului Județean unde, în noiembrie 1987, oamenii au cântat imnul Revoluției de la 1848.

Azi s-au împlinit 36 de ani de la ceea ce a început ca un protest al angajaților de la "Steagul Roșu" împotriva conducerii întreprinderii din cauza reducerii salariilor, protest care s-a transformat într-o revoltă împotriva regimului politic, așezând Brașovul și România pe harta luptei împotriva comunismului din Europa de Est.

1 Mai Muncitoresc

Întâi mai muncitoresc... Ce oroare! Nu „Ziua Internațională a Muncii” era oroare (pentru mine) până in 1989, ci defilările, programele „artistice patriotice”... De la „șoimii patriei” (copiii de grădiniță) și până la adulții care încă mai erau în „câmpul muncii” – fie pe ogoare, fie prin uzine sau pe unde munceau ei – se îmbrăcau frumos și defilau prin fața autorităților centrale/locale. În tribune erau cocoțați niște... oameni (nu prea diferiți de cei pe care azi îi numim politicieni) cărora „muncitorimea” părea că le dă onorul. Bleah! De două ori am fost la defilare, de 23 august, când eram copil – voiam cocoșei din zahăr ars pe băț, minge cu țichi și rumeguș și pe „hopa-mitică”.

Acum, să nu creadă cineva că toți oamenii îmbrăcați cu „haine bune” erau prezenți acolo din plăcere, pentru că „erau pătrunși” de spiritul socialismului și înaintării României spre comunism. Oh, nu! Erau obligați. Aveau liber de la serviciu, bifau defilarea apoi... liber la „iarbă verde” sau ce mai făceau oamenii pe atunci. Unii aveau de pregătit – cu mai mult timp înainte – fel și fel de „reprezentații patriotice”. De-aș fi reușit să ignor pancartele cu fel și fel de sloganuri (obsesiv mi se părea „Proletari din toate țările uniți-vă!”), portretele „conducătorilor iubiți”, „versurile patriotice”, steagurile tricolore, steagul roșu comunist cu secera și ciocanul, și tot felul de de-astea axate pe cultul personalității unora aș zice că era o atmosferă faină în astfel de zile. Dar pentru că n-am reușit să ignor mulțimea aceea purtătoare de pancarte și strigătoare de lozinci nu zic că era faină atmosfera. Era să uit de „carele alegorice”! Între lozincile pe care le strigau oamenii – nu toți, dar unii erau vocali, nu glumă! - se regăseau: „Ceaușescu – Muncitorii”, „Ceaușescu - P.C.R.”, "Ceaușescu și poporul”...

Cică, prezența era obligatorie. Probabil – nu știu, pentru că nu m-am prezentat la absolut nici o „defilare”, cu nicio ocazie (exceptând copilăria, cum am scris mai sus).

Originea Zilei Internaționale a muncii este în mișcarea de protest a unor muncitori din Chicago, Illinois (SUA), care s-au unit într-o grevă și cereau scurtarea zilei de muncă de la 12-14 ore la opt ore fără micșorarea salariului. Acțiunea s-a petrecut în Piața Haymarket, în mai 1886. În urma intervenției polițiștilor au murit 11 oameni și circa 200 au fot răniți. S-a lăsat și cu procese (nu împotriva polițiștilor, evident) și s-au pronunțat condamnări la moarte și la închisoare pe viață.

În 1889, la al II-lea Congres al Internaționalei Socialiste s-a decis ca ziua de 1 mai să fie decretată „ziua internațională a muncitorilor” și la 1 mai 1890 să se organizeze – în cinstea celor împușcați în Piața Haymarket – cel mai mare protest împotriva exploatării prin muncă. Paranteză: cei care muncesc azi câte 10-12 ore pentru salariul minim pe economie (acolo unde există) și salariu de mizerie, în general, nu se cheamă că sunt exploatați prin muncă? Am închis paranteza.

În România, primul Întâi Mai a fost sărbătorit în 1890, sub denumirea „Ziua Solidarității Oamenilor Muncii”. În timpul regilor Carol I și Ferdinand Ziua Muncii era pentru popor o sărbătoare câmpenească, mai mult decât orice. Sărbătoarea a devenit un eveniment de amploare după instaurarea regimului bolșevic, cu ajutorul Armatei Roșii, și-a început să fie asociată cu ideologia comunistă - în România devenise o sărbătoare de preamărire a partidului și-a „conducătorului iubit”. În anul 1960, în semn de protest față de politicile sovietice, președintele american Eisenhower a numit sărbătoarea și „Ziua Dreptului în Statele Unite”.

Pe măsură ce ideologia comunistă era impusă, ziua de 1 mai a fost asociată cu victoria muncitorilor asupra exploatatorilor.

Revin la obligativitatea prezenței... N-ar fi trebuit să fie prezența obligatorie pentru că în Constituția de atunci scria la art. 2: Întreaga putere în Republica Socialistă România aparține poporului, liber și stăpîn pe soarta sa. Puterea poporului se întemeiază pe alianța muncitorească-țărănească. În strînsă unire, clasa muncitoare - clasa conducătoare în societate -, țărănimea, intelectualitatea, celelalte categorii de oameni ai muncii, fără deosebire de naționalitate, construiesc orînduirea socialistă, creînd condițiile trecerii la comunism.

În Constituția din 1952 scria mai clar, în art. 2, că „muncitorimea” e clasa conducătoare în societate: Baza puterii populare în Republica Populară Română este alianța clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparține clasei muncitoare.

