Protecția împotriva deochiului(4)

Deochiul este cauzat de un dușman necunoscut sau de gelozia divină de tip Nemesis și reprezintă o primejdie nevăzută ce-i pândește mereu pe cei vii și căreia este important să i se poată contracara efectele. Percepția naturii fenomenului, a cauzelor sale și a posibilelor măsuri de protecție variază între triburi și culturi. Ochiul rău este un talisman care este menit să protejeze de deochi. Acest talisman - sub toate formele în care apare - nu trebuie confecționat la o anumită oră, după anumite caracteristici, dintr-un anumit material, cum e în cazul celor mai multe talismane.

În Egiptul antic, Ochiul lui Horus (cunoscut și sub denumirea de wadjet sau udjat - caligrafiat în mai multe feluri - care poate fi tradus ca „ochiul fardat”) era îngropat cu faraonii pentru a-i proteja în viața de apoi, dar era menit și pentru a alunga răul, în general. În prevenirea efectelor funeste ale deochiului, oamenii se bizuiau pe sprijinul zeilor. Textele antice egiptene arată însă că nici zeii și nici regii nu erau la adăpost de asemenea atacuri și era indicat să fie preîntâmpinate prin formule eficace: „Rostesc pentru tine formulele ce alungă deochiul în zorii zilei, iar puterea lor minuni va face cu el”. Marinarii antici egipteni și din Orientul Mijlociu pictau frecvent simbolul pe vasele lor pentru a asigura deplasarea în siguranță pe mare.

Vechii fenicieni puneau simboluri cu ochi pe mărgele pe care le purtau sub formă de coliere.

La daci, animalul clasic de apărare împotriva deochiului era șarpele.

În Europa medievală era considerat ghinionist cel care era lăudat sau ai cărui copii erau lăudați și imediat după laudă se obișnuia a se rosti ceva de genul „Dumnezeu să binecuvânteze” sau „așa cum vrea Dumnezeu” pentru a se contracara imediat efectul unui eventual deochi. În România, pe lângă descântece și amulete, se mai spune „Ptiu, să nu-ți fie de deochi”, imediat când cineva aduce o laudă altcuiva.

Între adepții hinduismului și islamului din Asia de Sud, când o mama observa că cineva aduce laude excesive copilului său se obișnuia să încerce neutralizarea efectului ochiului rău înconjurând de câteva ori capul copilului cu ardei iuți roși, apoi arzând ardeii.

Un „ochi rău” este un talisman sau amuletă în formă de ochi, în mod tradițional în culorile albastru sau verde, care indică protecție spirituală. Aceste talismane sau „repelenți” („care resping”) pentru „ochi rău” pot fi purtate în mai multe moduri: ca pandantive, brățări, cercei, inele etc.. Amuleta mai poate fi agățată sub formă de mărgele de sticlă (șirag) deasupra ușii principale sau la intrarea casei pentru a menține vatra protejată.

Măsurile luate pentru a îndepărta efectele ochiului rău variază foarte mult între culturi. De exemplu, unii cercetători sugerează că scopul îmbrăcării rituale - o practică care a fost observată în ceremoniile de căsătorie din unele părți ale Indiei - este de a evita deochiul. Copiilor asiatici li se înnegresc, uneori, fețele, mai ales lângă ochi, pentru protecție.

Alte mijloace de protecție, comune multor tradiții, includ consumul de alimente sau decocturi de protecție; purtarea de texte sacre, amulete sau talismane (care pot fi, de asemenea, agățate și la animale, pentru protecția acestora); utilizarea anumitor gesturi cu mâinile; și afișarea de desene sau obiecte rituale.

Este încă o tradiție în Turcia să se aducă un talisman împotriva ochiului rău copiilor nou-născuți, ceea ce reflectă convingerea că cei mici sunt adesea cei mai sensibili la blestem.

Amuleta numita nazar a existat în diferite forme de mii de ani, blestemul pe care îl respinge fiind foarte vechi și greu de urmărit. „Nazar” provine din limba arabă, și înseamnă vedere, supraveghere, atenție și alte concepte înrudite. E o amuletă în formă de ochi despre care se crede că protejează împotriva deochiului. Anumite popoare (între care hindi-urdu - indian, pakistanez - bengali, kurzi, persani, punjabi, turc, afgan) au împrumutat termenul, cu anumite variațiuni. Amuletele nazar sunt folosite și cu „ziceri” obișnuite precum „un ochi pentru un ochi” - un alt ochi poate fi folosit pentru a proteja receptorul privirii malefice. Un nazar tipic este realizat din sticlă, cu cercuri concentrice sau sub formă de lacrimă în albastru închis, alb, albastru deschis și negru, ocazional cu margine galben sau auriu.

Doamna Neşe Yildiran, profesor de istorie a artei la Universitatea Bahçeșehir din Istambul e de părere că cea mai veche versiune a amuletelor împotriva deochiului datează din anul 3300 i.Hr., fiind descoperite în Tell Brak, unul dintre cele mai vechi orașe din Mesopotamia (Siria de azi) - idoli abstracți, din alabastru, cu ochi incizati. Amuletele din sticlă albastră, cu iterații, au început să apară în jurul Marii Mediterana prin jurul anului 1500 i.Hr. Dr. Yildiran presupune că pandantivele albastre cu Ochiul lui Horus excavate în Egipt ar putea fi privite ca fiind cel mai influent predecesor al nazarului modern.

