Dictatura în numele Binelui

Dictatura instituțiilor de forță se instaurează folosind frica de moarte / de pierderi etc. ca amenințare și binele comun ca pretext.

Războiul împotriva terorismului a servit (și mai servește) ca justificare pentru suspendarea unor libertăți civile – aproape totul este sub supravegherea (electronică) „organelor competente” tocmite de state s.a.m.d.

Promisiunea democrației și libertății a fost perorată la nivel mondial ca justificare pentru invadarea Irakului și Afganistanului (între altele).

Dictatura militară se instaurează folosind expansiunea armată a unor state ca amenințare și binele comun ca pretext.

De exemplu, șefii de stat și acoliții lor trag tare să aloce tot mai mulți bani pentru înarmare și mai puțini pentru orice altceva, iar cetățenii trebuie să înțeleagă că asta este pentru binele lor (binele comun, altfel spus) pe termen lung.

Dictatura medicală se instaurează folosind frica de moarte / de boală ca amenințare și binele comun ca pretext.

Dictatura economică se instaurează folosind frica de-a rămâne dependent cu gazul de alt stat ca amenințare și binele comun ca pretext.

În Olanda, de exemplu, se extrag la greu gaze (nu cumva să se ajungă la criză), iar locuințele cetățenilor dintr-un oraș se prăbușesc din cauza zecilor de cutremure mai slabe sau mai puternice care au loc ca urmare a extragerii gazului. Pare că s-a ajuns la concluzia că sumele pentru despăgubirile ce trebuie plătite cetățenilor afectați sunt mai mici decât sumele de bani ce vor fi câștigate de pe urma exploatării gazului din acea zonă – cetățenii să-și ia despăgubirile și să plece sau să-și consolideze imobilele (ar fi concluzia).

Dictatura ecologică se instaurează folosind încălzirea globală ca amenințare și binele comun ca pretext.

De exemplu, creșterea vitelor / pășunatul trebuie interzise pentru că balega de vacă dăunează mediului prin emisii de dioxid de carbon, dioxid care conduce (pe lângă multe altele) la încălzirea globală. Mașinile electrice sunt mai „prietenoase” cu mediul decât cele cu benzină sau motorină – supersonicele (avioanele de linie sau de război) pot folosi combustibil fosil în continuare, la fel și rachetele prin care sunt lansați în spațiu mii și mii de sateliți comerciali, militari etc.. Pentru a avea câmpuri de eoliene e nevoie să împingă animalele de pe pășuni.

Și tot așa...

Toate cele de mai sus – și altele – au loc în state considerate democratice (democrație liberală sau occidentală).

Democrația totalitară

Termenul „democrație totalitară” (un fel de dictatură) a fost popularizat de istoricul Jacob Leib Talmon în cartea sa „Origins of Totalitarian Democracy” (ediția din 1952) – expresia au folosit-o și alții înainte, și după. Talmon se referă la transformarea unui stat în care valorile tradiționale și credința modelează rolul guvernului astfel încât utilitatea socială să aibă prioritate absolută (orice pentru „binele comun”, altfel spus; „binele comun” fiind hotărât de guvern, cu sprijinul majorității).

În democrația totalitară sistemul de guvernare e alcătuit tot din reprezentanți aleși – cetățenii au drept de vot, dar participarea lor e slabă sau lipsește cu desăvârșire în ceea ce privește luarea deciziilor care le afectează viața.

Caracteristici ale democrației totalitare

1. În democrația totalitară „suveranitatea teritorială exclusivă” este un drept al „conducătorilor”. Guvernul are puterea deplină de expropiere și pe cea de impunere – dreptul de control asupra a tot și asupra tuturor.

Fără sprijinul cetățenilor menținerea unei astfel de puteri absolute necesită suprimarea în forță a oricărui element disident; e permis numai ceea ce vor guvernanții. În statul democratic totalitar formarea voinței politice se face prin constrângere, spre deosebire de statele cu democrații liberare unde voința politică e formată prin convingere.

2. În statul cu democrație totalitară guvernanții își maximizează controlul asupra vieții cetățenilor utilizând rațiunea duală a voinței generale („binele public”, adică). „Elita” politică, economică, militară este cea care interpretează voința generală pentru a se potrivi propriilor interese. Se urmărește ca fiecare cetățean să contribuie la „binele comun” prin ceea ce știe să facă cel mai bine (agricultorul nu conduce trupele, generalul nu conduce plugul).

3. Cetățenii unui stat democratic totalitar, chiar dacă sunt conștienți de neputința lor, își pot susține – în majoritate – guvernul care promite ceea ce ei își doresc, indiferent câte minorități au de suferit.

4. Talmon scrie că în democrația totalitară libertatea este ceva realizabil doar pe termen lung și numai prin efort colectiv – scopul politic pentru ordine supremă și armonie supremă conduce la libertatea supremă.

Abordând fiecare aspect al vieții cetățenilor săi, guvernanții din statul democratic totalitar au puterea de a se asigura că toate nevoile materiale ale acestora sunt satisfăcute din prima zi de viață și până în ultima, cetățeanului cerându-i-se să-și îndeplinească rolul său (oricare ar fi acesta) în măsura posibilităților personale.

