Simbol al hermetismului: caduceul

Caduceul hermetic, numit și „toiagul lui Hermes Trismegistos” nu trebuie confundat cu toiagul lui Asclepios. Caduceul este un toiag / baston / baghetă în jurul căruia/căreia se încolăcesc doi șerpi; în jurul toiagului lui Asclepios este încolăcit numai unul. Primul caduceu - cu doi șerpi - este un simbol al hermetismului, al doilea este simbolul vindecării (pe foarte scurt).

Asclepios era fiul zeului grec Apollo, zeul tămăduitorilor și artei vindecătoare (între altele), preluat în mitologia romană ca Aesculapius (sau Esculap).

Despre Hermes Trismegistos (numit astfel mai ales în mitologia greco-egipteană) se spune că este fondatorul mitic al ocultismului și alchimiei. E figura centrală a ocultismului, o figură mitologică aflată la răspântia unor multiple tradiții.

Hermes poate este scribul zeilor, zeul Thoth din mitologia egipteană; poate fi apropiat de Hermes al grecilor care, între altele, era mesagerul zeilor din Olimp și a fost asimilat și zeului Mercur al romanilor. Diodor din Sicilia îl identifică total cu zeul egiptean Thoth.

Caduceul era purtat și de vechii zei egipteni Anubis și uneori de zeița Isis, de zeul grec Hermes și de zeul roman Mercur, de zeul fenician Baal, de zeița sumeriană Ishtar și de alți zei și zeițe, inclusiv de zeul Osiris (toiagul lui Osiris devenit, peste timp, datorită grecilor, toiagul lui Hermes Trismegistos). În creștinism a devenit și un atribut al Sofiei (Înțelepciunea lui Dumnezeu)

Există multe interpretări ale acestui simbol

Caduceul ar fi simbolul cheii care deschide poarta dintre lumină și întuneric, bine și rău, viață și moarte.

Caduceu = kērúkeion, transliterație din limba greacă, „toiagul heraldului”.

Caduceul reprezintă hermetismul, un sistem de legi care guvernează Universul întreg și se manifestă în cele trei sfere: materială, mentală, spirituală.

Aripile caduceului simbolizează capacitatea de a depăși orice limite (sunt simbolul spiritului), tija reprezintă dominarea forțelor naturii, cei doi șerpi simbolizează laturile opuse în dualism, care, în final, trebuie să se unească, șerpii personificând „contrariile”: bine-rău, foc-apă, unire-separare, spirit-materie, minte-trup etc. Aceste aripi ar simboliza cele două structuri cerebrale „legate” de corpus callosum (în creier nu există o structură mai puternică ce leagă cele doua emisfere: stânga și dreapta).

Sfera din vârful caduceului simbolizează „ochiul spiritual” (aflat în centrul creierului) - care e glanda pineală. Versiunea originală a caduceului are între cele două aripi un con de pin stilizat și reprezenta Ochiul lui Horus.

Caduceul face referire la echilibrul omului „trezit spiritual”.

Se spune că lumea are un centru și un ax

Ideea de centru simbolizată de soare este punctul de plecare pentru o întreagă sinteză ideologică. Reprezentarea geometrică a centrului este punctul din mijlocul cercului care l-a generat. Reprezentarea geografică a centrului în diferite tradiții îi atribuie situări evocatoare: Tărâm Sfânt, Tărâm al nemuririi, Palatul interior, sălaș al Aleșilor sau poate fi o grădină, precum Paradisul, un oraș, precum Ierusalimul ceresc, o peșteră - Agartha, o insulă, precum Atlantida și tot așa.

Cercul este dezvoltarea centrului sub aspectul sau dinamic, iar pătratul îl reprezintă sub aspectul static - cercul simbolizează cerul, pătratul simbolizează pământul. Cele două linii perpendiculare trasate de diametrele unui cerc sau de axele unui pătrat formează o cruce, simbolul geometric cel mai general. În plan orizontal crucea reprezintă extinderea omului în toate direcțiile individualității sale. În sens vertical leagă treptele ierarhice ale stadiilor superioare spre care el poate să tindă. 

Axul central ce unește aceste stadii de la cer la pământ este reprezentat printr-un număr mare de simboluri: copacul, muntele (care simbolizează în același timp și centrul și axul universului), lancea, coloana, toiagul, stâlpul cosmic, scara, treptele, obeliscul, clopotnița, săgeata, piramida, frânghia, lanțul, firul și altele. Cea mai răspândită variantă a centrului axial este copacul, căruia civilizațiile preelenice i-au consacrat un cult.

Bastonul, dintre toate simbolurile axei este, poate, cel mai general și mai bogat în descendență. Începând cu bâta ciobanului, cu toiagul pelerinului și până la bastonul de mareșal, acesta conferă autoritate și demnitate. Mai este toiagul brahmanic cu spirala dublă ce amintește de caduceul lui Hermes, în jurul căruia se încolăcesc, în sensuri opuse, doi șerpi care reprezintă echilibrul polarizat de două curente cosmice.

(Semne, simboluri și mituri, de Luc Benoist)

Acest „ax al lumii” poate fi parcurs în cele două sensuri opuse, din Cer spre Pământ și invers - e locul unde se mișcă zeii intermediari, deci caduceul este purtat de toți mesagerii ca semn al păcii și al protecției. Poziționarea simetrică a celor doi șerpi și a celor două aripi e o dovadă a echilibrului forțelor opuse și a dezvoltării armonioase atât a nivelurilor inferioare (materiale), cât și superioare (spirituale).

Caduceul lui Hermes (sau toiagul lui Osiris) reprezintă hermetismul care este un sistem de legi ce guvernează întregul Univers și se manifestă în cele trei sfere: materială, mentală și spirituală. Aceste legi sunt esența filozofiei hermetice, sunt “Legea a tot ce este”, Legea lui Unu.

Rugăminte. Vă rog să mă anunțați în cazul în care imaginile nu sunt vizibile. Am salvat imaginile în format webp (extensia .webp în loc de .jpg, .png sau altele). E un format pe care îl recunosc 90% dintre motoarele de căutare (afirmă cei care se pricep) și e util pentru că „economisește” spațiu (imaginile fiind comprimate) și viteza de încărcare a paginilor web crește (zic tot cei care se pricep). Mulțumesc.

Respiraţia lui Encelade, ameninţările lui Tyfon

Una dintre legende spune că cel mai vestit dintre Titanii care s-au răzvrătit împotriva lui Zeus ar fi Encelade (Encelados), unul dintre copiii zeiţei Geea / Gaia (personificarea Pământului) cu zeul cerului, Uranus. 

Geea, in mitologia greacă, e cea mai veche divinitate, mamă a tuturor celor însufleţiţi; a apărut din haos şi a conceput cerul, mările şi munţii; a dat naştere întregii vieţi şi totul se întoarce după moarte in sânul ei, spune legenda.

Uranus este fiul zeiţei Geea şi, mai apoi, soţ; este părintele titanilor, ciclopilor şi hecatonhirilor (hecatonhirii aveau 100 de braţe şi 50 de capete, fiind mai înspăimântători decât ciclopii si Uranus era dezgustat de ei). Era un stăpân tiranic, care-şi ţinea copiii (pe hecantonhiri) închişi in adâncurile întunecoase ale pământului interzicându-le să vadă lumina zilei. Geea, mama lor, nemulţumită de purtarea soţului, se hotărăşte să-i elibereze şi să se răzbune pe Uranus. In răzbunarea ei este ajutată şi de Cronos (cel mai tânăr dintre titani), care reuşeşte să ia locul tatălui său ca stăpân al Universului. Inainte de a muri Uranus i-a prezis lui Cronos aceeaşi soartă. Din acest motiv, Cronos, căsătorit cu Rhea (o fiică a lui Uranus şi a Geei, Mama cea Mare, Regina Mater, mama lui Zeus, Poseidon, Hades şi alte zeităţi) şi-a ucis şi devorat unul după altul, proprii copii abia născuţi. Numai Zeus a fost salvat, lui Cronos oferindu-i-se, bine ascunsă in scutece, o piatră. 

Când Zeus a devenit matur l-a făcut pe Cronos să de-a afară toţi copiii devoraţi: titanii; aceştia, văzându-se in libertate s-au revoltat împotriva lui. Pentru că lupta dura prea mult Zeus a eliberat din adăncurile pământuli pe uriaşii hecatonhiri - ei rupeau din munţi stânci întregi şi le aruncau in titani. Gemea întreg pământul, văzduhul vuia, totul se cutremura. Zeus dezlanţuia unul după altul fulgere orbitoare şi tunete asurzitoare. Pârjolul cuprinsese tot pământul, mările clocoteau, iar fumul şi duhoarea se întinseseră pretutindeni.

