De Martisor, traditie

De Martisor, la Întâi Martie, se oferă mărțișoare!

Ce este un mărțișor?

In trecutul îndepărtat, mărțișorul era considerat o amuletă cu puteri de protecție solară, aducătoare de frumusețe și fertilitate. La origini era o monedă - de aur sau argint - la care se atașa un șnur împletit din fire albe și roșii (sau albe și negre), iar mai apoi a fost făcut din mici pietre de râu vopsite in alb și roșu, înșirate (prinse) pe o ață. Azi, in loc de monedă sau pietricele, la aproape orice se atașează firul alb-roșu și se numește mărțișor.

Mărțișoarele erau purtate până când înfloreau copacii și apoi erau agățate de crengile acestora, dar, in funcție de zonă, erau purtate (in Dobrogea, de exemplu) până la sosirea cocorilor, când erau aruncate în aer - primeau, astfel, o fericire înaripată.

Fiecare obiect la care e atașat un șnur alb-roșu simbolizează ceva.

Semnificația mărțișorului

Albul reprezintă puterea masculină, longevitatea; roșul reprezintă spiritul feminin, fertilitatea.

In vremea când mărțișoarele erau pietricele vopsite in roșu și alb, roșul simboliza sângele, soarele și viața - femeia; albul simboliza claritatea apelor - bărbatul. Șnurul alb-roșu simboliza armonia celor doi.

Se spune că cine poartă mărțișor va fi ferit să fie ars de soare vara, va fi sănătos și frumos ca florile de primăvară, va fi norocos, ferit de boli și deochi.

Cine poartă mărțișor

Inițial, se spune că mărțișorul era purtat de persoanele sensibile - copiii sau fetele tinere - pentru a atrage sănătatea, norocul, fericirea.

Tradiția generală este acum că fetele și femeile poartă mărțișor, iar bărbații sunt cei care le oferă.

In zona Moldovei exista obiceiul ca mărțișoarele să fie oferite, la întâi martie, de fete băieților, urmând ca în 8 martie băieții să fie cei care oferă fetelor mărțișoare.  (am auzit la tv că se mai practică obiceiul).

Obiceiul in țări apropiate

In Bulgaria există Martenitsa - șnururi sau ciucuri alb-roșii, care simbolizează iubire, sănătate, fertilitate. Și animalelor li se leagă un fir roșu-alb. Bulgarii au și două păpuși, confecționate din fire de lână: una albă, masculină, care semnifică longevitate, putere, puritate, fericire, și una roșie, feminină, simbolizând sănătate, viață, fertilitate.

In Albania există Lidhka - e purtat numai de copii, la fel ca în Macedonia, după 14 martie, până la apariția primelor rândunele, apoi e agățat de crengile unui copac pentru a alunga spiritele rele.

Intr-un demers comun, România, Bulgaria și Macedonia vor să introducă tradiția mărțișorului in patrimoniul cultural al UNESCO. 

Didi e plecata cu Sorcova AEC 17

Didi a plecat cu Sorcova când a văzut primele mele încercări de a confecționa ceva din fășiile de hârtie descoperite în cuibul 17 (ratacit aici parea un bumb mic si verde) din bradul-calendar pentru Adventul Exploratorului Creativ. Nici eu nu mai am mult și plec cu cercul (îl voi impodobi, sa creada lumea ca e o sorcova... progresista).

Prima data am încercat sa fac o petala în stil quilling. Uuups! Fâșia fugeaaaa de parca ar fi fost obligata sa plătească pentru păcatele mele.

M-am gândit la o felicitare cu brăduț din aceste fâșii – am văzut undeva pe net. Am fost inspirata ca nu am lipit direct pe carton de felicitări! 

La fel de inspirata am fost și când n-am lipit direct pe carton pentru felicitări ceea ce-mi propusesem să fie o stea sau un fulg de nea (ca și cum ar fi totuna – dar n-ar fi prima data când ii zic stea fulgului de nea; bănuiesc, totuși, ca nu se simte jignită steaua și nici fulgul de nea nu se simte jignit). 

A treia oara am fost mai inspirata și am reușit o floare! 

Mi se pare chiar drăguța, confecționată din fâșii lipite în forma de petale și trei zulufi – în mijloc e o bulina aurie din cuibul 10 al bradului-calendar. Am atașat o agățătoare (din fășie de hârtie) și gata floarea de agățat în brad – dar au mai rămas fâșii. Și-atunci mi-a venit ideea unei sorcove!

Am luat un bețișor pentru frigărui, am ondulat fâșiile folosind foarfeca (latul), apoi le-am prins de bețișor. Mai apoi, am înfășurat pe bețișor alte fâșii de hârtie. Și gata sorcova! Didi a luat-o și-a plecat la colindat înainte de a fi momentul pentru sorcovit.

Mersul cu Sorcova

E un obicei vechi-vechi, afirma etnografii, și e practicat în prima zi a anului, în special de copii.

La început, Sorcova era o crenguță înmugurită de măr, corcoduș, gutui sau vișin care se punea în apa de Sfântul Andrei și până în prima zi a anului (de Sfântul Vasile) era înmugurită (înverzită).

Cu aceasta ocazie se urează de sănătate, de putere, de tinerețe celor care sunt colindați, prin atingerea ritmica a Sorcovei de umărul gazdei. Nici animalele, păsările de curte, vacile, oile etc. nu sunt omise de la urări.

Sorcova era considerată o bagheta magică prin care celor sorcoviți li se dădea sănătate și putere.

Textul colindului Sorcova diferă ușor în funcție de regiune. 

Nota. Fotografiile sunt editate in programul experte.com (redimensionari s.a.) si in photocollage.com pentru ca nu mai pot accesa programul preferat: online image editor (eroare de timp, zice: site-ul s-a incarcat tarziu) Un nou motiv de intarziere, pana am gasit altele si m-am obisnuit cu ele.

Cu bucurie, sanatate si toate bune sa petreceti Craciunul! 

Sa ne bucuram de darurile care ni s-au dat!

❤ Craciun binecuvantat!  ❤

Adormirea Maicii Domnului

În fiecare an, în ziua de 15 august, creștinii ortodocși, romano-catolici și greco-catolici prăznuiesc Adormirea Maicii Domnului (Sfânta Maria Mare). În Biserica Romano-Catolică se numește Înălțarea la cer a Sfintei Fecioare. În Biserica Anglicană se numește Sărbătorirea Binecuvântatei Fecioare Maria.