În democrația liberală, libertatea este ceva ce poate și ar trebui să fie realizată de individ pe termen scurt, chiar și în detrimentul unor lucruri precum bunăstarea materială sau sănătatea; individul nu vrea să fie „ghidat” și „controlat” de guvern în toate aspectele vieții, ci vrea să facă ceea ce își dorește, ceea ce poate, ceea ce crede că e bine pentru el – în limitele legii. În democrațiile liberale individul nu-și dorește susținerea financiară de la stat, ci vrea libertatea de a-și realiza singur veniturile, fără toate constrângerile unui guvern totalitar.

5. Talmon consideră că în democrația totalitară se urmărește un adevăr politic absolut, perfect, către care sunt conduși toți indivizii rezonabili. Se susține nu doar că niciun individ nu poate ajunge în mod independent la acest adevăr politic absolut, ci și că este de datoria și responsabilitatea lui să-și ajute compatrioții să-l realizeze. Orice activitate publică sau privată care nu se îndreaptă spre acest scop nu e utilă, e pierdere de timp și bani deci trebuie eliminată („afaceri neesențiale”, altfel spus) – în acest sens, eforturile economice și sociale care tind să consolideze colectivul sunt considerate valoroase, în timp ce educația și religia – care tind să dezvolte individul – sunt văzute a fi contraproductive. Nu poți fi în același timp cetățean și creștin, scria Talmon.

Mao Shoulong, profesor de politici publice la o universitate din China, numește democrația totalitară „democrație orientată spre egalitate” și este de părere că drepturile și libertățile oamenilor nu trebuie să fie îngrădite de tradiții și aranjamente sociale. Mao consideră că susținătorii democrației liberale („democrația occidentală”) au o atitudine negativă față de termenul „totalitarism” și cred că forța nu e un mod adecvat de a atinge un scop, indiferent de valoarea acestui scop. Altfel spus: constrângerea e permisă (și de dorit) pentru obținerea „binelui comun”.

Acest profesor mai susține că „democrația orientată spre egalitate” recunoaște valoarea libertății dar că libertatea nu poate fi atinsă prin eforturi individuale, ci prin eforturi colective. În „democrația orientată spre egalitate”, susține Mao, este accentuată valoarea egalității față de libertățile individuale; în „democrația orientată spre libertate” se ajunge să se renunțe la egalitate.

Unii critici ai ideilor lui Mao susțin că egalitatea și drepturile individuale sunt inseparabile – nu pot există unele fără altele; alții susțin că egalitatea poate fi asigurată doar printr-o constrângere continuă.

Într-o „democrație liberală” statul nu este o instituție absolută, iar între alegerile electorale indivizii sunt liberi să-și trăiască viața în căutarea propriei fericirii – în limita legilor elaborate de aleșii lor, aleși care sunt supuși unor forme de presiune socială: protestul public, petiția, referendumul, inițiativa legislativă etc. și, în final, înfrângerea electorală dacă nu reușesc să țină seama de opiniile celor pe care îi reprezintă.

În democrațiile totalitare statul este absolut, guvernanții sunt cei care știu ce este mai bine pentru cetățeni; individul nu este cu adevărat liber pentru că nu participă constant la guvernare, ci doar votează, el neputând să pună presiune pe reprezentanții săi atunci când observă că aceștia nu îi slujesc interesele.

De la democrația totalitară la oligarhie („puterea celor puțini”) e doar un pas.

În unele zone ale lumii câștigă teren o combinație a statului cu alte forme de putere: organizațiile religioase, dar mai ales se observă încurajarea unei relații simbiotice între guvernarea tradițională și sistemul de guvernare „privat”, reprezentat de corporații ("oameni de afaceri") – altfel spus, crește puterea politică a corporațiilor.

Pe ici-colo se observă creșterea masivă a cheltuielilor militare și a celor pentru supraveghere, privatizarea universităților, privatizarea asigurărilor sociale, controlul mass-media s.a.m.d.

Continuând astfel e posibil să se ajungă la transformarea unor societăți relativ libere în variante ale regimurilor extreme din secolul trecut (e de părere – în mai multe cuvinte - Sheldon S. Wolin).

Pe scurt:

Democrația totalitară se instaurează prin manipulare. E instaurată prin votul popular entuziast al majorității care se lasă amăgită de promisiuni și gargarisme cu privire la siguranța personală, securitate națională, bunăstare generală, armonie socială și altele de gen. Cetățenii cedează administratorilor statului, de bună-voie, propriile libertăți.

Cei care-și cedează mai toate drepturile pentru morala supremă, justiția socială, binele colectiv e clar că nu sunt interesați de o democrație liberală, ci vor „libertate, egalitate, fraternitate” (de ghilotină uită mai mereu).

Tirania involuntara

În noua dezordine mondială pe care o detectăm la fiecare privire aruncată, cu atenție, în jurul nostru observăm că democrația este tot mai eclipsată și oamenii tot mai încătușați. Consecințele interacțiunii dialectice dintre consumerism și război sugerează forme noi și surprinzătoare ale tiraniei involuntare, pe o gama extinsă de la consumerismul care constrânge la nivel invizibil până la un barbarism cât se poate de palpabil. Tirania e indirectă, în consumerism, adeseori chiar prietenoasă.