Zeus a învins după zece ani - zice legenda - şi titanii au sfârşit in fundul Infernului (in Tartar, cea mai adâncă şi mai înfiorătoare zonă a Infernului, unde erau păziţi de hecatonhiri, pentru ca niciunul dintre titani să nu scape din împăraţia întunericului veşnic).

Dupa această luptă împotriva lui Zeus, Encelade, pe când fugea in Sicilia, a fost trăsnit de Zeus şi îngropat de acesta sub muntele Etna. Erupţiile Etnei erau considerate de antici respiraţia titanului îngropat acolo, iar cutremurele însemnau mişcările titanului care încerca să se elibereze.

Giganţii (sau uriaşii) erau fiii Titanilor. Heracles i-a exterminat pe giganţi şi i-a închis in vulcani; sunt personificări ale cataclismelor, erupţiilor vulcanice, ale tuturor forţelor geologice in dezlănţuire. O altă versiune a legendei spune că Zeus ar fi cel care i-a distrus.

Lupta zeilor cu titanii s-a sfârşit, dar Geea s-a supărat pe Zeus pentru că s-a purtat atât de aspru cu titanii; s-a căsătorit cu Tartar şi a născut pe Tyfon, un monstru înfricoşător, cu o sută de capete - limbi de foc se învârtejau in jurul lui Tyfon, iar pământul se clătina sub greutatea paşilor lui. Zeilor le era groaza de el, dar Zeus s-a năpustit asupra lui cu fulgerele lui şi pământul s-a zguduit iar din temelii. După ce i-a prefăcut in cenuşă toate cele 100 de capete l-a aruncat pe Tyfon in Tartar, dar şi de acolo el mai ameninţă pe zei şi tot ce e viu, dezlănţuie furtuni şi face să erupă vulcanii.

Editare ulterioara:
karmapolice a postat link către un documentar despre uriaşi, un film care mi s-a părut interesant. In Sardinia s-ar fi descoperit schelete umane care au o înalţime de 2 m cel puţin - desigur, aceste descoperiri nu sunt atestate. Legendele spun că şi in România ar fi trăit uriaşi, in Munţii Bucegi, in Muntii Buzăului, in Maramureş, Giurgiu şi Teleorman.

≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈

Cum de mi-a venit in minte să scriu despre titani şi zei? Sâmbătă, un bătrânel a zis: ”Encelade răzbună suferinţa femeilor românce din Sicilia.”

Deşi am citit Legendele Olimpului (de Alexandru Mitru) de mai multe ori - ”Eroii” nici nu mai ştiu de câte ori - nu am reţinut numele lui Encelade. Am tăcut ca peştele sâmbătă şi am considerat că e un bun prilej de a răsfoi unele pagini de mitologie.

₪ ₪ ₪ ₪ ₪ ₪ ₪

Bibliografie

Legendele şi miturile Greciei antice, de N.A. Kun, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964;
Dicţionar de mitologie, de George Lăzărescu, Casa editoriala Odeon, Bucureşti, 1992.

Floriile şi Flora, zeiţa florilor

Duminica Floriilor marcheaza inceputul Saptamanii Patimilor, dar traditia precrestina atribuie acestei zile semnificatia renasterii naturii.

Sarbatoarea de Florii se suprapune (un fel de a zice) festivalului de celebrare a zeitei romane a florilor, primaverii si fertilitatii: Flora, al carei nume deriva din latinescul Floris, cu sensul de floare.. La romani, festivalul (Floralia) se desfasura intre 27 aprilie si 3 mai, ultima zi fiind dedicata luptelor intre gladiatori.

Desi a fost o zeita minora, una dintre multele zeite ale fertilitatii, fiind asociata cu florile care infloresc, cu primavara si-a castigat statutul de protectoare a culturilor (dar si a tineretii) iar romanii o cinsteau cu fast, impodobindu-si casele si templele cu flori in timpul festivalului, iar imaginea ei era gravata pe monede. Era reprezentata ca o femeie frumoasa purtand o coroana de flori. Ovidiu a mentionat-o si el: “Zeita apare, incununata cu ghirlande din o mie de flori”.

Flora avea o sora geamana: Fauna, zeita vietuitoarelor din regnul animal. 

Pentru prima data Flora a fost onorata in Roma, prin construirea unui templu dedicat ei, conform “Cartilor Sibiline” (o colectie de profetii ale unui oracol din Cumae), urmand a fi ridicate in total sapte.

Sibilele erau femei (tinere sau varstnice) care traiau preponderent in stare de transa si care aveau un statut aproape sacru in societatea romana dar si in cea greaca, fiind preotese, profetese si pastratoare a tainelor.

Un alt templu se afla langa Circus Maximus – cu ocazia dedicarii acestui templu a fost instituita sarbatoarea Floralia (sau Ludi Florales).

Peste timp, creştinii au suprapus acestei sarbatori – in duminica ce precede Paştele – sarbatoarea Intrarii lui Isus in Ierusalim, Floriile. La semnificatia veche, de reinviere a naturii, cand infloresc florile, salcia si pomii fructiferi, s-au adaugat functii si semnificatii noi, legate de cultul stramosilor (pomeni, curatirea mormintelor si cimitirelor, infigerea in morminte a ramurilor de salcie, invocarea spiritelor mortilor in actele de divinatie s.a.).

Duminica de Florii se mai numeste Duminica Patimilor sau Duminica Floriilor a Patimilor Domnului. In Evul Mediu, era denumita duminica aspirantilor sau a candidatilor (persoanele nebotezate se duceau la episcop si cereau botezul) ori duminica gratierilor, deoarece conducatorii acordau gratieri pentru condamnati.

Traditii si superstitii de Florii

Floriile imbina semnificatia evenimentului biblic cu traditii populare care isi trag radacinile din antichitatea traco-pontica.

Salcia este una dintre plantele “centrale” in aceste traditii si superstitii.

Ramurile de salcie se duc la biserica in aceasta zi, pentru a fi sfintite, apoi se pun la tocurile usilor, la ferestre, la streasina, la intrarea in grajd, pe icoane (acestea se folosesc ca leac peste an) si chiar pe morminte. Se crede ca ramura de salcie sfintita aduce liniste si prosperitate in camine. Sunt atinsi cu ele copiii, sa creasca mari si frumosi.

Ramura de salcie simbolizeaza innoirea, primavara, renasterea naturii. Se planteaza rasaduri si se infige in pamant un manunchi de mâţisori, menit sa aduca ocrotirea plantelor. Se spune ca ramurile de salcie vindeca animalele bolnave si aduc o recolta mai bogata.

Apicultorii din Bucovina obisnuiesc sa atinga stupii cu ramuri de salcie, pentru sanatatea stupului si belsug de miere. In alte zone salcia are rolul de a imprastia norii de grindina si de a tamadui afectiuni precum durerea de spate (ramurile de salcie se leaga in jurul mijlocului), fiind pastrate peste an in scopul tratarii afectiunilor. Se crede ca cel care inghite trei matisori intregi in ziua de Florii nu va suferi de dureri in gat tot anul.

In alte zone, in ziua de Florii mărţişorul primit cadou la 1 martie se agata intr-un maces sau intr-un pom inflorit, se aerisesc hainele si zestrea etc..

Ca sa se fereasca roadele de piatra, podgorenii leaga primavara vita de vie cu salcie de la Florii sau ingroapa un ou rosu din Vinerea Mare. 

In ziua de Florii nu se lucreaza, iar in toate casele de la sate se coc pâini din faina de grau impletite si ornate cu cruci, care se dau de pomană la saraci.

Se spune ca asa cum va fi vremea de Florii va fi si de Paşte.

In seara de Florii incep slujbele deniilor, care vor continua in Saptamana Patimilor. Deniile sunt slujbe de dimineata tinute seara. Aducand lumina diminetii in intunericul serii, ele au rolul de a-l pregati pe crestin sa treaca de la intunericul pacatului la lumina credintei.

De ce se mananca peşte in Duminica Floriilor

E a doua “dezlegare la peşte” din postul Paştelui (dupa cea din ziua Bunei Vestiri) deoarece se spune ca Isus ar fi cerut sa manance peşte.