Sunt multe articole „interesante” în Constituția din 1965 (valabile, în mare parte, până în 1989 inclusiv) dar vă mai plictisesc doar cu două:

Art. 3. - În Republica Socialistă România forța politică conducătoare a întregii societăți este Partidul Comunist Român.

Art. 26.- Cetățenii cei mai înaintați și mai conștienți din rîndurile muncitorilor, țăranilor, intelectualilor și ale celorlalte categorii de oameni ai muncii se unesc în Partidul Comunist Român, cea mai înaltă formă de organizare a clasei muncitoare, detașamentul ei de avangardă.

Pfuuu...

Ziua copilului în zi ploioasă

Ziua Copilului, sărbătorită de multe state la data de 1 iunie, este o zi de sărbătorire a copiilor, dar și o zi în care adulții să-și amintească de propria copilărie și să se gândească și la alți copii, mai puțin norocoși decât ai lui. Fiecărui părinte îi pasă cel mai mult de propriul copil - e natural, e absolut normal! - dar a pierde din vedere că alți copii sunt oropsiți cred că e greșit: acei copii oropsiți vor crește cum vor putea, fără educație și fără șanse reale de a avea o viață liniștită, armonioasă, dar cu dorința de-a acumula valori materiale cu minim de efort (în general) sau cu dorința de a-și uita condiția sau de-a o depăși prin orice mijloace. Unii dintre copiii ignorați azi ar putea deveni coșmarul copiilor pe care părinții îi iubesc și își doresc pentru ei tot binele din lume.

Măcar o dată pe an adulții ar trebui să lase grijile și să se bucure ca niște copii de ploaia care nu mai stă, de bălțile care i-au atras când erau mici, de jocurile puerile de societate. Iar cei care au copii ar trebui să-și petreacă ziua alături de aceștia și - măcar în această zi - „să dea în mintea copiilor”.

În evul mediu (dar și în prezent, în unele cazuri, în unele locuri) afecțiunea părinților față de copii părea (pare) inexistentă.

Familiile bogate își educau acasă copiii sau îi trimiteau la o școală cu internat unde aceștia erau pregătiți pentru a fi militari, negustori și altele - de regulă, în funcție de „tradiția familiei” (femeile nu prea aveau ce caută la școală, ele învățau să fie „soții bune”).

Familiile sărace își trimiteau copiii ucenici în case de oameni înstăriți, în ateliere diverse (cam de pe la vârsta de șapte ani, dacă erau suficient de „puternici” fizic). Unii copii erau vânduți, alții dați gaj pentru diverse împrumuturi. Se îmbolnăveau, mureau tineri...? Așa era viața. Așa este viața pentru unii și acum: sunt sclavi la muncă, sclavi sexuali, cerșetori...

Din istoria zilei copilului

Informațiile par a fi destul de puține și destul de diferite, în funcție de surse, dar există câteva care sunt date ca fiind certe.

În anul 1856, în statul american Massachusetts, trăia un pastor numit Charles Leonard care, în luna iunie a acelui an, ar fi ținut o predică specială dedicată copiilor; el a numit ziua „Ziua Trandafirului” - mai apoi s-a numit „Duminica Florii” și mai apoi „Ziua Copiilor”. Pastorul susținea că în fiecare an, în această zi, părinții trebuiau să se angajeze că își vor crește copiii în bună tradiție creștinească.

Turcia a fost prima țară care a avut o „zi a copilului” oficială - se sărbătorește în 23 iunie (Suveranitatea Națională și Ziua Copilului). Ziua a fost stabilită în anul 1920 de părintele statului turc, Mustafa Kemal Atatürk (1881-1938); el a confirmat oficial și justificat existența acestei zile printr-o declarație din 1929. Acesta și-a propus să promoveze frăția, dragostea și prietenia dintre copii. Motto: Copiii noștri sunt viitorul nostru. Din anul 1979, sărbătorii i se conferă titlul de „Festivalul internațional al copiilor” și este organizat și în alte țări.

În 1925, la Geneva, într-o conferință despre bunăstarea copiilor, a fost proclamată o Zi Internațională a Copiilor (International Children's Day).

Federația Democratică Internațională a Femeilor - organizație internațională creată în 1945, apropiată de mișcarea comunistă - după o întâlnire la Moscova, a hotărât că 1 iunie va fi începând cu anul 1950 „ziua internațională pentru protecția copilului” - ceea ce statele din blocul comunist estic (sateliții U.R.S.S.) au și făcut. În 1954, la Adunarea Generală a Națiunilor Unite, a fost proclamată Ziua Mondială a Copilului, diferită de Ziua Internațională a Copilului declarată de blocul estic.

Din 1956, 1 iunie este ziua copilului și în China; era ziua în care copiii erau ”făcuți” pionieri.

În 20 noiembrie 1959 a fost adoptată Declarația ONU privind drepturile Copilului și aceasta a devenit Ziua Mondială a Copilului. Declarația privind drepturile copilului a fost adoptată de Liga Națiunilor în 1924, iar ONU a adoptat mai târziu forma extinsă. Între altele, în această declarație se spune: copilul trebuie să dispună de mijloacele necesare pentru dezvoltarea sa normală, atât materială cât și spirituală. Copilul trebuie să fie protejat împotriva oricărei forme de exploatare (hm!)

