Din istoria poliției române

La începuturile organizării statale, fruntaşii satului, "oamenii buni şi bătrâni" şi căpeteniile oştirii sunt cei care au în sarcină aducerea la legalitate a nelegiuiţilor, siguranţa locuitorilor, liniştea în provincie, paza bunurilor, prinderea celor ce săvârşeau fărădelegi.

Primele atestări privind Poliţia Română datează din vremea lui Neagoe Basarab sau a lui Mihai Viteazu (crearea instituţiei agiei), continuă cu domnia lui Mihai Șutzu (organizarea pazei Capitalei, emiterea primelor acte de identitate şi reglementarea portului armelor) iar din 1806, organele de pază şi ordine din Capitală primesc denumirea generică de Poliție.

Hatmanul în Moldova şi spătarul în Muntenia sunt responsabilii cu atribuţii tipice de poliţie. Aga - demnitate atestată documentar în 1567 (Muntenia) şi în 1592 (Moldova) - are competenţă în mahalalele din centrul capitalei, iar spătarul are periferia şi restul teritoriului.

Termenul aga e de origine turcească. Aga avea în primul rând accepţiunea de comandant general al pedestrimii şi dorobanţilor în Ţara Românească (sec. XVII).

Vătaful de vânători, juzii, ispravnicii de judeţ, vânătorii de urme, seimenii, dorobanţii, pârcălabii, priveghetorii ocoalelor, căpitanii de margine, străjerii, călăraşii, slujbaşii menzilurilor, zapciii, cazacii, poteraşii, răspântiaşii, vătăşeii şi epistaţii Agiei, ispravnicii de judeţ reprezintă tot atâtea categorii de persoane care, până în secolul al XIX-lea au în sarcină asigurarea bunei orânduieli în Moldova şi Ţara Românească.

Cei care îndemnau la răzmeriţă, nu făceau cuvenita curăţenie lângă prăvălii, vindeau cu lipsă la cântar, cleveteau contra domnitorului, aveau să cunoască din plin pedeapsa loviturilor la falangă ale marelui agă, mai ales că, din 1775, se înfiinţează Tribunalul Agiei. Printre cauzele aduse în faţa Tribunalului Agiei în 1832 menţionăm: împreunarea în silă (viol), muşcătura de câine, tentativă de răpire, stricarea unor haine etc.

La 1776, armaşii aveau şi însărcinarea de a prinde tâlharii, care erau aduşi legaţi la temniţă, cu toate lucrurile găsite asupra lor. Începând cu Regulamentul Organic (1831 în Moldova şi 1832 în Ţara Românească), Bucureştiul este împărţit în 5 vopsele sau sectoare - roşu (centrul), verde (II), albastru (III), negru (IV), galben (V) - în cadrul fiecărei asemenea diviziuni existând o Komisie, condusă de un komisar. La rândul ei, fiecare comisie se împărţea în câte trei despărţituri, conduse de un subcomisar, iar fiecare despărţitură includea mai multe mahalale (în total 82), în frunte cu epistaţi, ajutori de epistaţi şi câte trei vătăşei.

Agia se transforma în Poliţie în timpul ocupaţiei ruseşti din 1806 – 1812. Vel aga răspundea de paza şi ordinea Capitalei şi era subordonat direct domnitorului. Denumirea poliţie este un termen grecesc, ajuns la români de la ruși.

În 1821, Tudor Vladimirescu acordă scutiri de taxe şi impozite celor însărcinaţi să menţină ordinea publică şi să apere proprietatea cetăţenilor, iar în 1831, prin Regulamentele organice, atribuţiile poliţiei sunt extinse. În timpul Revoluţiei de la 1848 are loc reorganizarea poliţiei, prin apariţia instituţiei şefului poliţiei Capitalei căruia i se subordonează Guardia municipală.

În anul 1848, sub domnia lui Gheorghe Bibescu denumirea de vel agă se transforma în aceea de şef al Poliţiei Capitalei, titlu care este transformat în prefect de poliţie.

Prima uniformă de poliţie a fost reglementată de către domnitorul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu, la 31 decembrie 1844. Se numea uniforma mare şi se purta la ceremonii şi zile solemne.

Uniforma a suferit mai multe schimbări de-a lungul vremii.