Obiceiuri păgâne 

(le prezint aproape râzând, nu va fie cu suparare)

Pe vremuri, la sate, la miezul noptii dinspre Florii, fetele fierbeau apa cu busuioc si cu fire de la ciucurii unei naframe furate de la inmormantarea unei fete mari, iar in Duminica de Florii se spalau cu aceasta apa pe cap, aruncand-o apoi la radacina unui pom fructifer, sperand ca in acest fel sa le creasca parul frumos si bogat. In alte zone oamenii nu isi spalau parul in aceasta zi pentru a nu albi ca pomii in floare.

Exista si credinta potrivit careia daca se aprind mâţişori si se afuma casa cu ei cand este furtuna caminul va fi ferit de fulgere (intre timp s-a inventat paratraznetul).

Sursa foto

Flora

http://deitchman.com/mcneillslides/units.php?unit=%20Roman%20Murals%20and%20Mosaics

Intrarea in Ierusalim

http://forumjesusseigneur.soforums.com/t3174-Liens-catholiques.htm

Lotusul albastru din Egiptul antic

La inceputul lumii haosul acvatic (Nun) domina Pamantul si Cerul (Nut) era intunecat. Nicio fiinta nu exista si intunericul acoperea totul pana cand, din abisul oceanului planetar, a crescut o floare de lotus albastra (Nefertum) care si-a deschis incet petalele, ca si cum cerul albastru saluta soarele, dezvaluind in inima de aur o fiinta stralucitoare. Un parfum dulce s-a revarsat peste intinderea neagra si lumina transmisa de acest copil divin a alungat intunericul inceputului, devenind Ra, sursa tuturor formelor de viata.

Fiind considerati zei coboriti intre muritori faraonii luau nastere din caliciul lotusului. O sculptura il reprezinta pe Tutankhamon nascandu-se dintr-un lotus albastru, specia de lotus considerata sacra in Valea Nilului.

Varianta unei legende din Egiptul de Sus arata ca nufarul primordial isi inchidea petalele la sfarsitul fiecarei zile, alunecand in haos, si le deschidea in ziua urmatoare si nimic altceva nu se intampla. Nefertum s-a simtit singur si trist; a inceput sa planga, dorindu-si pe cineva alaturi de care sa se bucure de farmecul vietii, si din gandurile si lacrimile lui au luat nastere zeii, primii oameni si tot ceea ce exista. Dupa ce gandurile sale au luat forma, Nefertum le-a dat viata rostindu-le numele - gandurile si cuvintele sunt puterea din spatele creatiei.

Floarea de lotus se scufunda in apa pe timp de noapte si iese la suprafata dimineata. Aceasta trasatura unica a fost strans asociata de egipteni (si nu numai) cu creatia, reinnoirea si renasterea. Lotusul sacru se inalta deasupra apei, in timp ce nufarul pluteste pe suprafata acesteia.

Nefertum (“la fel de frumos ca Atum” sau “perfectiunea lui Atum”) a fost considerat initial a fi un aspect al acestui zeu - Atum reprezentand soarele si Nefertum reprezentand rasaritul. Nefertum se nastea cu fiecare rasarit si murea cu fiecare apus, lotusl albastru fiind singurul din aceasta specie de plante care nu doar isi inchide petalele noaptea, dar se si scufunda in apa, aparand a doua zi, deschizandu-si petalele si dezvaluind centrul auriu. Acest ciclul al renasterii dimineata si al mortii seara, cand soarele calatorea in lumea intunericului, reprezenta pentru anticii egipteni lupta de zi cu zi intre haos si ordine (Ma’at).

Cand Atum a fost identificat cu Ra (Atum-Ra), Nefertum a ajuns sa fie considerat o zeitate independenta, dar in stransa asociere cu soarele nou-nascut, iar cand zeul Path a fost considerat zeu suprem, creatorul a tot ceea ce exista, Nefertum a fost descris ca fiul acestuia si al zeitei Sekhmet sau al zeitei Bastet (ambele reprezentand felinele, in principal: prima leii, a doua pisicile, cele doua zeitati identificandu-se la un moment dat).         

Frumosul zeu tanar Nefertum era patronul artei parfumurilor si al artei vindecarii. O legenda spune ca insusi Ra, cand era batran a primit de la Nefertum un buchet cu flori de lotus al caror parfum sa-i usureze suferintele, scena descrisa in Textele Piramidelor: “floarea de lotus care este sub nasul lui Ra”.

Nefertum era asociat atat parfumului placut al lotusului cat si proprietatilor medicale al acestuia – pe care egiptenii antici le cunosteau foarte bine - dar a fost asociat si cu alte plante preferate de egipteni la acea vreme: trandafirul, muscata, albastreaua si, pe scurt, ar putea fi considerat arhetipul aromaterapistului.

Lotusul albastru (cunoscut azi si cu numele “crin de apa”), frumos parfumat, era un simbol al nemuririi, al puritatii si al frumusetii. A fost considerat tronul unor zei precum Osiris, Isis, Nephtys sau Horus, devenind la un moment dat simbol regal feminin in timpul domniei lui Akhenaton, creatorul primei religii monoteiste, a carei sotie se numea Nefertiti, derivand din numele lotusului albastru, insemnand “frumoasa a venit”. Regina si printesele purtau flori de nufar ca semn al rangului lor inalt.

Semnificatia religioasa a florii de lotus albastru a fost importanta pentru egiptenii antici, multe coloane ale templelor avand capiteluri flori de lotus, ca niste nuferi infloriti din pamant. Tulpina lotusului era considerata axa lumii si petalele erau manifestarea si dezvoltarea multiforma a lumii.

Pe frescele egiptene, in hieroglife, lotusul e intalnit pretutindeni, atat in viata cat si in moarte. Faraonul primeste in dar de la sotia sa buchete de lotus, printesele il poarta pe diadema, fecioarele muziciene isi ofera jerba de lotus.

Simbolizand nasterea si renasterea dupa moarte, muritorul care a trait in adevar, dreptate, frumusete, bine, pentru a se preschimba in lotus etern se declara in faţa lui Osiris: “Sunt curat!” si devine lotus, prim nascut printre nemuritorii divini: “Sunt lotus inefabil, splendoare si puritate / Printre zei sunt intaiul nascut / Sunt insusi Ra si Ra se afla in mine, / Stapan pe ritmurile ce conduc Universul / Dincolo de orice dincolo”.

Nefertum a fost asociat cu renasterea, atat ca personificare a soarelui nou-nascut dar si ca patron al multor ingrediente necesare procesului de mumificare. Un pasaj din Cartea Mortilor se refera la o binecuvantare data decedatului: “Ridica-te precum Nefertum din Lotus, sub narile lui Ra, si apari la orizont in fiecare zi”.

Nefertum a fost cunoscut ca “Cel care este frumos” si “Crinul de Apa al Soarelui”, fiind un zeu foarte iubit si reprezentat in multe statuete mici folosite ca amulete pentru noroc.      

Lotusul albastru a fost folosit ca sursa de hrana, sursa de parfum dar si ca tonic general, cunoscandu-se proprietatile sale farmaceutice si afrodisiace. Ideea egipteana de sexualitate se prea poate sa se fi identificat creatiei si fiind o floare a creatiei lotusul albastru a devenit o floare in stransa legatura cu fertilitatea si sexualitatea. Imaginile femeilor care poarta flori de lotus poate arata originea lor nobila dar si faptul ca sunt apte sa aiba copii sau ca sunt dorite sexual, iar in cazul barbatilor reprezentati cu flori de lotus poate fi vorba atat despre originea nobila, divina, cat si despre potenta lor, iar florile de lotus desenate sau asezate in sarcofage si morminte poate reprezenta dorinta decedatilor de a trai viata de apoi, si de a renaste, fertili si frumosi.

Florile de lotus cunoscute in Egipt au trei culori: alb (Nymphaea lotus), roz (Nelumbo nucifera - introdus in tara mai tarziu, din Persia) si albastru (Nymphaea cerulea), aceasta din urma avand pentru ei o semnificatie importanta si apare in hieroglife, dar toate cele trei specii au aparut in arta egipteana (lotusul roz e prezent si in arta elenistica, 323 i.e.n.-31 e.n.).

