Contele negru. Dumas

Romanele lui Alexandre Dumas (n. 24.07.1802 – d. 05.12.1870) am început să le citesc din copilărie, și unele le-am tot recitit de-a lungul timpului. Am citit și biografia lui, în cărțile unde era scrisă, dar abia anul trecut am aflat că bunicul sau a fost mulatru. Că a fost și general în armata franceză „revoluționară” înainte de a împlini vârsta de 31 de ani, îmi aminteam ceva-ceva, dar prea puțin, spre deloc. Napoleon (I) l-a întâlnit de câteva ori pe acest general înalt (1,85 m – "mult" pentru vremea aceea nu numai în Franța) și bine făcut – probabil că nasul viitorului dictator ajungea undeva pe la talia generalului și, probabil, asta nu-i plăcea deloc lui Bonaparte, dar nu acesta a fost motivul pentru care generalul Dumas a fost ignorat mai ales după ce n-a mai putut lupta, și din această cauza familia a trăit în sărăcie aproape lucie după moartea lui, la vârsta de 44 de ani.

Am citit biografia primului Alexandre Dumas (n. 25.03.1762 – d. 26.02.1806) în cartea lui Tom Reiss: „Dumas, contele negru. Glorie, revoluție, trădare. Povestea adevăratului Monte-Cristo”, apărută pentru prima dată în anul 2012; în 2013, Tom Reiss a primit Premiul Pulitzer pentru Biografie și Autobiografie și Premiul PEN/Jacqueline Bograd Weld pentru Biografie. Din punctul meu de vedere merită premiile! Cartea e astfel scrisă încât nu are nimic plictisitor – cumva, e ca un roman de aventuri pe care nu-ți vine să-l mai lași după ce l-ai început.

Citez din carte:

Primul Alexandre Dumas s-a născut în 1762, fiind fiul lui „Antoine Alexandre de l’Isle”, în colonia franceză Saint-Domingo (azi Haiti), unde se cultiva trestie de zahăr. Antoine era un nobil care se ascundea de familie și de lege și care făcuse băiatul cu o sclavă de culoare (Marie Cessette Dumas). Ulterior, Antoine a renunțat la numele de împrumut, revendicându-și numele real și titlul – Alexandre Antoine Davy, marchiz de la Pailleterie – și l-a dus pe fiul sau mulatru peste ocean, pentru ca acesta să se bucure de lux și onoruri, în apropierea Parisului. Însă băiatul a respins (la un moment dat) numele și titlul tatălui. S-a înrolat în armata franceză, cu gradul cel mai modest, iar la întocmirea documentelor de încorporare și-a declarat numele „Dumas”, după mamă. După ce, prin merite deosebite, a fost promovat în grad, nici măcar nu a mai folosit numele de „Alexandre”, preferând forma simplă și prescurtată de „Alex Dumas”.

Alex Dumas a fost un războinic desăvârșit și un bărbat cu convingeri puternice, dovedind curaj moral. Era renumit pentru forța sa, pentru talentul în mânuirea sabiei, pentru curaj și priceperea de a smulge victoria chiar și în cele mai dificile situații. Era, de asemenea, cunoscut pentru vulgaritatea limbajului și pentru problemele cu autoritățile. A fost un general al soldaților, temut de dușmani și iubit de oamenii săi, un erou într-o lume în care acest cuvânt nu se folosea în orice împrejurare. (...) În timpul vieții, generalul Dumas a fost o figură legendară. (...) În vreme ce steaua lui se înălța, Alex Dumas nu era omul care să dea ordine, ca apoi să stea în starea de siguranță din spatele liniilor, în vreme ce subordonații lui înfruntau primejdia: și-a condus mereu soldații mergând în fruntea lor. (...)

Când Napoleon a decis invadarea Egiptului, Dumas a participat la campanie în calitate de comandant al cavaleriei, dar acolo, cei doi militari au ajuns să se deteste. Confruntarea a fost ideologică – Dumas se considera luptător pentru eliberarea lumii, nu pentru dominarea ei – dar și personală. „Musulmanii, indiferent de clasa socială, care reușeau să-l vadă pe generalul Bonaparte, erau șocați cât de scund și de slab era”, scria ofițerul care era medic-șef al expediției. „Dintre generalii noștri, i-a uimit înfățișarea generalului de cavalerie Dumas. Bărbat de culoare, cu o siluetă ca de centaur, când l-au văzut sărind cu calul peste tranșee sau mergând să răscumpere prizonieri, au crezut cu toții că era conducătorul expediției”.

Viața generalului Alex Dumas este extraordinară din atât de multe puncte de vedere, încât este lesne să uităm cel mai neobișnuit aspect al ei: acela că a fost o viață de mulatru, într-o lume a albilor, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Alex Dumas nu a fost singurul negru sau metis care a cunoscut ascensiunea, respectul, bogăția, pentru că odată cu Revoluția din 1789 visul egalității a părut a nu cunoaște limite în Franța (până la „ridicarea” lui Napoleon dictatorul). Alex Dumas era republican cu toată ființa, dar a refuzat să comită atrocități în numele unor idealuri și nu s-a ferit să apere victimele, indiferent de trecutul lor sau de orientarea ideologică. El și-a riscat cariera opunându-se vărsărilor de sânge care aveau loc pretutindeni în jurul său. Ulterior, un scriitor cu vederi regaliste avea să scrie despre acest „republican generos” că a fost unul dintre puținii generali care au fost întotdeauna „gata să-și dea viața cu vitejie pe câmpul de luptă, dar au ales să-și frângă mai bine săbiile decât să-și asume rolul de călăi”.

**

Numele generalului Thomas-Alexandre Dumas este scris în partea sudică a Arcului de Triumf. În 2009, după multe insistențe ale oamenilor care apreciază adevărul istoric, a fost inaugurat un monument în cinstea generalului: niște enorme cătușe de sclav desfăcute. Unul dintre critici afirmă că nu e deloc reprezentativ monumentul deoarece generalul Dumas n-a fost niciodată sclav – totuși, documentele arată că tatăl său îl vânduse ca sclav la un moment dat, „cu drept de răscumpărare”. Biograful Tom Reiss e de părere că nu există un monument dedicat exclusiv generalului. În politica rasială a Franței din secolul XXI, statuia generalului Dumas s-a metamorfozat într-un monument simbolic pentru toate victimele sclaviei coloniale franceze... În Franța nu există încă niciun monument care să comemoreze viața generalului Alexandre Dumas.