La 9 iunie 1850, domnitorul Ghica Vodă (Grigore Alexandru Ghica) emite Cronica poliţienească prin care, în cele 158 de articole, erau reglementate sarcinile înaltei poliţii şi obişnuitei poliţii, ceea ce a constituit momentul creării primei structuri centrale cu atribuţii în organizarea şi coordonarea activităţilor poliţieneşti. Îndatoririle poliţiei în această perioadă erau: să vegheze pentru liniştea cea dinăuntru a oraşului sau târgului; să vegheze pentru dezradăcinarea răului, cum sunt: tâlhării, pungăşii etc.; să vegheze pentru buna stare a sănătăţii locuitorilor din oraşe; să vegheze pentru ca zidirea caselor şi prăvăliilor să fie făcută în siguranţă s.a.

Domnitorii Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei reorganizează serviciile poliţieneşti, în 1847 şi 1852, numărul dorobanţilor din escadronul folosit la menţinerea ori restabilirea ordinii publice, ajungând la 100. Sub domnia lui Bibescu, denumirea de agă se transformă în cea de şef al Poliţiei Bucureştiului, se introduce condica de poliţie pentru arestaţi, numărul vătăşeilor de mahala ajungând la 340, iar pompierii devin corp separat. Din anul 1859, titulatura se schimbă, după model francez, în prefect al Poliţiei Capitalei, denumire ce se păstrează până în 1940.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Vornicia din Lăuntru a luat denumirea de Ministerul de Interne. La 4 noiembrie 1860, domnul Alexandru Ioan Cuza a aprobat Legea pentru organizarea poliţiei. Între noile sectoare de activitate s-au numărat serviciile de siguranţă şi circulaţie. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în 1864, înfiinţează Poliţia Comunală de pe lângă primării, în fruntea acesteia fiind însuşi primarul. Se pun și bazele Serviciului Circulaţie al Capitalei (pentru care se desemnează 5 comisari) şi apare pentru prima dată titulatura Poliţia Municipală. Foştii gardişti devin sergenţi de stradă, constituiţi într-un corp şi sunt însărcinaţi cu urmărirea respectării orarului localurilor publice, supravegherea circulaţiei vehiculelor, combaterea cerşetoriei, îndrumarea cetăţenilor, supravegherea indivizilor suspecţi ş.a.

În anul 1868, Adunarea Deputaţilor a adoptat Legea privind poliţa rurală.

În anul 1876 s-a înfiintat pentru prima dată un serviciu fotografic pentru identificarea delicvenţilor. Tot în anul 1876 s-a elaborat Legea pentru instituirea Poliţiei Judiciare în Bucureşti, iar în anul 1879 s-a creat funcţia de Inspector de Poliţie.

În anul 1887, în legea comunală s-a prevăzut că poliţia administrativă poate exercita măsuri de poliţie comunală la cererea primarilor şi ajutoarelor lor.

Cea dintâi lege care dă o adevarată organizare Poliţiei a fost promulgată la 1 aprilie 1903, fiind intitulată Legea pentru organizarea Poliţiei Generale a Statului. Această lege este considerată, din punct de vedere istoric, prima lege organică de poliţie, în care s-au precizat atribuţiile şi competenţele personalului poliţiei, instituind principiul stabilităţii organelor poliţieneşti şi scoaterea lor în afara luptelor politice. Legea a fost elaborată de ministrul de Interne, liberalul Vasile Lascar, care poate fi considerat părintele şi organizatorul Poliţiei din România.

Începând cu Legea de organizare a poliţiei a lui Alexandru Ioan Cuza (4 noiembrie 1860), urmată de Legea lui Vasile Lascăr (1 aprilie 1903) şi de Legea pentru organizarea Poliţiei Generale a Satului (8 iulie 1929), competenţele organelor de poliţie sunt extinse, iar raporturile cu celelalte structuri ale statului mult mai bine reglementate.

Dupa făurirea statului naţional unitar român, în urma Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, Legea pentru organizarea Poliţiei Generale a Statului, care poate fi considerată prima lege modernă de organizare a Poliţiei Române. Legea stabilea că Poliţia Generală a Statului îşi exercita autoritatea pe întreg teritoriul ţării, fiind organul de stat însărcinat cu asigurarea ordinii interne, a pazei, a liniştii publice şi a siguranţei naţionale. A fost înfiinţată Direcţia Generală a Poliţiei Statului care cuprindea trei direcţii: administrativă, judiciară şi siguranţă. Prin lege s-au fixat atribuţiile acestor direcţii într-un stat naţional unitar cu structuri moderne. Astfel poliţia trebuia să aibă un rol de pază, unul de execuţie, şi unul de prevenire. Au luat fiinţă: Poliţia Sanitară, Poliţia Vamală, Poliţia Teatrelor, a Presei, Poliţia Vânzării Băuturilor Spirtoase s.a.