Botanistii considera ca lotusul albastru egiptean nu este un lotus adevarat, ci face parte din familia crinilor de apa, de aceea proprietatile acestuia nu se regasesc si la celelalte specii. Alte deosebiri se refera la faptul ca lotusul albastru se ridica deasupra apei dimineata si se scufunda la lasarea serii, pe cand ceilalti se ridica din apa si acolo raman, deschizandu-si petalele dimineata si strangandu-le la lasarea serii; de asemenea, lotusul are un numar mai mare de seminte in centrul sau pe cand crinul de apa nu. Cu toate acestea, pe oameni nu-i intereseaza disputa botanistilor, ci se bucura de frumusetea si natura mistica a acestor flori, a parfumului si a proprietatilor deosebite.

In Egipt niciun monument din Valea Nilului, niciun sul de papirus nu e intalnit fara ca aceasta planta sa se afle la loc de cinste, aparand pe capitelurile pilonilor templelor, pe tronurile si pe vesmintele faraonilor si reginelor, pe acoperamantul de cap al faraonilor dovedind originea lor divina; lotusul apare peste tot.

Egiptul antic: pisica venerata (2)

Dupa piramide, mumii si fardurile pentru pleoape (kohl), aproape nimic nu evoca mai multa veneratie si mister decat fascinatia egiptenilor pentru pisici. Pisicile au fost nu doar cele mai populare si indragite animale de companie, ci statutul lor a crescut la cel de animale sacre si apoi la cel de animale ocrotite de cele mai stimate si puternice zeitati, ca nicio alta creatura inaintea lor.

In sate, cel mai mare pericol pentru oameni, alimente si grane erau daunatorii precum soarecii, sobolanii, serpii veninosi si pisica s-a dovedit un vanator foarte iscusit, asa ca egiptenii le-au invitat in casele lor. Pisicile au fost animale de companie perfecte: jucause, afectuoase, inteligente, abile si utile agricultorilor care, practic, au sustinut viata in Egipt.

Egiptenii antici, in consemnarile lor, nu au facut diferenta intre pisicile salbatice si cele domesticite, intre pisici si felinele mari si cercetatorii au unele dificultati in a emite teorii precise in legatura cu aceste zeitati-feline. Toate pisicile au fost consemnate cu numele de “Miu” (sau “Miut”), adesea tradus ca “el/ea care miauna” – originea cuvantului nu e foarte clara dar se presupune ca provine din onomatopeicul “miau”, sunetul pe care-l face pisica. Nu se obisnuia ca pisicilor sa li se acorde un nume – li se spunea simplu “miu” sau “miut” (pisica de sex feminin) – dar au existat si exceptii: pisica Nedjem (scumpo) si pisica lui Thutmosis, Tai Miuwette (micul miorlaitor).

Asocierea pisicilor cu zeitatile

Vechii egipteni nu se inchinau la animale, ci asociau un animal unei anumite divinitati, considerand ca respectivul zeu avea atribute, calitati care se regaseau in acel animal si cine facea rau animalului facea rau zeului al carui spirit era materialziat in acel animal.

Cea mai veche zeitate felina despre care s-au gasit dovezi a fost Mafdet si a fost descrisa in Textele Piramidelor cum ucide un sarpe. O reprezentare a zeitei, descoperita pe un vas de piatra dintr-un mormant din Abydos (cca. 2800 i.e.n.), o arata ca pe o pisica mare, probabil un ghepard sau un leopard.

Mafdet apare ca o zeitate feminina in timpul primei dinastii (intre 3400-3000 i.e.n.), ca zeita felina avea atributii in protejarea impotriva muscaturilor veninoase, in special cele de sarpe si scorpion (poate pentru ca pisica vana serpi si scorpioni). Uneori era reprezentata ca felina feroce, dar cel mai adesea ca o femeie cu cap de leu, ghepard sau pisica domestica (uneori era reprezentata si ca o pisica avand cap de femeie) si pentru ca pisica putea proteja impotriva micilor monstri care faceau nesigure casele egiptene Mafdet a devenit protectoarea caminelor si a Regatului.

Pisicile au fost asociate si zeitei Isis, considerata “mare mama”.

Cea mai cunoscuta zeita-pisica era Bastet (Bast, Pasch, Ubasti), dar zeitati precum Neith (zeita razboiului, intre altele) lua infatisare de pisica uneori si, de asemenea, pisica era simbolul sacrul al Mut, zeita mama a Tebei. Principalul centru de cult al zeitei Bastet a fost in Egiptul de Jos, in orasul Bubastis, inlocuind-o pe Mafdet ca protectoare a Egiptului de Jos, a faraonului si a soarelui Ra.

Mafdet si Bastet si-ar putea avea originea in legenda pisicii divine numita Mau / Muit care a aparat de sarpele Apophis unul dintre copacii divini Persea, in Annu, salvand astfel zeul soare. Pisica a prins sarpele si i-a retezat capul. Mafdet si Bastet sunt adesea schimbate cand este vorba despre felina care a salvat copacul de sarpe.

Pe la inceputul mileniului III, Bastet a fost asociata cu toate pisicile si fiecare felina a fost considerata o reprezentare fizica a spiritului ei. Dar zeitatile – sau vointa faraonului – erau schimbatoare. La momentul in care Egiptul de Sus si Egiptul de Jos au fost unificate (pe la cca. 3000 i.e.n.), Bastet a fost inlocuita cu zeita Sekhmet, o zeitate mult mai apriga decat Bastet, desi asemanatoare, dar cu cap de leoaica. Cu aceasta schimbare, in miturile egiptene au aparut doua zeitati: Bastet, ocrotitoarea pisicilor domestice si Sekhmet, ocrotitoarea leilor. Avand chipul faraonului, Sfinxul era asociat cu zeita-leu Sekhmet, dar si cu zeii Ra si Amon.

Egiptenii au iubit-o atat de mult pe Bastet incat aceasta a devenit protectoarea caminului, a femeilor si copiilor, a pisicilor si veghea asupra familiei; a fost zeita rasaritului (zeitate solara), a cantecului si dansului dar si a fertilitatii si protectoare a nasterilor.

Bastet a fost identificata, uneori, cu Ochiul lui Ra, considerandu-se ca ea priveste cu inversunare dusmanii Egiptului si apara statul de invazii.

Pisicile au fost dintodeauna venerate si asociate cu unele dintre zeitatile cele mai puternice, dar cand in orasul Bubastis (Per-Bast) si-a stabilit resedinta faraonul Shoshenq I (Dinastia a 22-a, libiana sau bubasta, intre anii 947-720 i.e.n.) zeita Bastet a devenit una dintre cele mai puternice zeitati si pisicile au devenit cu atat mai importante.

Herodot a vizitat Bubastis in anul 450 i.e.n. si a consemnat ca templul zeitei Bastet “nu era la fel de mare ca cele din alte orase si, probail, nici la fel de scump, dar niciun alt templu din Egipt nu a oferit o placere mai mare pentru ochi”. El a confirmat si festivalul anual care avea loc in cel mai popular oras din Egipt si unde se adunau pelerini de pe intreg teritoriul Egiptului pentru a sarbatori prin dansuri, cantece si bautura si sa roage zeita sa fie de partea lor in lunile ce vor urma.

Festivalul in cinstea zeitei Bastet era unul dintre cele mai mari si mai cu entuziasm sarbatorit din intregul Egipt. In templul de aici preotii intretineau pisici mari si langa Bubastis a fost descoperit un cimitir mare cu pisici mumificate.

Festivalul era atat faimos incat si Ezechiel l-a consemnat in Cartea sa: Tinerii din On (Heliopolis) si din Pi-Beset (Bubastis) vor cadea ucisi de sabie, si cetatile acestea se vor duce in robie. (30:17). Bubastis a fost distrus de persi in anul 350 i.e.n. si cultul zeitei Bastet a fost interzis prin decret imperial in anul 390 i.e.n., iar importanta pisicii s-a diminuat – pisica nu mai era considerata divina sau incarnarea unui zeu.

Creaturile gratioase care acum dorm pe pernele noastre au fost companioni salvatori pentru oamenii din Egiptul antic. I-au salvat de foamete si de boli. Intr-o lume in care casele erau pline cu vietati mici si periculoase, ascunse pe la colturi sau in vase de lut, pline cu soareci si sobolani care devorau granele depozitate, pisica s-a dovedit salvarea impotriva tuturor acestor vietati daunatoare. Nu e deloc de mirare ca egiptenii au ajuns sa li se inchine.