Ziua copilului nu se sărbătorește peste tot la 1 iunie

Ziua copilului în lume: 1 iunie - în câteva zeci de țări: fostele republici care au alcătuit URSS, fostele state din R.S. Iugoslavă, fostele state comuniste din Europa Centrală și de Est și țări precum Coreea de Nord, Angola, Mongolia, China, Portugalia, Yemen și altele. 20 noiembrie - în alte câteva zeci de țări, între care Franța, Canada, Grecia, Italia, Suedia, Elveția. 25 decembrie - 8 state africane. 20 septembrie: Germania și Austria. A doua duminică din februarie - în câteva state din Oceania. A doua duminică din mai - în Marea Britanie și Spania. Ziua Înălțării Domnului - în trei insule. 1 octombrie - în trei țări. (informații pe larg: wikipedia)

Ziua Copilului în România

Această zi este nelucrătoare din anul 2017. În general, se organizează festivități, serbări, concursuri - în diferite locuri, de diferite instituții și societăți comerciale. Politicienii scot de la naftalină hârtiile cu discursuri siropoase sau pompoase, deșartă sacul cu promisiuni apoi își văd de interesele personale sau de grup.

În anii 1950 Ziua Copilului a fost subordonată propagandei generale care glorifica Uniunea Sovietică. Era lăudată cu spume educația de tip sovietic: o școală în care copiii învață despre legile de dezvoltare a societății, despre viață și adevăr, nu cum era înainte de comunism când școala promova misticismul, ura între oameni și disprețul față de muncitori.

În anii 1970 propaganda era la cote înalte, dar nu se mai mai „cântau ode” Uniunii Sovietice, ci „conducătorului iubit”, „tătucului”. Li se spunea copiilor că viața lor se deosebește de copilăria tristă, plină de umilințe și lipsuri a părinților lor.

Începând cu anii 1980 copiii devin unelte de propagandă comunistă, la serbări închinau gânduri de recunoștință partidului și slăveau imaginea dictatorului, aduceau un fierbinte omagiu patriei, Partidului Comunist Român, tovarășului Nicolae Ceaușescu, cel mai iubit fiu al poporului român. Ziua copilului devenise o sărbătoare comunistă și atât; copiii nu erau sărbătoriți, iar unii munceau din greu să se pregătească pentru această sărbătoare care ar fi trebuit să le fie dedicată lor.

La aceste serbări participau UTC-iștii (Uniunea Tineretului Comunist) - elevii de liceu, pionierii (copiii cu vârste între 8 și 14 ani) și șoimii patriei (copiii cu vârste între 4 și 7 ani) - spiritul comunist era inoculat de la vârste foarte fragede, fiind cunoscut faptul că un copil uită mai greu ce-a învățat de foarte mic)

Nu știu ce fac alții, dar eu mi-am văzut de joacă în continuare. Am încercat să fiu și serioasă, dar prea multă seriozitate strică!

La mulți ani tuturor copiilor!

Săptămîna culturală a capitalei. 1982

Între cele câteva ziare vechi adunate de nu mai știu pe unde, este și revista „Săptămîna”, editată de Comitetul pentru Cultură și Educație Socialistă al Municipiului București, revistă de cultură, nr. 629, din 29 decembrie 1982, redactor șef Eugen Barbu.

Ce poate fi mai potrivit pe prima pagină a unei reviste de cultură dacă nu extrase din Raportul prezentat de Nicolae Ceaușescu la Conferința Națională a Partidului Comunist Român cu privire la stadiul actual al edificării socialismului, la realizarea planului național unic de dezvoltare economico-socială, la programele speciale și la măsurile pentru îndeplinirea cu succes a cincinalului, a hotărîrilor Congresului al XII-lea al Partidului.

Stimați tovarăși,

În întreaga opera de dezvoltare economico-socială și de construcție socialistă un rol de importanță deosebită revine activității teoretice, educative, muncii politice de formare a conștiinței socialiste a maselor populare, a omului nou. (și bate apa-n piuă pe tema e necesar să ajutăm oamenii muncii să înțeleagă evenimentele, sensul evoluției sociale, faptul că întreaga dezvoltare internă și internațională confirmă cu putere justețea concepției materialist-dialectice despre lume și viață...)

Cred că i-a reușit destul bine partea cu „oamenii muncii care trebuie să...” și „omul nou”. Unii îl plâng și azi pe minunatul președinte - ciudat tare este că-l plâng și cei care nu erau nici în proiect când acesta a fost ucis.

Revin la revista de cultură. Este, tot pe prima pagină, și o coloană de cuvinte elogioase sub care există o semnătură colectivă: „Săptămîna”. Citez începutul: Ne aflăm la ora marilor bilanțuri pe care sfîrșitul de an le impune întotdeauna. Strâns uniți în jurul partidului, în jurul secretarului sau general (tovarășul Nicolae Ceaușescu, desigur), suntem hotărîți să transpunem în faptă hotărîrile Conferinței Naționale. Și se încheie comentariul: Rostind tradiționala urare La mulți ani! Încheiem acest comentariu având conștiința că suntem contemporanii care trăiesc fapte istorice de importanță majoră, că la acest fine de an documentul vieții și muncii, care este Raportul la Conferința Națională a partidului, definește încă o dată justețea politicii Partidului Comunist Român.

În același mod se deschideau cam toate revistele și ziarele, iar portretul „preaiubitului fiu al poporului” era în mai toate manualele, nu doar în reviste și ziare - peste tot, propagandă de partid, folosindu-se cam aceleași cuvinte, în altă ordine, eventual. Se ridicau în slăvi partidul și secretarul sau general de la un moment dat îți venea să verși dacă nu erai pătruns de ideologia materialist-dialectică. Copiind aici rândurile de mai sus mai-mai că aș fi înghiți un emetiral.

