Doi copii se certau

Doi copii se certau.

- Când e soarele mai aproape? Când e la răsărit sau când se află în creștetul bolții cerești?

- Când se ridică e mai aproape, spune unul.

- Nu – zice celălalt copil. Când abia răsare e cât roata unei căruțe, pe când la amiază e cât o tipsie. E mai mare când e mai aproape.

- Nu! Când abia se înalță e rece, și când ajunge deasupra capului nostru frige. E rece când se află departe.

Confucius nu a putut să-i lămurească!

**

Kong Qiu (Zhong Ni, Kong Fu Zi, Kong Zi sau Confucius) a fost supranumit de adepții lui și „sfânt”. A trăit între anii 551-479 i.e.n. și e considerat cel mai mare filosof al antichității chineze. Filosofiile sale erau legate de moralitatea personală și guvernamentală, de corectitudinea relațiilor sociale, de justiție.

Confucius s-a născut cu o înfățișare destul de ciudată: în creștetul capului avea o bulbucătură asemănătoare unei coline și așa numelui tatălui i s-a alăturat și numele Qin (= colină). A rămas orfan de mic. Era înalt, bine făcut, avea o putere neobișnuită, ca și tatăl său – putea doborî cu o lovitură de picior un tigru. Era priceput în mânuirea arcului și a carelor de război, dar nu se lăuda cu măiestria lui. Îi plăceau drumețiile. Într-o zi, se spune, l-a prins noaptea într-un loc numit Shong Mu (Mai presus de mama) și n-a înnoptat acolo din cauza denumirii; n-a vrut să bea apă dintr-o fântână numită Fântână hoților.

În templul strămoșesc al țării Qi, Kong Zi a avut prilejul să asculte muzica Shao și a fost cuprins de o asemenea vrajă încât trei luni mai târziu sunetele acelea încă îi mai stăruiau în urechi, că nici mâncare nu i-a trebuit în acel timp.

Shao e un gen muzical tradițional din sudul Chinei; e muzică lăsată moștenire de regele Yao, o muzică de o neasemuită frumusețe.

(din cartea Legende chinezești - de la facerea lumii la Confucius; traducători: Li Jiayu și Elvira Ivașcu, Ed. Univers, București, 1988)

Zoreaua nestemată. Poveste

Se spune că perioada Crăciunului este cea mai potrivită pentru povești; în special povești de Crăciun, dar nu numai. Pot fi și povești de groază. Nu! N-o să scriu povești de groază – e suficient că trăim una.

Zoreaua nestemată

Ploaia de vară a trecut repede. Prin aer fâlfâia brâul de mătase al unei zâne – un curcubeu care colora bolta cerească. Zoreaua urcă pe gard, își înalță capul, salută curcubeul și zâmbi fericită. Zâna coborî din curcubeu, lunecând ușor prin aer, și o întrebă:

- Câte culori sunt în curcubeu? Poți să le numeri și să mi le spui?

- Curcubeul are șapte culori: roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și violet – a răspuns Zoreaua.

- Așa este. Îți voi dărui șapte nestemate; poartă-le și vei străluci ca un curcubeu.

„Lucruri atât de prețioase trebuie dăruite celor mai buni prieteni” – gândi Zoreaua. Privind în jur văzu că pe cărare trecea Cocoșul Cenușiu. Zoreaua îi dădu nestemata roșie: un rubin. Cocoșul îl luă și imediat penele lui se colorară în roșu, laf el creasta și gușa. Astfel, Cocoșul Cenușiu s-a transformat într-un cocoș roșu de toată frumusețea.

Pe lac trecea Gâsca Albă. Zoreaua îi dărui nestemata portocalie și deasupra ciocului gâștei apăru o dungă portocalie, iar picioarele ei se făcură aurii. Gâsca Albă era acum foarte frumoasă. Rața Pestriță veni legănându-se și primi nestemată galbenă, un topaz. Ciocul și picioarele ei au devenit galben strălucitor. Nestemata verde, un smarald, Zoreaua o dărui surorii ei mai mari, Salcia. Salcia, însă, se înclină grațios și șopti:

- Îți mulțumesc, dar frunzele mele sunt și așa foarte frumoase, nu am nevoie de smarald.