Amuleta Hamsa este în formă de palmă deschisă cu un ochi în mijloc și e întâlnită la evrei, creștini și la musulmanii din Orientul Mijlociu și din Africa de Nord, unde simbolul apare la intrarea în case, pe pereții unor magazine, pe pandative, pe obiecte de decor, bijuterii etc.. Numele acesteia provine de la numele arab al cifrei cinci: hamsi. Musulmanii o numesc mai ales „Mâna Fatimei” (Fatima a fost fiica Profetului), la creștini „Mâna Fecioarei Maria”, la evrei Mâna lui Miriam (sora profeților Moise și Aaron). La evrei, ochiul poate fi înlocuit de steaua lui David sau alte simboluri iudaice. Amuletele sunt, desigur, destul de diferite de la unii la alții, „constanta” fiind palma deschisă.

Cel mai adesea e folosită ca protecția împotriva deochiului și poate fi împodobită cu diferite simboluri religioase.

În islam - ca și în multe alte culturi - există și incantațiile care apară de deochi și de demoni; inclusiv în Coran este o Sura dedicată răului cauzat prin mijloace mai puțin obișnuite și împotriva căruia se poate lupta numai cu ajutor divin. După tradiție, există mai multe „mijloace de apărare” împotriva deochiului: valul, desene geometrice, obiectele strălucitoare, fumigațiile care exaltă mirosuri, sarea, coarnele, potcoavele, semiluna și, desigur, Mâna Fatimei (Hamsa).

Ochiul Providenței, adesea îmbrățișat de francmasoni, e menit să simbolizeze atotștiința divinității; e un ochi (ochiul atotvăzător) în centrul unei piramide înconjurate de raze de lumină. Despre Ochiul Providenței unii cercetători afirmă că e de inspirație egipteană (după Ochiul lui Horus sau după Ochiul lui Ra).

În Italia, bărbații și băieții poartă ca amuletă protectoare un mic pandantiv în formă de corn (cornicello), confecționat tradițional din coral roșu, dar are aceleași efecte dacă e din aur sau argint, sticlă sau material plastic. Istoricii afirmă că o amuletă asemănătoare era purtată încă din vremea Romei antice, când era numită fascina, și care ar implica un simbol falic, ca expresie a fertilității menite să învingă primejdia reprezentată de deochi.

Amuleta recomandată în creștinism, împotriva deochiului (și nu numai), este cruciulița (și rugăciunea are rol de protecția).

Panglicile sau șnururile de culoare roșie - culoarea sângelui, adică viața, după cum interpretează, tradițional, etnologii.

Potcoava - care are o formă oarecum asemănătoare cornului de taur sau Lunii; oglinjoare - acestea reflectă, „trimit înapoi”, privirea malefică; semințe sau pietre prețioase cu desen concentric, care sugerează ochiul.

În tradiția românească există fel și fel de metode de protecția, între care se distinge „firul roșu” (care pare acceptat și de Biserică) pe care ar trebui să-l poarte la mână mai ales bebelușii, până când vor fi botezați. În Oltenia (Vâlcea), exista obiceiul ca nou-născuților să li se pună scuipat pe buric; în Mehedinți, unei persoane cu ochi albaștri nu i se permitea să vadă copilul înainte de a fi botezat; în Gorj, copiii nu trebuiau lăsați să se privească în oglindă până la vârsta de un an (se credea că se pot deochea singuri); în zona de est a Ardealului și în Moldova se făcea pe fruntea copilului un semn cu cenușa din vatră, cu praful de pe talpă amestecat cu puțin scuipat sau cu funinginea din horn - acest semn din mijlocul frunții trebuia făcut numai de mama copilului (acest gest poate fi regăsit și la evrei, dar e pomenit și la vechii greci și la arabii din Asia Mică). Alte metode de prevenție: purtarea bijuteriilor din aur (care „captează” privirea rea) - remediu regăsit și în alte culturi; purtarea unui obiect de îmbrăcăminte pe dos sau un cățel de usturoi în buzunar. Și, desigur, există descântecele.

Gesturile protectoare au legătură, în special, cu reproducerea, cu fertilitatea (afirmă mai mulți experți). Fiind pericol pentru sănătate/viață, deochiul trebuie contracarat prin gesturi care semnifică viața, perpetuarea acesteia. În Italia, de exemplu, gesturile cele mai cunoscute sunt:

- mano cornuto - degetul arătător și cel mic întinse, cu celelalte adunate. Unii autori explică semnificația ca fiind „coarne de taur”, taurul fiind un vechi simbol al fertilității. Alții cred că este vorba despre Luna Nouă, Luna fiind considerată în multe culturi protectoarea copiilor mici, a mamelor și a animalelor domestice;

- mano fico - degetul mare este trecut printre arătător și mijlociu, gest care ar trimite, în viziunea unor cercetători, la actul sexual.

Un alt gest este de a „scuipa” asupra celui lăudat pentru a-l feri de un eventual deochi.

„Urâțirea” simbolică a copiilor, pentru a nu fi lăudați sau priviți cu admirație excesivă sau cu invidie - semne de fard negru, funingine sau praf pe față (cum se obișnuia în India, Bangladesh dar și prin Orientul Mijlociu).