În 1912, în locul numit la un moment dat „Piața celor trei Dumas” (pe malul stâng al Senei) a fost instalată o statuie a generalului, realizată de un sculptor care a trăit la sfârșitul secolului al XIX-lea, Alfred de Moncel. Comanda a fost încredințată în anii 1890 și banii nu au provenit de la stat sau de la vreo organizație militară, ci au fost adunați din inițiativa unui mic grup de pasionați ai moștenirii lăsate de romancierul Dumas, care a încercat zadarnic să vadă ridicându-se o statuie a tatălui sau. La inițierea strângerii de fonduri au participat Anatole France și Sarah Bernhardt, între alții. În 1913, statuia era tot acoperită – n-a fost niciodată inaugurată oficial. În iarna anului 1941-1942 statuia a fost distrusă de naziști. Ocupanții germani au topit sute de statui franceze, acordând atenție mai curând semnificației lor decât cantității de metal: le-a venit ușor să topească o reprezentare a unui metis care a luptat pentru libertate, egalitate, fraternitate.

Se mai fac, încă, demersuri (începute în 2008), pentru ca generalul Dumas să primească post-mortem distincția "Legiunea de Onoare".

(„Dumas, contele negru. Glorie, revoluție, trădare. Povestea adevăratului Monte-Cristo”, de Tom Reiss, Editura Litera, București, 2020).

sursa foto statuie: wikipedia (domeniu public)

Inamicii despre Vulpea deşertului. Citate favorite

A fost un splendid jucător militar, dominând problemele de aprovizionare şi dispreţuind de opoziţia [...] Avem un adversar foarte îndrăzneţ şi priceput împotriva noastră şi, cu tot răul războiului, un mare general. Merită, de asemenea, respectul nostru pentru că, deşi era un loial soldat german, a ajuns să-l urască pe Hitler şi toate lucrările lui şi a luat parte la conspiraţia din 1944 pentru salvarea Germaniei prin înlăturarea tiranului maniac. Pentru asta, a plătit cu viaţa. In războaiele sumbre ale democraţiei moderne cavalerismul nu-şi găseşte locul […]

(Winston Churchill, in The Second World War, The Grand Alliance, 1950)

Rommel a fost un fenomen militar care poate apărea numai la intervale rare; oameni cu atâta vitejie şi îndrăzneală supravieţuiesc numai cu un noroc excepţional. Era la fel de curajos pe câmpul de luptă ca şi Ney, mai isteţ ca Murat, mai echilibrat; tactician la fel de rapid ca Wellington.

(Feldmareşalul britnic Archibald Wavell, citat în Descoperirea uciderii lui Rommel (1994) de Charles Marshall)

Există un pericol real ca prietenul nostru Rommel să devină un fel de om magic sau de sperietoare  pentru trupele noastre, care vorbesc prea mult despre el. El nu este în nici un caz un supraom, deşi este fără îndoială foarte energic şi capabil. Chiar dacă ar fi fost un supraom, ar fi totuşi extrem de nedorit ca oamenii noştri să creadă că are puteri supranaturale. Vreau să risipiţi prin toate mijloacele ideea că Rommel reprezintă mai mult decât un general german obişnuit....

(Desmond Young - general de brigadă in armata britanică la momentul când a devenit prizonier al lui Rommel, care nu a crezut că acesta a murit in urma unor răni şi, după razboi, a căutat să afle cauza reală a morţii acestuia - a citat in cartea sa, Rommel, Vulpea deşertului, dintr-o circulară trimisă soldaţilor de generalul britanic Claude Auchinleck).

A fost un tactician extraordinar de capabil, cu o înţelegere perfectă a fiecărui detaliu in angajarea armatelor in acţiune şi foarte rapid in reacţii privind oportunitatea scurtă care se ivea uneori într-un punct de cotitură al unei bătălii. Dar am avut îndoieli cu privire la abilităţile sale strategice, mai ales cu privire la înţelegerea importanţei necesităţii unui plan administrativ solid. Era cel mai fericit când supraveghea direct forţele mobile, dar supraexploata, uneori, succesul imediat fără a gândi suficient pe termen lung. 

(Harold Alexander, general britanic, comandantul forţelor aliate din Orientul Mijlociu, citat in London Gazette din 3.02.1948)

Opinii diferite

Rommel era un nazist profund convins şi, contrar opiniei populare, el era antisemit. Nu numai germanii au căzut în capcana crezului că Rommel era cavaler. Britanicii au fost şi ei convinşi de aceste poveşti.

(Wolfgang Proske, într-un interviu dat pentru ziarul The Independent in 2011).

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

Pericolul mortal e 

antidot pentru ideile fixe.

Erwin Johannes Eugen Rommel (n. 15 noiembrie 1891 - d. 14 octombrie 1944) a fost unul dintre cei mai mari comandanţi militari germani. Era respectat atat de soldatii germani cat si de cei inamici. A fost comandantul general al trupelor germane din Africa, trupele Wehrmacht-ului cunoscute sub numele de Deutsches Afrika Korps, ceea ce i-a atras porecla vulpea deşertului datorită campaniilor militare reuşite în Campania din Africa de nord. Mai târziu, a fost numit comandantul forţelor germane menite să se opună invaziei aliaţilor din Normandia. Este cunoscut ca unul din membrii marcanţi ai Wehrmacht-ului care s-a opus ordinelor directe, atunci când acestea încălcau codul onoarei militare şi al onoarei umane. Atunci cand ofiţerii considerau că e cazul pentru retragere şi sau regrupare, Hitler ordona, de regulă: “lupta până la ultimul om” - ceea ce însemna moartea - şi nu “lupta până la ultimul glonţ” - ceea ce ar fi însemnat predarea. Goebbels, şeful propagandei naziste îl simpatiza, cei doi fiind prieteni, dar Rommel nu părea a fi de acord cu ceea ce aflase că se întâmplă cu cetăţenii evrei, mai ales – evita, însă, politica afirmând că el este militar. A fost considerat de unii, fără dovezi clare, ca făcând parte din grupul conspiratorilor care au intenţionat să-l asasineze pe Hitler, o încercare de insurecţie antinazistă sub numele de cod “operaţiunea Valkiria” (20 iulie 1944). In ziua de 14 octombrie 1944 lui Rommel i s-a propus să se sinucidă şi să aibă parte de o înmormântare de stat, cu onoruri militare, ţinându-se sub tăcere implicarea lui (indirectă) in complot. Hitler a înţeles (sfătuit, fiind, probabil) că asta trebuia să facă pentru binele lui, pentru că Rommel era îndrăgit nu doar de soldaţii pe care îi avea sub comandă. S-a sinucis înghiţind cianură. Soţia şi fiul său, Manfred (n. 24.12.1928 - d. 07.11.2013), nu au avut de suferit - mai târziu, Manfred a fost primar in Stuttgart (între 1974-1996).

