Legenda primelor căpșuni

Singura cale de a scapă de ispită este să-i cedezi, scria Oscar Wilde (în „Portretul lui Dorian Gray”). Lucrând florile de căpșun pentru Calendarul ReCreativ mi s-a făcut poftă de scris legende. Și cum nu-mi place să tânjesc... am cedat ispitei și-am repovestit mai jos o legendă Cherokee despre căpșuni.

În zorii timpului, primul bărbat și prima femeie locuiau pe malul unui mare râu, unde aveau tot ce le trebuie pentru un trai fără lipsuri: carne, fructe, apă dulce, lemn pentru foc. Au trăit fericiți până la prima lor ceartă. Bărbatul a întrebat-o într-o zi: „De ce nu ai gătit azi?” „De ce n-ai adus lemne pentru foc?” În altă zi bărbatul a întrebat-o: „De ce nu ai făcut ordine?” „De ce ești așa de dezordonat?” a venit replica ei. Încet, reproșurile au început să se înmulțească. Prima femeie s-a supărat atât de tare încât a hotărât să-l părăsească pe primul bărbat. În zorii unei zile a ieșit din casă și s-a îndreptat spre răsărit. Mergea hotărâtă, fără să privească în jurul ei, fără să privească în urmă. Când primul bărbat s-a trezit și a văzut că prima femeie nu e acolo a înțeles ce s-a întâmplat și-a plecat după ea; a găsit repede urmele ei, dar distanța era mare, era greu s-o ajungă.

Privindu-l din înalt și văzându-l atât de trist, Soarelui – care știa totul și-i vedea pe amândoi - i s-a făcut milă de primul bărbat și l-a întrebat dacă mai e supărat pe partenera lui. „Nu sunt supărat și o vreau înapoi”.

Soarele a binecuvântat pământul cu razele lui și în fața femeii au apărut tufe de afine coapte, dar femeia nu s-a arătat interesată și nu s-a oprit. Soarele a făcut atunci să apară în jurul ei tufe de mure, dar nici acestea n-au interesat-o, ea mergând înainte cu pas grăbit. Văzând așa Soarele s-a gândit că trebuie să facă ceva deosebit, și atunci au răsărit pentru prima dată căpșunii, cu fructele lor roșii și parfumate. Parfumul fructelor a atras atenția femeii și aceasta a privit în jurul ei. Văzând boabele roșii și strălucitoare ascunzându-se sub frunze s-a aplecat și a luat una. A gustat-o și dulceața ei i-a readus liniștea în suflet; când a privit la jumătatea de fruct din care mușcase a văzut că are formă de inimă și și-a amintit cât de frumoasă a fost viața lângă primul bărbat și dorința de a-l părăsi a început să se stingă. S-a așezat pe pământ întrebându-se ce-ar trebui să facă. Stând ea și mâncând căpșuni primul bărbat a reușit s-o ajungă din urmă; s-a așezat lângă ea fără a rosti vreun cuvânt și a zâmbit. Ea i-a dat să mănânce o căpșună. Atunci au înțeles cât de mult își doresc să fie împreună și au plecat spre casă, luând cu ei și câteva plante, să le planteze, să nu uite această lecție.

(http://www.northerncherokeenation.com)

Imagine de Oli Hale de la Pixabay

Un nufăr, doi nuferi. Reflexii in oglindă

In Gradina Majorelle, Marrakech

Sursa foto: Turism de Aventura (septembrie 2016)

Dacă doresti să participi ,publică într-un articol pe blogul tău, o imagine sau un clip pe care tocmai le-ai "vazut in oglinda ta" (poate fi si cea retrovizoare) si inscrie articolul la Reflexii in oglinda.

***   ***   ***   ***   ***

Steaua şi Nufărul

Cu multe, multe Luni in urma, cand Pamantul era tanar si iarna nu exista, si totul parea intr-o vesnica primavara, cand violetele, trandafirii si toate florile infloreau tot timpul anului si pasarile cantau zi si noapte, o Stea foarte stralucitoare strabatea Cerul privind catre Pamant, la frumusetea locului dar mai ales la copiii care alergau in canoele lor, alunecand pe oglinda lacului, si râdeau cristalin. Si si-a dorit Steaua sa ajunga si ea acolo, sa fie iubita de copii.