E plină revista de elogii pentru Republică, în proză sau versuri. Sunt și articole interesante, instructive, cum ar fi Cronica limbii românești, construcții gramaticale, unde cineva face observații cuiva care a neglijat într-o lucrare științifică anumite reguli de ordin sintactic. E interesant nu pentru critică, ci pentru că astfel învățau și eventualii cititori. Se spune că revista a avut succes la vremea ei, deși unii suspectau „legături cu securitatea”. N-am idee, deci nu luați de bună afirmația privind „legăturile periculoase”. E a două oară când mă uit prin ea (nici nu știam, în anii 1980, că există)

Pentru a marca evenimentul: 35 de ani de Republică, sub sugestivul generic ziditori ai vremurilor noi cineva scrie despre cele mai bune formații artistice ale clubului Vitan care au prezentat în fața a peste 500 de spectatori, un aplaudat spectacol muzical-literal coregrafic. Spectacolul a fost antrenant și educativ, deopotrivă, fiind prezentate în scenă versul și cântecul pentru patrie, pentru partid, pentru popor, pentru conducătorul iubit al națiunii noastre - tovarășul Nicolae Ceaușescu. (bine că n-am emetiral în casă - aș lua o supradoză). Alt spectacol: ev comunist - așa s-a intitulat spectacolul prezentat zilele trecute sub egida Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist. Timp de aproape două ore am asistat la un vibrant angajament al tinerei generații de a urma neabătut politica partidului, de a lupta cu toate forțele pentru a păstra în liniște acest pămînt. Au fost cântece patriotice, dar și muzică folk, s-au recitat poezii ale lui Nichita Stănescu, dar din spectacol n-au lipsit poeți precum Corneliu Vadim Tudor...

Nu lipsește nici lista filmelor care rulau în cinematografele bucureștene la acel moment. Între multe rusești, românești, vietnameze, japoneze, am remarcat „Imperiul contraatacă” (S.U.A., din seria "Războiul stelelor"). Erau și filme de gen la vremea aceea, pentru că „tovarășul” voia să demonstreze ceva străinilor: tineretul din România socialistă nu se lasă corupt de producțiile imperialiste (mulți tineri nu se lăsau corupți, alegeau să fugă din țară dacă aveau ocazia).

Sunt prin revistă și chestiuni despre sport, modă, șah (pe ultima pagină). Și sunt multe poezii, dar nu le mai copiez și pe acelea.

Programul TV apare și acesta, pentru zilele de 29, 30, 31 decembrie 1982 și pentru 1 ianuarie 1983. Miercuri, 29 decembrie, programul I începe la ora 16, cu „Telex” și se încheie la ora 22, cu „Telejurnal”. Programul II începe la ora 20, cu „Telejurnal” și se încheie la ora 22, tot cu „Telejurnal”. Joi, programele I și II au același emisiuni, la aceleași ore: încep la ora 11, cu „Telex”, și se încheie la ora 22, cu „Telejurnal”, evident. În 31, vineri, programul începe la 20:30 și de la 21 începe „programul special de revelion” - care se întinde până spre dimineață (deși nu sunt foarte sigură, pentru că nu îmi amintesc să fi urmărit vreodată până la capăt, dar parcă așa era). Pe 1 ianuarie 1983, programele I și II încep la ora 11 și se încheie la ora 23 cu „dacă doriți să revedeți selecțiuni din programele de Revelion” (nu doresc, mulțumesc).

Generalități despre TVR din acea perioadă: În 23 august 1983 începe transmisiunea color. În 1985, din motive ideologice, Ceaușescu hotărăște ca televiziunea să emită numai două ore pe zi, de la 20 la 22, emisiunile fiind dedicate, în cea mai mare parte, cultului personalității soților Ceaușescu. El a vrut să desființeze și toate studiourile teritoriale dar a înțeles că asta ar putea pune în pericol siguranța națională și a permis un număr minim de lucrători operativi în acele studiouri. În 1986, un cutremur care a avut loc a fost anunțat abia a două zi. În 1988 programul de emisie ajunge la trei ore pe zi.

În 1971, la sugestia „multiubitului”, a fost înființat Consiliul Național al Radio-Televiziunii și nici un produs audio-video nu era difuzat până nu trecea pe la „ideologii de la cenzură”.

Produsele de strictă necesitate vândute pe cartelă, emisiuni plictisitoare la radio și la televizor... Nici pâine, nici circ... cam greu pentru mulți oameni.

Era indicat ca „oamenii muncii” să nu-și pervertească mintea cu scrierile lui Cioran, Noica sau Nietzsche, de exemplu, și era indicat să meargă devreme la somn, să aibă spor la muncă și - unde era cazul - să depășească producția prevăzută. Doar se știe: „omul nou” încheia cincinalul în patru ani.

Cutremurul din 1977

În 4 martie 1977 - cu 44 de ani în urmă - la ora 21:22 (zic cei care au informații mai bune decât mine), România s-a zguduit la propriu. A fost pentru mine primul și cel mai serios cutremur, de care n-am prea fost conștientă la momentul respectiv. A avut magnitudinea de 7,4 grade pe scara Richter și a durat circa un minut. Au murit 1541 de oameni, cei mai mulți în București. Au fost și foarte mulți răniți. Capitala a fost cea mai afectată. Unii afirmă că Ceaușescu ar fi dat rapid ordinul să fie strânse dărâmăturile, fără a mai ține seama de eventuali supraviețuitori. N-a fost chiar așa. Soldații - și nu doar ei - au căutat mult timp eventuali supraviețuitori, chiar și când, logic, n-ar mai fi putut găsi oameni în viață. La acel moment, Ceaușescu era în vizită de lucru în Nigeria. A întrerupt banchetul oficial dat în cinstea lor (el și nevasta) și a revenit în România în dimineața zilei de 5 martie; a dat ordin să fie eliberate alimente și alte materiale din rezervele strategice și a rămas pe străzi, în spitale etc. (și apărea la TV) mai tot timpul. Era, desigur, și multă propagandă, dar oamenii chiar au fost solidari în acele momente. Alimentarea cu gaze a fost sistată, apa a fost raționalizată și milițienii au primit ordin să interzică stocarea alimentelor.