Recent (de prin 2008-2009, cred), mai mulţi cercetatori germani şi britanici, studiind documentele, par să constate că legenda a fost întreţinută, cu acordul lui Rommel, de propaganda nazistă (condusă de Goebbels) pentru a păstra ridicat moralul trupelor şi pentru a inocula optimismul cetăţenilor germani. In cercetarea lor s-au concentrat pe relaţia lui Rommel cu Partidul Naţional Socialist (Rommel nu a fost membru de partid), performanţele sale in calitate de comandant militar, rolul său in atentatul din 20 iulie 1944 şi motivaţiile sale şi au ajuns să constate că există o gamă diversă de interpretări cu privire la Rommel şi elementele care au stat la baza mitului. Desigur - zic eu - posibilitatea unor interpretări diverse nu exclude adevârul faptelor a căror amintire există in memoria colectivă.

Wolfgang Proske (n. 05.03.1954, Kelheim), de exemplu, între altele fost profesor de istorie la şcoala din Heidenheim, localitatea in care s-a născut Rommel, a publicat o carte despre 16 nazişti criminali de război in care apare şi numele lui Rommel.

La ce au condus până acum aceste noi interpretări - care mi se par pertinente - ale faptelor de atunci? La vandalizarea monumentului funerar al lui Rommel…

Priveşte lumea. Citate favorite

Am ales câteva fraze care îi sunt atribuite amiralului japonez Isoroku Yamamoto, cel care a condus flota Japoniei in cel de-al doilea război mondial, fiind implicat şi in atacul asupra flotei americane staţionate in Pearl Harbor, Hawaii (7 decembrie 1941) dar şi in bătălia de Midway (4-7 iunie 1942, după care balanţa puterii din Pacific s-a înclinat spre Statele Unite).

₪₪₪

Priveşte lumea! Deschide-ţi ochii, urechile şi inima.

*

Un om cu un scop precis crede doar in el. Uneori refuză să creadă chiar şi in zei. Deci, din când in când, el greşeşte.

*

Cel mai periculos şarpe poate fi distrus de un roi de furnici.

*

E nesănătos să credem că am dobândit un statut de invincibili numai pentru că am fost mulţumiti de operaţiunile reuşite din trecut.

*

Soarta Imperiului se bazează pe această deprindere: fiecare om trebuie să se dedice în totalitate sarcinii care îi este încredinţată.

*

Un soldat nu se poate mândri cu faptul că a "lovit un duşman in somn"; este mai mult o ruşine, pur şi simplu, pentru cel rănit. Aş prefera să faceţi evaluarea după ce aţi văzut ce face inamicul, deoarece este sigur că, înfuriat şi indignat, va lansa curând un contraatac decisiv.

*

Mă întreb ce trebuie să gândească Cerul despre oamenii de aici, de pe acest mic punct negru din univers, care este Pământul, sau despre tot ce s-a vorbit in ultimii ani - care sunt doar o clipă în comparaţie cu eternitatea - fiind “o perioadă de gratie”. Este chiar ridicol.

₪₪₪

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

₪₪₪

Isoroku Yamamoto (n. 04.04.1884 - d. 18.04.1943) s-a născut într-o familie de foşti samurai, Takano, din Nagaoka, Niigata. Isoroku înseamnă “56” - e vârsta pe care o avea tatăl său când el a venit pe lume. In anul 1916, băiatul este înfiat de o altă familie de foşti samurai, Yamamoto, din aceeaşi provincie - era o practică obişnuită ca unele vechi familii, care nu aveau copii, să adopte băieţi care să le ducă mai departe numele şi rangul. In 1904, la foarte scurt timp după ce a terminat Academia, a luat parte la războiul ruso-japonez. În 1918 s-a căsătorit cu Reiko Mihashi, cu care a avut doi fii şi două fiice. Între anii 1919-1921 a studiat la Universitatea Harvard. In 1939 a fost numit comandant al marinei imperiale japoneze. S-a opus cât a putut intrării Japoniei in război alături de Germania şi Italia, dar şi-a îndeplinit îndatoririle de soldat. Poporul japonez  şi soldaţii l-au stimat. Moartea lui, in 1943, aproape a distrus moralul soldaţilor. Avionul in care se afla după ce a fost să salute piloţii marinei care erau staţionaţi in Insula Rabaul (Papua Noua Guinee) a fost interceptat de avioanele de luptă americane şi doborât.

A dorit pacea pentru poporul japonez dar planurile lui nu s-au potrivit cu ordinele superiorilor, ordine date din fotolii comode. Oamenii care nu joacă nu merită să vorbească.

Justificarea unui război. Citate favorite

Din nota autorului romanului “Comando prin ploaia tristă”, John P. McAfee:

Eu sunt profesor. […] Ficţiunea a dost descrisă ca fiind un adevăr şi jumătate. Aşa sunt şi paginile care urmează. Am fost martor la cele mai multe dintre aceste întâmplări. Celelalte mi-au fost povestite de soldaţi bătrâni, care discută astfel de lucruri […] Toate acestea sunt secrete, plămădite in focul fierbinte al bătăliilor, lipite de suflet asemenea unei medalii şi lustruite de-a lungul anilor - neîncetând să pâlpâie, neîncetând să doară.

Nu am fost un bun ofiţer. La douăzeci şi doi de ani, nici n-ar fi trebit să fiu ofiţer, mai ales in Forţele Speciale. Dar i-am ascultat şi am învăţat de la subofiţerii experimentaţi […] care au constituit coloana vertebrală a Beretelor Verzi. Pentru că i-am ascultat, ei mi-au arătat cum să supravieţuiesc. […]

***

Cred că tratamentul psihologic mi-a fost sugerat in momentul in care am tras câteva gloanţe in pereţii camerei mele de lectură. Citisem o povestire cu Sherlock Holmes şi am vrut să văd dacă pot desena iniţialele ”VR” aşa cum făcuse el [...]

Tratamentul a durat un an. Unii dintre noi au reuşit.Un tip a înfiinţat un restaurant italian. Îl chema Iannuchi, prin urmare alegerea făcută a fost fericită. Un altul s-a lansat in comerţul cu maşini furate. Şi el a prosperat. Un altul a plecat căutând explicaţii pentru toate. Eu le-am găsit într-o conferinţă susţinuta de unul dintre marii generali ai războiului. Un general este ceva care se întâmplă atunci când un colonel supravieţuieşte. [...] A început conferinţa. De ce nu am oprit conducta de aprovizionare cu benzină din Laos? – era întrebarea pe care abia aşteptam să i-o pun. Cu siguranţă, el avea să-mi dea răspunsul corect. Întrebare lămurită. Problema rezolvată. Totul se depozitează in arhive. Eroare. El ne-a arătat unde se află Asia de sud-est-Vietnam, Birmania, China, Filipine şi Orientul Mijlociu. Ne-a povestit despre faptul că Vietnamul acţionează in favoarea noastră, împotrivindu-se Chinei, subliniind ironia acestui aspect. Nuanţa respectiva nu mi-a scăpat. După care, ne-a spus că justificarea Vietnamului a fost... Am aşteptat. Stăteam ca pe ace. Nimeni nu mai respira. Mai ales cei cinzeci şi cinci de mii. Fără comentarii, vă rog. Războiul din Vietnam a avut drept scop protejarea resurselor naturale descoperite in Asia de Sud-Est – petrolul şi cauciucul.