Cătușele și temnicerii au fost instrumentele grosire pe care le folosea în trecut tirania; dar civilizația epocii noastre a perfecționat până și despotismul (...) Monarhii au exercitat o opresiune materializată; republicile democratice ale timpurilor prezente au făcut din ea o afacere în întregime a minții (...) Trupul e lăsat liber, iar sufletul este înrobit - afirmă Alexis de Tocqueville în1838 (v. „Despre democrație în America", Ed. Humanitas, 1995).

Piețele lasă bunurile publice în seama intereselor private, subordonând comunitățile și bunurile anumitor indivizi și intereselor acestora. Fondul Monetar Internațional (F.M.I.) și Banca Mondială (Banca pentru Reconstrucție și Dezvoltare), de exemplu, promovează piețele dar nu se prea deranjează să promoveze și democrația. Nu o dată au sacrificat echilibrul civic și egalitatea socială pentru scopuri strict economice, ca privatizarea și comerțul liber, impunând democrațiilor fragile terapii economice de șoc care, deși convin strategiilor de investiții ale națiunilor membre (și, mai ales, ale băncilor membre), garantează și resentimente populare și generează o nostalgie pentru vechile măsuri de siguranță ale comunismului (despre care azi se știe – sau ar trebui să se știe – că sunt dezastruoase). Acordurile de gen G.A.T.T. (1947), menite să reglementeze unele piețe, par ok deoarece plasează puterea unor colectivități de națiuni. Organizația Mondială a Comerțului (O.M.C. - Consiliul Concurenței, în care G.A.T.T. s-a „transformat" în 1995), de exemplu, impune națiunilor individuale un „majoritarism internaționalist”, fapt ce compromite capacitatea statelor individuale de a-și reglementa propriile economii, dar se presupune că o face în numele justiției globale distributive și al binelui public transnațional, ceea ce ar putea însemna că un stat/mai multe state cedează oficial puterea unor guverne străine. Într-un fel, acordul O.M.C. legitimează inclusiv exploatarea a milioane de copii pentru că unitățile de producție din statele semnatare sunt determinate de competiție și profituri să caute piețe ale forței de muncă ieftine, unde exploatarea e endemică și reglementarea e mai mult teoretică.

Consumul a devenit un mod de viață și cetățenii sunt încurajați să convertească vânzarea și cumpărarea bunurilor în ritualuri, să caute satisfacția spirituală, a orgoliului, în consum: „depășește-ți limitele, fi mai bun, fii cel mai bun și (pe cale de consecință) vei avea mai mulți bani” = vei putea consuma pe săturate.

Bunele intenții ale guvernelor (de orice culoare politică) ale producătorilor, vânzătorilor etc. de te miri ce sunt o formă de tiranie – pentru (mai) binele nostru trebuie să vrem, să avem să..., toți ne vor binele (ar fi bine să nu ni-l lăsăm luat). Suntem bombardați cu ce să facem pentru a ne fi bine. Avem posibilitatea/dreptul de a alege dintre o mie de medicamente, de exemplu, dar pare că nu mai avem posibilitatea/dreptul de-a alege să nu alegem vreun produs, vreo idee. Oamenii sunt bombardați cu felurite „asta da”, „asta ba”. Asta-i corect, asta nu-i corect; asta-i normal, asta nu-i normal... Raportat la care standard universal valabil recunoscut?

Controlul nașterilor, pentru a evita „suprapopularea” planetei, e o formă de tiranie îndreptată în special împotriva femeilor. Paul Ehrlich (biolog la Standford), se dădea demograf și economist și unii se uitau în gura lui când își afirma, probabil, prejudecăți personale: în anii 1970 și 1980 sute de milioane de oameni vor muri de foame ("The Population Bomb", 1968, scrisă împreună cu nevasta lui, Anne, care – ce surpriză! - n-a fost recunoscută drept coautoare). În țările sărace se „optează” pentru avort și/sau sterilizarea populației, în țările bogate pentru interzicerea avorturilor și/sau încurajarea nașterilor prin oferirea de stimulente financiare la naștere și în primii ani de viață ai copiilor, prin inseminare artificială cu (sau fară) posibilitatea de-a alege genele viitorului copil...

Până și oamenii din triburile din junglă sau deșert sunt hărțuiți cu propunerea de a se muta „în rândul lumii”, în „civilizație”, pentru un trai (și un control guvernamental) mai bun.

De-a lungul timpului, nici războaiele împotriva terorismului și nici cele împotriva bolilor n-au făcut lumea mai sigură, ci doar au îngrădit tot mai mult alegerile oamenilor.

Nici politica mărfurilor de consum, nici politica resentimentelor nu promit o libertate reală; amestecul celor două nu promite decât o sclavie nouă, poate puțin mai subtilă. (Benjamin R. Barber, „Jihad vs McWorld”, ed. Incitatus, București, 2002)

Fapt divers. Banca Mondială e mai puțin preocupată să creeze un mediu durabil sau să construiască economii naționale solide în statele debitoare pe care le asistă, decât să asigure un teren de joc deschis (deși în niciun caz nivelat) pentru afacerile internaționale. Împrumuturile ei duc adesea clienții (care sunt statele) la faliment.