După mişcările ţărăneşti din 1907, la 25 martie 1908, în cadrul Ministerului de Interne, s-a creat Direcţia Poliţiei, denumire schimbată apoi în Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale, Inspectoratul General al Miliţiei şi Inspectoratului General al Poliţiei Române de azi.

Creată la 25 martie/7 aprilie 1908, Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale (D.P.S.G.) era condusă un an mai târziu de un director, ajutat de un inspector general. Pe linie ierarhică urmau apoi doi subdirectori şi doi subinspectori, şefi de birou (clasa I, II), subşefi de birou (clasa I, II), comisari (clasa I, II, III), comisari-ajutori (clasa I, II, III). Prin Legea din 17 martie 1908 a fost creată Siguranţa Generală a Statului, în cadrul Poliţiei generale din Ministerul de Interne.

După Unirea din 1918, în fruntea Poliţiei se afla prefectul de judeţ, excepţie făcând Bucureştiul, Iaşiul, Craiova, Galaţi şi în oraşele mai mari, care aveau prefecţi de poliţie.

Unirea din 1 decembrie 1918 a pus Poliţia în faţa unor noi provocări, generate de structurarea noilor unităţi poliţieneşti din Transilvania, teritoriu românesc aflat până acum sub administraţie austro-ungară.

Prin Legea Poliţiei Generale din 21 iulie 1921 adoptată urmare a propunerii ministrului de Interne, Alexandru Vaida Voevod, au fost fixate atribuţiile poliţiei generale a statului, sub cele trei forme: poliţie administrativă, poliţie judiciară şi poliţie de siguranţă de stat.

După unificarea administrativă (1923), în 1929 se adoptă o nouă lege a poliţiei (Legea Vaida Voevod). Legea s-a caracterizat prin unificarea reglementărilor, specializarea, intelectualizarea, depolitizarea şi stabilitatea poliţiştilor. Ca prim reprezentant al guvernului în teritoriu, prefectul judeţului dădea poliţiei ordine scrise.

În temeiul Legii din 26 ianuarie 1937 au fost fixate atribuţiile Ministerului de Interne şi implicit cele ale Direcţiei Generale a Poliţiei, care aveau ca sarcină menţinerea ordinii publice în prevenirea şi reprimarea oricăror violări a legilor şi a regulamentelor care priveau ordinea publică.

Caracteristica perioadei de până la sfârşitul sec. al XIX-lea este instabilitatea sediilor, a funcţionarilor poliţieneşti, implicarea politică a Poliţiei, una din atribuţiile nescrise ale Poliţiei fiind aceea de a garanta partidului aflat la guvernare reuşita în alegeri.

În anul 1940 s-a format Direcţia Generală a Poliţiilor şi Siguranţei Statului prin unirea Direcţiei Generale a Poliţiei, Corpului de Jandarmi şi a Prefecturii Poliţiei Capitalei, denumirea sub care va funcţiona până în anul 1949, când prin politica de sovietizare a instituţiilor statului s-a reorganizat sub numele de miliţie. După decembrie 1989 s-a revenit la denumirea tradiţională de poliţie.

La 23 august 1944 se instalează un cabinet dominat de comuniști. Mulți poliţişti sunt retrogradaţi, destituiţi, arestaţi, torturaţi, condamnaţi, închişi, în urma unui simplu denunţ de a fi cercetat de-a lungul carierei un comunist. Prin Decretul nr. 25 din 23 ianuarie 1949 se înfiinţează Miliţia. Pentru a completa efectivele, sunt cooptați în miliție fel și fel de categorii de indivizi - în general dintre cei săraci și fără multă școală, care puteau fi ușor manipulați impotriva populației și care, mai apoi, din tată în fiu, alegeau să fie milițieni. În contextul înăbuşirii oricărei opoziţii, al naţionalizării mijloacelor de producţie şi colectivizării agriculturii, având nevoie de un aparat represiv mărit, comuniştii români, sprijiniţi de comisari sovietici, încadrează şi promovează în Miliţia Populară elemente dintre cele mai nepregătite şi de un caracter îndoielnic.