Bineînțeles că a profitat de situație chiar și mai apoi, primind multe ajutoare în bani, materiale, tehnologie, specialiști inclusiv din statele vestice, de care nu era tocmai apropiat. Crucea Roșie Internațională a trimis ajutoare, inclusiv echipe cu câini dresați în căutarea victimelor îngropate. A profitat de cutremur pentru a începe marea sistematizare demolare în București, dar și în celelalte orașe afectate mai grav de cutremur. La cutremur s-au prăbușit și multe așezăminte de cult, așa că nu mai conta demolarea altora, credea el. Totuși, credincioșii de diferite confesiuni din lume au trimis ajutoare celor care împărtășeau același crez și unii au făcut presiuni pentru ca alt lăcaș de cult să fie ridicat în locul celui prăbușit - aici nu mai rețin amănunte (pe măsură ce trece timpul uit ce-am mai aflat despre acea perioadă de la unii și alții). Nu mai știu sigur de unde, am în „colecția de vechituri” numărul ziarului „Flacăra” („săptămânal editat de Frontul Unității Socialiste”) din 10 martie 1977 (ziua în care a încetat starea de necesitate instituită de Ceaușescu în 4 martie), unde scrie în aproape toate cele 23 de pagini despre cum s-au solidarizat românii, dar e și multă propagandă. Citez: Cutremurul din 4 martie, fenomen natural explicabil, imposibil de evitat (...), o fatalitate pe care o consemnăm cu gravitate, cu durere, cu tristețe, dar și ca un moment de încordare a voinței noastre exemplare de a lupta cu dezastrul, de a face ordine în haos, lucizi și încrezători în viitor, i-a strâns și mai mult pe oameni în jurul partidului, lângă tovarășul Nicolae Ceaușescu. (...) Am încheiat citatul. Se pare, totuși, că oamenii nu s-au prea strâns în jurul tovarășului și partidului, ci și-au îndreptat atenția spre Dumnezeu (se spune că atunci au reînceput oamenii să meargă la biserică tot mai mulți). Alt fragment: Partidul nostru, la inițiativa tovarășului Nicolae Ceaușescu, le oferă, dincolo de speranțe, elementele concrete ale unor certitudini care privesc existența noastră cotidiană și de perspectivă. Partidul nostru a găsit un răspuns prompt și eficient tuturor întrebărilor, tuturor grijilor pe care și le-au făcut oamenii (...) Oamenii care au locuit în clădirile prăbușite au primit „de la stat” apartamente - mobilate, inclusiv aparate radio și TV) în blocurile noi. Se vorbea despre ridicarea a 5000 de apartamente în plus față de cele care au fost distruse, despre un centru urban modern în orașul București care timp de secole nu a ieșit din anonimat (citat din articol).

A fost propagandă, dar solidaritatea dintre oameni aproape că a pus în umbră propaganda.

Ce s-ar putea întâmpla azi nu doar în București în cazul unui cutremur de magnitudine mare? Nimeni nu vrea să trăiască răspunsul. Prin lume au loc unele fracturări hidraulice. In Ro, mai toate orașele sunt puternic săpate - la propriu - multe construcții par a fi ridicate în locuri improprii construcțiilor... Blocurile vechi și foarte vechi au fost slăbite de „renovări” făcute după ureche (unii au demolat și stâlpii de rezistență, pentru că „treceau” - aiuristic, desigur - prin sufragerie), de găurirea zidurilor pentru fel și fel de cabluri și țevi și multe altele, pe ideea „vreau confort cu orice preț și să fie modern” - puțini sunt cei cărora le-a păsat de siguranță, dar tot în nesiguranță sunt din cauza primilor. 

De ce se numeşte un bulevard 15 Noiembrie

Cinsprezece noiembrie 1987 este o zi pe care cu greu o pot uita, şi mă uimeşte cum tinerii - mai ales - nu au idee despre ce s-a întâmplat in Braşov in 15 noiembrie 1987. Pe la începutul filmului, un student întreabă, la întâmplare, oamenii de pe stradă - de pe Bulevardul 15 Noiembrie: “Ştiţi de ce se numeşte 15 Noiembrie”? “Habar n-am”, dau unii din umeri, indiferenţi; “Nu, nu ştiu”; “De unde să ştiu?” Tinerii nu prea ştiu despre acea revoltă. Cei mai in vârstă ştiu - aceştia nu pot uita ce s-a întâmplat acolo.

Am urmârit un film al carui link l-a postat @daurel: “Doi ani prea devreme”, despre revolta de la Braşov. Şaizeci şi unu de oameni au fost efectiv, “judecaţi” şi condamnaţi (sute, însă, au fost anchetaţi), fiind deportaţi care pe unde. In sala de judecată improvizată au fost colegi ai acestor oameni - numiţi acum huligani, pentru că Ceauşescu nu avea opoziţie politică - care s-au ridicat şi au cerut… pedeapsa cu moartea pentru ceea ce au făcut. Să-ţi împarţi nenorocirea, foamea, cu cineva, să-i spui prieten şi apoi să-l auzi că cere moartea pentru tine?! Poate au fost obligaţi să facă asta - ştiu şi eu? Au fost zile tulburi atunci, celor mai mulţi oameni le era frică - le este şi acum, celor mai mulţi (de nu le-ar fi situaţia din România ar fi cu totul alta).