Image by PIRO4D from Pixabay

Democrația in pandemie

Această criză de sănătate publică a adus cu sine o serie de limitări de drepturi și libertăți în toate statele lumii - statele aflate sub regim totalitar sunt și mai mult afectate decât cele pe care le numim democratice. În state precum Rusia, Turcia, China, Arabia Saudită unde, practic, puterea politică o are un singur om, măsurile luate servesc interesele politice ale acestor conducători. Și în statele democratice au fost luate hotărâri prin care sunt îngrădite anumite drepturi, și aceste restricții e posibil să continue și după criză. În state precum Ungaria și Polonia (în Europa) acest risc este foarte mare. Nici în ceea ce privește România nu aș fi foarte liniștită. Zilele trecute, premierul a rostit ceva extrem de…ciudat: “Parlamentul nu există”  - în contextul în care parlamentarii “lucrează de acasă” și i-au făcut o invitație în Parlament. Numai autocrații vorbesc “direct cu poporul”. Parlamentarii români sunt acasă pentru că așa… zic ordonanțele militare.

Citez: Eu am anunțat, unde să mă duc la Parlament, că parlamentarii stau acasă și nasc tot felul de inițiative... Eu informez periodic cetățenii cu privire la măsurile luate. Parlamentul nu există. Când se va relua activitatea parlamentară și printr-o procedură parlamentară sau constituțională voi fi invitat la Parlament, cu siguranță că voi fi prezent, a spus Ludovic Orban. (sursa: digi24) In mintea lui pare că parlamentul e dizolvat.

De curând, un proiect de lege controversat - autonomia Ținutului Secuiesc - a trecut tacit de camera deputaților, fapt care denotă o indiferență crasă a politicienilor (de toate culorile), și nu doar în criză extraordinară, pentru că proiectul a fost depus la Cameră înainte de Crăciunul din anul 2019 (dar nimeni nu s-a deranjat să-l dezbată cu adevărat (și să-l respingă). Oricum, având în vedere Constituția, o astfel de lege nu ar putea intra în vigoare chiar dacă parlamentarii ar dormi pe ei în continuare. Cu asemenea parlamentari, însă, în situații de criză ne putem aștepta la orice. Să nu uităm că din Partidul Național Liberal fac parte azi cei din partidul democrat liberal, care au adus Ro intr-o stare jalnică atunci când au guvernat, iar Partidul Social Democrat este fostul Front al Salvării Naționale înființat de Iliescu și acoliții lui.

În situații de criză precum cea pe care tocmai o trăim există un mare risc ca în anumite state să fie accelerată eliminarea controlului instituțiilor democratice asupra puterii anumitor politicieni. Autocrații, în special, vor specula actuala criză, dar și acei politicieni care vor să-și elimine rivalii politici pe căi nu tocmai democratice. Fiind o criză la nivel global fiecare stat își vede de ale lui și mai puțin e atent la ce se întâmplă în lume. Cele mai amenințate națiuni sunt cele unde puterea politică e concentrată în mâinile unui singur om sau în cele ale unui grup restrâns. Toate guvernele au luat măsuri extraordinare în ideea de a-și proteja cetățenii, dar aceste măsuri ar putea rămâne pentru mult-mult timp de acum înainte, ceea ce - clar! - nu este de dorit. Între aceste măsuri extraordinare se numără restrângerea dreptului la libera circulație, interzicerea adunărilor publice (implicit a protestelor), amânarea alegerilor electorale în anumite cazuri. Sistarea activitățîi economice în foarte multe sectoare poate conduce la sărăcie în cazul unor oameni și încărcarea sistemului ajutoarelor de stat.

Pandemia oferă un paravan celor care vor să forțeze regulile democrației și să le impună pe cele ale autocrației.

În state pecum Rusia, Turcia, Venezuela - dar și în Ro și nu numai - au fost impuse noi măsuri de cenzură - în ideea unei corecte informări a populației (sic!) - dar și de supraveghere și de imixtiuni în viața intimă și de familie (care exced, în unele situațîi, necesitatea pentru protejarea împotriva îmbolnăvirii). Postările considerate provocatoare sunt blocate (în Turcia au fost arestați mulți oameni care și-au exprimat opinia despre pandemie pe rețelele de socializare - aceasta înseamnă că libertatea de exprimare a început să fie pedepsită). În Venezuela, autoritățile îi arestează pe jurnaliștii și activiștii care critică pregătirile pe care statul le face pentru protejarea populației și care se ȋndoiesc de capacitatea sistemului sanitar că poate face față pandemiei. (latimes.com)

Concentrarea tuturor asupra propriei salvări poate conduce la prăbușirea unor instituții independente și apariția unor sisteme menite să ascundă eșecurile, nu să le expună. Consecințele unei guvernări autoritare poate conduce la un preț foarte mare pe care îl va avea de plătit întreaga lume. Modul în care statele autoritare (China, Rusia ca exemple) se laudă - și fac propagandă sistemelor lor autoritare sub care criza a fost învinsă repede și ținută sub control - îi poate aduce pe unii în situația de a crede că dictatura este cel mai bun regim politic dacă vrem să supraviețuim ca nații.