Surse: Pisica in Egiptul antic (1993), de Jaromir Malek, Egiptul Antic (1997), David Silverman, nationalgeographic.com; wikipedia.org (pisicile in Egiptul antic, Bastet); Herodot (Cartea a II-a, Euterpe); Diodor din Sicilia, Biblioteca istorica s.a.

Nota. Nu sunt specialist in egiptologie, ci doar pasionat; am incercat sa rezum din putinele surse la care am avut acces (din vasta bibliografie care exista despre pisicile Egiptului antic); denumirile si numele pot aparea diferit, in functie de autori si la fel se poate intampla in cazul unor date istorice.

Vezi si:

Pisica in Egiptul antic (1) - Domesticirea
Statutul pisicii in Egiptul antic (3)
Pisica in Egiptul de azi (4)

Pisica in Egiptul antic (1)

Anticii egipteni respectau toate animalele care imparteau lumea cu ei si multe au fost asociate unor zeitati sau unor caracteristici umane pozitive, dar pare ca niciun animal nu s-a bucurat de o mai mare stima ca pisica. Pisica a fost strans asociata cu mai multe zeitati si, intr-o perioada, pisicile au fost considerate chiar semi-zei (desi nu toti egiptologii sunt de acord).

Egiptenii nu venerau animalele in sine – cum cred multi – ci spiritul zeului care se materializa in aceste animale (a face rau unui animal insemna a face rau zeului).

Pisica – sunt de parere unii cercetatori – a avut un statut cu totul special poate si pentru ca nu era doar simpatica si jucausa, ci si foarte utila intr-o societate agrara cum era cea egipteana, iar pisica era animalul care ucidea multi daunatori ai recoltelor sau proviziilor din magazii: soareci, sobolani, serpi s.a.

Au existat doua specii de pisici caracteristice Egiptului antic: pisica de jungla (Felis Chaus) si pisica salbatica africana (Felis silvestris lybica), aceasta din urma avand un temperament mai bland si fiind mai usor domesticita decat ruda sa salbatica. Intr-un final, cele doua specii se pare ca s-au combinat si au creat o noua specie: pisica egipteana, Mau.

Domesticirea pisicii

sursa: Egyptouring

Nu se stie sigur cand si cum a fost domesticita pisica, dar cele mai multe surse vorbesc despre egiptenii care au domesticit aceasta felina.

Cand egiptenii au observat ca aceasta felina salbatica devoreaza daunatorii granelor au inceput – se zice - sa lase prin magazii capete de peşte si alte alimente despre care si-au dat seama ca placeau pisicilor, scopul fiind acela de a le atrage si de a le tine cat mai mult in preajma. Gasind hrana din belsug, pisicile s-au apropiat de asezarile umane si, astfel, au scapat si de pradatorii mai mari care le pandeau in salbaticie. Curand, s-au acomodat in casele oamenilor si aici isi cresteau puii in siguranta.

Pe masura ce a trecut timpul s-a schimbat si obiceiul lor de hrana dar si aspectul fizic: trupurile au devenit mai mici si mai putin muschiuloase (din cauza hranei si a activitatii), creierul a devenit mai mic (pentru ca s-au redus instinctele de supravietuire). Schimbari au avut loc si in modul de a se reproduce si au dezvoltat toleranta pentru om.

Pisicile nu erau iubite si respectate doar pentru ca erau simpatice, ci si pentru ca erau extrem de inteligente si abile. Egiptenii au si vanat alaturi de pisici, nu doar se bucurau de compania lor, ceea ce este un fapt uimitor in cazul acestor feline cunoscute pentru individualism si incapatanare.

Intre altele, egiptenii antici credeau ca de le apare o pisica in vis recolta va fi bogata. Si mai credeau ca pisicile sunt creaturi magice, capabile sa aduca noroc celor care le adapostesc.

Pisicile erau adorate si pentru calitatile lor misterioase. Exista un mit care spune cum egiptenii au castigat o lupta datorita pisicilor. Luptau cu o armata straina si in momentul atacului au eliberat mii de pisici. Vazand atacul acestor creaturi terifiante armata straina s-a retras panicata.

Pisicile nu au fost apreciate numai pentru abilitatile de vanator, ci si ca animale de companie mult iubite, cum era si pisica printului Thutmosis (fiul lui Amenhotep al II-lea si fratele mai mare al lui Amenhotep IV, care si-a luat numele de Akhenaten si a fost intemeietorul primei religii monoteiste) - pe sarcofagul lui Thutmosis este reprezentata si pisica.

Stramosul pisicilor de azi este pisica egipteana, sunt de acord majoritatea cercetatorilor, existand si dovezi in acest sens, desi sunt si unii care afirma ca pisica a fost introdusa in Egipt din Persia, in anul 2000 i.e.n. sau din Nubia, in timpul Regatului Nou, dar acest fapt e putin probabil deoarece exista dovezi semnificative ca pisica exista in Egipt cu mult inainte de aceasta data. Arheologii au descoperit in  Mostagedda (aproape de Asyut) intr-o movila datata in urma cu aproximativ 6000 de ani, un om ingropat alaturi de pisica lui - despre pisica se stie ca a fost domesticita mai tarziu dar s-a tras concluzia ca acea pisica a fost importanta pentru decedat.

In general, se considera ca pisicile au fost domesticite in Egipt in jurul anului 2000 i.e.n. Cainii fusesera domesticiti cu mai mult de 1000 de ani inainte.

Surse: Pisica in Egiptul antic (1993), de Jaromir Malek, Egiptul Antic (1997), David Silverman, nationalgeographic.com; wikipedia.org (pisicile in Egiptul antic, Bastet); Herodot (Cartea a II-a, Euterpe); Diodor din Sicilia, Biblioteca istorica s.a.
Nota. Nu sunt egiptolog, ci doar pasionata; am incercat sa rezum din putinele surse la care am avut acces (din vasta bibliografie care exista despre pisicile Egiptului antic); denumirile si numele pot aparea diferit, in functie de autori, si la fel se poate intampla in cazul unor date istorice.
Vezi si:
Egiptul antic: pisica venerata (2) - asocierea cu zeii
Statutul pisicii in Egiptul antic (3)
Pisica in Egiptul de azi (4)

Cultul unor zei antici egipteni

Fanatismul religios al primelor secole ale erei noastre a distrus sansele ca sufletul egipteanului antic sa fie cunoscut, a distrus sansa de a putea fi ridicat vălul si de pe mileniile care au precedat formarea “Regatului Unit”, pana la contactele egiptenilor cu civilizatia sumeriana, prin mileniul al IV-lea i.e.n..

Religia anticilor egipteni, ritualurile sunt cunoscute azi mai mult din imnuri, din textele religioase, in general, dar in aceeasi masura sunt de neinteles desi au fost traduse papirusurile, stelele, hieroglifele de pe pietrele mormintelor pe care sunt explicate ceremoniile religioase, descrise vesmintele preotilor, ierarhia sacerdotilor; au rezistat timpului textele cântărilor sacre din timpul procesiunilor, descrierea dansurilor rituale s.a. dar marile biblioteci ale antichitatii au fost distruse de bigoti, de capetenii barbare inculte, de intoleranta cuceritorilor care nu aveau capacitatea de a intelege ceea ce insemna tot ce era adunat acolo si astfel s-a distrus si sansa de a sti mai multe despre sufletul egipteanului antic.

Cel mai important mit egiptean este cel legat de Osiris, zeul-om, cel care sta la baza misteriilor*, cel care domina, alaturi de sora si, totodata, sotia sa, Isis, intreaga teologie esoterica a Egiptului. El a fost creat de catre Demiurg, e fiul sau, dar, inainte de toate, Osiris este stapanul oamenilor, este sacru, el nu este numit. Osiris este marele conducator ancestral al poporului egiptean. Osiris este zeul celor vii si al celor morti, este conducator de popoare, e o zeitate benefica si inspaimantatoare in acelasi timp, zeu venerabil, mare si binefacator prinţ al eternitatii, cum e numit intr-un imn. El e temut in inima lor de oameni, de cei iluminati si de morti.

Ceremoniile exoterice si esoterice aveau loc in temple - templul era lacasul zeului si fiecare localitate avea o zeitate a sa, cu templul aferent unde puteau fi intalnite biblioteci, pravalii, sali diverse si sanctuarul propriu-zis, unde se afla Sfanta Sfintelor, naosul care adapostea statuia divina. Multimea nu avea acces in Sfanta Sfintelor – doar i se aratau zeii pentru a-i adora.