În Biserica Catolică, sărbătoarea este celebrată și printr-o procesiune religioasă cu statuia Sfintei Fecioare, și e urmată de sărbătoarea din 22 august, Încoronarea Sfintei Fecioare Maria ca regină.

De ce data de 15 august a fost aleasă pentru sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului

Bizantinul Flavius Mauricius Tiberius Augustus (cunoscut sub numele Mauriciu/Maurikios), care a fost împărat între anii 582 – 602, a fixat – pe cuprinsul întregii biserici bizantine - data de 15 august pentru Adormirea Maicii Domnului (Koimesis = a adormi). El a fost cel care a rezidit Biserica Maicii Domnului din Grădina Ghetsimani (anul 598). La sfârșitul secolului al VII-lea a fost aleasă aceeași zi și de Biserica Romană.

Altă sursă, profesorul Tarciziu-Hristofor Șerban, afirmă că data de 15 august a fost aleasă în secolul al V-lea, la puțin timp după Conciliul din Efes (431) – Sinodul III Ecumenic - deoarece coincide cu consacrarea la Ierusalim a primei biserici dedicate Mariei, mama lui Isus, fiul lui Dumnezeu - biserica Mormântului Sfintei Fecioare.

Sărbătoarea din 15 august punctează sfârșitul anului bisericesc (liturgic), iar sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului (8 septembrie, Sfânta Maria Mică) marchează deschiderea acestuia.

Adormirea Maicii Domnului cea mai veche sărbătoare închinată Sfintei Fecioare Maria

Adormirea Maicii Domnului a fost prăznuită de Biserica creștină încă din primele secole. Strămutarea ei la cer e atestată încă din secolul al II-lea de un ucenic al apostolului Ioan, Leuciu. Unele studii relativ recente despre scrierile apocrife, ca și săpăturile arheologice din Palestina, au confirmat că Dormitio Virginis sau Transitus Mariae a lui Leuciu era un panegiric iudeo-creștin care se citea la mormântul Sfintei Fecioare din Ghetsimani cu ocazia sărbătorii Înălțării sale la cer – spune preotul profesor Eduard Ferenț.

În secolul al V-lea, sărbătoarea exista în Siria, fiind menționată în documentele vremii, când cultul Maicii Domnului începe să se dezvolte foarte mult, mai ales după Sinodul III Ecumenic, care a hotărât că Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu (Theotokos). Tot atunci a fost hotărâtă și învățătura dogmatică despre cinstirea Fecioarei Maria, omul prin care Dumnezeu s-a făcut om.

Locul de origine al sărbătorii este probabil Ierusalim, orașul sfânt, unde, aproape de Grădina Ghetsimani, se află mormântul Maicii Domnului și biserica zidită pe acest mormânt.

Odată ce sărbătoarea a devenit oficială în calendarele bisericești s-au răspândit și povestirile despre viața și faptele Fecioarei Maria, prin predici, doctrine și arta religioasă.

Fecioara Maria și Biblia

În Biblie (Noul Testament) nu se face vorbire despre viața Fecioarei Maria și nici despre ce s-a întâmplat cu ea după moartea, Înălțarea și Învierea lui Isus, Fiul ei – scrie doar că a fost lăsată în grija apostolului Ioan. Bineînțeles, se face vorbire despre cum a ajuns să fie mama Fiului lui Dumnezeu.

Altfel spus, nu există un fundament explicit biblic, motiv pentru care sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului nu e recunoscută și acceptată mai ales în bisericile neoprotestante. Protestanții (luteranii, reformații) arată respect Maicii Domnului, nu neapărat evlavie în sens ortodox sau catolic.

Și ortodocșii și catolicii acceptă fecioria Mariei la Bunavestire, dar catolicii au promovat oficial teza Imaculatei Concepții (Maica Domnului a fost ferită de păcatul primordial), iar ortodocșii resping această teză deși tot despre desăvârșita curățenie a Fecioarei Maria vorbesc – condiție fără de care nu ar fi existat Întruparea Domnului.

Fecioara Maria este pomenită cu numele și în Coran, lăudată (între altele) pentru că și-a aparat castitatea – numele ei arab este Miryam sau Maryam.

Motivul pentru care bisericile numite tradiționale împărtășesc credința Ridicării la Cer a Maicii Domnului este teologic și e fundamentat pe credința în Învierea lui Isus Hristos din morți și Înălțarea la dreapta Tatălui ceresc. De exemplu, în unele fragmente ale Epistolelor Sfântului Apostol Paul către creștinii din Tesalonic: dacă noi credem că Isus a murit și a înviat, la fel, prin Isus, Dumnezeu îi va aduce pe cei adormiți împreună cu el. Tema e reluată în Epistola către Romani: Și după cum toți mor în Adam, tot la fel, în Hristos, toți vor fi readuși la viață. Dar fiecare la rândul lui: cel dintâi Hristos, după aceea cei care sunt ai lui Hristos (...) Dacă acest adevăr de credință este valabil pentru toți cei care cred în învierea lui Isus Hristos, Biserica a considerat că și adormirea și înălțarea la cer a Mamei Fiului lui Dumnezeu se înscriu perfect în această viziune, și că, celebrând în mod solemn cele întâmplate Sfintei Fecioare Maria, ea întărește în noi convingerea că și noi vom avea parte de o înviere și de o ridicare în slavă alături de Isus Hristos, explică preotul profesorul Tarciziu-Hristofor Șerban.

Despre Adormirea Maicii Domnului în Tradiție

Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție sunt izvoarele revelației dumnezeiești și se completează reciproc – ceea ce nu e scris în Scriptură este înmagazinat în Tradiție. În ceea ce privește copilăria lui Isus Noul Testament este destul de vag la fel și despre viața și sfârșitul Maicii Domnului – amănunte despre acestea sunt regăsite în cărțile apocrife sau evangheliile apocrife, cărți pe care reprezentanții Bisericii nu le-au înscris în Biblie în perioada primară, când au avut loc primele lupte dogmatice.

Unele dintre aceste cărți – afirmă cunoscătorii – au valoare liturgică și dogmatică, dar altele cuprind și idei gnostice sau fapte incredibile (cum ar fi un copil Isus răzbunător).