Prin Decretul-Lege nr. 2/27 decembrie 1989 se reînfiinţează Poliţia Română ale cărei competenţe vor fi reglementate, ulterior, prin Legea nr. 26 din 18 mai 1994 şi prin Legea 218 din 23 aprilie 2002.

Demilitarizarea poliției a îneput a fi discutată din anul 1998. Procesul a avut loc în anul 2002, fiind o necesitate pentru integrarea României în Uniunea Europeană. Profesia de polițist a fost redefinită, intrând în nomenclatorul de meserii din România; gradele militare ale polițiștilor au fost echivalate cu grade profesionale.

Sursa, între altele, pietriceaua.ro (istoria_poliției)

Altele:

Scoala de politisti

Politia si Siguranta Nationala

Școală pentru polițiști

Curajul înseamnă să nu laşi niciodată acţiunile tale să fie influenţate de temerile tale. (Arthur Koestler)

Şcoala de Agenţi de Poliţie din Câmpina a fost înființată la 01 februarie 1968. Instituţia se numără printre primele şcoli aparţinând Ministerului de Interne care au pregătit poliţişti (la început, numiți milițieni - și se făceau glume de genul: ai terminat școala la Câmpina, adică ești tufă de Veneția; la vremea aceea erau școliți la grămadă indivizi cu un caracter îndoielnic și cam săracuți cu duhul - or fi și excepții notabile, dar nu le cunosc - pentru că se urmărea înadins acest aspect, obediența fiind calitatea căutată, în primul rând, în orânduirea comunistă).

În anul 1968, prin Hotarârea Consiliului de Miniştri nr. 3223, se înfiinţează Şcoala Militară de Perfecţionare a Subofiţerilor Câmpina, iar la 01 martie 1968 aceasta devine Şcoala Militară de Subofiţeri, deschizându-şi porţile pentru o primă serie de 500 de cursanţi.
La data de 01 februarie 1993, cu prilejul aniversarii a 25 ani de la înfiinţare, prin Ordinul ministrului de interne nr. 273, unitatea a primit denumirea Şcoala Militară de Agenţi de Poliţie Vasile Lascăr. Acum, că Poliția e demilitarizată, e Școala de Agenți de Poliție Vasile Lascăr.

Începând cu anul 2000, aici se pregătesc şi agenţi de poliţie femei.

După anul 1989, Şcoala de agenţi de poliţie s-a conformat noilor cerinţe ale societății prin programe de învaţământ care să asigure cunoştinţele necesare specialiştilor criminalişti, judiciarişti, crimă organizată, arest transfer, circulaţie rutieră, ordine publică şi conducători câini.

Locul pentru amplasarea şcolii a fost ales pe vechiul domeniu al savantului chimist dr. Constantin Istrati, care fusese donat de proprietar ca parc al oraşului. În timpul celui de-al doilea război mondial se instalează aici o unitate militară germană, precum şi depozite de muniţie şi armament, fiind un important punct strategic şi militar privind accesul pe Valea Prahovei.
Dupa război redevine loc de agrement pentru câmpineni.

Numele avocatului dr. Vasile Lascăr, ca patron spiritual al şcolii, a fost ales în semn de recunoaştere a calităţilor sale, a conduitei morale, a pregătirii profesionale în domeniul dreptului şi în cadrul Camerei legiuitoare a statului român, a preocupării sale de a moderniza structurile poliţieneşti şi, nu în ultimul rând, ca ministru de interne la începutul sec. XX.

Avocatul liberal Vasile Lascăr (n. 03.11.1853, Șomănești, Gorj, lângă Târgu Jiu - d. 23.03.1907, București), a trecut prin Parlament prima lege organică a Poliţiei Române, concepută după principii ştiinţifice moderne, pornind de la realităţile şi necesităţile specifice româneşti şi având ca bază studierea aprofundată a organizării serviciilor de poliţie moderne din Franţa, Germania, Belgia, Austria ș.a.

La susţinerea în Senat a proiectului de lege (25 ianuarie 1903), Vasile Lascăr sublinia: ...orice alte reforme am face, oricât de bune şi folositoare ar fi, ele ar fi de prisos dacă n-avem garantată mai întâi ordinea publică şi siguranţa interioară a statului.