Nu s-a făcut auzită nici o trâmbiţă. Cerurile nu s-au desfăcut. Oamenii au respirat din nou. Dar eu eram recunoscător. Mi-am şters o lacrimă. Randy a murit pentru Exxon şi Detroit. Exista un motiv. Marele general ştia răspunsul. America trebuia să asigure securitatea corporaţiilor şi viitorul comunist al Vietnamului ameninţa toate acestea. Totul avea o logică. [...] Numai că, adeseori, motivele sună a gol.

(Comando prin ploaia tristă, Editura Nemira, Bucureşti, 1994)

₪₪₪

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. 

₪₪₪

John P. McAfee, căpitan in Forţele Speciale (r), s-a născut in 1947, in Clovis, New Mexico şi copilăria şi-a petrecut-o alături de fratele său la ferme din vestul Texasului, pe unde lucra tatăl lor. I-a plăcut Huck Finn şi a încercat să ducă o viaţă asemănătoare; era singurul copil care avea ca animal de companie o antilopă, pe care a numit-o Guvernator - dormea cu ea, dar când aceasta a crescut a dus-o in rezervaţia din Parcul Național Yellowstone. A urmat cursurile Institutului Militar New Mexico, are două licenţe universitare. A luptat in Forţele Speciale ca infanterist, in Africa de Sud şi in Vietnam. După o lungă carieră didactică, in administraţie şi ca instructor a devenit scriitor cu “normă întreagă”.

Romanul, desi e despre un război cunoscut ca fiind unul ciudat, de coşmar, se citeşte uşor. Prin umor, regăsit aproape in fiecare paragraf, autorul te face să uiţi urâciunea pe care tocmai ţi-a arătat-o două-trei rânduri mai sus. E un roman pe care nu îl uiţi repede şi la care nu poţi să nu zâmbeşti in timp ce citeşti.

Evenimentele sunt trăite de diferiţi soldaţi (după cum spune la începutul romanului), dar el le grupează in activitatea de numai câteva luni a unei singure grupe a Beretelor Verzi staţionată in Delta Mekong.

Mica grupă fost trimisă, la un moment dat, într-o misiune de cercetare – să afle dacă noul şef al unui trib din Laos va colabora cu americanii cum a făcut înaintaşul său. In această misiune au descoperit o conductă de combustibil, a cărei existenţă era secretă, şi au mai descoperit că agenţi C.I.A. cărau spre S.U.A., cu avioanele... florile de mac pe care le cultivau băştinaşii, cu acordul nord-vietnamezilor, in timp ce oamenii mureau cu miile şi într-o tabăra şi in cealaltă. Pentru că au văzut acestea, agenţii C.I.A. le-au pus gând rău, încercând să îi omoare cu orice preţ, folosind împotriva lor inclusiv Agentul Oranj.

Istorie pe scurt

Războiul din Vietnam s-a purtat, in principiu, între 1 noiembrie 1961 şi 30 aprilie 1975, între Republica Democrată Vietnam (Vietnamul de Nord, capitala la Hanoi), sprijinită de China şi Uniunea Sovietică şi Republica Vietnam (Vietnamul de Sud, capitala la Saigon), sprijinită de Statele Unite ale Americii. Războiul (cel de-al doilea război din Indochina, in sens mai larg) începuse, de fapt, la un an de la înfrângerea colonialiştilor francezi, in 1954, şi se purta pentru reunificarea Vietnamului. Cele două mari puteri comuniste, China şi URSS concurau şi una împotriva celeilalte pentru influenţă in Asia de sud-est. SUA urmărea să împiedice răspândirea comunismului in ţările fragile din Asia, ţări care îşi câştigaseră independenţa de curând. Americanii au particpat mai întâi doar cu instructori care să pregăteasca trupele din Vietnamul de Sud; in 1965 au hotărât să trimită in zonă şi trupe pentru că sud-vietnamezii nu reuşeau să elimine forţele de gherilă din nord, sprijinite de trupele armatei Vietnamului de Nord. In anul 1973 SUA a retras forţele militare din regiune după ce, in 1972, fără ştirea Vietnamului de Sud, delegaţiile americană şi nord-vitnameză s-au înţeles şi americanii au acceptat pretenţiile Vietnamului de Nord. SUA voia să se retragă încă din 1968, dar dorea să o facă fără a-şi ştirbi şi mai mult renumele. Cele două state au fost reunificate in anul 1976, sub conducere comunistă. Vietnamul de Sud a pierdut.

Agentul Oranj este ceva ce trebuie dezinventat. Este un erbicid descoperit de americanul Arthur Galston in anul 1943 – e un amestec toxic obţinut din două erbicide cu scopul de a defrişa zone întinse din Vietnam, zone care erau acoperite de o jungla deasă ce împiedica bombardamentele asupra bazelor inamice. Se presupune că armata americană a folosit 8o de milioane de litri, între 1962-1971, pentru a stropi sudul Vietnamului. Agentul oranj, însă, a făcut mai mult decât să defrişeze jungla: a contaminat aerul, apa şi resursele de hrană, vietamezii suferind şi după trei generaţii efectele acestei adevărate arme chimice de care americanii vor să uite şi să se uite, armă care a făcut ca sute de oameni să sufere şi mii de copii s-au născut cu malformaţii teribile.

In anul 2011 a fost mare scandal in Brazilia – autorităţile au descoperit că fermierii defrişează jungla amazoniană folosind agentul oranjş cca. 180 de ha fuseseră deja otrăvite câmd s-a descoperit fenomenul. Nu se poate estima numărul exact al animalelor şi speciilor afectate, dar există puţine şanse ca acestea să fi scăpat agentului oranj.