S-a transformat Steaua intr-o pasare frumoasa si a coborat planând deasupra arborilor, dar nu stia ce forma sa aleaga pentru a fi iubita de copii. A luat apoi forma unei fecioare stralucitor de frumoasa si a intrat in visul unui tanar care dormea singur in cortul lui.

“Tinere viteaz, sunt o Stea care a parasit Cerul pentru a locui pe Pamant. Minunate sunt lucrurile de pe Pamant! Sunt florile, sunt pasarile, sunt râurile si lacurile, dar cei mai frumosi sunt copiii! Intreaba batranii, ce forma ar trebui sa aleg pentru a fi foarte iubita de copii?” a grait Fata in visul tanarului, apoi a plecat.

Cand s-a trezit, tanarul a iesit din cortul său si a vazut Steaua stralucitoare luminand deasupra arborilor. In zori i-a cautat pe inteleptii tribului său si le-a povestit visul. Apoi, cand noaptea a coborat din nou, tanarul dormea iar singur in cortul lui. Steaua a luat infatisarea fetei frumoase si a intrat din nou in visele lui. El i-a spus ca ar trebui sa caute un loc in varful copacilor uriasi sau in inima florilor, pentru ca asa copiilor le-ar placea. Fata l-a ascultat cu atentie si a plecat.

Devenita iar Stea ratacitoare pe Cer, cautand o forma, s-a strecurat in frumosul Trandafir de munte, dar era atat de ascunsa intr-un loc izolat incat copiii nu au vazut-o. S-a dus apoi in prerie, sa locuiasca in firele de iarba, dar copiii erau atat de speriati de uriasii bizoni incat nu veneau până acolo. A cautat sa se aseze pe un vârf de stâncă inalta, sa se intinda in muschi, dar copiii nu puteau urca până acolo.

In final, Steaua s-a hotarat: “Voi trăi pe suprafata lacului! Cât e ziua de lunga copiii se joaca in canoe si ma vor vedea reflectata in valuri si ma vor iubi!”

A coborat pe lac si s-a dizlovat in frumusetea unei minunate flori.

Cand copiii s-au trezit dimineata si au alergat la ţărm au vazut sute si sute de flori albe, ca niste cupe de crin, plutind pe suprafata apei. Si erau atat de frumoase florile incat, pe loc, Steaua stralucitoare si-a gasit loc in inima fiecaruia dintre ei.

Fericiti, copiii au urcat in canoele lor si, repezindu-se incoace si incolo, adunau florile si se strigau unii pe ceilalti, râzând cristalin si chiuind; “Oh, cât de mult iubim nuferii!”

Legenda nativ americana culeasa de Frances Jenkins Olcott (1917)

Culorile diferite ale frunzelor toamna. Reflexii in oglinda

Cand vine toamna frunzele verzi ale celor mai multi copaci se coloreaza in nuante diverse transformand padurea intr-o simfonie de culori calde.

 ₪

Se spune ca Ursul era cam egoist si tare mandru; adesea, el a provocat probleme si a fost discutat in Marele Consiliu al Animalelor. Intr-o zi a aflat ca Cerbul a traversat Podul Curcubeu si a ajuns in Tara Cerului, fapt care tare l-a infuriat. “Il voi pedepsi pe Cerb” – a spus el, si a plecat. A ajuns la Podul Curcubeu, a trecut prin culorile stralucitoare ale podului si-a ajuns in Ţara Cerului, unde a dat cu ochii de Cerb. Imediat s-a luat de el: “Acest Tărâm al Cerului este casa micutei Broaste Testoase! De ce ai venit aici si nu ai venit la intrunirea Marelui Consiliu? De ce n-ai asteptat momentul in care toate animalele ar fi venit sa traiasca aici?”