Pe de altă parte, sunt în aceste cărți apocrife episoade pe care creștinii ortodocși le prăznuiesc: Intrarea Maicii Domnului în Biserică (21 noiembrie) sau Adormirea Maicii Domnului.

Transitus Mariae a lui Leuciu este un document iudeo-creștin din perioada subapostolică unde sunt menționate unele evenimente:

- Maria a murit la Ierusalim, la câțiva ani după ce a murit Isus;

- Isus a venit cu un alai de îngeri, a luat sufletul Mariei și l-a dus la Arborele vieții;

- apostolii au înmormântat-o pe Maria în Grădina Ghetsimani când – consemnează Leuciu - ar fi avut loc o împotrivire a iudeilor;

- la patru zile de la înmormântare Isus poruncește arhanghelului Mihail să poarte la cer și trupul Mariei. Cu ocazia inundațiilor din anul 1972, în Ierusalim, și după unele restaurări, ar fi fost descoperit mormântul Maicii Domnului și datele arheologice ale situării mormântului corespundeau cu cele transmise de Leuciu.

Unii creștini resping Tradiția ca bază a revelației. Înainte de a fi scrise, faptele din Vechiul și Noul Testament au circulat timp îndelungat pe filiera orală – și asta înseamnă Tradiția Bisericii. Unele dintre aceste fapte au fost consemnate mai apoi în scris, altele au rămas în patrimoniul oral al Bisericii sau au fost preluate în cărți apocrife. Deși nu sunt incluse în canonul Sfintei Scripturi multe dintre evenimentele consemnate în cărțile apocrife se regăsesc pictate pe pereții unor biserici sau mânăstiri.

Reprezentarea iconografică și scrierile despre Adormirea Maicii Domnului

Moartea Fecioarei Maria formează un ciclu de scene care sunt descrise pe scară largă în arta creștină, în special în bisericile dedicate ei. Scena morții în sine se alătură uneori cu cea a Adormirii Maicii Domnului.

În arta religioasă evenimentul e fundamentat pe scrieri ale Părinților Bisericii și pe cărți apocrife.

În unele reprezentări Maica Domnului e așezată pe un pat, îmbrăcată într-un maforion (văl/mantie).

Literatura apocrifă timpurie conține mai multe versiuni ale poveștii, unele dintre ele datând probabil din secolul al IV-lea.

Legenda de Aur, apărută în secolul al XIII-lea, într-o perioadă în care devotamentul popular pentru Fecioară era intens, dă o relatare extinsă bazată pe lucrările apocrife. Subiectul a fost frecvent reprezentat din această perioadă.

Potrivit unor Sfinți Părinți și Scriitori ai Bisericii, Maica Domnului a fost înștiințată de Dumnezeu, prin Arhanghelul Gavriil, cu trei zile înainte de adormire. Aceste zile Maica Domnului le-a petrecut în priveghere, meditație și rugăciune; a împărțit hainele săracilor.

Tradiția spune că apostolii au fost aduși pe nori de la Betleem, în jurul patului unde era așezată Maica Domnului, și de aici toți ajung – ca prin minune – în cetatea sfântă, la Ierusalim.

Momentul adormirii coincide cu venirea lui Isus, care ia în mâini sufletul Maicii Sale pentru a-l urca la cer, dar nici trupul nu va rămâne pe pământ, ci va merge direct în împărăția cea cerească.

Într-o predică grecească timpurie, care celebra Adormirea Maicii Domnului, episcopul Ioan al Tesalonicului pretindea că a cules diferite mărturii ale morții acesteia. Fecioara și-a chemat rudele și prietenii să stea cu ea două nopți, să cânte imnuri de slavă, nu cântece de întristare. Primul apostol sosit a fost Ioan, și apoi au fost aduși pe nouri ceilalți, de prin toate colțurile lumii. În a doua noapte apostolul Ioan a ținut o predică, îndemnând pe toți cei prezenți să ia curaj de la Maica Domnului și să ducă o viață plină de virtute în așteptarea propriilor morți. Atunci când Domnul, avându-l alături pe Arhanghelul Mihail, a intrat în odaie Fecioara a zâmbit către Fiul ei. Domnul a luat sufletul ei și l-a pus în mâinile arhanghelului Mihail.

Apostolul Toma nu a fost prezent la înmormântare, ajungând trei zile mai târziu când, întristat, a cerut să se deschidă mormântul pentru a săruta mâinile Născătoarei de Dumnezeu. Mormântul a fost deschis dar nu au găsit decât straiele de îngropăciune, pentru că ea fusese luată de Hristos, Domnul ce devenise carne din carnea ei, pentru a o duce către locul moștenirii sale eterne, mereu vii.

În cartea Ghidul sărbătorilor românești, sunt consemnate anunțarea Fecioarei că va muri, precum și scena înmormântării. Maica Domnului s-a pregătit pentru momentul care urma: s-a închinat și a dat de pomană haine și mâncare, apoi s-a așezat în pat așteptând sfârșitul. La trecerea Ei în lumea celor drepți pomii cu roadele lor s-au unit, formând un pom uriaș care a fost purtat în fruntea procesiunii. Bostanul și porumbul au prins viață și au alcătuit un buchet impresionant din floarea-soarelui pe care l-au așezat pe sicriu. De atunci, porumbul și dovleacul se îngălbenesc de Sfânta Maria.

Înmormântarea a fost însoțită de tunete puternice, iar apostolii lui Isus au ținut slujba. Maica Domnului a fost îngropată pe Ghetsimani unde, după trei zile, apostolul Toma a venit să cerceteze locul, dar Sfânta Fecioara urcase la cer.

Legenda de Aur (Aurea)

Predica episcopului Ioan al Tesalonicului a ajuns cunoscută în Occident prin intermediul unei variante latine atribuite lui Melito din Sardis. 

În secolul al XIII-lea, Jacobus de Voragine (cca. 1230 – 13/16.07.1298, dominican, cronicar italian, arhiepiscop de Genova), a compilat mai multe povestiri creștine timpurii (scrise) în așa-numita Legendă de Aur, o colecție a vieților legendare ale sfinților mai mari ai bisericii medievale – a fost una dintre cele mai populare lucrări religioase ale Evului Mediu.