Fapt divers

In luna martie a acestui an, dupa 50 de ani de la războiul dintre SUA şi Vietnam, un portavion american ar putea efectua o vizită in portul Danang, au anunţat autoritaţile celor două state – ideea a fost propusă de ministrul vietnamez al Apărării care a fost într-o vizită in SUA in vara anului trecut. Ancorarea unui portavion american in portul vietnamez ar putea irita China, având in vedere ca Beijingul revendică aproape toată Marea Chinei, unde sunt multe rute comerciale şi unde se crede că există uriaşe rezerve de petrol şi gaze naturale. Revendicări in zonă mai au Brunei, Malaysia, Filipine, Taiwan şi Vietnam.  (scrie reuters.com)

Afrika Korps a capitulat in 13 mai 1943

Campania din Africa de Nord a fost parte a luptelor celui de-al doilea razboi mondial si s-a desfaşurat intre 10 iunie 1940 si 16 mai 1943. A inclus campaniile din Libia si Egipt (din desertul vestic), din Maroc si Algeria (Operatiunea Torta) si din Tunisia.

Desi Rommel a fost prins intre fortele americane si britanice a reusit sa stavileasca atacurile Aliatilor printr-o serie de operatiuni defensive, cum a fost cea prin care i-a invins pe americani in Batalia de la Pasul Kasserine. Fortele germane au fost depasite prin flanc, datorita superioritatii numerice si in artilerie. Dupa ce britanicii au slabit apararea germana de pe Linia Mareth, Aliatii au reusit sa preseze fortele Axei până cand rezistenta lor in Africa a fost infranta. Fortele Axei au capitulat pe 13 mai 1943.

Emblema Afrika Korps

Deutsches Afrikakorps, DAK, numita de englezi “Afrika Korps”, s-a format din ordinul lui Hitler la 11 ianuarie 1941. Hitler l-a numit pe Erwin Rommel comandant al corpului expeditionar, germanii hotarand sa trimita in Libia forte de blocaj care sa sprijine trupele italiene impotriva britanicilor. In Operatiunea Compass (9 decembrie 1940 - 9 februarie 1941) britanicii invinsesera fortele italiene care au pierdut un numar important de oameni, tancuri, piese de artilerie si avioane.

Cand Rommel a fost promovat la conducerea noului corp de armata acesta era alcatuit dintr-un numar de unitati italiene, inclusiv patru divizii de infanterie; doua divizii de blindate italiene au ramas initial sub comanda italienilor. S-a numit, oficial, “Afrika Korps” numai sase luni, devenind in final Grupul de Armate Africa, dar denumirea “Afrika Korps” a fost utilizata mereu de combatantii din ambele tabere si asa a ramas si in memoria colectiva si asa au fost denumite toate unitatile germane ulterioare care au ajuns in Africa de Nord. Cel mai cunoscut comandant al unitatii a fost feldmaresalul Erwin Rommel, singura imagine legendara germana din cele doau razboaie mondiale, stimat atat de soldatii pe care ii avea in subordine cat si de Aliati, supranumit, cu respect, de britanici, Vulpea Deşertului pentru inteligenta tacticilor sale.

Generalul Rommel si generalul von Bismark, comandantul Diviziei 21 Panzer, discutand tactici de lupta.

Ajuns in Libia in februarie 1941, Rommel a primit ordinele de a mentine linia frontului si a contraataca daca situtia devenea favorabila. Aflat din punct de vedere tehnic si operational sub deciziile comandamentului militar italian - Comando Supremo - Rommel nu a ezitat si a luat comanda.

A inceput cu un atac de mica amploare asupra britanicilor, la El Agheila, atac urmat de avansul unei divizii germane si doua italiene. Dupa respingerea britanicilor, Rommel a continuat ofensiva pentru a recuceri intreaga Cirenaica, ajungand la Gazala pe data de 8 aprilie. A ignorat toate ordinele din Berlin si Roma, care-i cereau sa se opreasca, si a cucerit portul Tobruk, obligandu-i pe britanici sa se retraga in Egipt. A respins doua atacuri britanice si a primit comanda Grupului de Blindate Afrika ce contineau majoritatea tancurilor Axei din Africa (inclusiv celebrele Panzer).

Pentru ca unii ofiteri germani ii invidiau succesul, Rommel s-a vazut izolat si nu a mai primit munitie si provizii de la Berlin, astfel ca soldatii lui aveau de suferit iar atacurile aliatilor contra Tobrukului au ramas fara replica deoarece germanii nu mai aveau munitie. A pierdut, apoi iar a castigat, in 26 mai 1942 reusind o lovitura de proportii impotriva britanicilor pe care i-a trimis din nou in Egipt iar el a fost promovat la gradul de feldmaresal. Cu toate succesele sale, masinaria de razboi germana scartaia serios, provizii nu mai erau trimise in Africa, iar Rommel a fost chemat in Europa chiar inainte de ofensiva pe care o planuia la Alam Halfa.

Fortat sa se retraga in Tunisia, ca urmare a ordinelor Führerului, Rommel a fost prins intre Corpul 8 de Armata Britanic si fortele anglo-americane care ajusesera in Africa prin intermediul Operatiunii Torch. Incoltita, Vulpea s-a dovedit un tigru periculos. Cu toate ca a provocat mari pagube Corpului II al Armatei Americane in batalia de la Kasserine Pass, din februarie 1943, situatia sanatatii sale s-a inrautatit si pe data de 9 martie 1943 a parasit Africa. 

****

Rommel a comandat si Divizia 7 de Tancuri care avea sa fie apoi cunoscuta sub numele de Divizia Fantomă, cea mai faimoasa unitate de profil din istoria blindatelor pe campul de batalie. Geniul sau militar l-a facut sa obtina victorie dupa victorie, in ciuda lipsei sale de experienta. Fostul specialist in infanterie a devenit rapid un expert in blindate. Divizia 7 Blindate si-a demonstrat porecla de Divizie a Fantomelor pe baza vitezei, mobilitatii si elementului surpriza de care a dat dovada. Daca până atunci, tancurile erau niste vehicule greoaie care inaintau lent, tacticile revolutionare si bravura lui Rommel au facut ca legendara sa divizie sa scrie istorie in privinta utilitatii tancurilor pe front, inclusiv in deşert.

Feldmaresalul Erwin Rommel avut un rol important in doua momente decisive ale conflagratiei: batalia de la El Alamein si debarcarea Aliatilor din Ziua Z – desi intuitia i-a spus ca debarcarea va avea loc in Normandia n-a avut de ales si a executat ordinele. Dupa Ziua Z, Rommel fost trimis in Normandia, unde a coordonat apararea germana din jurul orasului Caen. A ramas pe linia frontului până ce a fost grav ranit pe data de 17 iulie, cand locatia Statului sau Major a fost puternic mitraliata si bombardata de avioanele Aliatilor.