Dacă amuleta nu și-a făcut efectul sau dacă omul neprotejat a fost deocheat există unele remedii care par „a lua răul cu mâna”. Toate aceste ritualuri implică, în principal, apa, în funcție de regiune: ulei de măsline turnat în apă, tăciuni aprinși stinși în apă (mai nou se folosesc chibrituri aprinse stinse în apă), ceară picurată în apă - și în acest timp se rostește un descântec.

În America Latină, ochiul rău e cunoscut ca „mal de ojo” și credința e răspândită mai ales în zonele rurale. În Puerto Rico nou-născuților li se oferă o amuletă numită azabache (o piatră prețioasă neagră, un tip de lignit), pentru a-i proteja de deochi. Amuletele, in general,  simbolizează un ochi și sunt, de regulă, albastre - culoarea simbolizând cerul sau evlavia. Pentru protecție - sau ca leac - se fac și farmece, poțiuni și vrăji. Usturoiul este la fel de bun și în unele părți se crede că numai rostirea cuvântului „usturoi” oferă protecție. Cei care cred că au fost vătămați de deochi caută șamani, vrăjitori, vindecători spirituali pentru a scăpa de blestem.

Există mai multe moduri de vindecare. În Mexic, de exemplu, se utilizează un ou crud. Oul e un simbol universal al purității și nașterii; se spune că absoarbe energiile malefice. Oul se trece peste fruntea și corpul celui presupus deocheat apoi e spart în apa dintr-un vas și formele rezultate sunt examinate - dacă apare o formă ovală sau de ochi e semn că puterea ochiului rău a fost contracarată cu succes. În India se aprinde un foc cu al cărui fum este afumat cel presupus deocheat; în Iran se folosesc semințele unei plante care, aruncate în foc pocnesc și se sparg, împrăștiind un fum mirositor folosit pentru a-i afuma pe cei deocheați (se spune că, uneori, ritualul se desfășoară și în restaurante, preventiv, pentru că acolo oamenii sunt expuși privirii multor străini). Cele mai simple protecții din tradiția românească par a fi atingerea călcâiului, apoi fruntea copilului, spunând, la ieșirea din casă: Când s-o deochea călcâiul, atunci să se deoache și copilul sau „scuipatul” în sân spunând: Ptiu, ptiu, să nu fie de deochi.

Azi, amuletele de apărare împotriva deochiului au devenit aproape o modă. E posibil ca, în timp, semnificația și istoria acestor amulete să se piardă. Unele interpretări actuale (utilizarea lor în modă, de exemplu) au stârnit temeri de însușire culturală, în special cu privire la amuleta hamsa, care deține un loc sacru atât în iudaism cât și în islam.

Profesorul Yildiran este de părere că nu e o problemă reală acest aspect, simbolul având capacitatea să depășească granițele - fie acestea culturale, geografice sau religioase - și e mai mult decât un decor. „Ochiul rău” e o rămășiță din chiar zorii civilizației, care se referă la cele mai profunde și durabile credințe ale umanității. În plus, spune profesorul, cine poartă o astfel de amuletă fără a cunoaște semnificația nu numai că ar putea face inutile abilitățile de protecție dar ar putea atrage un blestem și mai puternic - desigur, pentru cei care, în general, cred în blesteme.

Surse:

* https://www.livescience.com/40633-evil-eye.html

* https://www.bbc.com/culture/article/20180216-the-strange-power-of-the-evil-eye

* https://en.wikipedia.org/wiki/Eye_of_Horus

* https://ro.wikipedia.org/wiki/Hamsa

* https://www.descopera.ro/maratoanele-descopera/fenomenele-paranormale/4672550-deochiul-privirea-care-secatuieste

Image by Peter Lomas from Pixabay (Ochiul lui Horus)

Mâna Fatimei

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Khamsa_pendant.jpg

autor: https://en.wikipedia.org/wiki/User:Leandros

Mâna lui Miriam aceeași sursa wiki: Hamsa

Efectele deochiului(3)

Ce este deochiul nu se poate spune exact, dar unele dintre efectele acestuia sunt cunoscute - și recunoscute ca atare - de unii cercetători în domeniul folcloric și nu numai.

Simpla privire a cuiva - spun cei care studiază chestiunea - e suficientă pentru a provoca stări neplăcute (valuri de căldură în tot corpul, transpirație, dureri puternice, bruște, de cap și de stomac). Acestei priviri, însă, pentru a deveni malefică, îi este atașat un gând negativ, invidia sau gelozia - ca regulă. Dacă cineva privește lung un alt om, fără a se gândi rău la acesta, privirea malefică nu există. Muzeograful Carmina Maior spune că, etimologic, deochi înseamnă că prin privire poți deranja pe cineva transmițând un flux bioenergetic care deranjează aura celuilalt. Persoana care face asta stăpânește sau nu (știe sau nu că are) această capacitate, transmițând - cu intenție sau fără - acest flux.

Deochiul este o privire despre care se crede că aduce ghinion, că le face rău persoanelor către care este îndreptată cu invidie, antipatie, dar și cu admirație foarte mare. Se crede că deochiul poate fi dat sub masca unui compliment, ceea ce s-ar traduce prin conexiunea acestuia cu puterea distructivă a geloziei, a invidiei. Persoana deocheată poate începe să se simtă rău brusc - fără un motiv aparent - aproape imediat sau a doua zi. Cel mai adesea se consideră că răutatea și invidia pentru prosperitatea și frumusețea altora sunt cauza deochiului.