Un gând fugar se conturează din când in când, dar îl alung repede: au distrus marile fabrici pentru a nu mai fi sub acelaşi acoperiş mii şi mii de oameni care s-ar putea mobiliza in câteva minute pentru a-şi cere drepturile. Azi, cu angajaţi mai mulţi sau mai puţin împrăştiaţi printr-o mulţime de firme şi firmuliţe se mobilizează mai greu sau deloc. Probabil că hoţii revoluţiei din decembrie 1989 ştiau exact ce va urma şi nu voiau să rişte o altă revoltă ca in 1987 şi 1989, la nivel naţional.

Aş zice că e revoltător că elevii nu învaţă la şcoală despre acest “prolog” al Revoluţiei (furate) din decembrie 1989 (şi nici părinţii sau bunicii nu le spun). Dar nu zic că e revoltător - deşi este. Cui să spun aşa ceva?! Ăstora care se ceartă la nivel înalt pentru a-şi proteja interesele personale sau ale grupurilor in care sunt înhăitaţi?

Concluzie. Bulevardul din zona centrală a oraşului Braşov se numeşte astfel in cinstea, in memoria, muncitorilor care şi-au riscat viitorul / viaţa in dorinţa de a avea o viaţă mai bună, in care copiii să nu le moară de foame şi de frig. Şi pe acolo au trecut muncitorii in 15 Noiembrie 1987 in drumul lor spre sediul central al partidului comunist român de tristă amintire. Li s-au alăturat in marşul lor mulţi braşoveni care se săturaseră de regimul totalitar; li s-au alăturat muncitori din uzinele Tractorul şi Hidromecanica. Alţii aplaudau de la balcon, alţii de pe trotuar - unii plângeau, pentru ca emoţiiile îi copleşeau.

15 Noiembrie 1987

O zi de duminica, lucratoare – si in ultimii ani inainte de 1990, in uzine, se lucra intens in multe duminici. O duminica in care erau organizate “alegeri” pentru consiliile populare locale. E ziua in care ar fi trebuit sa ma prezint la vot pentru prima data – nu m-am prezentat, spre disperarea parintilor. Alegerile nu erau cu mult diferite ca azi – in sensul ca “nu conteaza cine voteaza, conteaza cine numara voturile” (cum a zis Stalin). Ai mei au fost la vot, dimineata, si-au stat mai mult de-o ora, la coada, desigur. Apoi am plecat spre autobuzul care urca spre Poiana Brasov – la vremea aceea coada era imensa si pentru acest autobuz..

Eram revoltata, foarte revoltata! In jurul meu oamenii plecau ochii, se târau in hainele lor cenusii – ca niste uniforme – si sufereau injurand pe la colturi. Revolta mea era ca a unui nebun care alearga pe motocicleta cu o suta de kilometri la ora pentru a schimba lumea! Un astfel de nebun isi poate schimba doar viata (cu moartea).

Azi, puţini sunt cei care-si mai amintesc acea zi nebuna, intr-un fel. Si mai puţini sunt cei care pot numi macar un singur om (lista poate fi gasita si pe wikipedia) dintre cei care au fost judecati intr-o sala de la uzina “Steagu Rosu”, unde a inceput totul, cand muncitorii din schimbul trei au primit fluturasii de salariu si au constatat ca iar iau jumatate. Au oprit masinile. Dimineata, cei de la schimbul unu s-au solidarizat si au hotarat sa plece sa-si arate nemultumirile altcuiva – seful care era acolo i-a tratat cu dispret si i-a amenintat cu “vedeti voi, dimineata”. O multime de muncitori s-au adunat la poarta, dar mai mult de jumatate s-au razgandit si “au stat la locurile lor”. Nu i-a oprit nimeni pe muncitori… si-au pornit pe bulevardele orasului strigand lozinci “sociale”: “Vrem caldura in case”, “vrem pâine fara cartela”, “vrem mancare la copii”… S-a cantat si “Desteapta-te române!” Românul nu s-a desteptat nici azi – pe cei care s-au desteptat ii rog sa ma scuze pentru afirmatie. Românul inca mai crede ca “inainte” era mai bine.

In noiembrie 1987 au fost anuntate si noi reduceri ale cotei de consum la electricitate si benzina.

In drumul lor spre Consiliul popular – sediul PCR de atunci, prefectura acum – li s-au alaturat multi alti brasoveni, care nu lucrau in fabrici si uzine, studenti, elevi… Vuia orasul, de pe la ora 10 si ceva… In faţa sediului partidului comunist se adunasera mii de oameni – si toti erau constienti ca printre ei se afla militieni si securisti “travestiti”.

Pentru ca era zi de “alegeri” orasul era impânzit cu lozinci de genul “sa facem totul pentru bunastarea si fericirea poporului”. Poporul murea de foame, de frig, de boli, degeaba… Ti se facea greata cand citeai aberatiile acelea, stiind ca in casa e frig de crapa caloriferele, apa e rece de-ti crapa pielea pe maini, frigiderele sunt inutile, electricitatea e din cand in cand, benzina si mai rar, alimentele de baza pe cartela… De prin 1982 românii au fost obligati “sa stranga cureaua” pentru a putea fi platita datoria externa a patriei mumă. Un lucru bun, ca stat, sa nu ai datorii pe-aiurea; dar chiar cu orice pret?!

