Romanele lui Alexandre Dumas (n.
24.07.1802 – d. 05.12.1870) am început să le citesc din
copilărie, și unele le-am tot recitit de-a lungul timpului. Am
citit și biografia lui, în cărțile unde era scrisă, dar abia
anul trecut am aflat că bunicul sau a fost mulatru. Că a fost și
general în armata franceză „revoluționară” înainte de a
împlini vârsta de 31 de ani, îmi aminteam ceva-ceva, dar prea
puțin, spre deloc. Napoleon (I) l-a întâlnit de câteva ori pe
acest general înalt (1,85 m – "mult" pentru vremea aceea nu numai în
Franța) și bine făcut – probabil că nasul viitorului dictator
ajungea undeva pe la talia generalului și, probabil, asta nu-i
plăcea deloc lui Bonaparte, dar nu acesta a fost motivul pentru care
generalul Dumas a fost ignorat mai ales după ce n-a mai putut lupta, și din această cauza familia a trăit în sărăcie aproape lucie
după moartea lui, la vârsta de 44 de ani.
Am
citit biografia primului Alexandre Dumas (n. 25.03.1762 – d.
26.02.1806) în cartea lui Tom Reiss: „Dumas, contele negru.
Glorie, revoluție, trădare. Povestea adevăratului Monte-Cristo”,
apărută pentru prima dată în anul 2012; în 2013, Tom Reiss a
primit Premiul Pulitzer pentru Biografie și Autobiografie și
Premiul PEN/Jacqueline Bograd Weld pentru Biografie. Din punctul meu
de vedere merită premiile! Cartea e astfel scrisă încât nu are
nimic plictisitor – cumva, e ca un roman de aventuri pe care nu-ți
vine să-l mai lași după ce l-ai început.
Citez
din carte:
Primul
Alexandre Dumas s-a născut în 1762, fiind fiul lui „Antoine
Alexandre de l’Isle”, în colonia franceză Saint-Domingo (azi
Haiti), unde se cultiva trestie de zahăr. Antoine era un nobil care
se ascundea de familie și de lege și care făcuse băiatul cu o
sclavă de culoare (Marie Cessette Dumas). Ulterior, Antoine a
renunțat la numele de împrumut, revendicându-și numele real și
titlul – Alexandre Antoine Davy, marchiz de la Pailleterie – și
l-a dus pe fiul sau mulatru peste ocean, pentru ca acesta să se
bucure de lux și onoruri, în apropierea Parisului. Însă băiatul
a respins (la un moment dat) numele și titlul tatălui. S-a înrolat
în armata franceză, cu gradul cel mai modest, iar la întocmirea
documentelor de încorporare și-a declarat numele „Dumas”, după
mamă. După ce, prin merite deosebite, a fost promovat în grad,
nici măcar nu a mai folosit numele de „Alexandre”, preferând
forma simplă și prescurtată de „Alex Dumas”.
Alex
Dumas a fost un războinic desăvârșit și un bărbat cu convingeri
puternice, dovedind curaj moral. Era renumit pentru forța sa, pentru
talentul în mânuirea sabiei, pentru curaj și priceperea de a
smulge victoria chiar și în cele mai dificile situații. Era, de
asemenea, cunoscut pentru vulgaritatea limbajului și pentru
problemele cu autoritățile. A fost un general al soldaților, temut
de dușmani și iubit de oamenii săi, un erou într-o lume în care
acest cuvânt nu se folosea în orice împrejurare. (...) În timpul
vieții, generalul Dumas a fost o figură legendară. (...) În vreme
ce steaua lui se înălța, Alex Dumas nu era omul care să dea
ordine, ca apoi să stea în starea de siguranță din spatele
liniilor, în vreme ce subordonații lui înfruntau primejdia: și-a
condus mereu soldații mergând în fruntea lor. (...)