Se spune că acest rău este singurul pe care divinitatea nu-l pedepsește pentru că este făcut fără intenție. În esență, răul provocat prin deochi provine din convingerea că cel care obține un mare succes, cel care e foarte frumos etc. atrage invidia celor din jur, și această invidie se manifestă ca un blestem care-i va anula norocul, succesul etc..

În lumea islamică deochiul e un termen foarte răspândit; simbolizează luarea în stăpânire a cuiva sau a ceva, din invidie și cu intenție rea. Deochiul este cauza morții a jumătate de omenire, se spune. Cel care deoache, când se uită cu invidie la ceva sau cineva care-i place îi pricinuiește o pagubă.

Ibn Haldῡn considera efectele deochiului printre impresiile ce rezultă din influența sufletului și care purced din sufletul celui care privește obiectele și stările ce-i sar în ochi și pe care le găsește peste măsură de frumoase; din această apreciere izvorăsc pizma și dorința de a pune stăpânire pe lucrul sau pe calitatea cu pricina, răpindu-le de la cel care le posedă și dorind răul acestuia. Este un dar natural - acțiunea deochiului - iar deosebirea dintre el și alte influențe psihice rezidă în faptul că efectul lui este natural și înnăscut, iremediabil, neținând câtuși de puțin de libera alegere a celui care îl are, și neputându-se dobândi; (...) Iată de ce acela care ucide prin magie sau prin darul de a face minuni este pedepsit cu moartea, pe când cel care ucide prin (de)ochi nu primește aceeași pedeapsă căci nu decurge din intenția sau voința omului, și nici din nebăgarea lui de seamă; el o pricinuiește constrâns în mod natural.

În lucrarea sa, The Evil Eye: The Classic Account of an Ancient Superstition (scrisă în secolul XIX), Frederick Thomas Elworthy amintește o poveste arhaică poloneză în care e vorba despre un bărbat a cărui privire a adus atâta nenorocire celor dragi încât a ales să-și provoace orbirea pentru a-i proteja de blestemul privirii lui.

În lucrarea Superstițiile poporului român, etnologul Gh. F. Ciaușanu scrie care sunt simptomele deochiului: somn zbuciumat sau insomnie, dureri de cap, dureri de inimă, greaţă. Afirmă că se pot deochea nu doar oamenii, ci și vitele, care încep să tânjească. Păsările deocheate se ciupesc una pe alta, stupii se pustiesc de albine, pomii se usucă, laptele nu mai dă unt.

Mai recent, profesorul Alan Dundes, de la Universitatea din Berkeley, SUA, care se ocupă în mod deosebit de interpretarea folclorului, a publicat studii referitoare la acesta credință, inclusiv implicațiile psihologice care ar sta la baza ei. El emite interesanta ipoteza ca la temelia credinței în deochi ar sta opoziția dintre umezeală sau apă, ca expresie a vieții și uscăciunea asociată morții. Astfel, adevăratul rău pe care cel care deoache îl face altuia ar fi faptul că îl seacă, îl usucă, lipsindu-l de fluidele necesare vieții. Atinși de privirea ochiului celui rău, copilașii încep să vomite, femeilor care alăptează le seacă laptele, la fel și vacilor sau altor animale care dau lapte; pomii fructiferi se usucă, iar bărbații devin neputincioși. Printre evrei este răspândită credința că peștii ar fi imuni la deochi, deoarece trăiesc în apă, iar protecția manifestată prin a scuipa asupra cuiva ca să-l ferești de un eventual deochi e ca și cum i-ai reda apa pe care e pe cale să o piardă din cauza deochiului.

Trebuie făcută distincția între deochi (zis și ochiul rău, cu referire la „privirea rău intenționată”, din invidie, cel mai adesea) și ochiul rău, amuleta care protejează împotriva „farmecelor” deochiului, amuletă care poate avea diferite forme, în funcție de cultura în care apare.

surse:

* https://www.bbc.com/culture/article/20180216-the-strange-power-of-the-evil-eye

* https://www.townandcountrymag.com/style/jewelry-and-watches/a32446159/evil-eye-jewelry-history/

* https://www.britannica.com/topic/evil-eye

* https://www.britannica.com/topic/Talmud/Legend-and-folklore#ref24413

* https://adevarul.ro/locale/sibiu/ce-deochiul-deoache-scapam-ne-a-umplut-rele-explicatii-traditionale-stiintifice-mai-raspandit-obicei-lume-1_54e60ae6448e03c0fdc76e78/index.html

* Lumea vrăjitorului, Surse orientale, autor „colectiv”, Ed. Symposion, 1996, traducător: Laurențiu Zoicaș.

Image by Christian Dorn from Pixabay

Cine deoache și cine se deoache(2)

Ochiul rău era considerat la fel de periculos ca spiritele rele. S-a crezut că, din motive misterioase, unii oameni au puterea de a-i răni pe alții privindu-i și că, în general, gelozia și invidia declanșează acest efect. Rabinii, preoții etc. au subliniat, totuși, în repetate rânduri că toate aceste puteri neobișnuite se află sub guvernarea divină și, mai mult, că nu pot face rău evlavioșilor. În credința bizantină privirea rea era aruncată de invidios, despre care se credea că este inspirat demonic și pentru care creștinii aveau nevoie de protecție prin remedii divine.