Cerbul s-a infuriat. Doar Lupul avea dreptul sa il ia la intrebari; Ursul nicidecum nu avea dreptul sa ii vorbeasca astfel. “Prea mult timp ai facut probleme printre animale. Nu vei mai face asta!” i-a spus Ursului, amenintand ca-l ucide. Si-a arcuit grumazul, aratandu-i coarnele lungi, ascutite si puternice. Parul de pe spinare s-a zburlit si ochii straluceau ca doi carbunii aprinsi. Isi imagina ca va ucide Ursul cu o singura lovitura de coarne.

Ursul nu s-a speriat, stiind cat de puternice sunt ghearele lui. S-a ridicat pe doua labe, pregatit sa intampine atacul. Cand cei doi s-au inclestat in lupta cerul s-a zguduit ca si cum tunetele se rostogoleau din senin. Lupta a fost teribila si lunga, iar Ursul a fost ranit de coarnele Cerbului.

Cand animalele au auzit zgomotul asurzitor au alergat sa-l anunte pe Lup; acesta a urcat la Cer pentru a pune capat luptei. Pentru ca toate animalele ascultau de Lup, Cerbul a cedat si a fugit; Ursul a fugit si el pe Caile Cerului. Sangele de pe coarnele Cerbului a picurat in Lumea de Jos si a colorat frunzele copacilor in mai multe culori. Unele erau rosii, altele galbene, ruginii, stacojii, purpurii.

De atunci, in fiecare an cand vine toamna, frunzele copacilor se coloreaza diferit, padurile sunt inundate de stralucirea calda a culorilor. La inceput de toamna unele triburi spun ca sangele Ursului picura din nou din Cer peste Marea Insula.

(legenda a tribului Huron)

Nota: foto “domeniu public” (nu se solicita atribuire): https://pixabay.com/

Dacă doresti să participi ,publică într-un articol pe blogul tău, o imagine sau un clip ,pe care tocmai le-ai "vazut in oglinda ta ",(poate fi si cea retrovizoare) si inscrie articolul la Reflexii in oglinda.

Calea Lupului

Cu mult timp in urma, la vremea cand viata lui pe Pamant se apropia de sfarsit, un lup batran s-a infatisat semenilor sai si le-a spus: “Fratii mei, voi veti putea urma pasii mei atunci cand va veni timpul sa va alaturati mie in Cer”; apoi a parasit Pamantul urcand spre cer, mai sus si tot mai sus, si in urma fiecarui pas pe care il facea cerul se umplea de stele pentru a evidentia Calea.

De atunci lupii, spirite puternice, urca pe dealuri, ridica spre cer capetele si canta spre acel drum de stele, si cantecul lor creste in intensitate, devenind tot mai puternic pe masura ce tot mai multe voci se alatura. (de J. Bruchac si J. London)

Conform mitului creatiei al tribului Pawnee, lupul a fost prima creatura care a cunoscut moartea. Se spune ca Steaua Lupului (Sirius) s-a suparat atat de tare pentru ca nu a fost invitata sa participe la consiliul unde se discuta despre organizarea vietii pe Terra incat a trimis un lup sa fure vartejul Vantului de Vest care purta in el primii oameni. Cand au fost eliberati din vartej oamenii au ucis lupul, aducand astfel moartea in Lume.

Steaua Sirius e o reprezentare a lupului care urca si coboara pe Calea Lactee sau Calea Lupului.

In mitologia nativilor americani exista doi lupi: unul bun (alb) si celalalt rău (negru), care traiesc in fiecare om si se lupta pentru suprematie.

♫ ♫ ♫

Sunt nopţi când lupii sunt tăcuţi şi numai Luna urlă. 

(George Carlin)

♫ ♫ ♫

Sursa foto: https://www.facebook.com/XxloveofwolvesxX/

Iepuraşul în legende

Iepurasul de Paşte este o figura preluata din lumea festivalurilor păgâne germanice, unde simboliza fertilitatea, primavara, bucuria. Azi, Iepuraşul e prietenul copiilor, cel care le aduce daruri de Paşte.