În această colecție de texte numită Legenda de Aur sunt și povestiri despre Fecioara Maria.

Jacobus se numără între primii scriitori creștini care o consideră pe Maria ca mediatoare, mijlocitoare între Dumnezeu și oameni. În viziunea lui despre trupul mistic al lui Hristos Fecioara Maria este gâtul prin care toate harurile curg de la Hristos în trupul său. Acest punct de vedere a fost împărtășit de alții – între care Bernardino din Siena și, mai recent, de Gabriel Roschini, unul dintre mariologii importanți ai secolului al XX-lea.

Jacobus de Voragine este relevant pentru mariologie (studierea vieții Fecioarei Maria) datorită numeroaselor sale predici mariane. El descrie miracolele Mariei și explică obiceiurile locale specifice în zilele de sărbătoare mariană. Majoritatea acestor tradiții nu s-au păstrat, dar lucrările lui Jacobus sunt o sursă valoroasă pentru studiul obiceiurilor mariane medievale.

Legenda Aurea (numită inițial Legenda Sanctorum) a câștigat o mare importanță în literatura hagiografică ulterioară (hagiografie = studierea vieții sfinților). S-au păstrat peste nouă sute de manuscrise (în diverse limbi); între anii 1470 și 1530 a fost cea mai tipărită carte din Europa și, probabil, cea mai citită, după Biblie.

Autorul a intenționat să adune într-un singur loc toate informațiile anterioare despre viețile sfinților și, în unele cazuri, și-a exprimat părerea de istoric asupra veridicității informațiilor, dorind să convingă de autenticitatea povestirilor sale și, în același timp, să le aducă la cunoștința tuturor, ilustrând doctrina catolică.

Versiunile lui asupra legendelor hagiografice și-au făcut loc în conștiința populară și au stat la baza a nenumărate reprezentări artistice.

Paștele verii. Calendar popular

În tradiția ortodoxă, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului e numită și Paștele verii. E precedată de 14 zile de post aspru și asceză prin care creștinul se pregătește pentru praznic. În perioada timpurie a creștinismului postul dura mai mult – creștinii din împrejurimile Ierusalimului se retrăgeau 40 de zile – pentru post și rugăciune - în corturi amenajate pe valea Cedronului.

Ziua mai e numită Sântămăria sau Uspenia (denumirea slavonă).

Ziua de 15 august marchează – în calendarul popular – momentul în care se adună ultimele plante de leac.

În această zi de Sfânta Maria Mare se marchează trecerea de la vară la toamnă.

Se spune La mulți ani sau nu cu ocazia Adormirii Maicii Domnului?

Răspunsul corect la întrebare pare a fi: depinde pe cine întrebi.

Astfel, într-o explicație, se arată că sărbătoarea e una plină de bucurie, nu una tristă. Moartea Maicii Domnului e mutare la Viață, după cum reiese și din troparul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului: Mutatu-te-ai la viață ceea ce ești Maica Vieții. Ea a fost mutată cu trup cu tot la ceruri dar, spre deosebire de Mântuitor, a fost dusă la ceruri de îngeri, nu prin puterea ei, ca Mântuitorul. Așadar, în ortodoxism, accentul căzând pe viața veșnică (moartea fiind doar o trecere, un prag) nu e greșit să spunem La mulți ani! cu ocazia onomasticii.

Pe de altă parte, în Moldova, Sfânta Maria Mare e considerată a morților, fiind pomeniți toți cei care i-au purtat numele și care au plecat dintre cei vii – nu se spune La mulți ani! în 15 august, ci în 8 septembrie, la Sfânta Maria Mică, atunci când e celebrată nașterea sa, când sunt sărbătoriți viii care-i poartă numele.

Notă. În textele consultate pentru a aduna aici unele informații am întâlnit unele contradicții și/sau greșeli. Greșelile m-am străduit să le corectez, consultând cât mai multe surse, iar peste contradicții am cam sărit, alegând să scriu ideile întâlnite în mai multe surse.

Surse online:

http://projects.mcah.columbia.edu/medieval-architecture/htm/sw/ma_sw_gloss_deathvirg.htm

https://www.avantaje.ro/articol/legenda-adormirii-maicii-domnului

https://www.gandul.ro/stiri/adormirea-maicii-domnului-cat-de-importanta-este-pentru-crestini-sfanta-maria-mare-14675688

https://en.wikipedia.org/wiki/Jacobus_de_Voragine

https://ro.wikipedia.org/wiki/Legenda_aurea

https://identitatea.ro/adormirea-maicii-domnului/

https://romania.europalibera.org/a/adormirea-maicii-domnului/31409477.html

https://www.monitorfg.ro/2019/08/12/adormirea-maicii-domnului-ce-nu-stim-despre-acest-mare-praznic/

Imagine de Dimitris Vetsikas de la Pixabay

Junii din Brașov. Portul tradițional

În Duminica Tomii (1 mai) a avut loc una dintre cele mai cunoscute activități ale Junilor: Parada călare sau „Ziua de Călări”, cum o numesc ei.

În Vinerea din Săptămâna Luminată a fost „Aruncarea în țol”:

Fotografiile le-am preluat de pe pagina Fb Brașov, orașul sufletului meu. Am uitat de Juni.

În fiecare a doua duminică din luna mai este Ziua Națională a Portului Tradițional din România.

Nu eram o pasionată a „tradiționalului” dar de când există acest „curent” ciudat prin care pare că se tinde spre „desființarea” tradițiilor și chiar a istoriei, ca și cum trecutul n-ar mai avea valoare, ca și cum „adepții” acestui curent vor să fie ei „primii oameni”, făuritorii istoriei omenirii, încerc să aflu mai multe. Sigur, exagerez un pic ceea ce se întâmplă.

E cert, nu mă pricep la costumele populare mai mult decât la tradiții, în general, dar încerc să-mi lămuresc unele chestiuni și, pe măsura posibilităților, să le mențin vii.

Eram așa de sigură că sunt destui oamenii care păstrează vii tradițiile încât mi-am zis că n-are rost să mă bag în seamă și eu, o neofită care poate doar să creadă pe cuvânt pe cei care au făcut cercetări în materie.