Filosoful grec Plutarh considera că ochii erau sursa principală, dacă nu singura, a razelor mortale care trebuiau să apară ca săgeți otrăvite, invizibile, din adânciturile interioare ale unei persoane care avea ochiul rău. El se referea la un blestem sau o vrajă despre care credea că este aruncată de această privire răuvoitoare, de obicei, unei persoane, fără ca aceasta să știe. El a încercat, între primii, să dea o explicație științifică deochiului - ceea ce s-ar putea spune că scoate deochiul din sfera superstițiilor. A sugerat că ochiul uman are puterea de a elibera raze invizibile de energie care, în unele cazuri, erau destul de puternice pentru a ucide copii sau animale mici. Susținea, de asemenea, că anumite persoane au o capacitate extraordinar de puternică de a fascina - și amintea grupuri de oameni din sudul Mării Negre ca fiind extrem de abili în a deochea. Cel mai adesea, cei despre care se spune că sunt cei mai pricepuți să deoache sunt oamenii cu ochi albaștri - susținea Plutarh.

Conceptul este surprins și de Heliodor din Emesa, în povestea greacă antică Aethiopica, unde scrie:

Când cineva privește cu invidie ceea ce este excelent are asupra atmosferei înconjurătoare un efect periculos și transmite propriile sale emanații înveninate în ceea ce îi este cel mai aproape.

Cei mai predispuși la răul provocat de deochi - vătămări de orice fel și chiar moarte - sunt femeile însărcinate, copii și animalele, ființele considerate a fi deosebit de sensibile.

Cei mai suspectați că aruncă priviri rele sunt străinii, indivizii cu malformații și cei mai puțin frumoși, femeile care nu au născut (pe vremuri era obligatoriu ca femeia să aibă copii; a fi stearpă era nu doar o rușine, ci se credea că asupra respectivelor a căzut un blestem sau o pedeapsă divină), femeile bătrâne, oamenii cu ochi verzi și/sau albaștri, dar și oamenii cu ochi negri; oamenii cu ochi mari sau cei cu ochi foarte mici, cei cu sprâncenele îmbinate (în altă versiune se vorbește de oamenii cu ochi verzi ȘI sprâncenele îmbinate). Cei care sunt mai sensibili la deochi, afirmă muzeograful Carmina Maior, sunt în primul rând copiii mici apoi alții: flăcăii, fetele frumoase, mirii și lăuzele. În Rășinari (Sibiu), exista credința că mama care alăptează dacă rămâne însărcinată și continuă să-și hrănească bebelușul la sân atunci și copilul născut și cel din pântece pot fi foarte ușor deocheați.

La musulmani se crede că cei mai primejdioși ochi îi au femeile bătrâne și tinerele căsătorite. Vulnerabili la deochi fiind în special copiii, lăuzele, tinerele căsătorite, caii, câinii, laptele, grâul.

La unele popoare asiatice și africane, ochiul rău este deosebit de periculos în timp ce omul mănâncă și bea deoarece se crede că pierderea sufletului este mai răspândită atunci când gura este deschisă; în aceste culturi, ingestia de substanțe este fie o activitate solitară, fie are loc doar cu familia imediată și în spatele ușilor închise.

În tradiția românească, etnologul Gh. F. Ciaușanu scrie că toți cei care deoache au ochii verzi și sprâncenele îmbinate, și o fac atunci când privesc mai mult ceva sau pe cineva și nu zic Să nu-i fie de deochi, scuipând de trei ori, la modul: ptiu, ptiu. Tot ceea ce e frumos poate fi deocheat dar nu doar privind - privirii îi sunt asociate laude încărcate de invidie sau gânduri pizmașe.

Concluzie

Cei mai predispuși să deoache, conform tuturor teoriilor: oamenii invidioși (chiar când nu erau tocmai conștienți de invidia pe care o nutreau); cei care lăudau copiii; persoanele cu ochi verzi sau albaștri - specialiștii afirmă că aici își făcuseră loc unele concepții xenofobe, rasiste prezente în rândul populațiilor mediteraneene, la care ochii de culoare închisă erau predominanți; oamenii cu ochi mari sau cei cu ochi foarte mici; cei cu sprâncenele îmbinate; oamenii cu ochi negri; „străinul” - a cărui înfățișare era diferită de cea a populației locale și care era privit cu suspiciune; femeile fără copii - într-o vreme când a avea copii era o datorie a femeii se credea că femeile „sterpe” puteau, din invidie pentru familiile cu copii, să deoache membrii acestor familii; femeile bătrâne; tinerele căsătorite, oamenii cu malformații și cei mai puțin frumoși.

Cei mai predispuși la deochi, conform tuturor teoriilor: copiii mici, flăcăii, fetele frumoase, tinerele căsătorite, femeile însărcinate, lăuzele, caii, câinii (animalele domestice, în general), păsările, laptele, grâul, mirii. Aceștia sunt "predispuși" la deochi, dar oricine poate fi deocheat, practic.

Despre copiii cu vârsta mai mică de un an se crede că se pot deochea singuri dacă sunt lăsați să se privească în oglindă.