Horus, Osiris, Isis
sursa: wikimedia.org

Un lung pasaj din Textele Sarcofagelor (148) se refera la nasterea lui Horus, la teama mamei lui, Isis, ca Seth va urmari sa ii omoare pruncul care e “samanta divina”. Isis le striga zeilor ca samanta pe care o poarta in pantece este protejata de Atum, zeul suprem, care o sfatuieste sa se ascunda pana ce va da nastere – mitul spune ca Isis va sta ascunsa in malstinile de la Chemmis**. Zeul Thot*** este cel care a protejat mama si pruncul harazit sa fie regele regilor, impotriva urii lui Seth.

Zeii egipteni au ajuns in lumea greco-latina, pana la Roma. In jurul anului 105 i.Ch., la Pompei a fost ridicat un Iseum (templu inchinat zeitei Isis, considerata patroana marinarilor si al carei cult era raspandit de marinarii egipteni si greci). Osiris-Apis a fost adoptat sub numele Sarapis, serapeumul din Alexandria, fondat de Ptolemaios Soter, a fost centrul unui cult care avea sa se raspandeasca si in lumea greco-latina. Grecii nu au inteles prea bine ce era cu Osiris si Apis si au creat un zeu nou: Sarapis, elenizand cuvantul Osor-Hapi, prin care era desemnata una dintre manifestarile lui Osiris dupa moarte: boul Apis.

Doctrinele egiptene cucereau lumea, fiind raspandite de marinari, calatori, carturari. Libertii si sclavii din Roma au adoptat rapid noua religie. Autoritatile de la Roma au incercat in zadar sa puna stavila cultului zeilor alexandrini (Isis, Osiris, Horus - familia divina), cu tot mai multi adepti. De cinci ori au incercat, in anii 59, 58, 53, 50 si 40 i.Ch., cand Senatul a ordonat sa fie rasturnate altarele si statuile din templele acestor zei, dar fara spor: raspandirea credintelor a fost mai puternica decat interdictiile, la fel cum s-a intamplat mai tarziu cu crestinismul, care a triumfat in faţa rezistentei opuse de puterile publice.

Traditiile si textele sacre egiptene cele mai vechi il identifica pe Mesia cu “Stapanul Anului” si “Stapanul Piramidei”. Mai tarziu, preotii l-au identificat pe Osiris cu Mesia si considerau ca misiunea acestuia era simbolizata prin monumentul lui Khufu (cunoscut sub numele de Marea Piramida), considera G. Barbarin (in Secretul Marii Piramide sau Sfarsitul lumii adamice). W. Marsham Adams, recurgand tot la textele sacre egiptene, considera ca Marea Galerie a piramidei simbolizeaza “Drumul Nou al Adevarului in Lumina”, deschis prin suferinta lui Osiris.

Faptul ca doctrinele esoterice egiptene se adresau unor elite si nu erau cunoscute publicului - preotii fiind aceia care explicau populatiei ce doreau zeii - a condus, in urma tulburarilor profunde care au zguduit Egiptul si lumea mediteraneana, la disparitia esoterismului templelor. Cam in aceeasi perioada lua nastere o religie noua, animata de o credinta vie si care castiga cu usurinta teren in randurile oamenilor care nu fusesera initiati in invataturile subtile ale misteriilor. Religia Bisericii Crestine nu atingea profunzimile filosofice ale cultelor isiace, dar patrundea in masa poporului si aducea cu sine o spiritualitate, un sens al divinului, o moralitate pe care vechile culte nu le ofereau.

***

Note:

* Misteriile erau ceremonii cu un caracter special, destinate unor elite de preoti si de initiati, care se celebrau in locuri izolate, la anumite date, prestabilite, la alte ore decat ceremoniile destinate cultului obisnuit. Grecii si romanii numeau aceste ceremonii misterii, egiptenii aveau termenul seshtau si akhu (cu sensul de lucruri sacre,glorioase, utile).

** Chemmis e denumirea greceasca a anticului Akhbit, în Delta Nilului din nordul Egiptului de Sus, care, potrivit unuia dintre mituri, este locul unde s-a nascut Horus, ascuns de unchiul sau Seth care urmarea sa-l ucida. Mult mai tarziu, Herodot spune ca Chemmis era o insula plutitoare pe lacul de langa templul zeitei Buto si care, fiind mereu in miscare, constituia un loc perfect unde sa stea ascunsi Isis si Horus.

*** Thoth, zeul egiptean al Lunii, al aritmeticii, al vorbirii si inventatorul scrisului, identificat de unii autori cu Hermes al grecilor, scribul zeilor, mesagerul lui Zeus, patronul hermetismului. Unii gnostici identifica figura lui Hermes cu aceea a lui Moise, a lui Isus sau a Sfantului Ioan.

Textul nu epuizeaza nici pe departe tema.

Surse: Mitologie egipteana, Geraldine Pinch; Maestrii ocultismului, Andre Nataf; The House of the Hidden Places (1895), W. Marsham Adams

Vezi si:

Amenofis IV, intemeietorul primei religii monoteiste

Din religia Egiptului antic: Osiris

Osiris, Seth (Typhon), Isis si Nephtys au fost nascuti din unirea lui Geb (Pamantul) cu Nut (Cerul) in timp de 5 zile, care sunt, de fapt, epagomenele anului egiptean. Anul egiptean e alcatuit din 12 luni a cate 30 zile fiecare plus cele 5 zile numite epagomene. Prima zi a anului egiptean a fost determinata cu precizie de ziua in care aparea Sirius.

autor: Jeff Dahl
sursa

Osiris urmeaza la tron tatalui sau Geb si se casatoreste cu Isis. Seth, invidios pe fratele sau, ajutat de 72 de complici il detroneaza pe Osiris, il ucide, il inchide intr-un cufar pe care il arunca in apele Nilului. Lada va ajunge in Erica, ţara unde-l gaseste Isis, care a plecat in cautarea trupului. Seth descopera lada cu trupul, il dezmembreaza in patrusprezece bucati, pe care le imprastie pe tot teritoriul Egiptului. Isis pleaca sa le caute; le gaseste pe toate, mai putin sexul devorat de Oxyrynque, un peşte de Nil. Ajutata de sora ei, prin practici magice, reuseste sa-si readuca sotul la viata si sa ramana insarcinata. Dupa aceasta, insa, Osiris va pleca in lumea mortilor.

Isis il naste pe Horus care, devenit adolescent, isi provoaca unchiul la lupta. In aceasta confruntare Horus pierde un ochi iar Seth un testicol. Zeii il vor pune pe Horus pe tronul lui Osiris.

Vechii egipteni nu au incetat nicio clipa sa contemple moartea. Aveau convingerea ca, dupa moarte, omul trece in adevarata viaţa. De aceea, isi construiau o locuinta secreta, in care trupul imbalsamat sa fie pus la adapost. Acesta trebuia sa aiba cu el toate obiectele familiare, apa si hrana. Asa au aparut piramidele.

Osiris, primul nascut al lui Nut si Geb, era zeul naturii si al vegetatiei, dar si judecatorul mortilor din lumea de dincolo. Era infatisat ca un barbat infasurat in panze de mumie, purtand pe cap o mitra si doua pene de struţ. In general, Osiris e reprezentat in negru, in sensul ca statuile au fost sculptate in lemn negru sau in piatra neagra. Aceasta culoare se apropie de culoarea mâlului de Egipt, de pamantul sau negru (Khemis), de Materia Prima a Universului si de alchimie. Insa, atunci cand prezideaza renasterea, in timpul initierilor, el ia culoarea verde, culoarea vietii, a lui spiritus mundi, a apelor Nilului, a Mediteranei, numita de egipteni Marea (in sensul de mare, amplu) Verde; verdele este culoarea vegetatiei, de unde se poate deduce ca Osiris a fost si un zeu agrar, nu doar stapanul lumii de dincolo. Osiris era Soarele care dispare in fiecare seara si rasare in fiecare dimineata.de aceea a fost asociat lui Ra si phoenixului. Era zeul care ii judeca pe oameni dupa moartea lor, caci el a invins moartea.