Ziua Națională a Portului Tradițional din România a fost instituită în aprilie 2015; în decembrie 2014 Senatul respinsese propunerea legislativă cu privire la marcarea acestei zile, dar s-a votat în Camera Deputaților, for decizional.

Portul popular românesc datează din secolele IX – X, dar mai multe mărturii există din secolul al XIV, consemnate în Cronica Pictată de la Viena, 1358, care descrie bătălia de la Posada, între regele Carol Robert de Anjou și voievodul muntean Basarab I – este reprezentat portul autentic al bărbaților: cămăși lungi, strânse la mijloc cu brâu sau centură, ițari, opinci și căciuli din bucăți de piele de oaie. (scrie pe doxologia)

Pe întreg teritoriul țării se observă ușor că albul este culoarea dominantă în costumele tradiționale. Cromatica și ornamentele, cusăturile etc. diferă de la o zonă la alta, de perioadele în care sunt purtate ș.a.m.d.

Cum scriam mai sus: nu-s o pricepută, dar am extras câteva idei despre portul popular al Junilor din Brașov. Sar peste istoria Junilor pentru că obiceiul se pierde în negura timpului. Cercetatorii au păreri diferite în ceea ce privește obiceiul Junilor. Unii aderă la teoria conform căreia acest obicei are origini ancestrale indoeuropene, iar alți istorici atribuie unora dintre ritualurile existente în obiceiul junilor origine traco-dacică sau chiar pelasgică. Mai sunt și cei care afirmă că originile acestui obicei și ritualurilor care-l însoțesc trebuie căutate în sfera de simboluri și ritualuri specifice frățiilor sau confreriilor organizate paramilitar.

Cert este că obiceiul Junilor s-a schimbat și adaptat de-a lungul a sute de ani și, în ciuda vitregiilor istoriei, obiceiul este păstrat și continuă, Junii având același loc de „retragere”: Pietrele lui Solomon, o poiană înconjurată de cinci stânci imense și o grotă atribuită legendarului rege Solomon.

Cuvântul „june” se identifică aici cu „bărbat”; s-a alăturat atributul „tânăr” pentru a se face deosebirea între cei necăsătoriți și cei căsătoriți care erau obligați să iasă din rândurile companiei în momentul căsătoriei. June (tânăr) – bătrân este o nepotrivire, dar are sens pentru că – explică istoricii – trebuiau îngroșate rândurile celor care luptau pentru apărarea ținutului (ceata Junilor Bătrâni este formată din bărbații căsătoriți).

foto din luna mai 2013

În Brașov sunt șapte cete de Juni: șase din Șcheii Brașovului: Junii Tineri, Junii Bătrâni, Junii Naționali Albi (Albiori), Junii Curcani, Junii Dorobanți – și o ceată din cetate (oraș): Junii Brașovecheni, formată din șcheienii care s-au stabilit în cetate.

Într-o broșură publicată în 1890, etnograful și folcloristul brașovean George I. Pitiș, originar din Șchei, scria despre portul Junilor: "A doua zi de Paști, adică în Lunea Paștilor, Junii se îmbracă frumos, că au să meargă pe la fete după ouă. Altădată se îmbrăcau după cum era portul pe atunci de umblau unii și cu opinci; dar acum umblă cu cizma ori și cu papuci (ghete) și cu cioareci (ițari) și cu cămașă albă și călcată, scoasă peste cioareci și cu șpențăle, pe piept cu ceaprazuri și cei cu dare de mână cu nasturi de argint, la unii suflați cu aur. Acum șpențălele sunt răscroite nemțește, dar mai înainte vreme erau făcute „sadea” adică croite dintr-una. În cap sunt Junii cu pălării și mai ales cu pălării de mătase și păroase” (fetrul era materialul preferat). (...) Cam ceva mai înainte de 1848, Junii au început să se gătească la pălării cu panglicuțe înguste, prinse cu bongoșe ori cu ață, iar vătaful și armașii purtau câte o „ruje” (cocardă). De la 1848 încoace au început Junii să poarte pe pălării câte trei panglici în trei fețe: roșu, galben și vânăt, de le coseau una lângă alta și lăsau vârfurile să atârne îndărăt. (...) De câțiva ani ungurii i-au oprit să mai poarte panglici în trei fețe împreunate pe pălărie, așa că acum îi vezi purtând care roșu, care galben, care vânăt, care și câte două feluri și așa umblă toată săptămâna cât sunt în petrecere.”

Junii Tineri

Pe baza unei reproduceri din 1832 Al. Surdu arată că în trecut Junii Tineri purtau haine obișnuite românești: cămașă albă, lungă până mai sus de genunchi, fără guler, cu mâneci lungi și largi; la vreme rea aveau cojoace și sarici; la brâu erau încinși cu șerpare late „ghintuite”, în care, pe vremuri, purtau pistoale; aveau cioareci albi, strânși pe picior și erau încălțați unii cu opinci, alții cu cizme. Purtau pălării cu borul larg și calotă rotundă. Cei mai mulți purtau mustăți mari, răsucite în sus și pletele lungi până la umeri.

Astăzi poartă cămașă albă cu crețuri, lungă până la genunchi, peste care pun un „flanel” cu mâneci, acoperit de un „laibăr” și de un șpențel (haină și jachetă) de culoare vânat-închis, cu nasturi de argint sau suflați cu aur. Cioarecii sunt albi, de dimie fină și poartă cizme indiferent de anotimp. Pălăriile sunt de catifea, împodobite cu panglici tricolore.

Ion Mușlea preciza că pentru ieșirea călări la Pietrele lui Solomon, Junii purtau doar „laibărul” fără șpențele, indiferent de vreme (obicei păstrat și azi).

Junii Bătrâni

Aceștia poartă costum identic cu cel al Junilor Tineri – fiind și aceasta o dovadă a originii comune a celor două grupuri - dar fără panglici la pălărie. În ultimul timp, exceptând șergile, membrii companiei poartă tricolorul ca panglică în bandulieră; pe piept au lentă tricolor. În vechime, „bătrânii” – adică cei căsătoriți – însoțeau alaiul așezându-se în urma grupurilor de juni, iar ca grup sub numele de „Juni Bătrâni” s-au constituit după 1877.