Surse:

 https://www.townandcountrymag.com/style/jewelry-and-watches/a32446159/evil-eye-jewelry-history/

https://www.britannica.com/topic/evil-eye

 https://www.britannica.com/topic/Talmud/Legend-and-folklore#ref24413

https://adevarul.ro/locale/sibiu/ce-deochiul-deoache-scapam-ne-a-umplut-rele-explicatii-traditionale-stiintifice-mai-raspandit-obicei-lume-1_54e60ae6448e03c0fdc76e78/index.html

Image by Gerd Altmann from Pixabay

Deochiul. Ochiul rău(1)

Deochiul este o superstiție atât de veche și de răspândită în aproape toată lumea (în toate culturile) și transmisă din generație în generație încât unii cercetători s-au gândit să studieze din punct de vedere științific această credință despre „ochiul rău”.

E, cumva, fascinant faptul că deochiul și ochiul rău (ca talisman, amuletă) au traversat mileniile și oamenii de azi, precum anticii egipteni sau etruscii, folosesc amuletele pentru a se proteja de „privirea rea”.

Credința în deochi există din vremuri străvechi în Grecia, Turcia, Spania, Italia, țările din Orientul Mijlociu, România, în Polonia - în aproape toate țările și culturile. Teama de o privire malefică a dat naștere unui întreg folclor, de la legende și explicații paranormale până la tratamente preventive și curative, cu gesturi și obiecte protectoare, descântece și vrăji.

Nimeni nu poate explica deochiul, dar foarte mulți cred în existența acestuia - unii îl consideră chiar un fenomen paranormal pentru că nu poate fi explicat în termenii cunoașterii științifice actuale. În credințele populare, ar implica un transfer de energii necunoscute de la cel care deoache la cel deocheat. Sunt unii care îl explică - fără dovezi științifice, dar în spirit științific - ca fiind o influență de natură energetică asupra celui deocheat, și amintesc de undele cerebrale și curenții bioelectrici ai corpului. Se vorbește chiar despre „vampirism energetic”, dar acesta e diferit de deochi - omul care s-a depărtat de persoana „vampir energetic” își revine fără a lua măsuri deosebite, pe când cel deocheat nu. Efectul deochiului este o stare de rău apărută subit.

Deochiul nu e un rău făcut cu intenție; persoana care deoache nu e, neapărat, răuvoitoare. În sudul Italiei se face distincția între deochiul provocat de laude și admirație - numit mal occhio (ochi rău) - și un soi special de vătămare, numit jettatura (aruncare, azvârlire). Se consideră că jettatorii se nasc având capacitatea de a arunca, fără intenție, priviri nocive (ca niște proiecții sau radiații dăunătoare). Despre Pius al IX-lea (papă timp de 32 de ani, între 1846-1878) se spune că era jettatore. Credincioșii care ajungeau la el, în timp ce primeau binecuvântarea, nu uitau să facă, la spate, cu mâna, gesturi de apărare împotriva deochiului (unul dintre aceste semne se referă la întinderea degetului arătător și a celui mic în timp ce celelalte sunt adunate).

Răspândirea superstiției în lume

Spre deosebire de alte superstiții, credințe, deochiul nu e specific unei singure națiuni și nu se regăsește numai la popoarele / oamenii despre care se presupune că nu au evoluat, fiind conduși de superstiții. În unele cazuri - s-a constatat - efectele deochiului au fost atât de uimitoare încât au pus pe gânduri și pe cei mai luminați, zdruncinându-le scepticismul – afirmă Aurel Candrea (n. 7.11.1872, București - d. 1950, Paris, Franța) în volumul Folclorul medical român comparat (Ed. Polirom, 1999). Nu am citit cartea, deci nu știu la ce efecte uimitoare se referă, deși pot bănui.

Credința în ochiul rău este străveche și omniprezentă, din Grecia și Roma antică, în tradițiile evreiești, islamice, budiste, hinduse, în societățile indigene, țărănești și în alte societăți populare și s-a transmis în întreaga lume până în timpurile moderne.

Credința în ochiul rău - mati - datează din antichitatea clasică greacă, cel puțin din secolul al VI-lea î.e.n. când a apărut pe vase de băut. Simbolul pentru protecție este menționat de Platon, Hesiod, Plutarh și mulți alți autori clasici care au încercat atât să descrie, cât și să explice funcția ochiului rău.

De la privirea gorgonelor grecești (trei creaturi feminine groaznice, surori) care împietrea pe oricine se uita direct la ele și de la poveștile irlandeze despre oameni capabili să vrăjească doar cu o privire caii, există în fiecare cultură adânc înrădăcinată această superstiție încât, cu toată conotația păgână, este regăsită și în textele religioase de azi, inclusiv în Biblie și Coran.

Deochiul sau „ochiul rău” (ayin ha’ra) este menţionat în mai multe locuri în Vechiul şi în Noul Testament. Nu mânca pâinea celui ce se uită cu ochi răi şi nu pofti bucatele lui, spune înţeleptul rege Solomon (Pildele lui Solomon, 23:6). Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea - toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om (Marcu 7:21-23). Deochiul este o acţiune a diavolului săvârşită de oamenii pizmaşi, spunea Sfântul Vasile cel Mare, unul dintre cei mai importanţi filosofi ai ortodoxiei.