Extinderea controlului politic asupra mass-media este un pericol real: libertatea presei este amnințată. Jurnaliștii nu mai au acces la informații de interes public, nu au dreptul să publice anumite opinii ș.a.m.d.. S-a instituit și un control mai riguros al Internetului, al rețelelor sociale… Criticile împotriva politicienilor riscă să devină infracțiune - delict de opinie. Cei care răspȃndesc informații false despre acest coronavirus riscă închisoarea în state precum Rusia, China sau Ungaria. Pentru informații false e bine să existe sancțiuni, dar ca informație falsă nu trebuie să fie catalogată orice informație care nu coincide cu cea venită de la autorități în mod direct sau pe canalele de presă aservite unui regim politic sau altul. În unele state nici medicii nu au dreptul să ofere informații presei sau să se plângă public despre condițiile în care sunt obligați să muncească.

Sfârșitul acestei crize de sănătate publică va pune lumea în fața unei crize economice majore, și se vor găsi argumente pentru amânarea alegerilor electorale, în anumite state libertatea presei va fi considerată un lux care nu mai poate fi permis, politicile cu privire la imigrație vor fi modificate și cine știe câte și mai câte vor apărea, mai ales că multe televiziuni, stații radio, publicații independente vor lupta din greu pentru supraviețuire.

Pandemia reprezintă o amenințare gravă pentru sănătatea publică, dar măsurile de urgență care se iau pentru combaterea pericolului pot avea și un impact discriminatoriu, cu efecte nocive pe termen lung.

Ingrădirea drepturilor civile și politice in timpul și după pandemie ar trebui să urmeze anumite principii. Freedom House le numește pe următoarele:

1. Orice restricții de urgență ar trebui să fie comunicate în mod clar, să fie adoptate într-un mod transparent, bine fundamentate în lege, necesare pentru a îndeplini un scop legitim și proporționale cu amenințarea.

2. Restricțiile de urgență care afectează drepturile de bază, inclusiv libertățile de adunare, asociere sau proteste, ar trebui să aibă o durată limitată, sub rezerva supravegherii independente, impuse și extinse numai pe baza unor criterii transparente. Persoanele fizice ar trebui să aibă posibilitatea de a solicita compensații pentru încălcarea inutilă sau disproporționată a unor drepturi în timpul crizei.

3. Programele de supraveghere, noi sau extinse, care folosesc tehnologii emergente sau colectează informații personale ale persoanelor, inclusiv cele obținute de la companii private, trebuie administrate într-un mod deschis și transparent, necesar științific pentru a limita răspândirea bolii, pe durată limitată, sub rezerva supravegherii independente și "firewalled" de la alte utilizări comerciale și guvernamentale, cum ar fi aplicarea legii și aplicarea politicilor de imigrare.
(tocmai ce am aflat la karmapolice recomandare pentru documentarul "Să ne recuperăm datele" - despre pandemie și datele personale)

4. O presă liberă este vitală în perioadele de urgență. Nu ar trebui să existe nicio cenzură de stat sau alte restricții nejustificate privind circulația liberă a informațiilor. Trebuie depuse toate eforturile pentru a oferi și menține accesul la internet și la alte platforme de comunicare. Sancțiunile penale pentru distribuirea informațiilor false nu trebuie sa fie disproporționate și predispuse la abuz și aplicare arbitrară. Guvernele ar trebui să contracareze orice falsuri prin furnizarea de informații clare, exacte și actualizate.

5. Fiecare măsură să fie luată pentru a proteja administrarea alegerilor libere și corecte, inclusiv prin ajustarea regulilor de înregistrare a alegătorilor și a procedurilor secției de votare, încurajarea votării anticipate și permiterea votului prin poștă sau a altor proceduri de vot la distanță, în cazul în care integritatea voturilor poate fi asigurată. Amânarea alegerilor ar trebui să fie doar o ultimă soluție și ar trebui să fie susținută prin lege și un consens larg între forțele politice și experții independenți.

Sursa:
https://freedomhouse.org/article/principles-protecting-civil-and-political-rights-fight-against-covid-19

Sursa foto: pixabay; autor: Yomare

Unii sunt razna. Ștampilarea obligatorie

La tv se auzea o voce de femeie care vorbea despre ștampilarea cu tuș a celor aflați în izolare sau carantină! Ceee?!!! Dau fuga să văd! Nu era o femeie, ci un primar de sex masculin (prin telefon), care spunea că vede ca fiind utilă o astfel de măsură - ștampilă sau o brățară (propunerea a făcut-o inițial pe FB, vineri, sub formă de sondaj). Aș zice: stop cadru!

În situații precum starea de urgență statele pot deroga de la Convenția pentru Drepturile Omului și pot restrânge exercitarea anumitor drepturi, dar și in astfel de situații e interzisă categoric tortura și e interzisă sclavia! Ștampilarea celor aflați în izolare e stigmatizare, e tortură psihică, pe bune! Ce fel de tuș ar trebui să fie pentru a nu se curăța după spălări repetate?! Le-ar tatua un număr? N-ar fi “bine” să le fie cusute pe haine triunghiuri negre? Sau să le atașăm clopoței, să știe populația cȃnd se apropie?