Tentativa de asasinat impotriva lui Hitler si moartea feldmaresalului

Pentru multi, Erwin Rommel este prototipul eroului germanic, capabil sa-i infrunte pe dusmani oriunde. De numele si reusitele lui sunt legate mai multe mituri, iar pentru cei care sustin teza unei rezistente a ofiterilor germani impotrivas nazismului Rommel e considerat protectorul conspiratorilor care au pus la cale atentatul cu bomba impotriva lui Adolf Hitler, in 20 iulie 1944 (Operatiunea Valkiria).

Generalii au reusit sa-l convinga pe Rommel sa li se alature. Acesta a acceptat sa-i intalneasca in luna februarie 1944, dar Rommel sustinea arestarea si judecarea lui Hitler in locul unui asasinat. Gestapo-ul a descoperit complotul si tentativa de asasinat a fost ratata, iar Hitler a fost instiintat de participarea la complot a generalului sau favorit.

Datorită popularitatii lui Rommel, Hitler a vrut sa evite scandalul divulgarii implicarii Vulpii Deşertului in atentat si lui Rommel i s-a oferit optiunea de a alege intre a se sinucide cu onoare, familia sa primind protectie, sau a aparea in faţa Curtii Martiale, familia urmand sa fie persecutata.

Pe data de 14 octombrie 1944, martorii au declarat ca generalii Burgdorf si Maisel i-au inmanat ceremonios pilula cu cianura de potasiu, pe care Rommel a inghitit-o fara ezitare. Moartea sa a fost raportată poporului si soldatilor germani drept un nefericit si fatal atac de cord, iar Vulpea Deşertului a avut parte de funeralii nationale pe masura serviciilor militare aduse statului german.

Dupa incheierea razboiului, Rommel a fost complet reabilitat. Combatantii din Afrika Korps nu au fost niciodata invinuiti de crime de razboi.

Rommel a ajuns singurul general german din al Treilea Reich caruia i s-a dedicat un muzeu, iar in anul 1970 un vas distrugator de clasa Lutjen a fost numit Rommel in memoria celui care a fost, probabil, cel mai destoinic general german din al Doilea Razboi Mondial.

Rommel in România

In Franta, in 1914, la inceputul primului razboi monmdial, Rommel nu a primit functii de comanda, fiind considerat prea tanar. Vulpea deşertului si-a inceput cariera de ofiter de front in România, in primul razboi mondial, in timpul luptelor de pe Valea Jiului, in 1916. Unitatea lui Rommel a luat parte la ocuparea Craiovei si a Bucurestiului, dar a fost invins in bataliile din Moldova, din “triunghiul mortii”: Marasti-Marasesti-Oituz, unde armatele germane au fost infrante de armata româna reorganizata.

Feldmaresalul ger­man Erwin Rommel (15.11.1891 – 14.10.1944) este considerat un geniu militar care ar fi putut sa schim­be soarta celui de-al doi­lea razboi mondial.

<><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><> 

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Campania_din_Africa_de_Nord_(al_Doilea_R%C4%83zboi_Mondial)

https://en.wikipedia.org/wiki/Afrika_Korps

http://www.descopera.ro/cultura/10682783-generalul-rommel-si-legenda-adevarata-a-vulpii-desertului

http://www.istorie-pe-scurt.ro/rommel-a-invatat-sa-lupte-in-romania/

http://www.history.com/this-day-in-history/rommel-in-africa

http://www.history.com/this-day-in-history/the-desert-fox-commits-suicide

Fotografii:

1) https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Bundesarchiv_Bild_146-1973-012-43,_Erwin_Rommel.jpg

2) https://www.warhistoryonline.com/war-articles/23-amazing-images-of-the-the-afrika-korps-dak.html

3)https://www.facebook.com/HistoriaRomania/photos/a.113577745341357.11018.113568595342272/1212429655456155/?type=3&theater

Emblema Afrika Korps

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Afrika_korps_emblema.jpg

Ecaterina Teodoroiu, eroina de la Jiu

- Înainte, băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine! A murit în clipa când se descoperea spre a îndemna ostaşii cu aceste vorbe.

Ecaterina Teodoroiu s-a născut la 14 ianuarie 1894, în comuna Vădeni, azi cartier în Târgu Jiu, în familia agricultorilor Elena şi Vasile Toderoiu. A început şcoala primară în satul natal şi a terminat-o la Târgu Jiu, unde învăţătoarea a înscris-o în catalog cu numele de Ecaterina Teodoroiu.

În condiţiile declanşării Primului Război Mondial, tânăra s-a înrolat într-una dintre primele unităţi de cercetaşe din Bucureşti, cohorta "Păstorul Bucur", condusă de către Arethia Piteşteanu.

În vara anului 1914 a revenit la Târgu Jiu, activând în cadrul cohortei de cercetaşi "Domnul Tudor". Din iunie până în august 1916, la decretarea mobilizării, Ecaterina s-a aflat din nou la Târgu Jiu, ajutând la îngrijirea răniţilor în cadrul aceleiaşi cohorte "Domnul Tudor", aflate sub conducerea lui Liviu Teiuşanu. Date fiind dăruirea şi angajamentul său, la începutul lunii octombrie 1916, Ecaterina a fost chemată la Bucureşti de către Regina Maria.

Pe 14 octombrie 1916, în timpul primei ofensive germane peste Munţii Gorjului, Ecaterina ia parte alături de populaţia civilă, cercetaşi şi o companie de miliţieni la luptele de la Podul Jiului, concurând la respingerea atacului unei companii bavareze inamice.

Pe 30 octombrie, în timpul ofensivei trupelor germane şi a retragerii trupelor noastre, ignoră orice risc şi-i duce de-ale gurii fratelui său Nicolae, sergent în Regimentul 18 Gorj. Răpus la finele întrevederii de explozia unui obuz, tânăra jură că îl va răzbuna.

La începutul lui noiembrie 1916, Ecaterina îi solicită colonelului Obogeanu, în comuna Dăneşti, să fie primită voluntară într-unul dintre regimentele de infanterie ale brigăzii. Ca urmare, ziua de 4 noiembrie o găseşte cu Compania a 8-a comandată de locotenentul Gheorghe Gheorghiţoiu în marş spre comuna gorjeană Răşina, pentru a ţine piept inamicului pe aliniamentul Târgu Jiu-Brătuia-Răşina-Peşteana. Aici are loc primul episod eroic al tinerei combatante, care, intrând în contact cu inamicul care încercuise compania, a reuşit o eschivă demnă de un cercetaş iscusit: le răspunde nemților pe limba lor că se predă dar pune arma la ochi și ucide câțiva soldați. Datorită gestului ei, care a creat derută în rândul inamicului, scapă de a fi luați prizonieri comandantul companiei, locotenentul Gheorghițoiu și 15 soldați.