Ca simbol pascal apare in Germania in anul 1590 – se credea ca aduce ouale roşii in Joia Mare si pe celel altfel colorate in Sâmbăta Mare.

Potrivit unei legende anglo-saxone, intr-o iarna, zeita Eastre (Eostre, zeita Primaverii) a gasit o pasare ranita si singurul mod in care a putut sa o salveze a fost sa o transforme in iepuroaica. Pasarea si-a pastrat capacitatea de a face oua; iepuroaica decora ouale si le daruia zeitei in semn de recunostinta. Asa s-a nascut legenda Iepurasului care aduce daruri copiilor.

Iepurele si ouale sunt simboluri ale zeitei careia îi era dedicat festivalul păgân care ţinea din martie si până la sfarsitul lunii aprilie; din traditiile acestea au fost preluate unele pentru ceremoniile in onoarea Invierii lui Isus, pentru ca cele doua sarbatori aveau loc in acelasi timp si crestinii urmareau astfel sa converteasca paganii.

Iepurii sunt puternic legati si de Luna in traditia pagana, fiind un simbol al acesteia, iar ciclurile Lunii determina si ziua in care e sarbatorit Paştele in fiecare an.

Iepurele, in stransa legatura cu Luna, apare in folclorul mai multor popoare: aztec, japonez, chinez, legendele fiind oarecum asemanatoare, diferind numele zeilor, in special. Legenda azteca, de exemplu, ne spune cum zeul Quetzalcoatl, care traia pe Pământ a pornit intr-o calatorie si, la un moment dat, s-a simtit foarte obosit si flamand si nu era in jurul lui picatura de apa sau urma de hrana; a crezut ca va muri cand un iepure s-a apropiat de el si i s-a oferit ca hrana pentru a-i salva viata. Zeul, miscat de nobila oferta a micii vietati, a urcat-o pana la Luna si apoi a adus-o din nou pe Pamant, spunandu-i: “Poate ca esti doar un iepure, dar lumea isi va aminti de tine; aceasta e imaginea ta in lumina, pentru toti oamenii din toate timpurile”.

In povestirile buddhiste Jataka*, se spune ca o maimuta, o vidra, un sacal si un iepure au hotarart sa practice caritatea in zi cu Luna plina, considerand ca fapta lor virtuoasa le va aduce o mare recompensa. In drumul lor, langa un foc, au intalnit un batran care le-a cerut ceva de mancare. Imediat maimuta a adunat fructe din copaci, vidra a prins pesti, sacalul a adus o soparla. Iepurele stia numai sa adune iarba, asa ca a hotarat sa-i ofere trupul sau si s-a aruncat in foc, dar n-a ars. Batranul s-a dovedit a fi Sakra** si, miscat de puterea de sacrificiu a iepurelui, a desenat forma iepurelui pe Luna, pentru ca toti sa o vada si sa stie ce gest a facut iepurele. Se spune ca si azi Luna apare, uneori, drapata in fumul care s-a ridicat atunci cand iepurele s-a aruncat in foc.

In Evul Mediu

Inca din Evul Mediu iepurele apare ca o fiinta fragila, dragalasa si sperioasa. Majoritatea imaginilor infatiseaza iepurii vanati de oameni si / sau de celelalte animale, dar exista si alt gen de reprezentari: iepurii giganti ucigasi care – ziceau scriitorii vremii – voiau sa controleze lumea.

Putem intalni iepuri care muşcă – mai ales iepuroaicele care au pui; crescatorii de iepuri cunosc bine acest aspect. In unele fabule si povesti iepurele apare si ca mincinos sau laudaros.

Plinius cel Batran scrie si despre o lupta reala a oamenilor impotriva iepurilor pentru ca acestia, inmultindu-se atat de repede si de mult, ar fi distrus culturile aducand foametea in Isulele Baleare si locuitorii i-au cerut lui Augustus sa trimita trupe care sa lupte impotriva bestiilor.