Tribunalul lui era alcatuit din Osiris, Isis, Nephtys si 42 de asesori. Cand ajungea la judecata, raposatul sta in picioare, aproape de balanta; el priveste de o parte inima sa, intr-un taler, si de alta Maat, sau pana, simbolul său. Horus si Osiris sunt de faţă; Anubis e insarcinat cu cantarirea; Thot e grefierul. Inainte de a strabate incaperea, raposatul trebuie sa raspunda intrebarilor referitoare la elementele de arhitectura ale acestei incaperi. Astfel, Paznicul Canaturilor Usii il interpeleaza:

- Nu te voi lasa sa intri in incapere / In afara cazului in care imi vei spune Numele meu ascuns.

Defunctul raspunde:

- Cot-al-zeului-Shu-protector al lui Osiris, acesta e Numele tau.

Trebuie sa mai raspunda si intrebarilor Portarului, apoi intrebarii lui Thot inainte de a fi "prezentat divinitatii":

- Care este numale divinitatii, / Aparate de un Cer de foc, / Inconjurate de un Zid de zeite-serpi, / Care se odihneste la suprafata Apelor curgatoare? / Cine este?

- Este Osiris!

- Treci Pragul!

De acum inainte defunctul e intrupat in Osiris, in vecii vecilor. Raposatul devine Osiris si, ca atare, fiind Osiris, contribuie la ritmurile universale; el a ajuns in Amenti (cerul slavit) unde sunt o multime de suflete-lumina.

"Ziua de ieri m-a zamislit.

Iata-l pe Astazi.

Eu creez Ziua de maine". (Cartea Mortilor)

In faţa judecatii de apoi omul egiptean avea de rostit o spovedanie negativa:

Nu am ucis! / Nu am dat porunca sa fie ucis cineva! / Nu am pricinuit durere ori suferinta cuiva! / Nu am inselat pe nimeni la cântar! / Nu am saracit pe un om de bunurile sale! / Nu am luat laptele de la gura copiilor mici! / Nu am grait de rău pe un rob dinaintea stapanului său! / Nu am înfometat! / Nu am pricinuit suferinta! / Nu am facut pe nimeni sa planga! / Nu am savarsit pacate in templu! / Nu am batut oameni! / Nu am cautat sa cunosc ceea ce nu trebuie cunoscut! / Nu am luat mita de la oamenii ce lucrau sub porunca mea!

Osiris aparea precum axa a lumii, ca pivot universal, ca figurare a centrului primordial, dinspre care e difuzata Traditia. Simbolismul axial conferit lui Osiris il apropie de omul cosmic, de Adam Kadmon (Quadmon) din Kabbala, care dezmembrat si inchis in materie de boom-ul originar va fi readus la prerogativele sale spre finele timpurilor.

La Abydos a fost stabilit primul si principalul sanctuar al lui Osiris in Egipt.

Moartea lui Osiris era comemorata la 17 Aktyr (21 decembrie) iar resurectia sa la 19 Aktyr (23 decembrie).

Egiptenii au avut mistere propriu-zise, trecand in faza a treia, aceea de initiere, de contopire cu zeul, de mantuire personala. Misterele au derivat din siturile magice si urmareau interesul general, al tribului sau clanului. Mai tarziu, interesul colectivitatii nu mai interesa in acelasi grad pe credinciosi si astfel se ajunge la interesul individual, intemeiat pe constiinta personalitatii. Conceptia mântuirii personale prin zeu. Daca zeul moare si inviaza, si omul va putea sa invie, odata cu zeul, dupa moarte.

Pentru aceasta era necesara o ceremonie mai intima decat cea a religiei oficiale, a marilor zei. Asa s-a ajuns la mistere, initierea in mistere care nu cuprinde altceva decat riturile prin care omul putea deveni zeu al vegetatiei. Aceste rituri cuprindeau insasi viata, moartea crunta si invierea zeului. Neofitul trece prin aceleasi faze prin care trecuse zeul si sufera-alegoric-aceeasi moarte, apoi renaste impreuna cu el. Dar isi pierdea personalitatea: era un Osiris.

Initierile posedau doctrine secrete si cautau a dezvalui in sufletul initiatului extazul, pentru a se ridica in lucrurile de dincolo de simturi.

Reflexii în oglindă. Oglinzi de apă

Rezervația Națională Titicaca a fost fondată în 1978, acoperă 36.180 ha şi are drept scop conservarea florei şi faunei specifice, precum şi a peisajelor atractive din zona Lacului Titicaca; păstrarea resurselor naturale, precum trestia totora; dezvoltarea socio-economică a populaţiei din zonă; dezvoltarea turismului fără a distruge tradiţiile culturale ale zonei.

Conform mitologiei incaşe, lacul ar fi matricea de unde a apărut lumea, leagănul legendarilor fii ai Soarelui. Conform tra­diţiilor locale, care se pierd în negura timpului, acest lac ar fi punc­tul de ancorare al unor zei primordiali, po­gorâţi din cer în nave as­trale, mor­mântul unor co­mori fabu­loase şi al unor oraşe dis­părute în adânc. Ba, mai mult, se spune, as­cunză­toarea unor vizitatori veniţi din spaţiu.

Într-o zi, în vremuri neştiute, a apărut de nu se ştie unde cel care a creat lumea, soa­rele, luna şi stelele. Şi acolo, pe o insulă sacră a lacului Titicaca, cunos­cu­tă mai târziu drept "Insula Soarelui”, el a făcut din lut pri­mul om, sub forma unui gigant, ale cărui efigii teribile bântuie în continuare împre­jurimile din Tiahuanaco. Acest zeu creator poartă numele temut şi respectat de "Viracocha”, numit astfel de către incaşi, ultimii sosiţi pe malul lacului. Se mai spune că zeul nu a fost mulţumit de prima sa creaţie şi că a măturat, pur şi simplu, uriaşii greoi pe care i-a făcut la început şi a modelat mai apoi, din noroiul lacului, primele fiinţe adevărate: oamenii.

Surse info: cursuri.flexform.ro, formula-as.ro

Sursa fotografii: Turism de Aventura (albumul “Peru”) / http://www.extreme-travel.ro/

Pentru jocul "Reflexii in oglinda", la Iulisa

De Paște!

S-a întâmplat cu mulți-mulți ani în urmă, în pădurile dese ale Germaniei. Zeița primăverii, Ēostre, se plimba printre arborii seculari pentru a readuce la viață Natura, după o iarnă grea. În drumul ei a întâlnit o pasăre zgribulită de frig, cu aripioarele înghețate, gata să-și dea ultima suflare. A putut-o salva numai transformând-o în iepure.

Pentru că la început a fost pasăre, iepurașul putea să dea ouă. În anul următor zeița a primit în dar un coș cu ouă colorate, la echinocțiul de primăvară.

De atunci oamenii au cinstit zeița dedicându-i un festival, Ostara (devenit Easter, în engleză), care mai apoi a fost asimilat de creștini, ouăle fiind, între altele, simbol de viață nouă.
Iepurașul, ca simbol al Paștelui, a fost menționat prima dată în Germania secolului 16, în lucrarea lui Georg Franck von Franckenau, De ovis paschalibus (Despre ouăle de Paște).

În legendă, iepurașul căra în coșul lui ouă colorate, dulciuri și jucării pentru copii. Tradiția originală lutherană descrie iepurașul ca având rolul celui care analizează care copii au fost ascultători de la începutul sezonului pascal și numai acestora le aduce daruri.

Paștele cu bucurie să va fie și sufletul senin!

Mithra ca zeu Soare. Bună dimineața, Soare!

http://www.superbwallpapers.com/nature/sunny-winter-16888/

Nașterea zeului persan Mithra, "Soarele Dreptății", era sărbătorită pe 25 decembrie, actuala sărbătoare a Crăciunului. În grotele Mithraice era întotdeauna sculptat în stânca un basorelief reprezentându-l pe zeu sacrificând un taur. Zeul era cunoscut și pe teritoriul tracilor.

Frăția lui Mithra (Frația cavalerilor geto-daci ai lui Mithra) era o societate secretă care practica misterii, asemănătoare celor din cultul lui Dionis. Candidații erau admiși prin ceremonii secrete, oficiate de inițiați.

Proaspeții cavaleri ai Soarelui erau distribuiți într-un grup sub comanda unui lider militar-religios. Ca să fie admis în Frăția lui Mithra, neofitul trebuia să-și fi dovedit curajul în fața pericolelor și determinarea de a intra în frăție. Trebuia să treacă înot un râu, să coboare de pe un pisc cu pereți abrupți, să treacă prin flăcări cu mâinile legate și cu ochii acoperiți. Apoi, dacă îți ducea muncile până la final, era învățat parole sacre cu care se putea identifica față de alți frați, ca aparținând cultului mithraic. Acea parola trebuia repetată și în singurătate, ca o mantra personală. După rostirea parolei, frații își dădeau mâna, ca să arate că nu sunt înarmați, gestul rămânând până azi o manifestare de prietenie.