În Molitfelnic (sau molitvelnic - carte de ritual ortodox, care cuprinde o serie de rugăciuni) există o rugăciune care se referă la privirea cea rea şi nesăţioasă a ochilor făcători de rele. Spune preotul Calistrat: În ochiul uman, este o putere mai presus de înţelegerea noastră, care poate aduce lumină, bucurie şi pace sau, dimpotrivă poate întuneca, slăbi, contamina sufletul cu răutate, poate aduce neplăcere şi suferinţă. Altfel spus, Biserica ortodoxă recunoaște existența deochiului, a puterii „privirii umane”.

Și babilonienii se temeau nu doar de zeii cei răi și de duhurile malefice, ci și de încercările, venite din partea altor oameni, de a li se face farmece; oricine putea fi victimă a deochiului sau a „degetului rău” (poate că de aceea se spune azi nu arăta cu degetul).

La hitiţi, răul provenea dintr-un păcat, știut sau neștiut, față de zei, de la lucrările nefaste ale unui vrăjitor, dar și „din contactul cu o substanță care împiedica buna funcționare a trupului, a minții sau a sufletului” - afirmă A. Götze în lucrarea sa, Kleinasien. Contactul nu trebuia să fie materializat, după cum substanța putea fi materială sau imaterială, ci era suficientă o voință vrăjmașă sau o animozitate oarecare - în folclorul românesc numim aceasta deochi, hitiții ii spuneau limbă rea (există și în credința populară românească limba rea și e numită cobit).

În islam, deochiul era înțeles ca un efect al magiei. Ibn Sīnā scria: principiul cuprinde o aplecare către admirație a sufletului care are însușirea de a secătui, prin influență, obiectul admirației sale.

Altele:

Cine deoache si cine se deoache (2)

Efectele deochiului (3)

Protectia impotriva deochiului (4)

Surse:

https://www.bbc.com/culture/article/20180216-the-strange-power-of-the-evil-eye

*

https://www.facebook.com/pcalistrat/posts/1514220142053288

*

https://www.britannica.com/topic/evil-eye

*

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/de-deochiul

*

https://www.descopera.ro/maratoanele-descopera/fenomenele-paranormale/4672550-deochiul-privirea-care-secatuieste

*

Lumea vrăjitorului, Surse orientale, autor „colectiv”, Ed. Symposion, 1996, traducător: Laurențiu Zoicaș.

Image by Gerd Altmann from Pixabay ("ochiul" l-am adăugat eu in poză)

Cavalerul trac şi cavalerul Kalki

Eroul trac, de origine sincretistică, irano-thraco-elenică, demonul erou, va fi trecut uneori alături de Zeus. Cavalerul sau eroul trac apare la Adamclissi ca neînvinsul. Dar alături de această faţă luminoasă a lumii supranaturale, tracii gândeau şi o lume a duhurilor rele. Clement din Alexandria vorbeşte despre doctrinele întunericului, despre Dionysos Bassaros, despre şarpele ce intră în sân, ca mijloc de iniţiere în misterele sabazice. Şarpele e duh al răului, dracul decăzut din starea lui iniţială, adversar al lui Dumnezeu. Totusi, animalul clasic de apărare împotriva deochiului (la daci, în La Tene, a 2-a vârstă a fierului) şi a tuturor accidentelor demonice e şarpele.

Poate din acest motiv Cavalerul trac este identificat uneori cu Sfantul Gheorghe, cel care a taiat capul balaurului.

Eroul cavaler (p. 350 Getica, de Vasile Parvan) e de caracter solar, ceresc. Eroul cavaler e identificat cu Apollo (zeu al Soarelui), dar aceasta mult mai târziu.

O zeitate importantă pentru daci era Cavalerul trac, ce stăpânea câmpurile, pădurile, ogoarele şi fiarele sălbatice. Este prezent în Dacia în aproape 50 de reliefuri sculptate de mici dimensiuni şi în mai multe monumente mari. Acesta era venerat de populaţiile tracice din regiunea balcano-dunăreană, iar în inscripţiile greceşti apare sub numele de Heros şi în cele latine sub acela de Heron. Pentru adepţii lui, Cavalerul trac era protectorul casei şi al familiei, întemeietorul de colonii sau neamuri, stăpânul celor vii şi celor morţi, invincibil, plin de forţă şi veşnic”. În reliefurile din piatră este reprezentat ca un tânăr călăreţ în galop sau la pas, la vânătoare ori în diferite ipostaze rituale. Uneori, imaginea lui este însoţită de cea a altor trei divinităţi: Cybele, Hermes şi Dionysos. Majoritatea sculpturilor Cavalerului trac provin din Dobrogea (Histria, Tomis şi Callatis), iar restul din Transilvania şi Oltenia.

Cavalerul trac a fost asimilat de unii cercetători zeului Gebeleizis (despre care alţii afirmă că ar fi unul şi acelaşi cu Zamolxis), zeu care se regăseşte în mitologia altor popoare ca Zeus sau Vanagh, şi care a fost asimilat de creştini drept Sfântul Gheorghe...

Pe imaginile de cult ale cavalerilor danubieni (cavaleri traci sau cabiri), străvechea divinitate dublă indoeuropeană, Dioscurii (Getica, de Vasile Parvan), cei doi "luceferi" gemeni care străbat călări văzduhul, stăpânind furtunile şi salvând de la pierire pe oameni apare destul de rar, reprezentată iconic, Diana, străveche divinitate feminină, preindoeuropeană, adoptată şi de sciţi şi de traci, adorată la Dunăre şi în Rhodope sub numele de Diana Regina.

