Winnetou, Old Shatterhand, Karl May

Winnetou este prototipul indianului curat sufletește și trupește, un suflet nobil ca de cavaler medieval; cel mai viteaz; cel mei vestit și cel mai drept războinic indian - spunea Karl May despre acest personaj al său, cel mai cunoscut și aș zice cel mai îndrăgit.

In vremea copilăriei mele - când încă programul la TV era mai mult de două ore - sâmbătă seara cred, se difuzau filme cu cowboy (și cu indieni) - genul euro western. Ne jucam pe-afară "de-a cowboy-i și indienii", improvizând costumațiile și "inventând" situații. In acest context, cărțile lui Karl May se potriveau de minune. Winnetou, Old Surehand, Comoara din Lacul de Argint, au fost cele mai căutate, dar Karl May a scris mai multe cu acțiunea desfășurându-se in "Bătrânul Vest Sălbatic". (am avut toate cele trei romane amintite și le-am tot dat cu împrumut până am rămas fără ele = dacă dai, n-ai 😊) Am citit mul mai multe dintre cele scrise de acest autor.

Cele mai cunoscute și mai citite, la modul general, zic unii că au fost Winnetou, Old Shatterhand, Hadschi Halef Omar, Kara Ben Nemsi.

Am văzut și filme făcute după romanele lui Karl May - la cinematograf cele mai multe, in anii adolescenței. Cel mai mult mi-au plăcut ecranizările in care Winnetou a fost "personificat" de actorul Pierre Brice, și fratele său de cruce, Old Shatterhand (Bătrânul Pumn de Fier) era Lex Barker.

Aceste filme au fost foarte populare in Germania, apoi în toată Europa, devenind parte a genului euro western - filme western produse in Europa.

Winnetou și Old Shatterhand

Winnetou este printre cei mai cunoscuți și îndrăgiți eroi din romanele de aventuri ale literaturii universale. Este șefului tribului Mescaleros, parte a națiunii Apașe - după moartea tatălui său devine șeful tuturor Apașilor. Nobil și viteaz, curat la suflet și la trup, vestit și drept, Winnetou e înzestrat cu o inteligență remarcabilă, fiind capabil să înfrunte numeroase pericole.

Old Shatterhand (Charlie/Karl) este un german care ajunge in Vestul Sălbatic ca inginer cartograf pentru una dintre companiile care erau în concurență pentru construirea căii ferate - urma să lucreze pentru progresul civilizației, cum s-ar zice. Printr-o serie de întâmplări ajunge un soi de proscris pentru șefii și muncitorii albi de la Căile Ferate (și nu numai) și prieten bun al celor din tribul Apache (dar nu numai).

Inițierea lui în "wild west" e ghidată de Sam Hawkens, un personaj simpatic, "uns cu toate alifiile"; tot el îl supranumește Old Shatterhand, datorită abilității sale (devenită legendară) de a lovi cu pumnul atât de puternic încât putea rupe oase. A devenit destul de repede o figură respectată printre triburile native americane, cunoscut pentru curaj, înțelepciune și simț al dreptății.

Cu fiecare generație apărarea drepturilor indienilor era însoțită de ideea dispariției acestora, "fețele palide" dorindu-le extincția pentru a-și putea dezvolta in voie orașele, impunându-și supremația. Într-un astfel de context un alb care "ținea partea" indienilor nu putea trece neobservat - curând, în cărțile lui Karl May, Old Shatterhand a devenit unul dintre cei mai mari "westmeni" ai anilor 1870.

Și Winnetou, eroul nativ american, și Old Shatterhand, eroul "față palidă", prețuiesc loialitatea, prietenia și dragostea. Pe cei doi îi leagă o prietenie profundă care, într-un fel, reduce decalajul dintre nativii americani și coloniștii europeni, amândoi luptând pentru dreptate, înțelegere și pace într-un mediu dur.

In multe ocazii, cei doi prieteni dau dovadă de abilități deosebite în luptă, de compasiune față de semeni, portretizând încrederea în bunătatea intrinsecă a oamenilor, constant pusă la încercare...

Karl May - câteva date biografice

Karl (Carl) Friedrich May s-a născut în 25 februarie 1842 in localitatea Ernstthal (azi Hohenstein-Ernstthal), Saxonia, și a decedat în 30 martie 1921 la Radebeul, landul Saxonia, Germania). Timp de decenii a fost unul dintre scriitorii germani cei mai productivi și mai citiți, cunoscut mai ales pentru romanele sale de aventuri.

S-a născut într-o familie săracă și cu mulți copii - nouă dintre cei treisprezece frați și surori au murit la vârste fragede. Copilăria i-a fost marcată de lipsuri și tragedii.

După ce și-a terminat studiile de pedagogie a lucrat, până în 1863 ca asistent și profesor la o școală cu profil industrial. După ce a fost acuzat că a folosit fără permisiune ceasul de buzunar al colegului de cameră a fost condamnat la șase săptămâni de închisoare - permisul de a preda i-a fost revocat și îi era interzis și să de-a lecții particulare. La ieșirea din închisoare, in 1864, s-a trezit fără vreo perspectivă de angajare din cauza isprăvii cu ceasul. Va comite o serie de furturi și fraude care îl vor duce la un total de opt ani de închisoare.

La închisoare a avut acces la biblioteca închisorii și a deschis fereastra către alte lumi, descoperindu-și vocația: lectura și scrisul. Mai târziu va deveni unul dintre cei care au creat lumi populate cu personaje nemuritoare.

Pentru prima dată a publicat în 1874, povești captivante din Vestul Sălbatic și Orientul Mijlociu, reprezentând, zicea el, relatări din propriile călătorii. In Inn-nu-woh, Șeful Indian, cercetătorii îl "identifică" pe Winnetou de mai târziu.

Lucrează, din 1875, ca redactor de ziar și e autor independent. Are un succes extraordinar cu povestirile sale orientale de călătorie într-o revistă de familie. Din 1890, lucrările lui Karl May pentru tineri sunt publicate sub formă de carte, începând cu Fiul vânătorului de urși.

Ceea ce poate fi numit uimitor este faptul că până la sfârșitul secolului al XIX-lea Karl May nu părăsise niciodată Germania, și totuși a reușit să creeze o iluzie convingătoare. Pentru romanele lui de aventuri din Vestul Sălbatic și Orientul Mijlociu s-a documentat minuțios, studiind atlase geografice, jurnale de călătorie, monografii despre triburile amerindiene etc., împrumutând termeni autentici și detalii precise pentru romanele lui. A fost acuzat de plagiat, iar criticii vremii îl numeau impostor literar. Publicul nu a fost interesat, a continuat să-i cumpere cărțile și să-l laude pentru talentul său narativ unic. Karl May devenise celebru și bogat.

Abia în anul 1899 a făcut prima călătorie în Orientul Mijlociu, iar în 1908 a ajuns in Americi, la New York și Marile Lacuri, dar nu și în Vestul Sălbatic pe care l-a descris atât de convingător in scrierile sale.

In 1899-1900, călătoriile sale în Egipt, Ceylon, Sumatra, marchează punctul de cotitură în scrierile sale. Operele sale sunt din ce in ce mai dominate de alegoria pacifismului - Et in terra pax! (Și pace pe pământ!) de exemplu, care vizează egalitatea și anticolonialismul. In Ardistan și Djinnistan speculează despre progresul moral al umanității, de la rău la bine.

In martie 1912 a ținut o prelegere la Viena, numită Sus, in tărâmul oamenilor nobili, in care și-a exprimat sprijinul pentru idealurile pacifiste promovate de Bertha von Suttner (1843-1914), prezentă alături de el, laureată a Premiului Nobel pentru Pace (1905, fiind prima femeie care obține acest premiu). Când Karl May moare, la Radebeul, câteva zile mai târziu (din presupusa cauză a unei intoxicații cu plumb sau cadmiu - din cauza consumului de apă din conducte de plumb) - Bertha von Suttner îi scrie necrologul.

Cărțile scrise de Karl May în ultima parte a vieții nu au avut același succes comercial ca cele publicate la început, dar criticii le consideră mai valoroase.

Trei citate din cărțile lui Karl May

Prin vinele mele pulsează ceva din acest duh dezlănțuit și trebuie să mă supun chemării lui.

Inima decide. Dacă inima mi-ar vorbi, nu mi-ar păsa de care națiune aparține acea fată. Marele Spirit i-a creat pe toți oamenii egali. Cei care se potrivesc se vor găsi mai devreme sau mai târziu.

Îmbrățișarea dintre două suflete are sublimul eternității.

Rezumat

Winnetou și Old Shatterhand, un nativ american și un european german, sunt personaje principale in mai multe romane scrise de Karl May. Cei doi se cunosc în circumstanțe extraordinare și mai târziu devin frați de cruce, luptând împreună pentru dreptate, înțelegere, pace și având calități asemănătoare: curaj, simțul loialității, al dreptății etc.

Multe dintre romanele lui Karl May au fost ecranizate și s-au bucurat de mare succes, ca și romanele.

Karl May a avut o copilărie plină de lipsuri și tristețe. Pasiunea pentru scris și-a descoperit-o la închisoare, unde a ajuns in urma unor infracțiuni mai mult sau mai puțin mărunte. A devenit celebru și bogat prin talentul și munca sa. A scris și povestiri umoristice, polițiste, filosofice; a scris și poeme.