Junii Naționali Albi (Albiori)

În vechime se numeau „ăi albi”, deoarece costumul lor era alcătuit din veșminte albe. Junii Albiori s-au constituit în anul 1860, în contextul înființării Asociațiunii Transilvănene pentru Cultura și Literatura Poporului Român (ASTRA); cei mai mulți membri făceau parte din breslele măcelarilor și negustorilor din Șchei.

În ceea ce privește costumul, Junii Albiori au cămăși de pânză albă, scoase în afară, lungi până la genunchi și largi, în 12 clini, împodobite cu fluturi aurii și broderii în motive românești. Poartă cizme, iar pe cap o căciulă de blană albă. Inițial purtau căciulă neagră, dar pentru a se distinge de celelalte grupuri și-au confecționat căciuli albe cu „țoc”, ca la Curcani, susținute sub bărbie cu o curea, modelul ei amintind de căciula lui Mihai Viteazul care, în condițiile celor trei popasuri brașovene, a avut bune legături cu românii din Șchei.

La brâu au un chimir lat cusut cu motive naționale și numai vătaful poartă o lăibărică (vestă) albă cu găitane negre și pe margini cu cusături, țesute cu „troaca” (un „război de țesut arhaic, cu ciocănele, care a dat șcheienilor porecla de „trocari”).

Junii Curcani

Compania s-a format în anul 1879 din rândul bărbaților care locuiau „Pe Coastă”. „Curcani” corespunde companiei omonimice acoperită de glorie în războiul pentru Independența României (1877) – au luat acest nume deoarece românii din Ardeal nu puteau participa la acest război. Arătau prin aceasta că erau cu sufletul alături de ceilalți români.

Costumul Junilor Curcani seamănă cu cel al Junilor Tineri, doar că în loc de pălării Curcanii au căciuli negre cu „țoc” împodobite cu pene de curcan și susținute sub bărbie cu o curea fină.

Junii Roșiori

foto din mai 2022

Compania e fondată în 1908, prin desprindere din rândul Junilor Albiori și care, prin costum și onomastică, amintește războiul de Independență din 1877. În procesiunea festivă la Pietrele lui Solomon au costumul cel mai pitoresc: cămașă bogat brodată cu motive populare și sute (și chiar mii) de paiete din argint aurit, încinsă cu un șerpar (brâu) cusut cu mărgele și fluturi aurii. Laibărele sunt de dimie albă, cusute cu ibrișin negru sau împodobite cu găitane, pe care vătaful îl poartă pe umărul stâng, iar ceilalți Juni pe umărul drept. Portcapul de roșior cu „pampon roșu” este caracteristică lor. Unii bătrâni spun că actualele pampoane sunt date de model de Nicolae Iorga, care le procurase de la armata română cu prilejul popasului Junilor Brașoveni la București, în cadrul serbărilor din 1906.

Junii Dorobanți

În 1924 se desprind din grupul „Curcanilor”. Costumul seamănă cu cel al Curcanilor, dar Dorobanții poartă căciulă sură, ca a lui Mihai Viteazul, pe care apare stema Țării Românești.

Junii Brașovecheni

Grupul s-a constituit în anul 1922 (obținând statut juridic în 1929), din rândul românilor din Șchei stabiliți în Brașovul-Vechi, ca semn al trăirii istorice comune cu românii din Șchei. Aceștia sunt asemănători Junilor Bătrâni atât ca organizare cât și în port, doar că în loc de pălărie poartă căciulă simplă țurcană cu „țugui”.

Surse info: „Junii brașoveni și troițele lor din Șcheii Brașovului”, de pr. dr. Vasile Oltean, Editura Semne, București, 2000 și „Sărbătoarea Junilor la Paști. Obicei particular al Românilor din Șchei (Brașov)”, de G. I. Pitiș, Brașov, 1890, Reeditare Pastel, 2010.

Calendarul lunii martie

Calendaristic, primăvara începe la 1 martie; astronomic, începe la 20 martie în acest an, când are loc echinocțiul de primăvară (variază între 19-21 martie): soarele traversează ecuatorul ceresc trecând din emisfera australă a sferei cerești în cea boreală; în acel moment ziua este egală cu noaptea, apoi durata zilei (față de cea a nopții) e în continuă creștere din această zi, iar cea a nopții în descreștere, până în 21 iunie, la momentul solstițiului de vară. Descrierea este valabilă pentru latitudinile nordice ale Terrei; în emisfera sudică a Pământului fenomenul trebuie interpretat invers: în regiunile respective acest moment marchează începutul toamnei astronomice. (mai multe pe www.astro-urseanu.ro)

Martie e a treia luna în calendarul gregorian și are 31 de zile. Începe cu aceeași zi a săptămânii în Noiembrie (în fiecare an) și aceeași din februarie (excepție anii bisecți).

Unii sunt de părere că primăvară începe cu prima zi din luna martie; alții cred că începe primăvara când se sfârșesc zilele Babei Dochia (Babele), la Alexii (17 martie) și durează până în 12 iunie (de Sf. Onofrei); mai sunt cei care consideră că prima zi de primăvară este după ce trec treisprezece săptămâni numărate din ziua de Crăciun.

Din istoria calendarului

Așa cum îl știm azi, calendarul n-a fost mereu. Cu două mii și ceva de ani în urmă, pe vremea romanilor (în timpul lui Romulus), martie a fost prima lună a anului care, pe atunci, avea 10 luni: șase luni cu 30 de zile și patru cu 31 de zile, adică 304 zile. Lunile de iarnă nu erau luate în calcul deci nici denumite. Anul începea cu martie și se termina cu luna a zecea, decembrie, când era timpul recoltei în Roma. Acest calendar a fost modificat de al doilea rege roman, Numa Pompilius (în secolul al VII-lea i.Hr.) - au fost adăugate două luni: Ianuarie, după numele zeului Ianus (zeu al ușii, al sărbătorilor și riturilor de trecere și al fenomenelor de tranziție) și Februarie, de la un festival al purificării numit Februa, care avea loc în data de 15).