Nu va fi pusă în aplicare o astfel de măsură - e, oricum, inutilă - dar numai faptul că un individ a fost în stare să o dea pe gură mi se pare inadmisibil! Pentru cei care încalcă regulile impuse acum sunt pedepse draconice! N-ar trebui să fie la fel de grele pedepsele și pentru cei care spun astfel de prostii, pentru cei care fac abuzuri etc.?

Probabil că lui i-a venit această idee aflând că în Mumbai (India) sunt ștampilați pe mână cei care sunt în izolare! De ce nu se inspiră de la elvețienii care, cel puțin până ieri noapte, au refuzat să închidă oamenii în carantină?

Ieri dimineață am văzut o emisiune difuzată în 28 februarie (link-ul îl am de la Suzana și l-am scris la final), în care un profesor doctor la pensie discută despre panica instalată la începutul epidemiei… Între altele, și-a arătat indignarea pentru că multe state au lăudat eficiența Chinei în lupta cu virusul. Vorba lui! Cum naiba poți să lauzi niște indivizi care au bătut în cuie ușile oamenilor, i-au înfometat și chiar împușcat pentru a stopa o epidemie?! Sunt aproape sigură că reprezentantul statului chinez nu a ratificat Convenția pentru Drepturile omului! Cum să lauzi un stat dictatorial care încalcă flagrant drepturile fundamentale ale omului?! Chiar vrea cineva să se întâmple și în statele democratice așa ceva? Pentru că spre asta pare că se tinde in unele state… profitȃndu-se din plin de panica unor oameni… Și nici nu știu dacă sunt atât de mulți panicați cȃt sunt oameni care au înțeles că trebuie să urmeze niște reguli și se supun, dar pentru că niște inconștienți încalcă regulile mi se pare total absurd să îi ștampilezi pe toți!

Emisiunea:

https://www.youtube.com/watch?v=e48TnWrsGP0

sursa foto: pixabay; autor: cdd20

O nouă tehnologie s-a ivit

Compania chineză Hanwang Technology Ltd. (cunoscută și sub denumirea în engleză: Hanvon) anunță că a dezvoltat prima tehnologie prin care se poate face recunoașterea facială chiar și pentru oamenii care poartă mască (de când cu covid-19 mai toți chinezii poartă mască, deci trebuia rezolvată problema).

Și, cum e foarte cunoscut faptul - la nivelul tuturor guvernelor de pe glob - China produce și utilizează unele dintre cele mai sofisticate sisteme de supraveghere din lume, și le vinde cu succes statelor conduse tot de dictatori - dar nu numai.

La început, supravegherea de înaltă tehnologie, în stil orwellian, a fost numai într-o provincie din nord, unde sunt concentrate minorități musulmane și obligate la “reeducare”. Apoi au extins supravegherea în mai toate provinciile.

De asemenea, au un sistem sofisticat de cenzură pe internet pentru ca nicio critică despre sistemul politic să nu “intre” și să nu “iasă”. Puncte de control electronice sunt în multe zone aglomerate și există aplicații pe telefonul mobil care-i atenționează pe răi platnicii de taxe și impozite făcându-i și “de rușine” în fața rudelor, prietenilor, colegilor, vecinilor etc. Oficialii colectează toate date posibile - prin toate metodele posibile - despre toți cetățeni. Datele pe care le colectează sunt folosite pentru a determina cine trebuie reținut pentru “reeducare”.

Sunt și state care mai “ridică vocea” din când în când, dar nu se face suficient împotriva acestor încălcări ale drepturilor omului.

De ce tolerează guvernele “progresiste” toate încălcările flagrante ale drepturilor omului? Pentru că cele mai multe sunt, practic, datoare vândute acestui stat, unele prin celebrul program de construire a infrastructurii rutiere și/sau feroviare. Prin acest program chinezii ajung să aibă acces la resursele naturale ale statelor în care lucrează, iar în contracte ar fi stipulate condiții care se referă la neamestecul beneficiarului în strategia de lucru a firmei furnizoare - inclusiv în chestiunea cu respectarea drepturilor muncitorilor care lucrează. Cei care, in Ro, au refuzat contractele cu chinezii aș zice că au ales corect. Aceeași condiție: tăcerea cu privire la abuzurile statului împotriva cetățenilor trebuie să o îndeplinească și cei care vor să-și deschidă fabrici acolo.

China își folosește puterea economică pentru a-și critica criticii și e susținută și de alte state unde conducătorii au aceeași viziune privind drepturile omului: nu sunt necesare.

Organizaţia americană pentru drepturile omului, Human Rights Watch (HRW), a publicat un raport dur cu privire la guvernul Partidului Comunist Chinez. În raportul său pe anul 2020, solicită comunităţii internaţionale să se opună “celei mai brutale şi mai omniprezente opresiuni pe care China a văzut-o în ultimele zeci de ani”.

Raportul celor de la HRW e teribil.