A descris convingător locuri și oameni din Vestul Sălbatic și Orientul Mijlociu fără a călători vreodată acolo, deși afirma că poveștile sunt născute în urma călătoriilor. A fost acuzat de plagiat, numit "impostor literar", dar publicului nu i-a păsat. S-ar putea spune că generații întregi ale secolului XX au crescut cu Winnetou...

Viața lui a fost presărată de controverse, de scandaluri, acuzații fel de fel, de neconcordanță între realitate și scrierile lui, dar impactul său cultural și literar a rămas neschimbat.

Notă. Fotografiile "secvențe din film" sunt din colecția "poze cu actori" a lui tata. Foto Karl May - Wiki.

Elena Farago, Motanul pedepsit

Elena Farago s-a născut în 29 martie 1878, la Bârlad, într-o familie înstărită de negustori greci: Francisc și Anastasia Paximade. A mai avut șase frați, trei fete și trei băieți, ea fiind cea mai mare dintre fete.

Pe rând, trei frați s-au stins din viață. Când avea vârsta de 12 ani rămâne orfană de mamă și e nevoită să renunțe la școală pentru a avea grijă de tată, de frați, de casă - ziua făcea treburile casei, noaptea citea și învață pentru a nu pierde contactul cu ceea ce îi plăcea cel mai mult să facă.

Nu am cultură oficială, decât două clase secundare. Am învățat și citit singură tot ce am vrut să știu, i-a scris într-o scrisoare lui Gheorghe Bogdan-Duică (critic literar, membru titular în Academia Română, 1919).

La vârsta de 17 ani moare și tatăl. Toți copiii sunt împrăștiați pe la rude; Elena ajunge la Brăila, la un frate al mamei ei.

La vârsta de 18 ani se îmbolnăvește grav și e internată la Spitalul Colțea din București. In timpul convalescenței stă la fratele ei mai mare, stabilit în București, dar apoi e nevoită să muncească pentru a se întreține. Ajunge in casa ziaristului și omului politic Gh. Panu, unde îl întâlnește pe dramaturgul I. L. Caragiale care, aflându-i povestea vieții, ar fi exclamat: O viață de roman, subiect de dramă.

Timp de doi ani va fi guvernantă in casa lui Caragiale, având grijă de copiii acestuia. Aici cunoaște o mulțime de scriitori și ziariști, toți având un rol în deciziile ei ulterioare.

Il cunoaște pe economistul Francisc Farago și se va căsători cu el. In 1898 debutează în viața literară cu un reportaj semnat cu pseudonimul Fatma. A scris epigrame, apoi a devenit cunoscută pentru poeziile pentru copii. Istoricul Nicolae Iorga, bun prieten și sfătuitor, a convins-o să renunțe la pseudonim și să semneze cu numele real. Adevăratul debut e in 1902, cu poezia Gândul trudiților, publicată în ziarul România muncitoare.

Alaturi de soțul ei trăiește puțin timp în orașele Constanța și Brăila - e perioada in care renunță la pseudonim (1903). In 1905, soțul e numit director al Băncii Populare și Craiova și se va muta acolo.

In 1907, familia adoptă un băiat, Mihnea. Elena scrie in această perioadă volume întregi de literatură și poezie pentru copii (Bobocica, A ciocnit un ou de lemn, ca exemple)

După răscoale țărănești din 1907, împarte familiilor țăranilor uciși banii primiți de la Nicolae Iorga pentru poeziile publicate. Pentru că s-a "asociat" cu răsculații a fost întemnițată, pentru puțin timp - a scăpat de închisoare datorită intervențiilor lui Iorga.

In 1908 obține marele premiu al Academiei Române pentru volumul Șoapte in umbră. E recunoscută drept cea mai mare poeta a vremii. 

In 1913 naște o fată, Cocuța/Coca (Ana Virginia nume de botez) - pentru ea și pentru Mihnea va scrie, in 1913, volumele Copiilor și Pentru copii.

Premii și distincții obținute: Premiul International Femina (1924), Premiul Neuschotz al Academiei Române (1927) - pentru Ziarul unui motan (1924) - Premiul Național pentru Literatură (1938). Pentru merite literare, regele Carol al II-lea îi oferă medalia Bene Merenti - clasa I și Ordinul Meritului Cultural - Cavaler clasa a II-a.

In 1921 e numită la conducerea Fundației Alexandru și Aristia Aman, din Craiova, unde va rămâne 30 de ani. Pe lângă fundație înființează o Universitate liberă, un loc unde intelectualii se puteau întâlni și ține prelegeri. Pentru a fi mai aproape de colaboratori își mută locuința în curtea fundației.

Dintre poeziile ei îmi sunt mai cunoscute Cățelușul șchiop, Gândăcelul, Motanul pedepsit, Doi frați cuminți.

Se stinge din viață în 4 ianuarie 1954, la Craiova, după o lungă suferință.

Motanul pedepsit, poezie de Elena Farago

Rândunica e plecată

După hrană pentru pui,

Cuibu-i singurel sub streșini

Și prin curte nimeni nu-i.

Râde sub mustăți motanul:

- Ce noroc!... Păcat să-l scap!...

Iute sus!... Dar, poc, o piatră

Îl lovește drept în cap.

Trist se tânguie motanul:

- Miau și vai de capul meu.

Petrișor îl ia în brațe:

- Iartă-mă te rog, căci eu

Te-am lovit, și rău îmi pare,

Dar de bieții puișori

Ție cum nu ți-a fost milă,

Când săriseși să-i omori?

Ghilotina, revolutionari si copii

Joseph-Ignace Guillotin moare in 26 martie 1814. De numele lui a rămas legat de mecanismul devenit celebru în timpul Revoluției franceze, când erau executați oameni după o foarte sumară cercetare.

Cine a fost Joseph-Ignace Guillotin

Joseph Guillotin s-a născut în 28 mai 1739; a fost un medic francez, faimos mai ales pentru dispozitivul de execuție numit după el: "ghilotina". El n-a fost, de fapt, inventatorul acestui dispozitiv, ba mai mult: a încercat să pună capăt pedepsei capitale într-o perioadă macabră din Franța revoluționară. Practic, deși are legătură cu ghilotinarea, numele medicului a fost greșit asociat dispozitivului.

Și-a obținut diploma in medicină în 1768 (la Reims și mai târziu la Paris) după ce, mai mulți ani, a predat literatura la Bordeaux. Mai apoi a ales și cariera de politician.

In 1784, Ludovic al XVI-lea l-a numit într-un comitet format din cinci membri, prezidat de Benjamin Franklin, pentru a evalua afirmațiile lui Franz Anton Mesmer despre magnetismul animal - a declarat mesmerismul o farsă.

In 1789 a fost ales în Stările Generale - o adunare legislativă și consultativă - devenind secretar. Acest organism nu avea o putere reală, ci doar consilia Coroana. A fost cel care a propus reconvocarea Stărilor Generale, dar nu ca o adunare a Stărilor, ci a "Poporului" - așa a luat naștere Adunarea Națională. In 9 iulie 1789 Adunarea Națională se transformă în Adunarea Națională Constituantă.

Pe lângă reformele susținute cu privire la justiția penală, Joseph-Ignace Guillotin a fost unul dintre primii medici francezi care au susținut descoperirea beneficiilor vaccinării făcută de Edward Jenner; a devenit președinte al Comitetului Central de Vaccinare din Paris (1805); a fondat ceea ce va deveni mai târziu Academia Națională de Medicină din Franța.

Legătura lui Joseph Guillotin cu ghilotina

Pe scurt, este cel care a propus ghilotina ca instrument de executare a condamnaților la moarte prin decapitare.

Joseph-Ignace Guillotin s-a opus pedepsei cu moartea, considerând că infractorii ar trebui să aibă dreptul de-a alege dacă să fie voluntari pentru experimente medicale in loc să fie supuși pedepsei capitale. N-a reușit să convingă guvernul noii Republici așa că, in 10 octombrie 1789, a recomandat ca execuțiile să fie efectuate mai uman, cu un dispozitiv mecanic, pentru a pune capăt execuțiilor crude anterioare. A monitorizat dezvoltarea primului prototip, realizat de medicul curții regale și un constructor de piane. In 1792 a fost folosită pentru prima dată și - spre oroarea medicului - a fost numită imediat "ghilotină".

Înainte de reformele lui Guillotin, pedeapsa cu moartea era aplicată cu toporul sau sabia - in cazul nobililor - spânzurătoarea pentru toți ceilalți. Până la inventarea lațului spânzurătorii spânzurarea era un proces lung și chinuitor. Cu toporul sau sabia, uneori călăul nu reușea de la prima lovitură... Alte metode folosite pentru executarea pedepsei capitale erau arderea pe rug, moartea prin fierbere, tragerea pe roată.

Pentru această propunere, acceptată de autorii "terorii", numele său a devenit eponim.

A făcut nenumărate cereri către guvern pentru ca dispozitivul să nu mai fie numit după numele său, dar n-a avut succes. Familia a ales să-și schimbe numele pentru a evita asocierea cu dispozitivul.