(Sursa info site-ul școlii).

Oare câți polițai știu cine a fost Vasile Lascăr?

E bine să fie școliți unii pentru a fi polițai. Doar că la școala de poliție nu se predau și cursuri de demnitate, de curaj și altele de gen. Acestea, însă, se prezumă că cei care urmeaza astfel de școli le au. Dar nu-i tocmai așa, în prea multe cazuri.

Să fii polițist nu-i ușor, și nu e o profesie pentru oricine, dar e o profesie “de putere”, lașii și incompetenții ascunzându-se în spatele legitimațiilor putând să facă ce vor ei pentru că cetățenii le cunosc obtuzitatea și au o oarecare teamă de ei - prea mulți polițai caută nod în papură în chestiuni minore și nu ascultă argumente logice, iar când e ceva serios dau bir cu fugiții. Fricoșii, în special, ar trebui să-și aleagă altceva de făcut sau să-și caute de lucru pe la vreun birou, din primării, eventual, pe la ghișeele de eliberare cărți de identitate, permise de conducere etc. și să lase munca de teren celor care au curaj. De ce-i numesc pe unii fricoși? Într-o seara, cu ceva ani în urmă, pe la miezul nopții, plimbam câinele; în fața mea un grup de vreo 6 puștani aburiți de alcool făceau gălăgie, loveau în coșurile de gunoi (proprietate publică) de pe bulevard - pe unele răsturnându-le - urcau pe bănci și le loveau cu intenția de a le distruge. În spatele meu doi agenți de poliție își făceau rondul de noapte. Distanța între agenți și puștani circa 50 de metri - și la mijloc eu. Când i-au vazut pe puștani aproape că le-am auzit coastele zdrăngănind, așa de tare s-au lovit unul de celălalt neștiind în ce direcție să dispară. Au ales o alee întunecată dintre blocuri și duși au fost! Puștanii au trecut pe lângă mine și pe lângă câine, ignorându-ne. Un câine boxer de talie mare e puțin probabil să nu fie luat în calcul de derbedei, fie ei chiar beți, dar atitudinea agenților a fost una scârboasă. Și mi-i imaginez cât de fuduli sunt plimbându-și bastoanele prin oraș. De ce nu am reclamat atitudinea celor doi?! Simplu! Ar fi fost cuvântul meu împotriva cuvântului lor! Ghici cine ar fi avut câștig de cauză?!

Cunosc, nemijlocit, multe d’astea, iar din povestitele altora și mai multe! 

Toată stima pentru cei care sunt dedicați profesiei și doresc să își ajute semenii, să îi apere și știu că ei sunt în slujba cetățeanului nu cetățeanul în slujba lor. Ceilalți ar trebui eliminați din sistem așa cum organismul sănătos elimină bacteriile dăunătoare, materiile nefolositoare...

Relele lumii sunt cauzate nu de agresivitatea primordială a indivizilor, ci de identificarea lor cu grupurile. Când renunţi la identitatea individuală pentru a te identifica cu un grup care nu este întreaga specie umană, devii parte dintr-un subgrup al umanităţii. Mai devreme sau mai târziu, vei considera grupul respectiv ca fiind central, iar celelalte grupuri ca fiind periferice. Vei ajunge să vezi lumea împărţită în "noi" şi "ei": noi şi ceilalţi, proletari şi burghezi, salvaţi şi condamnaţi, opresori şi victime, tribul acesta şi alt trib. Şi întotdeauna consideri că cei cu care te identifici sunt superiori celorlalţi. Divizarea în grupuri duce inevitabil la inegalităţi sau la iluzia inegalităţii. Vârful evoluţiei umane este atins prin găsirea identităţii proprii şi refuzul de a ne pierde pe sine printr-o identificare cu grupul care transcende sinele. (Arthur Koestler)

Vezi si:
Politia si Siguranta Nationala 
La inceput a fost agia

Părintele Siguranței, Ion Panaitescu

Ion (Iancu) Panaitescu s-a născut la 7 ianuarie 1875; a urmat studii de drept. La 24 iulie 1895 era copist cl. II și arhivar; în 1897 ajunge secretar în Teleorman, iar în 1902 e numit șef de birou cl. I în Ministerul de Interne. Pentru competențele sale deosebite, la 01 aprilie 1903 (la vârsta de 28 de ani) este numit șef de serviciu în Poliția și Siguranța Generală, iar la 31 martie 1908 devine directorul D.P.S.G.