Caracteristici ale ritualurilor inițiatice ale zeului Mithra:

1. ritualul avea loc în sanctuare subterane de dimensiuni reduse, în care puteau intra cel mult 100 de persoane;

2. grotele respective aveau întotdeauna un izvor sau o fântână;

3. accesul în grota se făcea adesea printr-un sistem de tunele subterane;

4. numai bărbații erau admiși în aceste sanctuare;

5. inițiații treceau prin șapte grade, dar nu exista nicio ierarhie organizatorică.

La geto-daci cultul soarelui este strâns legat de sanctuarele circulare ca cel de la Sarmisegetuza. Dovezi ale faptului ca la geto-daci (tracii nordici) exista un cult al Soarelui ar fi: Soarele de andezit de la Sarmisegetuza, cu un diametru de 7,1 m, lucrat din plăci de andezit și având în centru un disc de 1,5 m diametru. Săgeata încrustată este orientată către nord. Acest loc a fost altarul pe care se aduceau ofrandele și se realizau sacrificii; lipsa acoperișului la templele dacice, pentru a nu ascunde Soarele; aranjamentul stâlpilor și lespezilor din sanctuarul rotund de la Sarmisegetuza dovedește cunoașterea calendarului de 365 de zile și a mișcării Soarelui pe parcursul anului; utilizarea focului sacru și practicarea incinerației, ca omagii aduse Soarelui; altarul solar de la Sighişoara şi templul de la Sălacea (Bihor), împodobit cu simboluri solare.

Text scris pentru Buna dimineata, Soare! jocul inițiat de Iulisa, la care găsiți tabelul pentru înscriere.

Tsohanoai, Purtătorul Soarelui. Bună dimineața, Soare!

Tsohanoai sau Purtătorul Soarelui este spiritul astrului zilei la indienii Navajo din America de Nord. Este considerat creatorul tuturor animalelor. În unele mituri e reprezentat ca un om care duce Soarele în spate; în altele e descris ca un războinic călare pe un cal albastru ca cerul, cu un scut strălucitor ca Soarele și care se plimbă și peste Curcubeu. Tsohanoai este fiul zeului Lunii, Tklehonoai și are doi fii gemeni: Nayanazgeni, zeul războiului (ucigașul dușmanilor) și Tobadzistsini, zeul apelor și al pescarilor, și un fiu mai mare, Yeitso.

Yeitso era un gigant cu trupul acoperit cu solzi și care a devastat omenirea la începuturile ei. Gemenii Nayanazgeni si Tobadzistsini au cerut ajutor Zeului Soare pentru a-l învinge pe dușmanul oamenilor. Zeul le-a dat săgețile magice ale curcubeului, razele Soarelui și fulgerele legate în mănunchi. Cei doi s-au întors pe Pământ și au reușit să învingă gigantul.

În fiecare zi, la lăsarea serii, când calatoria diurnă ia sfârșit, Tsohanoai se alătură soției sale, zeița Estsanatlehi, în casa sa de pe Marile Lacuri din Vest.

Estsanatlehi, sau Femeia schimbătoare, numită uneori Zeița Pământului, e zeița anotimpurilor, care îmbătrânește pe măsură ce se apropie iarna și întinerește când începe primăvara, așa cum și anotimpurile se schimbă de la primăvară la vară, de la vară la toamnă și apoi la iarnă, într-un ciclu nesfârșit al nașterii și morții. Zeița îmbătrânește și îi scade puterea în fiecare iarnă pentru ca primăvara să își recapete tinerețea și vigoarea. Este cea mai respectată zeiță din folclorul navajo.

Text scris pentru Bună dimineața, Soare! jocul inițiat de Iulisa, la care găsiți tabelul pentru înscriere.

Zeii Soare la azteci. Bună dimineața, Soare!

Azteci este un termen cuprinzător utilizat pentru a defini mai multe populatii precolumbiene mezoamericane din partea centrala a Mexicului de azi. Aztecii au fost membrii uneia dintre ultimele mari civilizatii native din America. Ei au creat un imperiu urias in America de Sud si Mexic, in timpul secolului al XV-lea.

Cultura azteca este, in general, grupata impreuna cu complexul cultural cunoscut sub numele de Nahuatl, din cauza limbii comune pe care au impartasit-o. Conform legendei, diverse grupuri de azteci au sosit din nord in valea Anahuac (calauziti de zeul Tonatuih), în jurul lacului Texcoco. Locul acestei vai (cu certitudine) este in inima orasului modern Mexico City, dar altfel putine lucruri sunt cunoscute cu certitudine despre originea aztecilor.

Popoarele din Mexic credeau ca soarele nu se putea deplasa singur, iar cand ajungea prima data pe cer insusi zeul trebuia sa se sacrifice. Pentru a preveni sfarsitul lumii, aztecii au crezut ca era esential sa fie mentinuta puterea zeului Soare, oferindu-i sacrificii umane: cei alesi pentru sacrificiu erau aruncati in foc.

Aztecii nu au avut un singur zeu-Soare. Imperiul a fost un mozaic de culturi, o combinatie de mai multe religii. In religia azteca erau cinci varste, sau cinci sori - fiecare varsta a avut un anume zeu-Soare. Primul a fost Tezcatlipoca (oglinda fumurie) si a fost dusmanit de Quetzalcoatl, care l-a aruncat din Cer. Tezcatlipoca, ca razbunare, a luat forma unui jaguar si a distrus Lumea. In logica lucrurilor, Quetzalcoatl a devenit urmatorul zeu-Soare (era simbolizat ca un sarpe cu pene) - rivalitatea dintre acesti doi zei a continuat si, lovindu-l cu laba sa puternica, Tezcatlipoca l-a aruncat pe Quetzalcoatl din Cer; un vant puternic s-a iscat si a distrus Lumea. Zeii l-au ales atunci pe Tlaloc - zeul ploii - ca zeu-Soare, dar Quetzalcoatl n-a fost prea incantat si a transformat ploaia in foc si astfel Lumea a fost distrusa din nou. Quetzalcoatl a ales-o acum pe Chalchiuhtlicue, sora lui Tlaloc, sa fie zeu-Soare; ea era zeita lacurilor si a raurilor dar, din nou, rivalitatea dintre zei a dus la distrugerea Lumii prin inundatii de data aceasta. Niciun zeu nu mai voia sa fie zeu-Soare! Atunci a fost format un consiliu iar zeii au hotarat ca urmatorul zeu trebuie sa-si sacrifice viata pentru ca Lumea si oamenii sa supravietuiasca.

Tonatuih (sursa)

Au fost desemnati doi zei: Tecciztecatl, un zeu bogat si puternic si Nanauatl (Nanauatzin), un zeu umil, neimportant. A fost aprins un foc imens si li s-a cerut sa sara in foc daca vor sa fie zeu-Soare. Mandrul Tecciztecatl, dorind o si mai mare putere, a vrut sa sara dar s-a speriat de dogoarea flacarilor si a renuntat dupa patru incercari. Nanauatl, in schimb, a sarit si astfel a devenit noul zeu-Soare. Tecciztecatl, ranit in mandrie, a sarit dupa el. Astfel, au avut aztecii sase zei Soare, ba chiar doi sori in acelasi timp, ceea ce nu putea fi acceptat. Atunci au aruncat un iepure in fața lui Tecciztecatl, pentru a-i diminua stralucirea si astfel a devenit Luna, condamnat sa urmeze Soarele intotdeauna dar fara a straluci la fel de puternic.

Nanauatl a primit numele Tonatuih si multi cred ca fața lui apare pe calendarul aztec. Dar aztecii au mai avut un zeu-Soare: Huitzilopochtli (Colibri stangaci sau Colibri din Sud), un zeu al razboiului, in timpul caruia puterea Imperiului Aztec a crescut foarte mult, aztecii facand multe cuceriri, ceea ce arata ca acest zeu era unul foarte puternic.

Actualizare:

Un articol interesant aflati la karmapolice, despre Piramidele tăcute de la Teotihuacán, autor Claudia Moșoarcă - despre Piramida Lunii si despre Piramida Soarelui si despre altele.

Buna dimineata Soare! Tabelul pentru inscriere si instructiunile sunt la Iulisa.