Cu a cincea nestemată, o frumoasă piatră albastră, zoreaua s-a dus la bunicul ei, Bătrânul Pin. Bunicul își scutură crengile și spuse:

- Mulțumesc, dar frunzele mele sunt întotdeauna alburii, nu am nevoie de nestemata albastră.

Zoreaua duse a șasea piatră, de culoare indigo, micuțului ei frățior, Brotăcelul: Brotăcelul orăcăi:

- Oac, oac, mulțumesc, dar frumoasa mea culoare verde îmi e mai potrivită: mă ascunde atunci când prind musculițe pe pajiștile verzi. Păstrează nestemata.

„Atunci cine are nevoie de aceste comori?” se întrebă Zoreaua. Privi la munții posomorâți și dezgoliți; privi la apa tulbure și înspumată; privi la cer – cerul era mohorât, cețos, încărcat de praf și nisip. Zoreaua aruncă nestemata albastră înspre munte – crestele îndepărtate, posomorâte și dezgolite se acoperiră deodată de o ceață albăstruie. Smaraldul îl aruncă în șuvoiul de apă tulbure și apa deveni verde și limpede. Nestemata indigo o aruncă spre cer și într-o clipă cerul deveni de un albastru puternic și strălucitor, albastrul indigoului.

Munți albaștri în zare, ape de un verde limpede, cer indigo – ce priveliște încântătoare! Zoreaua se simți tare fericită. Gâsca Albă și Rața Pestriță pluteau pe râu. Cocoșul Roșu cânta umflându-se în pene. Dar mai era o nestemată: cea violetă, un ametist. Oare cărui prieten să-l dăruiasca? 

Trecu o răpăială de ploaie și curcubeul se ivi iarăși pe cer. Zâna coborî din arcul luminos și-i spuse Zorelei:

- Păstrează ametistul pentru tine.

Cocoșul Roșu, Gâsca Albă și Rața Pestriță strigară și ei:

- Ametistul trebuie să rămână al Zorelei!

De atunci zoreaua are petale violete și e frumoasă ca o nestemată.

(poveste populară chineză, vol. 8, colecția „Povești nemuritoare”, Editura Vox 2000, București, 2012)

surse foto

zorea: Image by lily yang from Pixabay

peisaj: Image by Pexels from Pixabay

Puterea sugestiei

Chen Tzu era un ţăran sarac si pentru ca a avut nevoie de bani a luat cu imprumut de la bogatul Wu, care era un om tare rău la suflet. La scadenţă, Chen Tzu a putut returna numai o parte din datorie pentru ca ploile stricasera recolta de orez. Nemultumit, Wu a trimis slugile sa aduca pe sotia si pe fiica lui Chen, ca slugi la bucatarie, si sa-i dărâme casa.

Incercand sa-l induplece pe bogatas sa-l pasuiasca a ajuns sa ii spuna ca ar face orice pentru ca sotia si fiica lui sa nu ajunga slugi.

- Orice? intreaba Wu, viclean.

- Orice! staruie ţăranul.

- O sa stai o noapte gol, pe varful muntelui Kun Li, fara sa ai foc langa tine si nimic sa te acoperi. Daca reusesti, te pasuiesc până la recolta viitoare. Daca nu… Ce-ti mai pasă? Vei fi mort.

Chen Tzu era sigur ca va muri si era foarte suparat. In drumul lui spre munte a intalnit un om sfânt care, dupa ce a aflat motivul supararii sale, i-a spus ca va face un foc la poalele muntelui si el sa priveasca acel foc toata noaptea. Chen Tzu asa a facut si a doua zi s-a dus sa fie pasuit. Wu a fost de acord, dar una dintre slugi i-a spus despre focul de la poalele muntelui. Auzind asta, Wu a pus slugile sa-l biciuiasca pe Chen pentru ca a trişat.