Reformele în domeniul pedepselor umane ale lui Guillotin

Pedepsele pentru aceeași categorie de infracțiuni vor fi aceleași, indiferent de clasa socială a infractorului.

Când pedeapsa e moartea, pedeapsa se va executa prin decapitare, efectuată cu un dispozitiv.

Familia condamnatului nu va suferi nicio discriminare legală.

Va fi ilegal pentru oricine să reproșeze familiei vinovatului fapta condamnatului, pedeapsa primită.

Bunurile condamnaților nu vor fi confiscate.

Cadavrele celor executați vor fi returnate familiei, la cerere.

Ce este ghilotina

Ghilotina este un mecanism gravitațional prevăzut cu un cuțit mobil, masiv, de formă trapezoidală, care alunecă ghidat, construit in scopul decapitării rapide a condamnatului la moarte.

Denumirea "ghilotină" datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, mai precis din perioada Revoluției franceze, dar dispozitivul nu a fost inventat atunci - exista de câteva secole. In Germania și Flandra era folosit un astfel de dispozitiv in Evul Mediu; in Anglia exista "spânzurătoare din Halifax" - se presupune că era folosită pentru decapitare încă din antichitate.

Ghilotina franceză ar fi fost inspirată de două mecanisme existente: mannaia, din Italia renascentistă, și fecioara (the maiden), din zona Scoției. Există dovezi că și pe teritoriul Franței s-a folosit încă din Evul Mediu o formă primitivă a ghilotinei. (historia.ro)

Introducerea ghilotinei ca mod de execuție a condamnaților a nemulțumit pe foarte mulți, pe motiv că nu se mai puteau bucura de un spectacol mai lung.

Unii oameni veneau zilnic să se bucure de moartea unor semeni. Spectatorii puteau cumpăra suveniruri, iar înainte de execuții, in timp ce era citită lista cu numele condamnaților, puteau lua o gustare la un local din apropiere (Cabaret de la Guillotine); un grup de femei obișnuia să se așeze în apropiere de eșafod și în pauzele dintre execuții tricotau.

Ghilotina devenise o muză! I-au fost închinate cântece, poezii și circulau bancuri pe temă. Condamnații s-au dedat și ei spectacolului: mulți dansau in timp ce urcau scările eșafodului, spuneau glume și ofereau mulțimii "ultimele cuvinte".

Copiii și ghilotina

In vremurile când execuțiile condamnaților erau făcute în public nu doar că era mare înghesuială, dar nu lipseau nici copiii. Sigur, in vremuri apuse erau condamnați la moarte inclusiv copiii mici, pentru infracțiuni derizorii. Altfel spus, copiii erau obișnuiți cu violența de mici și chiar se distrau când aveau loc execuții in public.

De când cu ghilotina, mulți dintre copii aveau acasă ghilotine in miniatură, cu rol de jucării. In 1790, o replică de jumătate de metru, făcută din cherestea, era jucăria preferată a copiilor francezi. Efectuau întregul proces și decapitau păpuși sau rozătoare mici. Totuși, multe orașe au interzis, ulterior, această jucărie, considerând-o influență negativă.

Revoluționarii din 1789 și micul prinț

Toți cei care am trecut pe la școală, măcar un pic, știm - in linii generale - ce și cum cu Revoluția franceză de la 1789, așa că nu insist.

Se poate spune că 14 iulie 1789 - căderea Bastiliei - a fost un eveniment marcant al Revoluției. Mulțimea s-a înarmat cu puști și tunuri, iar mulți soldați erau de partea acesteia.

Convenția Națională e denumirea dată Adunării Naționale care a guvernat Franța între 21 septembrie 1792 și 26 octombrie 1795 in timpul Revoluției franceze. Această Convenție a avut, in fapt, două perioade distincte: 1. Convenția Girondină, in cadrul căreia va fi proclamată Republica, și care a avut o decizie radicală - ghilotinarea regelui Ludovic al XVI-lea, acuzat de trădare. 2. Convenția Iacobină (iunie 1793-iulie 1794) - debutul unui regim de teroare absolută.

In urma unei lovituri de stat, in 2 iunie 1793, girondinii sunt înlăturați de la putere de iacobinii ai căror lider era Maximilien François Marie Isidore de Robespierre - pe scurt, Robespierre (citindu-i biografia m-am întrebat cum a putut ajunge să facă ce a făcut).

Alături de Robespierre mai erau la conducere Saint Just, Jean Paul Marat și Georges Danton. Convenția condusă de aceștia a deschis calea spre tirania arbitrajului - orice persoană bănuită că submina revoluția era arestată, supusă unei judecăți sumare, apoi ghilotinată. Girondinii s-au opus total acestui regim pentru că și ei erau vizați de pogromurile cumplite declanșate la instigarea lui Robespierre.

Louis Charles de France (Ludovic al XVII-lea, cum îl numeau regaliștii după moartea tatălui său în 21 ianuarie 1793) a fost fiul regelui Ludovic al XVI-lea și al reginei Maria Antoaneta. S-a născut în 27 martie 1785.

După moartea regelui pe eșafod, Louis Charles, un copil, a fost smuls de revoluționari din grija mamei lui și pus sub supravegherea unuia dintre cei mai exaltați iacobini: un pantofar bețiv, temnicer la închisoarea Temple, care urma să facă din copilul de rege un bun cetățean al noii republicii, să-l dezbare de prejudecățile trecutului regal. Robespierre și Marat l-au recomandat pe pantofar pentru acest "serviciu".

Pantofarul a inițiat imediat reeducarea micului prizonier. Mai întâi, l-a privat de somn - îl chema noaptea, după ce adormea, și când copilul venea îl trimitea înapoi cu un șut, strigându-i invective. A fost învățat să își înjure familia, aristocrația și să hulească pe Dumnezeu. A fost forțat să bea alcool până s-a deprins cu băutura. L-au forțat să se culce cu prostituate (s-a molipsit de boli venerice și de tuberculoză). Era amenințat constant cu ghilotina, ceea ce-i provoca leșinuri frecvente. Suferea de diaree continuă.

In cele din urmă a fost pus să semneze o declarație prin care recunoștea că mama lui l-a învățat să se masturbeze și că s-a culcat cu ea (a fost pus să repete aceste lucruri în fața mamei și a mătușii lui).

Mărturia copilului, in lipsa oricăror alte probe, a fost folosită pentru condamnarea la moarte a mamei sale, in procesul intentat de revoluționari. In 16 octombrie 1793, regina Maria Antoaneta a fost ghilotinată.

Pantofarul a fost rechemat la municipalitate și copilul a rămas singur într-o celulă izolată. A murit de tuberculoză, într-un mister sordid, in 8 iunie 1795. Avea vârsta de numai zece ani.

(Fotografiile de pe en.wiki)

Rezumat

Joseph-Ignace Guillotin, medic și politician francez, n-a inventat ghilotina, dar a propus dispozitivul pentru că n-a reușit să convingă guvernul să elimine pedeapsa cu moartea. Dorea pentru condamnați o moarte mai ușoară decât sub lovituri de sabie sau topor. Numele lui a rămas legat de acest mecanism de ucis - și în timpul Revoluției (dar nu numai) au căzut destule capete, la propriu.

Joseph-Ignace Guillotin a făcut ceva reforme în sistemul de justiție penală.

Dispozitivul pe care l-a recomandat - și a supravegheat construirea lui - a fost o unealtă perfectă în mâinile iacobinilor (conduși de Robespierre) care au instaurat "Regimul terorii", trimițând pe eșafod, după o judecată superficială, orice persoană bănuită că subminează Revoluția.

Îngrozit că dispozitivul a ajuns să fie numit după numele lui face petiții la guvern, să fie schimbată denumirea acestuia, dar nu are succes. Își schimbă numele, să nu mai fie asociat cu "aducătoarea de moarte".

Ghilotina devenise muză la un moment dat: îi erau dedicate cântece și poezii, apăruseră bancuri. Populația venea la execuții ca la spectacol și nu lipseau copiii. Aceștia din urmă aveau și ei o ghilotină de juma' de metru, unde maimuțăreau procese și decapitau păpuși și rozătoare mici. Chiar și unii condamnați urcau treptele spre moarte dansând, spunând bancuri, adresându-se mulțimii.

De ce Robespierre și alții au ales ca un copil, Louis Charles, fiul regelui Ludovic al XVI-lea și al reginei Maria Antoaneta, să fie izolat la închisoare, batjocorit, torturat efectiv? Puțin probabil să se fi așteptat să trăiască... Să mă întreb de ce au procedat așa - cu un copil care avea vreo opt ani când a fost luat de lângă mama lui - niște adulți care se dădeau intelectuali și vociferau despre libertate, egalitate, fraternitate? Nu mă întreb. Azi se întâmplă multe nenorociri copiilor din lumea largă.

Saladin devine emir

An-Nasir Salah ad-Din Yusuf ibn Ayyub, pe scurt: Salah-ad-Din (Ṣalāḥ ad-Dīn), și cunoscut ca Saladin, a devenit emir al Egiptului în 26 martie 1169 (vizir al Califatului Fatimid), funcție deținută până în 1171 - mai apoi a devenit primul sultan al Egiptului și Siriei, întemeind dinastia Ayyubizilor.