Artistii medievali s-au amuzat desenand iepuri giganti care se lupta cu oamenii si câinii lor. In unele manuscrise apar iepuri luptand in turnir impotriva câinilor, sau iepuri prajind oameni in frigare si fierband câinii in ceaun. Acesti artisti au imaginat, probabil, “razbunarea iepurilor”, animale cunoscute ca fricoase, lipsite de aparare si care s-ar fi saturat sa fie vânate si dominate. Toate acestea erau bufonerii la moda in special intre secolele 13 si 15, cele mai multe fiind adnotari apocrife pe marginea unor carti, note de subsol.

Iepurele nu a fost intotdeauna fricos

O legenda transmisa in tribul Hopi (nativi americani) spune ca, intr-o perioada torida iepurasul nu mai putea de cald si tot cauta un petec de racoare si nu-l gasea. Cat de adanca isi sapa vizuina caldura ajungea intr-un final la el; plantele se uscau si animalele sufereau de foame si sete pentru ca apele secau. Iepurele le-a spus celorlalte animale ca-i va da Soarelui o lectie: le-a zis ca-l va ucide cu o sageata. Si-a luat iepurasul arcul si-a plecat spre partea de est a Pamantului, luptand cu toti si toate ce-i ieseau in cale: soparle, cactusi, yucca; in Est s-a ascuns in tufisuri si a asteptat Soarele sa rasara. Pe vremea aceea, insa, soarele urca pe cer mai repede si iepurasul nu reusea sa-l nimereasca. Soarele il stia ca sta la panda in tufisuri si isi râdea de el, rasarind tot din alt punct si urcand repede pe cer, amuzandu-se de cate ori iepurele rata ţinta. Si tot asa, mai multe zile la rând, până cand Soarele a fost neatent si iepurasul l-a sagetat adanc. Si-a vazut atunci iepurasul cum din Soare incepe sa curga foc lichid care aluneca spre el cu viteza, arzand totul in cale. Iepurele a intrat in panica, i-a trecut bucuria reusitei si a luat-o la fuga disperat, cerand ajutor ba copacilor, ba tufisurilor, dar toate ii spuneau ca nu au cum sa-l ajute pentru ca vor fi cu totii transformati in cenusa. Focul ii ardea spinarea, ba chiar i-a atins blanita si iepurasul era aproape fara suflare de la atata alergatura, cand aude o voce chemandu-l sa se adaposteasca: era un tufis verde cu flori ca de bumbac. Iepurele s-a adapostit si focul a trecut peste el si peste tufis. Cand s-a ridicat a vazut totul in jur negru si fumegand. Tufisul se colorase in galben de la caldura puternica. De atunci, oamenii ii spun tufisul galben - creste verde dar cand simte caldura soarelui se coloreaza in galben.

Iepurele nu si-a revenit niciodata din spaima pe care a tras-o, nu mai e feroce si arţăgos, si fuge la cel mai mic zgomot. Nici Soarele n-a mai fost la fel de atunci: a devenit atat de stralucitor incat nimeni sa nu-l mai poata privi atat de mult incat sa-l poata ţinti si nici nu mai urca pe cer atat de repede, ci urca incetisor, verificand sa nu fie vreun iepuras deasupra liniei orizontului.

Note:

* Povestirile Jataka fac parte din literatura din India si privesc reincarnarile anterioare ale lui Gautama Buddha (Siddhārtha Gautama). 

** Sakra, pe scurt, e o fiinta supranaturala.

Mai multe informatii:

https://jonkanekojames.com/2015/05/02/why-are-there-violent-rabbits-in-the-margins-of-medieval-manuscripts/

Mai multe legende:

https://en.wikipedia.org/wiki/Moon_rabbit

Mai multe fotografii:

http://www.thepoke.co.uk/2015/04/05/10-medieval-rabbits-didnt-mess-around/

Sursa foto bufonerie

http://discardingimages.tumblr.com/post/102293622048/leporids-revenge-the-smithfield-decretals

Cum si-a pierdut ursul coada

Anecdota Ursul pacalit de vulpe, semnata de Ion Creanga, tiparita prima data in Albumul macedo-român, Bucuresti, 1880 este cunoscuta aproape tuturor, de aceea ma refer aici la legenda existenta in cultura nativilor americani (dar care apare si in cultura altor popoare), culeasa din comunitatea Ojibwe (sau Chippewa) unul dintre grupurile cu cea mai mare populatie de nativi americani.