Pe măsura ce învățații acumulau noi cunoștințe și calendarul a tot fost modificat. În anul 45 i.Hr., Iulius Caesar a cerut o versiune revizuită de calendar și sarcina a revenit lui Sosigenes din Alexandria, matematician și astronom, care a propus un calendar cu 365 de zile pe an și cu un an bisect o dată la patru ani. Acest an începea la 1 ianuarie, dată la care își începeau consulii mandatul. Anul astronomic este mai lung cu 11 minute decât anul iulian mediu, ceea ce conduce la acumularea unei zile diferența în 128 de ani. În anul 1582 a fost introdus calendarul gregorian, care a mai „ajustat” diferențele. (mai multe pe National Geographic)

Biserica Ortodoxă folosește calendarul iulian pentru a stabili data Paștelui, cea Catolică folosește calendarul gregorian.

Denumirea lunii

Numele lunii martie provine din latinescul Martius, de la zeul Marte (Mars), zeu al războiului în mitologia romană; luna martie era considerată o lună favorabilă pentru începerea unui război.

În folclorul românesc luna martie e numită Mart, Mărțișor, Marțiu, iar aromânii îi spuneau Marțul. În unele regiuni era denumită Germinar, Germinariu, Germănar (Încolțitorul), Făurel.

Superstiții despre vreme in martie

Vremea în luna martie e capricioasă, dar se spune că „prezice” bine vremea pentru lunile următoare. Astfel, dacă bat vânturi, luna mai va fi frumoasă; dacă tună și fulgeră, anul va fi mănos; dacă plouă mult, toamna va fi ploioasă; dacă nu plouă va fi bogată recolta de grâu; dacă va cânta cucul, anul va fi bogat și rodnic.

Legendă. Se spune că Mart l-a poftit la el pe fratele mai mic, Prier (aprilie). Acesta, sfătuit de Florar (mai), și-a luat la drum și căruța, și sania, și luntrea, pentru că Mart e cam pus pe șotii. Astfel, Prier a putut călători, în ciuda vremii schimbătoare. Supărat că i-a stricat apele, Mart a jurat să se răzbune, și trimite bruma care să veștejească podoabele cu care se mândrește Florar.

Sărbători religioase în martie

În calendarul ortodox este marcată cu o cruce roșie numai Buna Vestire (Blagoveștenia), în 25 martie. Ziua cucului ține de tradiție.

26 martie. Soborul Arhanghelului Gavriil (Gabriel). Gavriil este unul dintre cei șapte îngeri care stau înaintea Tronului lui Dumnezeu, fiind cel care duce omului cele mai mari vești dumnezeiești. El l-ar fi însoțit pe Moise în pustie atunci când acesta a scris Cartea Facerii; ar fi dus vestea cea bună lui Ioachim și Ana, cum că vor avea o fată, pe Maica Domnului; s-a arătat lui Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, înainte de a se arată Fecioarei Maria; este cel care a dus vestea cea bună Fecioarei Maria, a vestit „taina cea din veac ascunsă”, Întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Arhanghelul Gavriil mai este pomenit pe 8 noiembrie, când se sărbătorește Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și în 13 iulie, când se face pomenire de minunile săvârșite de Arhanghelul Gavriil.

Sărbători și tradiții în luna martie

1 martie: Mărțișorul. Sărbătoarea de Mărțișor s-ar fi numit cândva Dochia. Pe 1 martie e sărbătorită Sfânta Muceniță Evdochia, de la care și-ar fi luat numele Dochia.

1-9 martie. Primele 9 (sau 12) zile sunt dedicate babei Dochia și se numesc „Zilele babei” sau „Babele”. În popor, babele mai sunt considerate și vrăjitoare care au puterea de a influența vremea într-o anumită zi din această perioadă. Oamenii obișnuiesc să își aleagă o „babă” (o zi între 1-9 martie) și cum va fi vremea în acea zi așa le va merge tot anul.

În aceste zile, Baba Dochia își urcă oile la munte – e un urcuș dedicat morții și renașterii sezoniere. Moartea Babei Dochia la 9 martie simbolizează renașterea ei, care urmează să-și reia ciclul de 365 de zile. Despre Dochia se crede (între altele) că ar fi fost o zeiță agrară.

Prin zona Ardealului femeile nu lucrau cu fusul cât timp durau „Babele” pentru a nu-și atrage mânia și blestemele babei Dochia.

Credința populară spune că, după zilele capricioase ale Babei Dochia, ar urma alte 9 zile, mai blânde, numite zilele moșilor.

Babele și Moșii. Legenda spune că atunci când seva primăverii a început să tulbure liniștea firii, Soarele – sătul de atâta iernat, a încercat să fugă spre miază-zi, spre căldură. Și ca să poată evada pe poarta cerului, a pus câte o babă pe cei nouă cai ai caleștii sale, știind că acestea sunt ”mai rele decât diavolul” și o să gonească caii de o să scoată sufletele din ei. Trecură astfel ca vântul de poarta Raiului, unde păzitorul ei – Sân Toader, înghețat de frigul iernii, a băgat de seamă prea târziu ce s-a întâmplat. Speriat, el a fugit în grajdurile cerului, a luat nouă bidivii puternici, a pus nouă moși să-i încalece și a pornit în urmărirea Soarelui. Au căutat ei opt zile, dar i-au pierdut urma – căci babele afurisite mânau caii de se zdruncina cerul, lăsând să cadă pe Pământ ninsoare și viscol – prăpăd, nu alta, iar moșii, mai blânzi și mai domoli, nu se puteau pune cu ele… A noua zi însă, moșul Alexe i-a dat de urmă, și împreună cu ceilalți moși, au pornit să-l prindă pentru a-l obliga să meargă pe drumul lui ceresc, lăsat de Dumnezeu. Și-n ziua când au găsit Soarele, Pământul cu vietățile lui s-a trezit la viață. ”Și de aceea de la zilele Babei Dochia, cea mai strașnică babă, sunt nouă zile până la Sân Toader și de la Sân Toader – nouă zile până la Alexe – omul lui Dumnezeu și de la Alexe – nouă zile până la Buna-Vestire”. (Marcel Olinescu – ”Mitologia românească”).

9 martie: Sfinții Mucenici. Moșii de primăvară. Focul viu

Sfinții Mucenici sunt 40 de soldați care au recunoscut că sunt creștini și au refuzat să aducă jertfe idolilor. Au pătimit în localitatea Sevastia, în vremea împăratului Liciniu (307-323), la porunca guvernatorului Agricola. Timp de opt zile au fost supuși la chinuri și la final – pentru că nu s-au lepădat de credința în Hristos – au fost scufundați într-o apă aproape înghețată.