La apogeul domniei sale (secolul al XII-lea), Saladin a domnit peste Egipt, Siria, o parte din Palestina, unele părți din Arabia Saudită, nordul Nubiei, sudul Anatoliei... A fost principalul adversar al cruciaților, recucerind cetatea Ierusalimului - in 2 octombrie 1187 cruciații s-au predat, după un asediu care începuse in 20 septembrie - și apărând-o cu succes in timpul celei de a treia Cruciade, la care a participat alt lider emblematic, regele Angliei: Richard Inimă de Leu.

Vestea masacrelor și ororilor comise de creștini în prima Cruciadă devenise legendară - Saladin și-a dorit din tinerețe să îi alunge pe cruciați din zonă; numai în Cetatea Sfântă, soldații conduși de Godefroy de Bouillon au ucis zeci de mii de civili neînarmați, iar în alte locuri războinicii europeni s-au dedat la acte de violență extremă.

Cruzimea primilor cruciați nu rămăsese doar o amintire tristă - noul lider al Regatului Ierusalimului, Guy de Lusignan (și apropiații lui nemiloși: Raymod de Tripoli, Gerard de Rideford si Balian de Ibelin), au continuat la scară mare persecuțiile și crimele împotriva musulmanilor, evreilor și, practic, împotriva oricui nu se închina Romei.

Chiar și în timpul unui armistițiu (o pace extrem de fragilă la acel moment), excesele cavalerilor cruciați se materializau in atacuri repetate asupra caravanelor musulmane.

Forțele renăscute ale islamului aveau să aibă un nou lider, mai periculos decât Nur al-Din, mai viclean decât Shirkuh și nu mai puțin crud decât Zengi. El le va provoca francilor, in general, și templierilor, in particular, mai multe probleme decât întâmpinaseră în șapte decenii de existență. Pentru admiratorii săi, el era "unul dintre marii eroi, brav ca spirit, curajos și puternic, ferm, de nimic temător." Pentru cei care au simțit mânia sa, era numit "nuiaua furiei Domnului", trimis să "extermine și să își dezlănțuie furia asupra celor care îi stau împotrivă". Numele său era Saladin.

(din Templierii. Ascensiunea spectaculoasă și căderea dramatică a războinicilor Domnului, de Dan Jones, Editura Litera, București, 2022, traducere de Claudia Lupu)

A fost un soldat charismatic, agil politic, nemăsurat de ambițios și extraordinar de sigur pe sine, devenise liderul lumii islamice. Reformase armata - avea câteva mii de cavaleri profesioniști, între altele, și se putea baza aproape oricând pe voluntari.

Leul deșertului, cum mai era numit, își câștigase și respectul și admirația dușmanilor - inclusiv din partea regelui Richard Inimă de Leu. Practic învins, Richard Inimă de Leu încheie cu liderul musulman Saladin una dintre cele mai frumoase și durabile prietenii din istorie. Adversari pe câmpul de luptă, cei doi și-au purtat un puternic respect reciproc și un cavalerism fără echivoc în relațiile din afara conflictelor.

Saladin este mai mult decât un războinic cunoscut pentru cuceriri militare. A dat dovadă de generozitate și de milă inclusiv dușmanilor pe care i-a învins în luptă.

După 1186, Saladin a început să-i privească pe latinii din Orient nu doar ca pe niște rivali cu care se putea încăiera, ci ca pe un dușman existențial care trebuia să fie șters de pe fața pământului. Cu toate acestea, când a cucerit Ierusalimul, in 2 octombrie 1187, Saladin nu a repetat gestul europenilor: masacrarea civililor. A permis tuturor creștinilor să părăsească orașul luând cu ei toată averea pe care o puteau duce.

Foto Saladin: https://jewishvirtuallibrary.org/salah-al-din-al-ayubbi-quot-saladin-quot

Saladin - câteva date biografice

Saladin, cel care avea să devină simbolul rezistenței musulmane împotriva cruciaților (arătându-le și adevăratele virtuți ale unui războinic) s-a născut în 1137 la Tikrit (azi in Irak) intr-o familie kurdă.

Trecuseră aproape cinci decenii de la primele atacuri cruciate asupra cetăților musulmane din Orientul Apropiat, acestea căzând, una după alta, in fața armatelor formate din țărani, preoți, cavaleri și capete încoronate, iar în Cetatea Sfântă se puneau bazele numitului Regat al Ierusalimului.

Saladin a fost fiul guvernatorului din Baalbek. A învățat la cea mai vestită școală musulmană: Medressa din Damasc, unde a luat contact cu științele, dar și cu arta războiului și strategiile militare ale înaintașilor săi.

Instrucția pentru viitoarea cariera militară a inceput-o la vârsta de 14 ani, sub comanda unchiului său, Shirkuh, ofițer de rang înalt al lui Nur ad-Din, împăratul Damascului, și unul dintre cei mai temuți și respectați comandanți de oști ai vremii.

La vârsta de 23 de ani, Saladin pornește în prima sa campanie războinică alaturi de Shirkuh, împotriva Fatimizilor din Egipt. Victoria lor a fost răsunătoare. Saladin e numit sfetnic al califului Al-Adid, iar unchiul său devine vizir al Egiptului, funcție pe care o va prelua Saladin nouă ani mai târziu. Pe lângă aptitudinile de războinic, Saladin dovedește și calități de guvernator - revitalizează economia Egiptului, iar armata e schimbată radical, conform noilor cerințe ale vremurilor.

De victoria asupra cruciaților, Saladin nu s-a putut bucura prea mult. Cuprins de febră, sultanul cade la pat și in 4 martie 1193 se stinge din viață.

Una dintre legendele despre el spune că atunci când apropiații săi au deschis porțile visteriei in care se credea că se află comoara sultanului au găsit-o goală: Saladin împărțise toată averea săracilor.

Fapt divers

In 26 martie 1979, la Casa Albă (Washington), in prezența președintelui american Jimmy Carter, s-a semnat un acord de pace considerat istoric: între președintele Egiptului, Anwar el-Sadat, și premierul Israelului, Menachem Begin - ca urmare a Acordurilor de la Camp David din 1978 (liderul arab și cel israelian, datorită semnării Acordurilor de pace au împărțit Premiul Nobel pentru Pace in 1978)

Jules Verne, De la Pamant la Luna

Am citit câteva romane scrise de Jules Verne, dar - in tinerețe - nu s-a numărat printre scriitorii preferați (ecranizările după romanele lui erau altceva); vorba 'ceea: Ai citit romanul X? Nu; aștept să iasă filmul.

Jules Gabriel Verne s-a născut la Nantes, in 8 februarie 1863 și a decedat la Amiens, in 24 martie 1905. A scris și poezii, și piese de teatru, dar pentru mine e romancier. Se spune despre el că e un precursor al literaturii științifico-fantastice. Primul roman care i-a fost publicat este Cinci săptămâni în balon (1863). Se mai spune că este al doilea în rândul celor mai traduși autori, după Agatha Christie.

Postare înscrisă în jocul Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Din romanul De la Pământ la Lună (Editura Ion Creangă, București, 1977, in traducerea Aurorei Gheorghiță), am ales câteva fragmente, de la începutul cărții:

In timpul războiului de secesiune al Statelor Unite, un nou club foarte influent se întemeie in orașul Baltimore (...) Se știe cu câtă energie s-a dezvoltat instinctul militar la acest popor de armatori, comercianți și mecanici. Simpli negustori și-au părăsit tejgheaua pentru a se improviza căpitani, colonei, generali, fără a mai trece prin școlile militare de la West-Point; ei au egalat în curând în "arta războiului" pe colegii de pe vechiul continent și, ca și ei, au repurtat victorii, risipind din plin ghiulele, milioane și oameni.

Dar domeniul in care americanii i-au întrecut îndeosebi pe europeni a fost știința balisticii. Nu pentru că armele lor ar fi atins cel mai înalt grad de perfecțiune, dar ele prezentau dimensiuni neobișnuite și aveau, in consecință, o bătaie la distanțe necunoscute până atunci.

Faptul nu trebuie să uimească pe nimeni. Yankeii, acești primi mecanici ai lumii, sunt ingineri, așa cum italienii sunt muzicieni și germanii metafizicieni prin naștere. (...) De aici, aceste tunuri gigantice, mai mult sau mai puțin utile ca mașinile de cusut, dar la fel de extraordinare și cu atât mai admirate. (...)

Deci, in timpul acestei teribile lupte dintre nordiști și sudiști, cei mai favorizați erau artileriștii; ziarele Uniunii le celebrau cu entuziasm invențiile și nu exista negustor cât de neînsemnat, nici un booby (gură cască -n.t.) cât de naiv care să nu-și bată capul, zi și noapte, cum să calculeze traiectorii nesăbuite.

Iar când un american are o idee, el caută un al doilea american care s-o împărtășească. Dacă-s trei, ei aleg un președinte și doi secretari. Dacă-s patru, numesc un arhivar și biroul funcționează. Când sunt cinci, convoacă o adunare generală și grupul este constituit. Astfel s-a întâmplat și la Baltimore. Primul care a inventat un nou tun s-a asociat cu primul care l-a turnat și cu primul care l-a strunjit. Acesta a fost nucleul Gun-Clubului. La o lună de la înființarea sa, el număra o mie opt sute treizeci și trei de membri efectivi și treizeci de mii cinci sute șaptezeci și cinci de membri corespondenți. 