Kalki (una dintre cele zece încarnări ale lui Vishnu, o ipostază majoră a lui Dumnezeu în tradiţia hindusă) este cavalerul apocaliptic, Isus venit pentru a doua oară. Acest simbol al călăreţului a fost răspândit atât la daci, cât şi la urmaşii lor. Kernbach menţionează zeităţile cunoscute sub numele de Cavalerul Trac, Cavalerii Danubieni. Iar Eliade arată că după Herodot, "câteva secole mai târziu monumentele zise ale eroilor cavaleri se înmulţesc în Balcani; or, Eroul-Cavaler este identificat cu Apollo" - Apollo este Fiul Divin care, de astă dată, în ipostaza de cavaler, reprezintă Judecătorul anunţat de Apocalipsă.

Monedele dacice cu legenda ASIO, sau cele cu legenda IANUM ARM, menţionate de Lovinescu, poartă emblema fie a unui cal, călăreţul fiind indicat de caduceu, fie a unui călăreţ. El apropie acest simbol al lui Kalki de "prima Shakti" (adică de manifestarea lui Adi Shakti, în traducere: Shakti Primordială), în timp ce "caduceul este Shakti polarizată" (manifestarea lui Adi Shakti sub forma lui Kundalini).

Savantul român Mateescu a efectuat în 1923 o atentă cercetare în legătură cu soldaţii de origine tracă amintiţi în inscripţiile din Roma, descoperind peste 200 nume, dintre care aproximativ 120 dovedesc că soldaţii respectivi erau originari din Dacia; dintre aceştia 15 proveneau chiar din vechea capitală a lui Decebal - Sarmizegetusa. La oştenii din garda călare se indică mai rar localitatea de provenienţă; în schimb e frecventă indicaţia generică a poporului: natione Dacus. Printre cei originari din Sarmizegetusa există un oarecare Claudiano, centurion din Cohorta a VI-a care, împreună cu alţi cinci colegi, promovaţi concomitent cu el tribuni ai cohortei, închinase o dedicaţie împăratului Caracalla.
Se ştie că în epoca antică viaţa era relativ scurtă; rar se atingea varsta de 50 ani. Cazul lui Iulius Secondinus, natione Dacus, pretorian rechemat în serviciu, care a atins frumoasa varstă de 85 ani este cu atât mai relevant. Militarii daci care îşi satisfăceau serviciul la Roma aveau, ca şi alţi provinciali, sanctuare unde-şi adorau divinităţile. În mod deosebit era venerat cavalerul trac pe care îl găsim adesea reprezentat pe stele funerare şi care pare să fi avut vreo două sanctuare la Roma.

Cultele orientale invadează provincia dacă spre finele sec. al II-lea e.n., dar mai ales sub dinastia Severinilor. Procesiunile fastuoase, ritualurile exotice promiteau mântuirea adepţilor în lumea de dincolo. Cel mai important zeu adus din Orient, din Persia, este Mithras, care a fost adoptat de o bună parte a populaţiei dacice. Acesta era zeul luminii, al dreptăţii şi victoriei împotriva răului. Pe teritoriul vechii Dacii s-au descoperit circa 300 de inscripţii şi reprezentări sculpturale ale lui Mithras. Cultul zeului persan se desfăşura în temple subterane, unde participau credincioşi din toate straturile sociale.

Mircea Eliade scria despre zeii tracilor că sunt ”marii anonimi ai religiei vechi” şi, pentru că erau mai vechi decât ai popoarelor vecine, nu s-au mai păstrat informaţii despre ei. În viaţa străbunilor noştri, religia ocupa un loc important, ca la toate popoarele din acea vreme, iar creştinismul a câştigat adepţi prin secolul al IV-lea e.n.. Mâna dreaptă a conducătorilor daci, viceregii, erau marii preoţi care, pe lângă faptul că îl sfătuiau pe rege în cele mai importante treburi de stat, uneori îl urmau la conducere. Dacia, mai ales după cucerirea romană, era un mozaic religios, plin de credinţe şi divinităţi păgâne, căci fiecare colonist din imperiu şi-a adus zeităţile de acasă. Fastuoasele manifestări religioase au contribuit şi ele la procesul de romanizare al Daciei. Mai mult, dr. arhitect Florea Costea, cel mai cunoscut specialist în istoria dacilor din Braşov, spune că, din cauza importanţei deosebite a religiei, romanii au avut grijă ca, după cucerire, să transforme vechile sanctuare.

Dacii credeau în nemurirea sufletului deoarece pentru ei viaţa trupească era doar trecătoare, iar cea veşnică îi aştepta pe cei viteji şi vrednici în împărăţia zeului suprem Zamolxis. Herodot spunea că dacii ştiu să se facă nemuritori”. Ca o dovadă a glorificării vieţii de după moarte, dacii făceau banchete şi chefuiau la înmormântări, iar la naşteri jeleau copilul abia venit pe lume. Acest obicei s-a mai păstrat în unele sate din ţară (în sursele pe care le-am avut la îndemână nu scrie în care).

Surse: Getica, de Vasile Pârvan; Dacia secretă, de Adrian Bucurescu;

http://new.unique.ro/viewtopic_print.php?t=116&start=0&sid=df4fb1ebc7dd32c7a0b2c68fa8823581