Celor de la Steagu li s-au alaturat muncitori de la Tractorul si de la Hidromecanica… Protestul devenise unul politic si cand s-a strigat prima data “Jos Ceausescu!” a fost ca un vuiet… un urlet de disperare. Pentru ca nu se mai putea!

De bine ce era “inainte” muncitorii s-au revoltat la Brasov in 1987. Multi au fost mai apoi arestati si judecati ca infractori de drept comun – comunistii nu voiau sa se stie ca au luat un bocanc in gura asa ca toti cei arestati erau alcoolici, huligani etc. si au fost judecati pentru tulburarea ordinii publice, pentru distrugere si alte bazaconii. Inainte de a fi judecati au fost interogati: gradul trei de ancheta – bataia. Declaratiile celor anchetati sunt crunte… Ajunsesera sa urineze cu sange de la loviturile primite in rinichi. Dar nicio particica din corp nu a fost scutita si nici de umilinta nu i-au scutit, dezbracandu-i in pielea goala, obligandu-i sa ţină cu nasul un tablou al presedintelui, sa sară ca broasca, sa faca genoflexiuni si multe altele. Torţionarii de atunci au fost pedepsiti dupa 1990?! Haida-de! Unii au fost avansati in grad, unii au primit functii inalte sau posturi bine platite, dupa 1989.

S-a spus ca “manifestantii au lovit interesele partidului, urmarind sa strice oranduirea socialista”.

Cand grupurile de oameni au ajuns la sediul PCR au strigat ca vor sa vorbeasca unui sef, dar sefii erau ocupati cu ghiftuiala – ei nu aveau paine pe cartela si se delectau cu portocale si alte bunatati despre care multi dintre copiii români de atunci nici nu auzisera.

Autobuzul spre Poiana nu mai urca… Ne-am indepartat de zona, dar am apucat sa mai vad obiecte zburand pe ferestrele primariei, drapelele rosii, comuniste, incendiate, tablouri cu “cel mai iubit fiu al poporului” rupte. Cata fericire – si disperare – era in mine! Am vazut si un tanc si fumul de la gazele pe care le aruncau in multime… Oamenii fugeau care incotro cand au vazut soldatii inarmati (se zvoneste ca armele nu erau incarcate)… Era ca intr-o zona de razboi – si a doua zi locurile aratau ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Fortele de ordine si Securitatea – se spune - au primit ordin sa reactioneze numai dupa ce au inceput primele distrugeri din sediul Consiliului Judetean de Partid.

Ce mi-a ramas intiparit in memorie a fost o fata blonda, cu par ca razele de soare vara, in mijlocul unui sir de oameni care inaintau tinandu-se de brate. Fata aceasta era ca o pata de culoare in cenusiul zilei, al valului de oameni, desi era imbracata in halat de munca. Habar nu am cine era, nu stiu daca numele ei se afla printre cei arestati si judecati, pedepsiti, deportati… Sper ca nu… Unii dintre cei care au fost arestati au murit nu foarte tarziu dupa ce au fost pedepsiti (pedepsele erau executate la locul de munca fie in Brasov fi pe aiurea – in cazul celor considerati mai “periculosi” si deportati, fara familie). Sotiile celor deportati erau sfatuite sa divorteze; membri familiilor erau urmarite, hartuite; oamenii se cam temeau sa le adreseze cuvantul…

“Media” straina a aflat despre revolta dupa doua-trei-patru zile. La Radio Europa Libera informatia ar fi ajuns prin consulatul SUA de la Munchen. S-a scris despre revolta in Corriere della Serra, Financial Times, Frankfurter Allgemeine Zeitung, Le Monde si mai apoi in altele. Unii jurnalisti occidentali au venit la Poiana Brasov “sub acoperire”, ca turisti, pentru ca agentiile de presa nu aveau corespondenti la Bucuresti, Diaspora româneasca a demarat o serie de demonstratii periodice in faţa ambasadelor României… Turistii straini care au fost martori au povestit si ei, cui voia sa-i asculte (si multi voiau atunci). Demonstratii anti-Ceausescu au avut loc si la Budapesta, Moscova sau Sofia. Intr-un fel, e de inteles: Gorbaciov vizitase România in luna mai 1987 si facuse unele aluzii la regimul politic dur din ţară.

**

Tot de prea mult bine, incepand cu sfarsitul anilor 1970 au fost cateva crize majore (conflicte de munca spontane, limitate ca intensitate) generate de nemultumirea populatiei in ceea ce priveste conditiile de trai si de munca: Valea Jiului (1977); Motru (1981); minele Gura Baia, Baia Borsa si Toroioaga (Maramures, 1983); Cluj si Turda (1986); Atelierele CFR Nicolina (Iasi, 1987), culminand cu greva masiva din Brasov, 15 Noiembrie 1987.

La cules - muncă voluntară obligatorie

Doar cand vedeam aceste rânduri si mă lua lenea!

La vremea aceea se foloseau sacii din pânză. :)

Mulţi işi amintesc de munca voluntară pe care erau obligaţi sa o desfăşoare pe câmpurile si prin livezile patriei, la cules, la plivit, la săpat şi la cine mai ştie ce alte munci de câmp sau livadă – eu nu prea ştiu, pentru că n-am prea fost. Când eram la liceu mă ameninţau cu exmatricularea, iar când eram la muncă mă ameninţau cu reducerea salariului sau concedierea, dar nu mă puteau păcăli: nu exmatriculau si nu concediau decât in cazuri excepţionale (de fapt, nu concediau, ci "mutau disciplinar") – cât despre salariu… la vremea aceea nu-mi păsa absolut deloc. Dar, uneori imi aducea tata scutiri medicale, alteori vorbeam cu cei care ne “coordonau” si rămâneam acasă. Am fost de câteva ori la cules de cartofi si ma cocoşam de zor in timp ce inginerii se fâţâiau printre noi aratandu-ne pe unde am lasat in urma picioci. Deh! Asa se intampla cand agricultorii sunt trimisi sa munceasca in uzine: cartofii sunt adunati de muncitori, economisti, tehnicieni, militari in termen, elevi, studenti etc.