O condiție sine qua non era impusă oricui voia să intre în asociație, și anume, să fi imaginat sau, cel puțin, să fi perfecționat un tun; in lipsă de tun, o armă de foc oarecare. Dar, pentru a spune totul, inventatorii revolverelor cu 15 focuri, ai carabinelor cu pivotare sau ai pistoalelor-sabie nu se bucurau de o mare considerație. Artileriștii aveau întâietate in toate împrejurările. (...)

Gun-Clubul odată fondat, e lesne de închipuit ce a produs în această direcție geniul inventiv al americanilor. Mașinile de război căpătaseră proporții colosale și proiectilele ajungeau dincolo de granițele permise, tăind in două pe plimbăreții inofensivi. (...)

Trebuie menționat, de asemenea, formidabilul mortier inventat (...) la care rezultatul a fost mult mai ucigător, pentru că lovitura sa de încercare a omorât trei sute treizeci și șapte de persoane - ce-i drept, din pricina exploziei mortierului. (...)

Se admite necontestat următorul calcul, obținut de statisticianul Pitcairn: împărțind numărul victimelor căzute sub ghiulele (in total, ale armelor nou încercate) cu acela al membrilor Gun-Clubului, el găsi că fiecăruia dintre aceștia îi revine omorârea unei "medii" de două mii trei sute șaptezeci și șase și ceva de oameni.

Apreciind o asemenea cifră, este evident că unica preocupare a acestei societăți savante era nimicirea umanității într-un scop filantropic și perfecționarea armelor de război, considerate ca instrumente ale civilizației.

Era o reuniune de îngeri exterminatori, rămânând însă cei mai buni fii ai lumii. (...) Pitcairn a calculat deopotrivă că în Gun-Club nu exista întreg decât un braț la patru persoane și două picioare la șase inși.

Și s-a ajuns la pace... și membrii Clubului se plictiseau.

- E îngrozitor! spuse într-o seară bravul Tom Hunter, in timp ce picioarele sale de lemn se carbonizau in șemineul fumoarului. Să nu faci nimic! Să nu speri nimic! Ce existență plicticoasă! Unde sunt vremurile când tunul te trezea in fiecare dimineață cu detunăturile sale vesele? (...)

- Cum?! strigă J. T. Maston civice răsunătoare. In ultimii ani ai vieții noastre nu vom mai întâlni un nou prilej pentru a încerca bătaia proiectilelor noastre? (...) Nu va apare nici un conflict internațional care să ne permită să declarăm război vreunei puteri de peste Atlantic?

Președintele Clubului va convoca adunarea generală și le va propune - in lipsa unui război - să trimită o ghiulea in Lună. Propunerea a fost întâmpinată cu mult entuziasm...

Reforma agrară din 23 martie 1945 si altele

Și "reforma" din 1945 a fost una tipic românească: o manevră pentru imagine, in cel mai bun, fericit, caz. A reforma înseamnă, pe scurt, a schimba (in bine); a îndrepta, a îmbunătăți (o situație, o concepție etc.)

Context istoric 1945

In cadrul Convenției de Armistițiu din 12 septembrie 1944 România se recunoaște înfrântă (și) de Moscova. In teorie, un organism tripartit anglo-american și sovietic urma să monitorizeze, de la București, aplicarea Armistițiului. In fapt, din toamna anului 1944 România nu mai funcționa ca o țară liberă - fusese ocupată de Armata Roșie.

Într-un discurs la radio, generalul Rădescu i-a avertizat pe români, in ianuarie 1945, că ceea ce fac comuniștii înseamnă schimbarea ordinii de drept din Romania și instaurarea dictaturii comuniste pe model URSS. Presiunile pentru instaurarea unui guvern pro-sovietic la București au crescut.

In februarie 1945, comuniștii au organizat un miting în fața Ministerului de Interne, unde își avea biroul Nicolae Rădescu, premierul de atunci. Mitingul a degenerat în violențe. La intervenția Comisiei Aliate de Control, generalul Nicolae Rădescu a fost nevoit să demisioneze. Regele Mihai I caută un nou premier.

Cu această ocazie, ministrul adjunct de externe al URSS revine in România pentru a treia oară în șase luni - cariera lui avea un curs ascendent de când fusese procuror de rang înalt în timpul marilor epurări de la Moscova. Acest "trimis" i-a cerut regelui Mihai I ca următorul prim-ministru al României să fie avocatul pro-sovietic Petru Groza, un om apropiat de liderii comuniști de mulți ani.

Cine era Petru Groza? Pe scurt: marioneta sovieticilor. Era bogat, era chiar simpatic, avea și intenții bune de când în când, nu era comunist (prin adeziune). În 6 martie 1945 a fost învestit în funcție și guvernul lui era format din comuniști, social-democrați, membri ai Frontului Plugarilor (înființat de Groza in 1933), ai Uniunii Populare Maghiare, dar și doi disidenți din partidele istorice (fără portofoliu) pentru că trebuia să de-a impresia colaborării tuturor forțelor politice. Guvernul Groza s-a autointitulat "de largă concentrare democratică". Observatorii străini erau nedumeriți și intrigați de "coloratura" noului guvern.

Prin instalarea lui Petru Groza in fruntea guvernului s-a dat startul epurărilor din toate instituțiile românești și, in primul rand, a celor de forță (justiție, poliție, comunicații etc.)

Acest guvern marchează începutul regimului comunist in România.

Reforma agrară din 1945

Încă din ianuarie 1945, Frontul Național Democrat (alianță de grupulețe politice conduse de comuniști) îi încuraja pe țărani să ocupe prin forță suprafețele de teren mai mari de 50 de hectare (membri din Frontul Plugarilor erau printre cei care luau cu japca aceste terenuri și le împărțeau diferiților, delimitându-le cu țăruși - unii dintre cei "împroprietăriți" astfel nu au avut acte pentru parcele).

Între primele legi ale Guvernului Groza a fost și Legea 187/23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare. Se urmărea reformarea radicală a agriculturii și (între altele) împroprietărirea țăranilor săraci din România, prin mărirea suprafețelor arabile ale gospodăriilor țărănești care aveau mai puțin de 5 hectare, iar cei care nu aveau deloc primeau 5 hectare.

Foto: Fototeca online a comunismului românesc; Cota 6/1945 [23.03.2026]

Un lucru bun, ar zice mulți. Mmmm, nu tocmai. Terenurile au fost expropriate de la moșieri, de la industriași, de la țăranii mai înstăriți (in urma altor reforme) etc. și împărțite țăranilor săraci - guvernanții se asigurau, astfel, că între țărani săraci și ceilalți va fi scandal, adică neînțelegerile îi vor ține ocupați și nu vor observa cum li se trage... țara de sub picioare.

Desființarea proprietății particulare a dus la un lung șir de nenorociri: violența mergând până la omor. A fost încurajată tensiunea între categoriile de țărani și s-a recurs la acte de terorizare a populației - bande înarmate erau îndreptate împotriva celor care refuzau să-și cedeze bunurile.

In fapt, reforma a fost un mare pas înapoi în calea progresului pentru că a distrus marile proprietăți agricole în care se aplicau tehnologii moderne și mecanizarea era la scară destul de mare. Nou-împroprietăriții nu aveau mijloacele financiare de a lucra pământul folosind tehnologia... N-au avut timp nici să se plângă, nici să se pregătească. După ce le-au aruncat în ochi praful egalității, in 1949 comuniștii au trecut la colectivizare și desființarea proprietății asupra pământului - și le-au luat tot ce le-au dat; le-au lăsat doar casa și curtea. Se poate spune că intenția comuniștilor nu a fost nicio clipă reforma agrară.

În concepția comuniștilor despre mijloacele de producție proprietatea trebuia să fie comună, a tuturor celor care le foloseau. Proprietatea privată era demonizată, fiind sursa tuturor relelor: "omul era exploatat de către om". In mediul rural, unde pământul reprezenta principalul mijloc de producție, trebuia ca proprietatea privată să fie lichidată - așa s-a întâmplat în Uniunea Sovietică (după 1918, dar mai ales după 1921, când Lenin, care aproba o formă de proprietate privată în agricultură, n-a mai fost) și toate țările ocupate militar după 1945. Și în 1949 s-au desfășurat violențele ca în 1945-1949, cât a durat "reforma agrară".

In 1946, din cauza "secetei", românii au suferit de foame - de fapt, țăranii erau spoliați de rezervele lor prin jafurile practicate de Armata Roșie (ocupația sovietică a durat din 1944 până în 1958). Unii reușeau să păstreze ceva provizii îngropându-le pe te miri unde.

Reforma agrară din 1864

Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, guvernul condus atunci de Mihail Kogălniceanu, a promulgat Legea rurală, in 23 aprilie/5 mai 1864, menită să reformeze agricultura. Țăranii clăcași erau eliberați de obligațiile față de boieri și erau împroprietăriți cu pământ.