La inceputuri, ursul avea o minunata coada lunga si stufoasa. Era asa de mandru de coada lui incat tot timpul si-o flutura pentru ca toate vietuitoarele sa vada minunatia lui de coada. Vulpea, cunoscuta pentru poznele ei, n-a putut sa nu observe aceasta si s-a gandit sa-i joace ursului un renghi, asa cum numai ea, smechera, stie sa faca.

Era un an in care Hatho, duhul padurii, a maturat mult prea devreme intreg tinutul, acoperind lacurile cu gheaţă si copacii cu pulbere fina si rece de zapada. Vulpea a decupat un capac in gheaţa de pe lac, chiar in zona unde stia ca-i place ursului sa vina; a ascuns un pastrav mare si un biban gras si-a asteptat sa apara ursul. Cand l-a vazut in apropiere a inceput sa se prefaca a smulge coada din apa si - hop! - apare un pastrav; apoi se preface ca abia atunci il vede pe ursul mandru de coada lui.

- Salutare, frate! ii striga. Ce faci azi?!

- Salutare! raspunde ursul, cu ochii la peştele pe care credea ca l-a prins vulpea acolo; si in timp ce privea, vulpea a scos si un biban gras. Sunt bine, frate – ii raspunde. Ce faci?!

- Sunt la pescuit – ii arata vulpea peştii. Vrei sa incerci?!

- O, da! se bucura ursul, alergand catre gaura din gheata, dar vulpea il opreste:

- Stai, frate, ca aici nu-i bine! Nu vezi ca am prins tot ce se putea prinde?! Iti trebuie un loc in care sa poti prinde pastravi chiar mai mari!

Vulpea l-a condus intr-o zona unde apa lacului era foarte adanca si unde Hatho a inghetat apa superficial dar unde nu era urma de peste. Vulpea a sapat in gheata apoi i-a spus ursului sa stea cu spatele la gaura si sa-si puna coada acolo.

- Acum – ii zice ursului – trebuie sa faci exact cum iti spun: iti scoti din minte chiar si gandul ca trebuie sa prinzi peşte, pentru ca nici gandul sa nu ti-l auda peştele daca vrei sa vina. Sa nu scoti un sunet, sa nu te misti, pentru ca peştele nu va veni. In curand, un peşte va veni si te va prinde de coada si nu-ti ramane decat sa-l scoti.

- Dar cum voi sti ca un peşte a prins coada daca stau cu spatele la gaura?! se arata ursul nedumerit.

- Ma voi ascunde in apropiere, pe mal, si cand un peşte iti va prinde coada voi striga. In acel moment tu trebuie sa tragi cu toata forta si vei avea peştele dorit. Trebuie sa ai multa rabdare! Nu te misti deloc pana nu-ti spun.

Ursul da din cap ca a priceput: - voi face exact cum spui. S-a asezat langa gaura cu spatele, si-a plasat coada lunga si frumoasa in apa rece si s-a pus pe asteptat.

Vulpea s-a ascuns in apropiere si s-a asigurat ca ursul va face tot ceea ce i-a spus apoi s-a dus la culcare in vizuina-i calduroasa. Cand s-a trezit in dimineata urmatoare primul gand al vulpii a fost la urs. O mai fi acolo? se intreba. Ma duc sa verific. Cand a ajuns pe malul iazului nu mica i-a fost mirarea cand a vazut un mic deal alb in mijlocul iazului inghetat, pentru ca peste noapte a nins si ursul – care a adormit asteptand ca vulpea sa-i spuna sa-si traga coada - a fost acoperit in intregime. Ursul sforaia atat de tare incat se cutremura gheata. Asa de amuzata a fost vulpea incat a râs in hohote, iar dupa ce s-a potolit s-a apropiat de urechea ursului si a strigat cat a putut de tare: Acum, Ursule!