Sărbătoarea marchează începutul anului agrar; e hotar între iarnă și vară, între zilele reci al babei Dochia și vremea călduroasă din zilele Moșilor.

În această zi femeile pregătesc patruzeci de „mucenici”, în formă de opt, unși cu miere și presărați cu nucă măcinată, pe care îi împart pentru sufletul morților, iar bărbații... trebuie să bea 40 de pahare cu vin sau țuică, pentru a fi sănătoși și apți de muncă pentru tot restul anului.

Focul viu. Focurile simbolizează, de mucenici, arderea iernii și renașterea primăverii. Obiceiul focului se practica în Banat, Crișana, Dobrogea, sudul Moldovei și Oltenia. Avea rolul să sprijine Soarele pentru a depăși momentul critic al echilibrului dintre lumină și întuneric (la 9 martie este echinocțiul de primăvară pe stil vechi). În curți și grădini se adunau gunoaiele grajdurilor, uscăciunile grădinii și se aprindea focul. În Transilvania era obiceiul ca tinerii să sară peste foc pentru a li se îmbiba hainele cu fum, având rol de purificare. În alte zone erau trecute prin foc și vitele, pentru a fi apărate de boli.

11 martie: Caii lui Sân’ Toader. Vinerea Sântoaderului. (sărbătoarea nu are dată fixă pentru că depinde de cum „cade” Paștele într-un an sau altul – așa am dedus).

În calendarul pastoral, Filipii (lupii) și Sântoaderii (caii) au, fiecare, mai multe sărbători dedicate. Lupul este patron mitic al iernii și calul al verii.

Fiecare zi din prima săptămână a postului de Paște era dedicată unui Sântoader, motiv pentru care aceasta se numea Săptămâna Caii lui Sântoader. Cea mai importantă dintre aceste zile era Vinerea Sântoaderului, dedicată Sântoaderului cel Mare sau cel Șchiop, de care oamenii se temeau cel mai mult pentru că, în credința lor, așa cum oamenii „însemnați” erau considerați răi și periculoși, așa și divinitățile „însemnate”.

În Vinerea Sântoaderului, sătenii dau sare descântată animalelor, pentru a fi protejate de boli și alte rele. Tinerele fete aduc ofrandă popilnicului (Asarum europaeum), o plantă utilizată în mai multe ritualuri magice. Înainte de răsăritul soarelui ele merg în pădure cu pâine, sare și ouă, scot rădăcina plantei și lasă în locul ei darurile aduse, rostind un descântec.

25 martie: Ziua cucului. Se spune că în această zi cântă cucul pentru prima dată, vestind venirea primăverii.

Cucul, pasărea iubirii la români, dar și prevestitorul bolilor și chiar al morții, se crede că își strigă mereu partenerul - "Cucu, cucu" - pentru că l-a înșelat. Soția cucului, pedepsită de soț să-l caute, îl tot strigă, dar nu-l găsește, iar la Sfântul Petru și Pavel moare, fără să-l vadă. Acestea sunt pedeapsa și explicația pentru care cucul își depune ouăle în cuiburi străine și nu-și crește singur puii, "pentru că nu au mamă". (Doina Ișfănoni, cercetător etnolog la Muzeul Național al Satului "Dimitrie Gusti")

Zile dedicate internațional și național

8 martie: Ziua internațională a femeii, care nu e o sărbătoare specific românească și nici nu are legătură cu folclorul, ci mai mult cu voința femeilor de a fi egale în drepturi cu bărbații (să aibă dreptul la vot, condiții mai bune de muncă etc.).

În anul 2000, papa Ioan Paul al II-lea a fixat ziua de 8 martie ca zi de „mea culpa” publică (zi de pocăință).

1 martie: Ziua mondială a complimentelor; Ziua discriminării zero (oficială ONU); Ziua internațională a apărării civile (din 1972); 2 martie: Ziua lucrurilor vechi; 3 martie: Ziua mondială a faunei sălbatice (oficială ONU); Ziua internațională a scriitorului (din 1986); 4 martie: Ziua mondială a luptei împotriva exploatării sexuale; Ziua florii de colț; 8 martie: Ziua Națiunilor Unite pentru drepturile femeilor și pacea mondială (oficială ONU); 12 martie: Ziua Alfred Hitchcock; 13 martie: Ziua bijuteriilor; 14 martie: Ziua internațională de acțiune pentru protejarea apelor împotriva marilor baraje; Ziua constanței PI și... a mâncatului de plăcinte; 15 martie: Ziua mondială a drepturilor consumatorului (din 1961); Ziua „tot ce crezi este greșit”; 16 martie: Ziua „tot ce faci este corect”; 18 martie: Ziua momentelor penibile; 20 martie: Ziua internațională a spunerii de povești; Ziua internațională a fericirii (oficială ONU, din 2012); 21 martie: Ziua mondială a somnului; Ziua mondială a sindromului Down (oficială ONU, din 2011); Ziua mondială a poeziei (oficială ONU, din 2000); Ziua internațională a copiilor străzii; Ziua amabilității; Ziua internațională a pădurilor; Ziua mondială a eliminării discriminării rasiale (oficială ONU, din 1966); 21-27 martie: Săptămâna de solidaritate cu popoarele în lupta împotriva rasismului și discriminării rasiale; 22 martie: Ziua mondială a apei; 23 martie: Ziua naționala a cățelușilor (SUA, din 2006); Ziua cuvântului OK (din 2011); 24 martie: Ziua internațională pentru aflarea adevărului în ceea ce privește încălcarea drepturilor omului și pentru demnitatea victimelor (oficială ONU, din 2010); 25 martie: Ziua internațională a comemorării victimelor sclavagismului și a comerțului transatlantic cu sclavi (oficială ONU); 27 martie: Unirea Basarabiei cu România (1918); Ziua mondială a teatrului (oficială ONU, din 1962); 29 martie: Ziua veteranilor (SUA, din 1973); Ziua magiei din fum și oglinzi; 30 martie: Ziua plimbărilor prin parc; 31 martie: Ziua arzătorului Bunsen.

Eveniment din trecutul nu prea îndepărtat – în memoriam Liviu Cornel Babeș, care în 2 martie 1989 și-a dat foc pe pârtia de schi din Poiana Brașov, ca semn de protest împotriva regimului totalitar.