Deși cu multe lipsuri, reforma a rupt legăturile cu economia și societatea de tip feudal. Terenurile expropriate nu puteau depăși 2/3 din moșie. Au fost desființate monopolurile feudale din interiorul satelor; loturile erau distribuite țăranilor în funcție de numărul de vite deținute; țăranii erau eliberați de sarcinile feudale: claca, dijma sau podvezile. Dar! Țăranii erau obligați să achite anual o sumă, timp de 15 ani, pentru terenurile repartizate și nu aveau voie să le vândă timp de 30 de ani decât către comună sau vreun alt sătean. In plus, legea stabilea și o plată - ca despăgubire - către proprietari.

O mare parte din loturile împărțite proveneau din moşiile obţinute prin secularizarea averilor mănăstirești.

Un lucru bun, și această reformă. Mmmmm, mda - mult mai bună decât cea a comuniștilor, mai ales că a fost primul pas spre modernizare in Principatele Române și mai mulți bani în visteria statului. Oamenii n-au mai fost "sclavi" pe moșie. Dar!

Prin statutul de proprietari țăranii deveneau contribuabili la bugetul de stat și taxele erau mari (cu statul nu puteau negocia cum o făceau cu moșierii); acestor taxe li se adăugau despăgubirile pe care le aveau de plătit pentru terenul primit. In plus, pământurile acordate au fost insuficiente necesităților reale ale familiilor; țăranii împroprietăriți nu au fost sprijiniți pentru a deveni fermieri moderni (agricultura a rămas mult timp la un nivel înapoiat, dezvoltându-se in cazul suprafețelor mari).

Pe scurt: țăranii au fost nevoiți să facă față unei poveri fiscale foarte mari. Cei mai mulți nu au reușit - au fost nevoiți să fugă la sud de Dunăre din cauza poverii fiscale excesive. Adăugând și faptul că aplicarea legii s-a făcut cu multe abuzuri nu e de mirare că au avut loc numeroase frământări sociale, culminând - s-ar putea spune - cu răscoala din 1907, de la Flămânzi.

Reforma agrară din 1921

Reforma din 1921 intervine după Marea Unire din 1918 și au fost legi diferite pentru vechiul regat (Moldova, Muntenia, Dobrogea, Oltenia), Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș.

A fost cea mai amplă reformă din Europa, după primul război mondial - au fost expropriate peste șase milioane de hectare, din care mai mult de jumătate terenuri agricole. Prin lege puteau fi expropriate suprafețe cultivabile mai mari de 100 de hectare, cu excepția viilor, pădurilor, plantațiilor de pomi roditori, lacurilor, bălților și a pământului irigat. Marii proprietari au rămas, per total, cu mai puțin de jumătate din cât au avut.

In 1917, regele Ferdinand a promis, pe front, pământ pentru cei care nu aveau, pentru văduvele de război... ca un act de justiţie socială dar și o recunoaștere a contribuției țăranilor la războiul pentru întregire națională.

Legea a avut urmări benefice pentru țărani (au prosperat, și-au trimis copiii la școală în orașe) și a contribuit la dezvoltarea generală a țării, deși unii țărani s-au îndatorat peste măsură - la bănci și cămătari - pentru a face față noilor provocări. A intervenit mai apoi criza economică mondială - unul din aspectele acesteia a fost scăderea vertiginoasă a prețurilor cerealelor - și s-a intervenit cu legea conversiunii datoriilor agricole (1932) și legea pentru organizarea și încurajarea agriculturii (1937).

A fost, in ansamblu, o reformă bună (cea din 1921), benefică și pentru țară și pentru țărani. Apoi... au venit comuniștii. După ce au făcut prăpăd au pus lucrurile în mișcare, au creat cooperative (unde lucrau, in mare parte, foștii proprietari de teren agricol - oameni care au azi pensii de mizerie) etc. Și apoi, din 1990, au venit alt gen de comuniști, care au distrus cam totul, in favoarea lor și acoliților lor - dacă e să analizez modul cum s-au făcut retrocedările și împroprietăririle.

Un fel de rezumat

In 23 martie 1945, prim-ministrul Petru Groza impus de comuniști inițiază procesul de reformă agrară prin care s-a urmărit împroprietărirea țăranilor și distrugerea averilor mari - câte mai erau după reforma din 1864 (sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza) și cea din 1921 (sub domnia regelui Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen).

Toate aceste reforme au produs frământări sociale, unele violente. Pe termen lung se poate spune că au fost utile, cu tot prețul mare plătit de foarte mulți oameni...

Nu știu cât de utile au fost cele făcute de comuniștii care au fărâmițat terenurile împărțindu-le celor care nu aveau, apoi luându-le cu forța pentru a le grupa în cooperative, apoi... retrocedându-le... fărâmițându-le din nou și distrugând, astfel, ce făcuseră bun alt gen de comuniști (din 1949 in 1989). 

Ocupația sovietică a durat din 1944 până în 1958. Românii au cam suferit de foame din cauza jafurilor Armatei Roșii, dar și a colectivizării care a dat peste cap calendarul culturilor, recoltărilor, fluxurilor de producție, la care se adăuga - in multe cazuri - nepriceperea celor care conduceau cooperativele. In plus, producția agricolă (și nu numai) românească ajungea în Uniunea Sovietică mult peste despăgubirile de război hotărâte prin Tratatul de Pace de la Paris (1947).

Și... Poate ar fi bine să nu uităm: militarii în termen, angajații din fabrici, elevii și studenții prestau muncă serioasă în agricultură - pentru că, la un moment dat, majoritatea agricultorilor au fost, practic, obligați să lucreze în fabrici. Bună reformă agrară au făcut comuniștii.

Din 1990, politicienii români o țin tot într-o reformă; reformează in toate domeniile și... nu vedem rezultatele (rezultate bune, evident, pentru că despre bine e vorba în reforme). Pare a fi bine pentru alții (și, probabil, pentru câțiva de pe aici) pentru că de la atâtea reforme cresc importurile la te miri ce - și asta nu-i bine pentru economie și, implicit, pentru majoritatea cetățenilor. Atunci când valoarea bunurilor importate e mai mare decât cea a bunurilor exportate deficitul balanței comerciale a României crește, și deficitul nu e bun. Poate n-ar fi extra-rău deficitul dacă n-ar fi și datoriile făcute de politicieni (dar asta e altă poveste).

Ordinul Templierilor desfiintat

Non nobis, Domine, non nobis, sed Tuo nomini da gloriam (Dă-ne glorie, Doamne, nu pentru noi, ci pentru numele Tău) era deviza cavalerilor templieri.

Foto (AI): https://pixabay.com/users/myshoun-11748683/

Ordinul Cavalerilor Templieri a fost înființat la Ierusalim în anul 1118 de Hugues de Payen și Godefroy de Saint Omer, după prima Cruciadă, cu scopul de a apăra Țara Sfântă și drumurile până acolo.

Acest ordin militar-religios s-a numit inițial Soldații sărmani ai lui Cristos și ai Templului lui Solomon, denumire redusă apoi la Templieri. Ca fapt divers: numai sărac nu a fost acest Ordin confirmat de papa Honorius al II-lea. Ordinul a devenit o putere internațională; își avea cartierul general la Ierusalim, pe Muntele Templului.

Sporindu-și averea, influența templierilor a tot crescut, devenind legendari - maximul de popularitate l-au atins în secolul al XIII-lea.

Bogăția și puterea Ordinului a stârnit invidia și mânia regelui Franței, Filip al IV-lea cel Frumos (cu visteria goală și datorii inclusiv la Templieri), care a făcut tot ce a putut să-l determine pe papa Clement al V-lea să desființeze Ordinul.

In 1307, regele a inițiat acțiuni de denigrare și anihilare a Ordinului, cavalerii fiind persecutați și acuzați de erezie cam peste tot in Europa, unde aveau cetăți. 

Marele Maestru al Ordinului, Jacques de Molay, bătrân și bolnav, a fost arestat sub acuzații de erezie, sacrilegiu și satanism, torturat pentru a declara că a săvârșit toate faptele de care el și toți membrii Ordinului sunt acuzați. A recunoscut, apoi s-a dezis și a fost ars pe rug - in timp ce rugul ardea, legenda spune că i-ar fi blestemat pe toți cei vinovați de căderea Ordinului și că toți vor muri într-un an din acel moment.

Forțat, in cele din urmă papa Clement a desființat Ordinul Templierilor in 22 martie 1312. Toate bunurile călugărilor-războinici au trecut în stăpânirea regelui.

Peste timp, cavalerii templieri au fost reabilitați.

Chuck Norris, un actor preferat

A murit și Chuck Norris... joi, in 19 martie 2026, într-un spital din Hawaii. Avea vârsta de 86 de ani (s-a născut în 10 martie 1940). Din punctul meu de vedere e o legendă a filmelor de acțiune cu arte marțiale. A fost nu doar actor, ci și scriitor, scenarist, producător executiv, campion la arte marțiale, filantrop.

In anii 2000, a fost creat pe internet, pornind (și) de la o emisiune TV, așa-numitul fenomen Chuck Norris Facts - colecție de glume hiperbolice despre puterile sale supraomenești. Alte exemple:

Chuck Norris poate aprinde focul cu un cub de gheață.

Big Bang-ul s-a produs când Chuck Norris a lovit nimicul.