Trezit brusc din somn ursul a tras cat a putut de tare si coada lui, prinsa in apa care a inghetat peste noapte, s-a rupt. S-a intors sa vada ce minune de peşte a prins si, in schimb, si-a vazut coada-i minunata zacand rupta in gheata.

- Ohhh! geme el puternic. Ohhh, Vulpe! Te voi pedepsi pentru acest lucru!

Chiar de n-ar fi fost sigura ca o va ucide vulpea era mai rapida decat ursul asa ca a disparut urgent din preajma lui.

Azi ursul are coada cat un ciot si nu-i place deloc vulpea. Si daca auziti un urs gemand probabil ca isi aminteste de renghiul pe care i l-a jucat vulpea candva si geme pentru frumoasa lui coada pierduta.

Morala: nu credeti orice va spun altii!

**

Alt "motiv" pentru care ursul nu mai are coada:

https://diana-kundalini.blogspot.com/2012/08/parfumul-lui-gustar-parfumul-muncii.html

Cei doi lupi

Un bătrân indian îi explica nepotului că nu merită să fie supărat și furios pe nedreptatea făcută de colegul său și nu trebuie să își tulbure armonia sufletului cu ură și dorință de răzbunare împotriva cuiva.

sursa foto: Native American Encyclopedia

- Cândva am fost ca și tine - spunea bătrânul. Eram supărat și furios pe unii care voiau prea mult, luau prea mult fără regrete. Furia și ura, însă, dragul meu nepot, pe tine te distrug, nu pe inamicul tău. E ca și cum ai înghiți otravă dorindu-ți ca dușmanul să moară. 
M-am confruntat și mă confrunt cu această luptă deseori. E ca și cum în mine ar trăi doi lupi...

Unul dintre lupi este bun, blând, inofensiv, trăind în armonie cu tot ceea ce-l înconjoară; nu se simte atacat din orice și luptă numai atunci când trebuie să-și apere familia și teritoriul.

Cel de-al doilea lup e total diferit: e agitat, mânios, nemulțumit; se luptă mereu, din orice, e copleșit de furie și ură.

Uneori mi-e greu să trăiesc cu acești doi lupi care se luptă în dorința de a mă domina...

- Bunicule... care dintre cei doi lupi va câștiga?

- Cel pe care îl hrănesc mai des.

(legenda Cherokee)

Bună dimineața Soare! Fata care s-a îndrăgostit de un păstrăv

Cândva, pe lângă Marile Lacuri își avea satul un trib mic de indieni. În acest trib se născuse o fată cam prostuță și leneșă. Și era fata nu doar prostuță și leneșă dar și urâtă, că tinerii războinici o ocoleau la distanță mare, ce s-o mai dorească de soție? Avea ochii foarte rotunzi, fața prelungă, nasul mare și coroiat, bărbie ascuțită, dinții strâmbi și urechile aproape la fel de mari ca ale unui cerb și oriunde mergea reușea numai să stârnească hohote de râs. Singura ei calitate era glasul. Cânta atât de frumos încât animalele uitau să fie sălbatice și păsările se opreau din zbor pentru a-i asculta cântecul. Numai un glas din țara spiritelor ar fi putut egala vocea ei.