Raportul HRW (in engleză - in limba romȃnă nu l-am găsit integral)

https://www.hrw.org/world-report/2020/china-global-threat-to-human-rights

un “rezumat” in limba romȃnă:

http://epochtimes-romania.com/news/nou-raport-acuza-china-de-atac-intens-asupra-drepturilor-omului---296508

Cum recunoastem dictatura

Când un guvern se teme de cetățeni, e democrație. Când cetățenii se tem de guvern, este dictatură. (Thomas Jefferson)

Dictatura este un regim politic in care societatea (poporul) nu mai dispune de mecanismele capabile să controleze puterea politică; in acest mod, poporul ajunge să fie condus forţat de o persoană, de un partid sau de un {alt) grup de oameni cu interese comune, interese care nu au legatură cu bunăstarea cetăţenilor unui stat, limitările constituţionale neexistând intr-un regim politic dictatorial.

Dictatura este o formă de conducere care poate să apară in orice sistem politic sau social; este o formă maximă de autoritarism. Dictatura este văzută de non-dictaturi ca fiind periculoasă și crudă din cauza modului în care dictatorii tind să-și trateze cetățenii. Pentru ca un stat să fie considerat că are un regim dictatorial trebuie ca acesta să fie condus de o singură persoană - sau de un grup restrâns de persoane - fără verificări şi control social asupra puterii.

Paşi care pot conduce spre dictatură: indiferenţa cetăţenilor, ineficienţa opoziţiei politice (şi nu numai) la hotărârile unui partid aflat la guvernare, modificarea legislaţiei astfel încât să fie avantajate unele persoane sau grupuri de persoane, diminuarea prerogativelor preşedintelui, centralizarea puterii (prin numirea unor persoane apropiate celor aflaţi la putere la conducerea instituţiilor esenţiale - cum ar fi Curtea de Conturi, Curtea Constituţională etc. in România), vehicularea ideilor că există un stat paralel sau că există forţe ostile “subterane”, corupţia instituţionalizată ş.a..

Există şi azi dictaturi. Între cele mai cunoscute (exceptând dictaturile islamice) sunt in Coreea de Nord, China, Cuba - in cazul ultimelor două există o împletire de dictatură clasică cu elemente ale economiei libere. In Rusia, după prăbuşirea URSS, s-a instaurat un fel de dictatură cosmetizată, înclinată, cumva, spre democraţie, fiind introdus pluralismul politic de tip european combinat cu marea corupţie instituţionalizată.

Dictaturile mor greu sau niciodată deoarece foarte mulţi oameni consideră că o “dictatură benevolentă” ar putea aduce beneficii societăţii prin împărţirea egală a bunurilor, in principal, şi toţi aceşti oameni sunt convinşi că intr-o astfel de dictatură vor avea, cu toţii, loc de muncă, vor fi construite autostrăzi, se va acţiona după principiile economice ale politicii de stânga şi vor fi respectate drepturile omului, nu va fi impusă cenzura ş.a.m.d. iar corupţia (o caracteristică a dictaturii) există oricum într-o democraţie slabă. Democraţia slabă este aceea in care poporul nu ia decizii in mod conştient, ci sub influenţa unor tehnici de manipulare din partea conducătorilor - o foarte valabilă tehnică de manipularea este promisiunea că poporului îi va fi mai bine dacă X ajunge la putere, promisiune care, cel mai adesea, nu se materializează pentru că nu există o bază reală. In mintea unora, într-o dictatură benevolentă scopul este dezvoltarea societăţii şi nu abuzul de putere.

Într-o dictatură sărăcia cunoaşte cote maxime deoarece conducătorii vor să ţină sub control populaţia prin alimente, medicamente, ajutoare sociale etc. - o populaţie dependentă de ajutoare de stat este uşor de influenţat.

Cum recunoaştem un dictator

Nu vom întâlni vreun dictator care să recunoască ceea ce este; dictatorii au titluri precum preşedinte, împărat, mare lider etc.. Dictator este un termen peiorativ atribuit de non-dictatori unor conducători.

Dictatorii iau decizii unilaterale care afectează statele lor nu doar pe plan intern, ci şi extern, fără a fi obligaţi să consulte vreo ramură a guvernului, sau parlamentul, pentru că nu există o altă ramura a guvernului iar - când există – in parlament majoritatea e deţinută de “oamenii dictatorului”. Dictatorii nu vor puterea politică pentru binele naţiunilor lor - deşi aşa pretind - şi mulţi ajung la putere in urma unui vot democratic mai mult sau mai puţin influenţat, prin manipularea “sondajelor de opinie”, prin intimidarea alegătorilor sau  momirea acestora cu diferite avantaje imediate sau pe termen lung pentru a asigura victoria dictatorului, dar pot ajunge la putere şi prin violenţă şi/sau ameninţări având formată, in prealabil, o structură de putere. Dictatorii profită de putere pentru propriul beneficiu, pentru benficiul familiilor lor şi al aliaţilor politici apropiaţi.