Seara, la Wu a venit Tong Zeng, care traia intre doua lumi si care era foarte respectat de toata suflarea. Wu a pus sa se faca o masă mare unde servitoarele au adus o multime de bucate minunate, aburinde. Tong a adulmecat mirosurile si s-a ridicat, spunand ca s-a săturat. Wu, simtindu-se umilit ca un oaspete de seama i-a refuzat bucatele, a intrebat:

- Cum ai putut sa te saturi numai adulmecand mirosurile?

- La fel cum s-a incalzit Chen la foc asa m-am săturat si eu cu mirosurile.

A doua zi, Wu l-a iertat pe Chen de toata datoria.

₪ ₪ ₪ ₪ ₪ ₪ ₪

(nu mai stiu de pe unde am copiat-o; am gasit textul intr-un caiet, cautand altceva)

Foto “domeniu public”

Confucius și copilul - dialog

- Ești tu mic, dar la vorbe te pricepi - se adresează Kong Zi (Confucius) unui țânc care și-a ridicat o cetate în mijlocul drumului și i-a spus filosofului că nu e nicio lege care să silească cetatea să se ferească din calea căruței.

Băiatul a răspuns:

- Am auzit că la trei zile de la naștere peștele știe să înoate, iepurele să alerge, dragonul să-și arate colții, iar pruncul să-și recunoască părinții. Toate aceste insușiri sunt înzestrări de fire date, așa că nu poate fi vorba de pricepere.

Kong Zi îl mai întreabă pe țânc:

- În ce munți nu sunt pietre? În ce fel de apă nu trăiesc pești și raci? Ce fel de ușă n-are zăvoare? Ce fel de căruță n-are roți? Ce fel de vacă nu fată? Ce fel de iapă nu face mânz? Ce fel de foc nu scoate fum? Ce fel de femei n-au bărbați și ce fel de bărbați n-au neveste? Care sunt zilele cu ceasuri mai puține și care dintre ele au ceasuri de prisos? Ce fel de arbore nu are crengi? Ce fel de oraș n-are târg?

Copilul a răspuns repede:

- În munți de lut nu sunt pietre. În apa din fântână nu trăiesc nici pești nici raci. Ușa care nu trebuie încuiată e cea fără zăvoare. Lectica e căruța fără roți. Vaca de argilă nu fată. Iapa cioplită din lemn nu face mânz. Focul licuricilor nu face fum. Zeii nu au neveste, zânele nu au barbați. zilele de iarna au ceasuri mai puține, iar cele de vară au ceasuri de prisos. Butucul nu are crengi. Orașul pustiu nu are târg.

- Ce brazi cresc pe acoperiș? Ce trestii cresc deasupra pragului? Ce papură crește pe pat? De ce latră câinele la stăpân? De ce nora își pune soacra să muncească în locul ei? De ce se pefac păsările de curte în păsări sălbatice? De ce câinele se preface în lup?

Copilul răspunde:

- Grinzile sunt brazii de pe acoperiș. Perdelele din bambus sunt trestiile care cresc deasupra pragului. Rogojina e papura care crește pe pat. Câinele latră la stăpân atunci când acesta e însoțit de un străin. Nora își pune soacra la muncă atunci când îi cere să rupă o floare să și-o pună în păr. Păsările de curte se fac sălbatice când sunt izgonite în mlaștini. Câinele alungat în pădure se face lup.

Kong Zi:

- Știi cât de înalt este cerul? Cât de mare Pământul? Câte grinzi are bolta cerească și pe câți stâlpi se spijină Pământul? De unde bate ploaia, și de unde vine? Bruma unde se naște, și roua unde apare?

Copilul:

- Între cer și Pământ e cale lungă, de o sută milioane nouă mii nouă sute nouăzeci și nouă de li, iar Pământul e tot așa de mare. Bolta cerului n-are grinzi și nici pământul stâlpi, cerul și pământul se sprijină pe vazduhul și norii din cele patru zări. Vântul se stârnește din lacuri și mări, ploaia vine din munți. Bruma pică de sus, iar roua apare pe frunze și ierburi.

(din "Legende chinezesti")