A fost distins cu mai multe decorații, între care Ordinul Steaua României în grad de cavaler, Coroana României în grad de ofițer, medaliile Bărbăție și Credință Clasa I, Avântul țării, Medalia Jubiliară, comandor al ordinelor Franz Josef (Austro-Ungaria), Sf. Ana (Rusia), Sf. Stanislas și Mântuitorul.

Despre el s-a spus că avea o putere de muncă formidabilă; nimic nu trecea fără să fie văzut și verificat de dânsul. Deși era neîncadrat vreunei școli formative europene, a dovedit genialitate, spirit organizator, patriotism, fiind și un pedagog și psiholog de mare clasă.

A demisionat din Ministerul de Interne în anul 1919 - cauza nu este deplin cunoscută - și a decedat în anul 1929.

**

Prin Legea pentru organizarea Serviciului Administrației Centrale a Ministerului de Interne, la 19 aprilie 1892 s-a înființat Biroul Siguranței Generale, care avea atribuții în domeniul culegerii de informații, iar din 1907 a fost creată Direcția Administrației Generale a Personalului, Poliției și Statisticii, o structură de informații cu ramificații în țară, în centrele mai importante, condusă de Iancu Panaitescu - director în Direcția Generală a Poliției și Siguranței, ulterior desființată și asimilată de Siguranța Generală a Statului.

Creată la 25 martie/7 aprilie 1908, Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale (D.P.S.G.) era condusă un an mai târziu de un director, Ion Panaitescu, ajutat de inspectorul general Romulus Voinescu.

Liberalul Ion I.C. Brătianu (20.08.1864 - 24.11.1927) l-a însărcinat cu formarea noii instituţii (D.P.S.G.) pe Ioan (Iancu) Panaitescu.

Iniţial, Poliţia de Siguranţă era formată din puțin peste 80 de comisari şi agenţi așa că au fost transferați oameni de la Prefectura Poliției Capitalei și de la Ministerul de Interne și, în 1922 Siguranţa număra 2835 persoane. Existau 26 de brigăzi de siguranţă în Transilvania, 14 în Basarabia, 5 în Bucovina şi 23 de brigăzi şi subbrigăzi în restul teritoriului. La punctele de trecere a frontierei existau 27 de poliţii în Transilvania, 30 în Dobrogea, Basarabia şi Bucovina, la care se adăugau 17 poliţii în Vechiul Regat şi în Basarabia, 9 în Transilvania, 4 în Bucovina şi 21 de unităţi în porturi, la Dunăre şi Marea Neagră. (Florin Şinca, Din istoria Poliţiei Române).

Încă din timpul răscoalelor ţărăneşti din 1907, directorul Panaitescu, prin agenţii săi, supraveghea în permanenţă activitatea naţionaliştilor conduşi de tandemul N. Iorga - A. C. Cuza, dar şi pe cea desfăşurată de exilaţii ruşi şi basarabeni, mulţi dintre ei anarhişti şi socialişti vânați inclusiv de ruși. Între aceștia numărându-se și Ilie Cătărău (personaj istoric controversat), unul dintre cei suspectați că ar fi aruncat în aer statuia lui Arpad de pe muntele Tâmpa, Brașov (1913).

Graba înființării Siguranței Generale pare să fi fost datorată răscoalelor din 1907, hotărârea înființării fiind o decizie politică.

Potrivit Legii pentru organizarea poliţiei generale a statului din 1942, Poliţia de Siguranţă are rolul de a culege, a instrumenta şi aduce la cunoştinţa autorităţii superioare, ştiinţele şi indiciile privitoare la fapte sau stări de fapt, contrare ordinei publice şi siguranţei statului. Insulta naţiunii române, a statului, a eroilor neamului, drapelului ţării sau a altor simboluri, intrau în sfera de preocupare a Poliţiei de Siguranţă.

Dacă liberalul Vasile Lascăr e considerat Părintele Poliției moderne, Ion Panaitescu poate fi considerat Părintele Siguranței.

Vezi si:
Scoala pentru politisti 
La inceput a fost agia