Primul film in care l-am văzut a fost Dispărut în misiune (lansat in 1984) - l-am văzut în anii 1980, la "serile de video interzise". In România nu se difuzau la cinematograf (cu atât mai puțin la televizor) anumite filme. Dispărut în misiune nu a rulat în cinematografele românești (cel puțin până în 1990, apoi au fost închise cinematografele, unul după altul - s-au redeschis unele, dar cele mai multe în cadrul așa-numitelor mall-uri).

(Foto de pe Rottentomateos)

Dispărut în misiune este un film despre războiul din Vietnam. A fost primul film pe care l-am văzut despre războiul din Vietnam; nu știam despre acest război decât chestiuni nesemnificative, care apăreau în unele ziare la rubrici gen "de prin lume"; in era comunistă nu aveam acces (nici) la informații în care "imperialiștii" se luptau cu comuniștii și câștigau (când era invers era altceva, dar nu prea mult nici atunci).

In acest film, Chuck Norris (Carlos Roy Norris pe numele lui adevărat) avea rolul unui colonel - James Braddock - fost prizonier de război care se întoarce în Vietnam pentru a găsi și elibera un grup de prizonieri americani. Filmul are multe scene de violență, dar e mai mult decât "un film cu violență gratuită". E filmul care m-a făcut să îl îndrăgesc pe Chuck Norris omul, nu actorul. Mi s-a părut un altfel de actor... N-o să afirm că juca extraordinar, dar cele mai multe roluri pe care le-a avut implicau mai puțină "interpretare". Am văzut multe filme cu el și în toate apare ca erou moral, aproape invincibil - fără droguri, alcool, excese (era genul de "justițiar curat").

Chuck Norris a descoperit artele marțiale in timpul serviciului militar (1958) din Coreea de Sud (instructor i-a fost legendarul Jhoon Rhee) și a început să concureze, urcând rapid in ierarhia competițională când s-a reîntors în SUA; și-a deschis propria școală, unde a avut ca studenți mai multe vedete, între care Steve McQueen și Priscilla Presley. A fondat și un stil propriu, a scris cărți despre artele marțiale și nu numai.

A deținut centura neagră la karate, taekwondo, Tang Soo Do, judo, jiu jitsu brazilian.

Steve McQueen l-a încurajat să ia lecții de actorie și, in 1972 a jucat alături de Bruce Lee in filmul The Way of the Dragon (Calea Dragonului). Bruce Lee a fost cel care l-a îndrumat (in film, personajele celor doi sunt oponente).

A jucat în multe filme care l-au făcut celebru, dar pare că serialul (1993-2001) Walker, polițist texan (Walker, Texas Ranger) l-a transformat în "fenomen global" - personajul Cordell Walker a devenit un model de justiție și disciplină. Chuck Norris a devenit astfel și simbol al ordinii, al cinstei, moralei.

Dincolo de ecran a avut o amplă activitate educațională și filantropică - a fondat Kickstart Kid (in 1990, cu ajutorul președintelui George H.W. Bush), un program de dezvoltare a caracterului, care folosește karate pentru a "preda valori care schimbă viața" elevilor de gimnaziu și liceu. Artele marțiale nu sunt despre luptă, ci despre formarea caracterului - spunea el.

Citate atribuite lui Chuck Norris

Genul meu de probleme nu are vacanțe (in Lupul Singuratic McQuade)

Diferența dintre violență și acțiune constă în filosofia utilizării acesteia. Dacă o persoană încearcă să evite o confruntare violentă - dar în cele din urmă este împinsă într-un colț unde nu există nicio cale de ieșire - ei bine, atunci vrem să avem capacitatea de a face față acestei situații.

Toată lumea consideră karate strict ca pe o aplicație fizică, dar ceea ce face este că te întărește mental, psihologic, pentru că, în cea mai mare parte, violența provine din nesiguranță, din încercarea de a-ți demonstra ceva. Atunci când o persoană dezvoltă această siguranță interioară, însușindu-și cunoștințele care sunt esența artelor marțiale, această persoană evită o mulțime de confruntări violente.

Filme cu Chuck Norris, pe care le-am văzut:

Missing in Action (1984); Missing in Action 2: The Beginnning (1985); Calea Dragonului (1972); The Delta Force (1986); Codul Tăcerii (1985); Walker, Texas Ranger. In 2020, a avut un rol într-un episod din serialul Hawaii 5.0; Lupul Singuratic (1983); Forest Warrior (1996)... 

Am mai văzut și altele, dar nu mai rețin titlurile; anii i-am scris "ca idee", informându-mă acum).

Prima proiectie cinematografica-Lumière

In 19 martie 1895, frații Lumière, Auguste (n. 19 octombrie 1862, Lyon - d. 10 aprilie 1954) și Louis (n. 5 octombrie 1864, Besançon - d. 6 iunie 1948) au înregistrat primele imagini folosind un dispozitiv inventat de ei și brevetat: Cinématographe - un fel de aparat de fotografiat, un proiector și o imprimantă de film combinate într-un singur dispozitiv prin care captau, dezvoltau și proiectau imagini in mișcare.

Au fost primii care au prezentat proiecții de imagini in mișcare unui public plătitor, la "Grand Cafe", Paris, in 28 decembrie 1895.

*

Georges Méliès, magician și director al Teatrului Robert Houdin din Paris, a declarat: Am privit uluit la această priveliște, stupefiat și surprins dincolo de orice expresie. La finalul spectacolului a fost un haos total. Toată lumea se întreba cum a fost posibil așa ceva. (https://www.descopera.ro/istorie/20600366-fratii-lumiere-si-revolutia-cinematografica)

In 5 decembrie 1896 a avut loc prima proiecție din Transilvania, la Brașov, in vila Kertsch unde aveau loc, de regulă, evenimentele culturale ale vremii.

Despre ce erau primele filme

In 22 martie 1895, la Paris, frații Lumière au organizat o proiecție privată a filmului lor "Muncitori părăsind fabrica Lumière", folosind noul lor Cinématographe, brevetat in februarie. Demonstrația a avut loc în fața unui mic grup de invitați, între care și membri ai unor societăți științifice și industriale. (https://catalogue-lumiere.com/faq-movies/)

Frații Lumière au prezentat scurtmetraje in care erau surprinse scene cotidiene: un tren care sosește în gară, un copil care este hrănit, o partidă de cărți, soldați mărșăluind, diverse aspecte de pe stradă.

Au făcut și scurtmetraje de comedie și au prezentat primul jurnal de știri - un film de la Conferința Societății Franceze de Fotografie - și primele documentare - patru filme despre departamentul de pompieri din Lyon.

Cine au fost frații Lumière

Au fost copiii lui Antoine Lumière, industriaș - producător de echipament fotografic - pictor, fotograf de portrete. Băieții au crescut înconjurați de echipamente și tehnologie fotografică și au devenit interesați de domeniu de când erau mici. Au început ca fotografi. La sfârșitul anilor 1880 și-au concentrat eforturile pentru a inventa dispozitive revoluționare pentru fotografie și cinematografie. Cinématographe-ul l-au brevetat in 1895.

Au instruit operatori pentru aparatura foto și de proiecție a filmelor.

In 1896 au deschis cinematografe la Londra, Bruxelles și New York, unde au prezentat cele peste 40 de filme pe care le realizaseră despre viața cotidiană a francezilor.

Auguste și Louis Lumière sunt considerați inventatorii primului aparat de filmat și primului aparat de proiecție cinematografică.

Ziua pașaportului românesc

In 19 martie, an de an, începând cu anul 2006, e marcată Ziua Pașaportului Românesc - instituită de Direcția Generală de Pașapoarte, aprobată de Ministerul Administrației și Internelor.

Documentul de călătorie românesc e atestat documentar in Regulamentul Organic intrat in vigoare in Principatele Române - in 1830 in Moldova, 1831 in Țara Românească - când a fost recunoscută libertatea românilor de a călători peste granițele Dunării și ale Imperiului Habsburgic.

Regulamentul Organic stipula și obligația Agiei de a elibera "răvașe de drum" celor care părăseau teritoriul țării și de a le cerceta pe cele ale celor care intrau în țară.

In 19 martie 1912, prin Înaltul Decret Regal Nr. 1758, a fost promulgată - de regele Carol I - Legea asupra pașapoartelor - erau introduse primele principii generale pentru pașapoarte și pentru trecerea frontierei. Aceste pașapoarte aveau forma unei cărți mici, cu 20 de pagini de 9x13 cm.

Pașapoartele se emit in numele regelui și se eliberează de Ministerul de interne și de prefecții de județe și de poliție în condițiunile ce se vor determina prin regulamentul de aplicare al acestei legi.

După 1860 tot mai multe țări au renunțat la pașaport și pe la 1890 se putea călători în SUA fără un astfel de document. Pe la 1910 cel care voia să călătorească își cumpăra bilet, urca in tren și cobora unde voia.

După primul război mondial călătoriile au devenit tot mai complicate; statele au decis să reintroducă pașapoartele și vizele, ca măsură temporară, dar această măsură temporară a rămas... Au fost reintroduse controalele la frontieră și au rămas ani - motivele erau de genul: să gestioneze fluxul de persoane potențial periculoase, să nu plece soldații din țară. (https://hotnews.ro/pasaportul-o-scurta-istorie-si-cteva-curiozitati-138891)

Importanța unui astfel de document de călătorie a fost subliniată in anul 1920 când, in Conferința de Pace de la Paris, a Ligii Națiunilor, s-a stabilit primul set de standarde internaționale pentru pașaport. Din acest an au fost introduse și pașapoartele diplomatice. Se decide ca pașapoartele să fie din carton, să se elibereze pentru o singură călătorie sau cu valabilitate de doi ani.