Într-o altă împrejurare, relatată de colonelul Jipa, comandantul Regimentului 43/59, Ecaterina a căzut prizonieră împreună cu alţi camarazi, fiind dusă sub escortă spre Bumbeşti. Făcându-se noapte şi profitând de neobservarea santinelei, ea a scos un revolver pe care îl avea în sân şi, fără a avea un singur moment de ezitare, a împuşcat santinela. A scăpat cu o rană uşoară la piciorul drept şi s-a alăturat din nou regimentului său.

În luptele din 6 noiembrie 1916 din apropiere de Filiaşi a fost rănită de un obuz la ambele picioare, fiind evacuată la Bucureşti şi ulterior la Spitalul "Regele Ferdinand" din Iaşi. Cu prilejul vizitei M.S. Regina Maria, aceasta a recompensat-o cu 400 lei lunar, acordându-i totodată gradul de sublocotenent onorific, pentru a-i conferi autoritate în faţa trupei.

După ieşirea din convalescenţă, la 23 ianuarie 1917, Ecaterina a fost încadrată în Regimentul 34/59 Infanterie (cantonat la Codăeşti pentru refacere), în calitate de comandant de pluton în Compania a 7-a, comandată de sublocotenentul Mănoiu, pe care îl cunoscuse în spitalul de la Iaşi.

În ziua de 7 februarie 1917 s-a dus la Iaşi şi s-a prezentat M.S. Regina Maria, rugând-o să îmbunătăţească traiul soldaţilor din Regimentul 43/59 Infanterie. M.S. Regina a ascultat-o cu bunăvoinţă şi apoi a ordonat ca să i se pună în sanie 400 kg sare de bucătărie şi câteva mii de ţigări pentru soldaţi. Aceste daruri Ecaterina Teodoriu le-a împărţit personal la toţi soldaţii din regiment.

În ziua de 14 februarie, în urma unui denunţ anonim la Marele Cartier General cum că în cantonamentul Regimentului 43/59 Infanterie se găseşte o femeie, domnul colonel Lăzărescu, şeful de stat major al Diviziei a II-a a făcut o anchetă. Simţindu-se vizată prin această anchetă, Ecaterina Teodoroiu s-a prezentat în persoană domnului general Broşteanu, comandantul Diviziei a XI-a, şi i-a raportat situaţia sa.

Generalul Broşteanu ordonă efectuarea unei anchete; Ecaterinei i se permite să rămână: Purtarea sa a fost din cele mai morale.

Moartea Ecaterinei Teodoroiu

Pe 4 august 1917, Ecaterina a plecat împreună cu camarazii săi pe front, îmbrăcată în uniforma de sublocotenent şi echipată cu armă, raniţă, cartuşieră, grenade şi sacul cu pesmeţi. În pofida drumului anevoios, a mărşăluit alături de soldaţi, iar pe 20 august regimentul şi-a ocupat poziţiile în tranşeele de pe Dealul Secului.

Miercuri, 22 august 1917, la ora 21.15, unităţile române sunt atacate şi surprinse descoperite de unităţi din Regimentul 40 Rezervă german. Pe timpul retragerii, sublocotenenta Ecaterina Teodoroiu a fost izbită în cap de două gloanţe de mitralieră pe Dealul Secului-Muncel.

A fost înmormântată cu paradă pe 23 august 1917, în valea Zăbrăuciorului, lângă casa viei Apostoleanu, alături de căpitanul Dumitru Morjan, gorjean căzut la datorie cu o zi înainte, în fruntea Companiei a 6-a. La căpătâi i-a fost ridicată o mare cruce de stejar, de către comandantul Diviziei a XI-a.

La patru ani de la moartea Ecaterinei, pe 4 iunie 1921, osemintele Ecaterinei au fost deshumate şi transportate la Târgu Jiu, unde, pe 9 iunie, au fost depuse în cavoul din faţa Primăriei, în aşteptarea unui proiectat monument comemorativ. Sicriul eroinei a fost confecţionat din oţelul unor tunuri capturate de la inamic şi a fost depus într-o criptă betonată din faţa catedralei din Târgu Jiu. Ulterior, deasupra criptei a fost amplasat un monument din marmură.

Casa în care s-a născut Cătălina Toderoiu există şi azi, în Târgu Jiu, în ea fiind amenajat un muzeu dedicat tinerei eroine ce a căzut pentru Patrie în timpul primului război mondial.

Din Ordinul de zi nr. 1 din 23 august 1917

În timpul ciocnirii de ieri noapte pe Dealul Secului a căzut în fruntea plutonului său, lovită în inima-i generoasă de două gloanţe de mitralieră, voluntara Ecaterina Teodoroiu din Compania a 7-a.

Pilda rară a unui entuziasm unit cu cea mai stăruitoare energie, aceea pe care unii au numit-o cu drept cuvânt Eroina de la Jiu, şi-a dat jertfa supremă, lipsită de orice trufie, de orice deşartă ambiţie, numai din dragostea de a apăra pământul ţării acesteia cotropită de duşmani.

Ecaterina Teodoroiu a fost la înălţimea celor mai viteji apărători ai ţării sale şi i-a întrecut prin puterea cu care înfrângând slăbiciunea femeiască a ştiut să dovedească vigoarea bărbăţiei de trup şi de suflet şi calităţile întregi ale unui ostaş îndrăzneţ, neobosit şi plin de entuziasmul de a se face folositoare cu orice preţ. […]

Pentru dragostea-i de ţară, pentru simţu-i rar al datoriei, pentru energia şi avântul cu care şi-a împlinit ceea ce socotea misiunea ei, până la jertfa supremă, o citez la ordin de zi pe Regiment, dând-o ca pildă tuturor ostaşilor.

Nota

În general, legenda creată în jurul Ecaterinei a dat naştere multor neconcordanţe; se pare că, pe alocuri, mitizarea a luat-o înaintea faptelor.

Numele de familie al eroinei: potrivit certificatului de naştere (redat de Ion Mocioi, cel mai apreciat monograf al Ecaterinei), acesta e Toderoiu - Cătălina Vasile Toderoiu. În scrisori, rapoarte, ordine, memorii apar însă mai multe variante: Toderoiu, Teodoroiu, Toderiu, Teodoriu. Contemporanii au receptat, deci, diferit numele de familie al fetei, iar noi redăm întocmai variantele, menţionând că însăşi Cătălina a ortografiat pe nişte cârţi poştale şi albume gen oracol de liceu când Lili Toderoiu, când Lili Teodoroiu. Schimbarea numelui şi a prenumelui a intervenit, se pare, în timpul şcolii, tânăra din Vădeni fiind prezentă în documentele militare şi cu numele vechi, şi cu numele consacrat, şi cu alte forme intermediare.