Intr-un an, cand lucram intr-un atelier mic unde faceam jucarii, ni s-a spus de la “birouri” ca trebuie sa mergem la plivit de ceapă – nu mai ştiu pe unde. Eram doar şase angajati in atelier, intre care trei dintre noi n-aveau chef de plivit, dar seful (care-mi era si unchi) – mai temator de autoritati (cu motiv bine intemeiat) – a insistat sa mergem. Zis si facut: am urcat in tren – ne-am platit singuri biletele – am coborat in halta respectiva si am mers pe jos de-am obosit pâna la ferma unde eram repartizati. Ceapa verde abia se vedea dintre buruieni si greu reuseam s-o deosebesc. Inginera ne-a dat “norma” si hai la drum. Era frig dimineata pe câmp, ne inghetau mainile si nasurile. Eu si una dintre colege ne miscam incet, sa nu rupem si ceapa, iar inginera ne-a zis ca suntem puturoase si-o sa ramanem pe câmp până se intuneca. No, atata ne-a trebuit noua – mai ales ca femeia nu punea mâna sa rupa un fir de pir. Ne-am uitat una la alta si da-i bataie! Eram aproape la capatul rândurilor cand a revenit inginera pe câmp si-am auzit-o urlând: “Aţi rupt toata ceapa!” dădea din mâini ca o marioneta dezarticulată si numai ea ştie ce bodogănea. “De unde sa stim noi care-i ceapa si care nu-i? N-avem pregatire si ne-ati grabit!” i-am raspuns. Seful era disperat, se temea ca ne vor inchide atelierul. N-a fost inchis atelierul si nici nu ne-au mai solicitat serviciile pe vreun câmp. Mi-a parut rău ca am distrus ceapa, dar nu-mi convenea sa fac o munca pe care nu mi-am ales-o si sa mai fiu facuta si puturoasa de una care statea cu nasul la caldura, in vagonul plasat in camp.

Daca n-ar fi fost faza cu plivitul “la norma” ar fi fost… idilic: eram şapte insi, la mare departare de orice casă, pe un câmp aproape verde, lânga un vagon din lemn pe al cărui coş se ridica fumul de la focul ce ardea in sobiţă, impletindu-se in valurile de ceaţă.

In alt an am fost la cules de morcovi – si-am fost cateva zile la rând, sa fiu cu gaşca de colegi. Când, intr-o noapte, am visat grămezi uriaşe de morcovi am zis “Gata!” si nu m-am mai dus.

Care mai de care isi incarcau sacoşele cu morcovi, cartofi si ce mai erau nevoiti sa culeaga. Era interzis sa facă asta, dar inginerii treceau cu vederea fenomenul, deşi mulţi se încărcau ca Moş Crăciun Gerilă.

Mă intrebau colegii de ce nu iau si eu acasa… Ha! Abia ma căram pe mine, nu eram aşa de zăpăcita incât să mai car si cartofi sau morcovi, mai ales ca detestam sa-i adun – mi-ar fi stat in gât.

Unora le placea sa mearga “la cules” – ziceau ca au ocazia sa stea in aer liber, sa se distreze… Mie nu-mi plăcea distractia aceasta si nu-mi plăcea ca băieţii prindeau câte un soricel si-l invarteau de coada si apoi dădeau cu el de pământ – imi desteptau si o amintire trista, din copilarie. Si nu-mi placea ca mai prindeau câte o broscuţă, o umflau cu un pai si o puneau pe şosea, s-o calce maşinile. Pe acesti oameni i-am evitat cu pasiune din acele momente, la fel si pe fufele care râdeau ca descreieratele când băieţii se credeau grozavi făcând d’astea.

Am fost rar “la cules” dar n-o sa uit curând neplăcerea resimţită, căldura, praful, oboseala, mâinile distruse… Dupa anul 1989 am fost la cules aproape an de an, sa ajut prietenii si rudele si simteam oboseală placută, nu-mi păsa ca sunt neagră de praf pe faţă, că mi-am rupt unghiile – dar asta doar pentru ca mergeam cu plăcere, nu pentru ca eram obligată si ameninţată cu te miri ce.

Pe la inceputul anilor ‘980 circula o istorioară, despre care nu ştiu cât e anecdotă si cât e reală, dar o scriu aici:

Furatul recoltei pe timp de noapte devenise un fel de sport naţional. Pentru a-si dovedi vigilenţa, organele de prin sate organizau pânde. Intr-o seara, intr-un sat, au dat peste un ţăran cu un car pe jumatate plin. Omul a fost trimis in judecata. Procesul – se spune – ar fi durat numai cateva minute pentru ca avocatul a fost inspirat: „Miliţia sustine ca acuzatul a fost prins furând de pe câmp, in data de 28 septembrie. Acest lucru nu este posibil. Organele competente au anuntat incheierea campaniei de toamna cu câteva saptamani mai devreme’ – a zis acesta, anexand articolul de presa al P.C.R., in care era consemnata incheierea prematura a recoltarilor. Acuzatul a plecat liber din sala de judecata.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Sursa foto http://reporterpenet.ro; http://extension.msstate.edu