Începând din 1928 au fost introduse pașapoartele de "protejat român"; in 1938 s-a modificat statutul călătoriilor acestora, protejații români beneficiind de certificate de călătorie numai în cazuri bine justificate.

Apoi au fost introduse pașapoartele de serviciu (1941) și pașapoartele colective. Pașapoartele de serviciu apăreau ca un evantai datorită tehnicii de prindere a filelor de coperți.

Pașapoartele erau documente individuale de călătorie, dar aveau și o rubrică dedicată însoțitorilor, unde erau înscrise numele celor care îl însoțeau pe titular: soțul/soția și copiii minori.

Aceste documente de trecere a frontierei emise de autoritățile statale  au fost numite in mai multe feluri (in funcție de zonă, de epocă) - salvconducte, scrisori adeveritoare, cărți de pribegie, răvașe, sineturi, teșcherele, foi de circulație, foi de călătorie, pașapoarte - și toate certificau identitatea, cetățenia și calitatea posesorului lor.

In Țările Române, de exemplu, in 1830 se numeau "răvașe de drum"; in timpul lui Alexandru Ioan Cuza și regelui Carol I erau "scrisori de călătorie" - nici unele, nici altele, nu aveau prea multe date de identificare. (https://tvrinfo.ro/de-la-rava-e-de-drum-la-pa-apoarte-biometrice_927237/)

In anul 1948 activitatea de eliberare a pașapoartelor a revenit în exclusivitate Ministerului Afacerilor Interne - regimul sever al călătoriilor in străinătate a fost menținut până în ianuarie 1990 când, prin Decretul-Legd Nr. 10 s-au liberalizat călătoriile cetățenilor români în străinătate.

Din ianuarie 2005 activitatea de eliberare a pașapoartelor a trecut în subordinea Instituției Prefectului.

In Regatul României, până în 1947, pașapoartele aveau coperți albastru deschis, in anii comunismului erau coperți verzi, apoi roșii (din 1991), iar din 2008 (pașaport electronic) au coperți vișinii; din 2011 au fost introduse și pașapoartele biometrice (introduse în conformitate cu Regulamentul (CE) Nr. 2252/2004 al Consiliului Uniunii Europene privind standardele de securitate și datele biometrice integrate in pașapoarte și documente de călătorie emise de statele membre) - cartea de pribegie a devenit biometrică.

Azi există patru tipuri de pașapoarte: diplomatic (coperți negre), de serviciu (coperți albastre), simplu-biometric (coperți vișinii) și simplu-temporar (coperți vișinii).

Traian Vuia, inventator si om politic

Pe o tarla de lângă Montesson, o localitate mică de lângă Paris, in 18 martie 1906, Traian Vuia a efectuat primul zbor (din Europa) cu un aparat care s-a desprins de sol folosind mijloacele proprii de bord, grupul motor propulsor și trenul de aterizare, cu roți - numai cu ajutorul aparatelor de bord, fără vreo "intervenție exterioară" (pantă, catapultă, cale ferată etc.)

Aeroplanul cu patru roți, in formă de liliac, s-a ridicat la aproape un metru înălțime, a zburat pe o distanță de 12 metri și... paletele elicei s-au oprit, avionul aterizând forțat.

Ziare din Franța, Marea Britanie și Statele Unite au scris despre performanța lui.

Foto: https://mnab.ro/ro/collection/despre-muzeul-traian-vuia/

Totuși, primul zbor a fost omologat de frații Wright, dar avionul lor nu a decolat cu motor propriu comandat de la bord, ci prin propulsare, printr-o forță externă - afirmă Dumitru Tomoni, istoric bănățean, profesor și fost director la Liceul Teoretic Traian Vuia din Făget, Timiș. Frații americani au avut bani, au adus arbitri, Traian Vuia n-a avut mijloace pentru a-și face propagandă. In plus, el spunea că nu e important când faci un lucru, important e că lucrul acela există. In altă corespondență spunea că nu a lucrat pentru gloria personală și că nu e meritul lui că a reușit, ci e meritul lui Dumnezeu, că i-a dat înțelepciune.

A avut și alte brevete; a continuat să-și perfecționeze aparatul de zbor (între altele, a susținut și aplicat principiul unei singure elice tractive), a inventat un generator de aburi, a făcut și câteva modele de elicopter; a realizat prima aripă de avion cu incidență variabilă în zbor, a realizat primul aeroplan cu aripi pliante. Toate invențiile și inovațiile le face în Franța, unde și-a petrecut, practic, toată viața de adult.

Mai mult: https://historia.ro/sectiune/portret/traian-vuia-pionier-al-aviatiei-a-trait-doar-2-2409718.html

și: https://www.traianvuia.ro/despre-noi/inventatorul-traian-vuia/

A publicat o serie de articole cu descrierea și performanţele invenţiilor sale.

Traian Vuia - câteva date biografice

Traian Vuia a fost un inventator român, pionier al aviației mondiale.

S-a născut în 17 august 1872, în statul Surducul Mic (azi Traian Vuia), în comitatul Caraș-Severin, Austro-Ungaria

Școala primară a terminat-o in localitatea natală; in 1892 termină liceul la Lugoj; studiile superioare le urmează la Școală Politehnică din Budapesta - obține titlul de inginer; termină și Facultatea de Drept și obține titlul de doctor în științe juridice (1901).

Vorbea maghiară, germană, italiană, franceză; știa latină și engleză.

In 1902 e la Paris, unde studiază problema zborului mecanic; in februarie 1903 prezintă Academiei de Științe un memoriu asupra invenției sale Proiect de aeroplan-automobil - proiectul e respins ca fiind utopic, "un vis". Nu renunță, ci înscrie proiectul pentru brevet - in august primește brevetul de invenție francez pentru aeroplan-automobil.

După ce a plecat în Franța a mai venit în România de două ori, apoi în 1950 pentru că a paralizat și prietenul său Petru Groza (prim-ministru al României atunci) l-a convins să revină pentru a putea fi îngrijit. Groza l-a așteptat la gară, in București, și l-a cazat la Athenee Palace, unde era îngrijit zi și noapte, dar nu se simțea bine in luxul de acolo așa că a fost mutat la căminul de bătrâni din Berceni, unde era îngrijit de trei medici, între care unul era Ana Aslan și altul medicul guvernului.

A decedat în 3 septembrie 1950 și e înmormântat în cimitirul Belu.

Traian Vuia, om politic

Pe asta n-am știut-o nici chiar cu titlu informativ! 😊 Că a fost implicat în politică, adică.

A fost vicepreședinte al Uniunii Românilor din Transilvania și Banat, care funcționa la Paris în 1918 și unul dintre fruntașii români care au militat pentru unirea Transilvaniei și Banatului cu România. A fost unul dintre inițiatorii Comitetului Național din Transilvania și a făcut parte din delegația română la Conferința de Pace de la Paris. Avea legături și cu mișcarea socialistă; era împotriva dictatorilor și a fost mason - in august 1919 a fost inițiat în loja masonică pariziană Ernest Renan, împreună cu Alexandru Vaida-Voievod (șeful delegației) și cu ceilalți membri ai delegației române participanți la Conferința de Pace de la Paris.

Era cu tot sufletul pentru unirea Transilvaniei și Banatului cu Regatul României, dar s-a aflat în tabăra celor care - deși doreau unirea - erau nemulțumiți cum s-a produs. El dorea mai întâi declararea independenței de Ungaria, apoi negocieri cu Bucureștiul, ca de la stat la stat, cu condiții. Traian Vuia spunea: să nu ne așteptăm că dacă pui într-un coș mere stricate lângă cele roșii, să se înroșească cele stricate. Dimpotrivă. Slavici, spune tot istoricul Dumitru Tomoni, a făcut pușcărie pentru că a spus că era mai bine sub unguri.

Într-o scrisoare din 1922, trimisă avocatului George Dobrin, fruntaș al Partidului National Român, primul prefect al Lugojului după Unire, Traian Vuia a scris:

Toată Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zâmbet și au zis că suntem naivi că n-au avut nevoie decât a deschide ușa casei in care noi am intrat de voie. Când doi indivizi se asociază, când două societăți fuzionează, se face un contract, un pact. (...) îndată ce s-au simțit stăpâni, prin ucaz au trimis la plimbare consiliu dirigent. (...) C-un cuvânt, "Unirea" a fost o bătaie de cuvinte, ea n-a fost decât o anexare deghizată, un hap amar învăluit în zahăr. (...)

Ceea ce mă întristează mai mult și mă face să mă lapăd de optimismul meu obicinuit este ceea ce mi-ați repetat de atâtea ori: "Suntem un popor nefericit". Trebuie să rămânem și de azi înainte slugi și cerșetori pe la ușile domnilor.

(https://adevarul.ro/stiri-locale/timisoara/traian-vuia-despre-marea-unire-toata-unirea-s-a-1261959.html)