Vârsta tinerei reprezintă o altă sursă de inadvertenţe: născută la 14 ianuarie 1894 (potrivit aceluiaşi certificat de naştere), Ecaterina ar fi avut, deci, 23 de ani la momentul sacrificiului suprem pe câmpul de luptă. Cu toate acestea, în numeroase documente ale timpului e prezentată drept o „copilă”, iar generalul Ernest Broşteanu notează – vom vedea – că Ecaterina nu are decât etatea de 17 ani. În plus, luând ca referinţă datele oferite de acelaşi Ion Mocioi, doar fratele cel mai mare, Nicolae, a murit pe front în 1916, trimiterile Ecaterinei la activitatea de front a tatălui şi a celorlalţi fraţi fiind voit mistificate.

Surse info: historia.ro, wikipedia.org, enciclopediaromaniei.ro

Sursa foto: ro.wikipedia.org

Barbati seducatori, in istorie (hw 1)

Don Juan e un personaj fictiv, dar urmatorii au existat:

Genghis Khan (1162-1227) - a fost un tiran nu numai in campul de lupta, ci si in asternut. A facut sex cu atat de multe femei, incat cercetatorii rusi estimeaza ca in prezent traiesc in jur de 16 milioane de barbati, toti descendenti ai lui Genghis Khan.

In timpul lui Imperiul Mongol a devenit cel mai mare imperiu din istorie.

Sursa foto: wikipedia.org (domeniu public)

Regele Henry al VIII-lea (1491 - 1547) – rege al Angliei, al doilea monarh al Casei Tudor, recunoscut pentru charisma lui. A schimbat sase neveste (pentru ca dorea un mostenitor de sex masculin) si a avut cel putin 13 amante. Henry al VIII-lea a ales sa le si decapiteze pe doua dintre sotiile lui (Anne Boelyn şi Katherine Howard – a 5-a sotie), pentru ca nu i se aproba divortul. Cele sase casnicii ale regelui s-au intins pe 38 de ani, iar cea mai lunga relatie extraconjugala a durat in jur de 8 ani, cu Catherine of Aragon, in timpul primei casatorii. 

Patru dintre sotiile lui s-au slujit una pe cealalta, atunci cand una era regina, iar cealalta servitoare. De exemplu, Jane Seymour (a 3-a sotie) a fost slujnica reginelor Catherine of Aragon (prima sotie) si Anne Boleyn (a 2-a sotie), pana sa devina ea insasi sotia lui Henry al VIII-lea.

Anne de Cleves a fost a 4-a sotie. Catherine Parr a fost a 6-a si ultima sotie, cea care l-a ajutat sa se impace cu fiicele lui.

Sursa foto: ro.wikimedia.org (domeniu public)

Giacomo Girolamo Casanova de Seingalt (1725 - 1798), considerat cel mai mare cuceritor al tuturor timpurilor.

Se presupune că Giacomo Casanova a fost in public atunci cand a fost pusa in scena pentru prima oara opera "Don Giovanni" (Don Juan), a lui Mozart, in anul 1787. Giacomo Casanova a devenit si el o legenda in arta seductiei, avand cel putin 120 de femei trecute in palmaresul lui (in “Istoria vietii mele” e amintita cifra 132).

In 73 de ani de viata a facut dragoste cu 132 de femei, printre care aristocrate, actrite, dansatoare, servitoare, sclave grecoaice, cinci surori plus mama lor, un travestit, o cocosata, o nimfomana, cateva calugarite si, se pare, cu fiica sa (ilegitima), Leonilda, despre care nu stia ca e fiica lui si a donnei Lucrezia (femeia langa care a trait o relatie tumultoasa de-a lungul a peste 20 de ani). Spre deosebire de fictivul Don Juan, Giacomo Casanova nu a fost un pradator sexual. El se indragostea de-a binelea de multe dintre femeile pe care le-a tinut in brate si scopul lui, atunci cand le ademenea in iatac, era sa le satisfaca pe ele.

Este considerat un iubitor etern al frumusetii feminine, un neobosit explorator al sexualitatii si al placerilor fizice. Femeile il gaseau fascinant pe Casanova pentru ca el le gasea pe ele fascinante. Batranul cuceritor atingea mai intai sufletul unei femei inainte sa indrazneasca sa atinga orice altceva.

Sursa foto:en.wikipedia.org (domeniu public)

P.Picasso in 1962

Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Ruíz y Picasso (1881 - 1973) - a avut sapte relatii serioase de-a lungul vietii, si sfarsitul victimele lui amoroase, dupa ce au fost parasite, a fost tragic. Pictorul a avut o influenta nefasta asupra vietii acestor femei.

Prima, Fernande Olivier, a trait in depresie pana la moarte; nici Olga Koklova nu s-a impacat cu despartirea si a inceput sa il hartuiasca; Marie-Therese Walter s-a spanzurat, Dora Maar s-a izolat de lume, iar Jacqueline Roque s-a impuscat cand a aflat vestea mortii lui Picasso. Doar Francoise Gilot a scapat fara o soarta tragica, dupa ce si-a incheiat aventura cu pictorul trecut de 60 de ani, pe cand ea avea doar 23.

Sursa foto: ro.wikipedia.ro (domeniu public)

Amintesc, in treacat, Trupa Chippendales, chiar daca membri nu intra in “categoria” seducatorilor celebri… Se zice ca nimeni nu le poate avea chiar pe toate!

Sursa foto: en.wikimedia.org, autor: C.Jill Reed (wikimedia commons license)

**

Se zvoneste ca:

- Un seducator adevarat are puterea de a seduce femeile doar datorita abilitatilor sale personale nu datorita banilor pe care ii are (sau nu).

- Nu toti seducatorii celebri sunt si frumosi. Femeile nu cauta neaparat un barbat frumos ci un barbat viril, romantic, curajos, care are ceva de spus.

**

Se glumeste:

- De ce bancurile cu blonde sunt asa de tampite ?

- Numai asa pot fi intelese de barbati.

*

- Ce reprezinta burta la barbati?

- Un monument ridicat in cinstea eroului cazut.

==========================================================================================

Postarea participa la prima editie 2013 Happy Weekend! la Elly, Blind Love.

Pentru ca doriti sa participati trebuie sa postaţi, în cursul weekend-ului (Sambata si Duminica), fiecare pe blogul său, la alegere:

- o fotografie sau o mini-galerie de max. 5 fotografii, preferabil cu legendă (descriere) sau

- 2-3 glume/bancuri/anecdote ori un clip amuzant sau

- 1-2 citate/replici care v-au impresionat/amuzat şi pe care doriţi să le împărtăşiţi şi altora, eventual ilustrate cu o fotografie elocventă.

Apoi inscrieti link in tabelul de la finalul postarii.