Cu câinele, pentru mine, plimbare scurtă înseamnă “dusul
cățelului la toaletă” - adică, nu am suficient timp să îl plimb, în adevăratul
sens al cuvântului, și îl scot numai cât să-și facă nevoile (când e frumos
afară recuperăm mai târziu).
Atunci când plimb cățelul (sau mă plimbă el pe mine, nu e
sigur cum se-ntâmplă) întâlnesc oameni mai fericiți sau mai nefericiți, mai
nesimțiți sau cu bun simț, văd lucruri mai urâte sau mai frumoase și, în unele
cazuri, se pot scrie povești (adevărate). Și, uneori, o coțofană îmi lasă
“norocul” pe umăr.
Vineri, la un sfârșit de februarie ca o zi de primăvară
răcoroasă dar cu soare, am ieșit din bloc mai târziu decât de obicei: pe la ora
zece fără ceva. Câinii au, în general, “traseul lor” și din instinct urmează aceeași
cale. După ce plouă - cu o zi inainte plouase, s-a transformat ploaia în
fulguială și iar în ploaie la intervale de secunde, aproape) - o baltă adâncă, de toată
frumusețea, se formează în calea noastră de când, cu mai mulți ani în urmă, au
asfaltat zona și de când, cu și mai mulți ani în urmă, inteligenții asfaltatori
au astupat o gură de canal.
De obicei, când e balta formată, cotim la stânga, pe trotuarul de lângă bloc și
ajungem repede la locul de “plimbare”. Vineri, însă, ne-am nimerit în același
timp cu un camion din care se descărca marfă la magazinul de la parter -
trotuarul îngust era ocupat cu baxuri și alți oameni se strecurau printre; am
ales să ocolim un rond verde, pe traseul mașinilor, prin parcare. Ce-or fi
pățit șoferii în ziua aceea nu știu, dar mașinile erau parcate ceva la modul:
aruncate în sus și unde au căzut acolo au rămas.
Pe un alt trotuar îngust, lângă parcare, două mașini
parcate: una de Olt (și ieri era parcată în același mod), cu botul până lângă un
pom, și una de București, pe jumătate din trotuar. Câinele “trage” la iarbă,
dar nu era loc pe acolo.
Unii vor să reclame, dar n-are sens. Da, șoferii în cauză vor fi amendați, dar vor venii alții, și alții și chiar dacă toți ar ști că
unii au fost amendați tot ar parca acolo, pe ideea: “n-o să mă prindă tocmai
azi”. În această zonă, într-o săptămână, polițiștii locali și-ar face
“norma” de amenzi pentru o lună întreagă. Locuri de parcare sunt și în fața
blocului și în lateral, dar sunt cu plată, iar unii nu se simt bine dacă nu-și
parchează mașina fix în ușa imobilului unde au treabă - de ce să meargă pe jos
vreo 200 de metri când pot parca pe trotuar?
Când am scăpat de aglomerarea de mașini totul a redevenit
armonios. Am văzut și trei pisici tolănite la soare, dar nu le-am putut
fotografia pentru că Miki le-ar fi zburătăcit dacă ne apropiam prea mult.
La întoarcerea acasă, ocolim rondul. În curbă apare o mașină
argintie condusă de o tipă cu părul scurt, negru sau șaten, ochelari de soare cu lentile
mari, negre, și cu ambele mâini pe telefonul mobil! Avea viteză mică, e drept, dar nu
avea nicio mână pe volan și mașina se îndrepta spre mine și Miki - am urcat pe
bordură și ne-am băgat în iarbă. Tipa de la volan n-avea grețuri! Ne-a aruncat
o privire scurtă, a îndreptat mașina, rotind ușor volanul cu o mână, și a
parcat în curtea unui laborator de panificație. Numărul de înmatriculare al
mașinii ei este BV 15 Y… (ultimele litere nu le scriu pentru că nu am cum
dovedi că la ora 10:40 ea era la volan și ținea cu ambele mâini telefonul
mobil.
Am ajuns întregi în casă.