Cultul personalităţii e caracteristic întotdeauna unui dictator. El e cel mai deştept, munceşte cel mai mult pentru binele naţiunii, el are întotdeauna dreptate, nicio hotărâre nu se ia fără aprobarea sa şi cei care îndrăznesc să ia hotărâri “pe cont propriu” sunt concediaţi, demişi etc. fără discuţii. Dictatorul îşi doreşte şi susţinerea mass-media, pe care o va controla - cine se împotriveşte dispare. Mass-media obedientă face dictatorului un profil de excepţie menit să contureze in mintea consumatorilor de media ideea că omul respectiv este singurul care poate aduce prosperitate naţiunii; orice critică ar apărea pe undeva va fi aspru pedepsită, prin discreditarea celor care îndrăznesc să aibă altă opinie şi chiar prin întemniţare. Dictatorul va pretinde o legislaţie care să interzică jurnaliştilor - in special - să critice “oamenii politici” referindu-se, de fapt, numai la el.

Cercetătorii au constatat că dictatorii nu sunt răi prin definiţie, dar au unele trăsături nefericite de personalitate. Ar putea avea fantezii de putere nelimitată, frumuseţe, genialitate, de slavă şi dominaţie asociate cu lipsa de empatie; dictatorii sunt narcisişti.

Dictatorii pot fi aleşi de o mare parte a populaţiei dar coaliţia lor câştigătoare este, de regulă, foarte mică şi depind de relativ puţini oameni pentru a se menţine mai apoi la putere. In multe state, numărul de persoane care au un cuvânt real in alegerile electorale este destul de mic, şi din acest număr mic rezultă, uneori, ceea ce majoritatea populaţiei nu-şi doreşte - e unul dintre momentele in care indiferenţa majorităţii e dăunătoare pentru viitorul unei naţiuni (votul obligatoriu nu e caracteristic democraţiei).

Când depinde de sprijinul unor foarte puţini oameni pentru a accede la putere sau pentru a o păstra, modul eficient de guvernare pentru un dictator este corupţia, mituirea, şantajul ş.a.m.d. Loialitatea unui număr relativ mic de oameni - care pot certifica  succesul - poate fi asigurată şi plătindu-i, nu doar şantajându-i, iar cheltuirea banilor publici nefiind controlată prin instituţii abilitate aceşti bani pot fi folosiţi fără probleme in interesul unui grup restrâns, de regulă.

Tehnici de influenţare a opiniei publice

Principalele tehnici de influenţare ar fi:

1. discursul politic (ideologic),

2. filosofia politică a regimului care promite, in primul rând, un trai mai bun,

3. mass-media ca loc de propagare al doctrinei,

4. cultul personalităţii unui lider carismatic, susţinut necondiţionat,

5. mirajul unei lumi noi mult mai bună decât cea existentă.

Toate aceste tehnici se găsesc integrate in însăşi acţiunea politică a oricărei mişcări socio-politice.

Într-un regim democratic există pluralitatea discursului politic, a opiniilor cetăţenilor in general, fie că sunt jurnalişti, votanţi sau… băgători de seamă.

Într-un regim totalitar - sau care tinde spre totalitarism - discursul politic e restrâns la câteva teme preferate de regim şi, in general, exact aceleaşi teme, idei, sunt expuse de mai multe persoane - e modul prin care mulţi vor ajunge să creadă că dacă atâţia oameni spun acelaşi lucru acesta este şi adevărat, benefic; indicaţiile respective trebuie ascultate şi urmate.

Şi liderii democratici şi dictatorii folosesc tehnici ale limbajului pentru a-şi promova opiniile dar există o mare diferenţă: într-un regim democratic liderul poate fi ascultat dar nu e obligatoriu să fie şi urmat (orice altă opinie fiind discutată), pe când într-un regim dictatorial cuvântul dictatorului devine lege prin intermediul propagandei şi aparatului de stat. Despre regim democratic şi dictatorial se poate discuta şi la nivel de organizaţii politice (cum ar fi partidele).

Propaganda reprezintă totalitatea tehnicilor prin care puterea politică urmăreşte realizarea unei imagini despre o anumită realitate. Printr-un aflux de informaţii care vine din partea unui singur emiţător şi e îndreptat către mai mulţi receptori se poate contura o imagine care nu are vreo legătură cu realitatea; sunt doar cuvinte care se repetă mereu şi mereu, altfel aşezate in fraze dar spunând acelasi lucru, cu regularitate - la un moment dat devin fapte sau sunt declarate fapte. Un astfel de limbaj ascunde intenţia de a capta audienţa cu orice preţ dar este şi o dovadă a sărăciei de limbaj şi de idei.

Manipularea presupune antrenarea, prin mijloace de influenţare psihică, a unui grup uman, o comunitate sau o masă de oameni la acţiuni al căror scop aparţine unei voinţe străine de interesele lor. Pot fi manipulate fotografii, discursuri, fapte etc..

Persuasiunea reprezintă acţiunea, darul sau puterea de a convinge pe cineva să creadă, să gândească sau să facă un anumit lucru.

Dezinformarea presupune inducerea în eroare cu o informaţie falsă.

Intoxicarea presupune influenţarea în mod insidios a spiritelor pentru a le face sensibile la propagandă, a demoraliza sau a deruta prin difuzarea de ştiri false.

*

Sunt multe de scris dar mă opresc aici.