Locul ei preferat - departe de oameni - era o colină mică de pe malul lacului; acolo stătea vara, cântând sub arbori, încântând vietățile cu glasul ei. Păsările se adunau în copaci, fiarele făceau pace și toate vietățile din apă se apropiau de mal s-o asculte. Dintre toate ființele care veneau să o asculte cel mai fericit și încântat era regele păstrăvilor, dar condiția lui nu-i permitea să trăiască pe uscat și pentru a fi cât mai aproape de fata cu glas divin a început să sape în mal noapte de noapte, pentru a fi cât mai aproape, reușind să sape un canal cam cât lungimea zborului unei săgeți și a ajuns astfel aproape de ea. În fiecare seară era acolo pentru că fata și cântecul ei deveniseră indispensabile pentru fericirea lui. Într-o seară a început să-i vorbească despre marea bucurie pe care i-o produce cântul ei și îi vorbea atât de frumos, cu atâta dragoste încât fata n-a mai cântat, ascultând vocea regelui păstrăvilor. Îi spunea cât de mult o iubește și cât ar dori să poată fi împreună, iar fata vibra de plăcere ascultând cuvinte pe care nicio ființă nu i le-a mai spus până atunci. Dar faptul că nu puteau fi împreună le umbrea fericirea.

Într-o noapte, un trecator le-a auzit tristețea. S-a apropiat și le-a spus că este spiritul peștilor și poate transforma în pește orice om sau animal. Fata a fost de acord imediat și spiritul i-a cerut să-l urmeze în apă; a luat apă în căușul palmelor și a turnat-o pe creștetul fetei în timp ce îngâna niște cuvinte. În scurt timp fata a început să simtă cum se transformă și în câteva minute devenise păstrav, putând înota împreună cu iubitul ei. Erau acum fericiți dar fata nu-și uitase tribul și în fiecare vară, la data când a dispărut, revenea și membrii tribului puteau vedea doi păstrăvi uriași care se jucau aproape de mal. Și au tot venit până când fețele palide au ajuns în țară și au arătat o deosebită lipsă de respect pentru tradițiile triburilor și pentru viață în general. Atunci păstrăvii le-au spus oamenilor adio pentru totdeauna.

(după o legendă amerindiană)

Text scris pentru Buna dimineata Soare! jocul inițiat de Iulisa, la care găsiți tabelul pentru înscriere.

Tsohanoai, Purtătorul Soarelui. Bună dimineața, Soare!

Tsohanoai sau Purtătorul Soarelui este spiritul astrului zilei la indienii Navajo din America de Nord. Este considerat creatorul tuturor animalelor. În unele mituri e reprezentat ca un om care duce Soarele în spate; în altele e descris ca un războinic călare pe un cal albastru ca cerul, cu un scut strălucitor ca Soarele și care se plimbă și peste Curcubeu. Tsohanoai este fiul zeului Lunii, Tklehonoai și are doi fii gemeni: Nayanazgeni, zeul războiului (ucigașul dușmanilor) și Tobadzistsini, zeul apelor și al pescarilor, și un fiu mai mare, Yeitso.

Yeitso era un gigant cu trupul acoperit cu solzi și care a devastat omenirea la începuturile ei. Gemenii Nayanazgeni si Tobadzistsini au cerut ajutor Zeului Soare pentru a-l învinge pe dușmanul oamenilor. Zeul le-a dat săgețile magice ale curcubeului, razele Soarelui și fulgerele legate în mănunchi. Cei doi s-au întors pe Pământ și au reușit să învingă gigantul.

În fiecare zi, la lăsarea serii, când calatoria diurnă ia sfârșit, Tsohanoai se alătură soției sale, zeița Estsanatlehi, în casa sa de pe Marile Lacuri din Vest.

Estsanatlehi, sau Femeia schimbătoare, numită uneori Zeița Pământului, e zeița anotimpurilor, care îmbătrânește pe măsură ce se apropie iarna și întinerește când începe primăvara, așa cum și anotimpurile se schimbă de la primăvară la vară, de la vară la toamnă și apoi la iarnă, într-un ciclu nesfârșit al nașterii și morții. Zeița îmbătrânește și îi scade puterea în fiecare iarnă pentru ca primăvara să își recapete tinerețea și vigoarea. Este cea mai respectată zeiță din folclorul navajo.

Text scris pentru Bună dimineața, Soare! jocul inițiat de Iulisa, la care găsiți tabelul pentru înscriere.