Când
Napoleon a decis invadarea Egiptului, Dumas a participat la campanie
în calitate de comandant al cavaleriei, dar acolo, cei doi militari
au ajuns să se deteste. Confruntarea a fost ideologică – Dumas se
considera luptător pentru eliberarea lumii, nu pentru dominarea ei –
dar și personală. „Musulmanii, indiferent de clasa socială, care
reușeau să-l vadă pe generalul Bonaparte, erau șocați cât de
scund și de slab era”, scria ofițerul care era medic-șef al
expediției. „Dintre generalii noștri, i-a uimit înfățișarea
generalului de cavalerie Dumas. Bărbat de culoare, cu o siluetă ca
de centaur, când l-au văzut sărind cu calul peste tranșee sau
mergând să răscumpere prizonieri, au crezut cu toții că era
conducătorul expediției”.
Viața
generalului Alex Dumas este extraordinară din atât de multe puncte
de vedere, încât este lesne să uităm cel mai neobișnuit aspect
al ei: acela că a fost o viață de mulatru, într-o lume a albilor,
de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Alex
Dumas nu a fost singurul negru sau metis care a cunoscut ascensiunea,
respectul, bogăția, pentru că odată cu Revoluția din 1789 visul
egalității a părut a nu cunoaște limite în Franța (până la
„ridicarea” lui Napoleon dictatorul). Alex Dumas era republican
cu toată ființa, dar a refuzat să comită atrocități în numele
unor idealuri și nu s-a ferit să apere victimele, indiferent de
trecutul lor sau de orientarea ideologică. El și-a riscat cariera opunându-se vărsărilor de sânge care aveau loc pretutindeni în
jurul său. Ulterior, un scriitor cu vederi regaliste avea să scrie
despre acest „republican generos” că a fost unul dintre puținii
generali care au fost întotdeauna „gata să-și dea viața cu
vitejie pe câmpul de luptă, dar au ales să-și frângă mai bine
săbiile decât să-și asume rolul de călăi”.
**
Numele
generalului Thomas-Alexandre Dumas este scris în partea sudică a
Arcului de Triumf. În 2009, după multe insistențe ale oamenilor
care apreciază adevărul istoric, a fost inaugurat un monument în
cinstea generalului: niște enorme cătușe de sclav desfăcute. Unul
dintre critici afirmă că nu e deloc reprezentativ monumentul
deoarece generalul Dumas n-a fost niciodată sclav – totuși,
documentele arată că tatăl său îl vânduse ca sclav la un moment
dat, „cu drept de răscumpărare”. Biograful Tom Reiss e de
părere că nu există un monument dedicat exclusiv generalului. În
politica rasială a Franței din secolul XXI, statuia generalului
Dumas s-a metamorfozat într-un monument simbolic pentru toate
victimele sclaviei coloniale franceze... În Franța nu există încă
niciun monument care să comemoreze viața generalului Alexandre
Dumas.
În
1912, în locul numit la un moment dat „Piața celor trei Dumas”
(pe malul stâng al Senei) a fost instalată o statuie a generalului,
realizată de un sculptor care a trăit la sfârșitul secolului al
XIX-lea, Alfred de Moncel. Comanda a fost încredințată în anii
1890 și banii nu au provenit de la stat sau de la vreo organizație
militară, ci au fost adunați din inițiativa unui mic grup de pasionați ai
moștenirii lăsate de romancierul Dumas, care a încercat zadarnic
să vadă ridicându-se o statuie a tatălui sau. La inițierea
strângerii de fonduri au participat Anatole France și Sarah
Bernhardt, între alții. În 1913, statuia era tot acoperită –
n-a fost niciodată inaugurată oficial. În iarna anului 1941-1942
statuia a fost distrusă de naziști. Ocupanții germani au topit
sute de statui franceze, acordând atenție mai curând semnificației
lor decât cantității de metal: le-a venit ușor să topească o
reprezentare a unui metis care a luptat pentru libertate, egalitate,
fraternitate.
Se
mai fac, încă, demersuri (începute în 2008), pentru ca generalul
Dumas să primească post-mortem distincția "Legiunea de
Onoare".
(„Dumas,
contele negru. Glorie, revoluție, trădare. Povestea adevăratului
Monte-Cristo”, de Tom Reiss, Editura Litera, București, 2020).
sursa foto statuie: wikipedia (domeniu
public)