Fragmente din cartea
Podul spionilor
În anii 1950-1960, o fabrică a companiei Lockheed (S.U.A.) - fabrică ce nu exista oficial – era punctul de intersecție a tot ceea ce era ingenios, de nereprimat, patriotic și strict secret în cei mai tensionați ani ai Războiului Rece. Aici a fost locul de naștere a avionului invizibil, nedetectabil de radar, ca o alternativă la distrugerea reciprocă garantată; a bombardărilor inteligente, selective ca o alternativă la bombardarea sistematică; a fanteziei ca alternativă la realitate. A fost leagănul tehnologiei de absorbție a frecvențelor de radar, a avioanelor care puteau să traverseze Siberia la o viteză egală cu de trei ori viteza sunetului și a albatrosului negru, bizar, parte avion cu reacție, parte planor care, în lipsă de orice imaginație poetică printre inginerii care l-au construit, a ajuns să fie cunoscut sub denumirea de U-2 (producătorul l-a numit „Article 360 = Articolul 360”).
Ce-ar fi fost dacă acest avion ar fi rămas rămas întreg și nevătămat în aer și pilotul (în costumul lui de astronaut) și-ar fi încheiat misiunea?! Dacă Article 360 ar fi rămas în aer (sau n-ar fi zburat atunci, la 1 mai 1960) s-ar fi păstrat șanse de ameliorare a relațiilor dintre națiuni la summitul superputerilor programat la mijlocul lunii mai din acel an la Paris. (anul 1960; au participat Eisenhower – președinte SUA, Hrușciov – prim ministru URSS, Macmillan – prim-ministru britanic și de Gaulle – președinte Franța) Dar au beneficiat alții de pe urma prăbușirii (și capturării pilotului de către ruși): John F. Kennedy, viitor președinte SUA (1961), spionii profesioniști care se bucurau de influența fără precedent conferită lor de cultul secretomaniei practicat pe durata Războiului Rece; ofițerii superiori aflați în fruntea unor forțe armate ce consumau încă o zecime din produsul intern brut al națiunii la șapte ani de la sfârșitul războiului din Coreea (25.06.1950 – 27.07.1953, considerat de unii specialiști ca făcând parte din Războiul Rece); și mai ales producătorii de rachete – Convair, Douglas, Lockheed, Martin Company – pregătindu-se toți pentru o cursă a înarmărilor cu final deschis, prin care să-i întreacă pe sovietici în producerea de tehnologii ale unui sistem de apărare naționala nou și exotic. (...) Nu e de mirare că multe persoane au crezut că pierderea avionului Article 360 nu a fost un accident din partea americanilor; mai sunt încă oameni care cred asta. (documentele desecretizate în timp și declarațiile unora dintre cei direct implicați par a susține suspiciunea).
În 1954, la o recepție organizată la Moscova cu ocazia vizitei premierului polonez, Nikita Hrușciov a ținut capitaliștilor aflați acolo o predică moralizatoare improvizată: „Suntem bolșevici! Dacă nu vă place de noi, nu acceptați invitațiile noastre și nu ne invitați la voi! Indiferent dacă va place sau nu, istoria e de partea noastră! Vă vom îngropa!” Și capitaliștii au transmis spre statele lor cele auzite, iar „forurile de decizie” de acolo au înțeles – sau au vrut să înțeleagă - că e vorba despre îngroparea sub munți de moloz radioactiv. Înainte de „predica” de la recepție, Hrușciov mai afirmase că era destul de sigur că vom avea în curând o rachetă teleghidată armată cu o bombă cu hidrogen care ar putea lovi orice punct din lume.
Pentru a se convinge că respectivul nu e doar lăudăros, americanii au ales să construiască avionul U-2 care să zboare cât mai sus și să nu fie detectat de radarele rușilor, și să realizeze fotografii aeriene în zonele unde spionii de la sol și fotografiile făcute de la mare înălțime cu diferite aparate fără pilot semnalaseră posibile locuri unde ar putea fi depozitate/fabricate rachete sau bombe. Forțele armate au insistat să preia conducerea proiectului, dar un tip i-a convins pe Eisenhower și pe șeful C.I.A. că actitivatea de spionaj e mai potrivită pentru C.I.A.
Americanii se lăudau cu lansarea de fel de fel de rachete, dar lansările cam eșuau una după alta, iar rușii se lăudau cu reușite. Sovieticii lansaseră satelitul Sputnik, apoi încă unul, iar americanii erau doar la "Eșecnik" – cum ironizau ziarele eșecurile americanilor care construiau/lansau rachete și sateliți.
Zborurile pe deasupra orașelor nucleare împrejmuite, situate de-a lungul căii ferate transsiberiene, au dezvăluit o activitate intensă de îmbogățire a materialelor radioactive, dar nu producerea în masă a unor focoase nucleare, care era o întreprindere mult mai dificilă. Dar aceste informații nu le avea oricine. Astfel, doi senatori americani s-au simțit îndreptățiți să se autoflageleze și să chinuie administrația cu apariția așa-zisului decalaj al rachetelor militare. Un jurnalist influent a susținut ideea decalajului. Nici autorii Raportului Gaither nu știau, în 1957, despre avioanele U-2 și ce făcuseră acestea până atunci, așa că în Raport s-a făcut apel la un program urgent de construire a rachetelor, o rețea națională de adăposturi antinucleare și o suplimentare cu 13 miliarde de dolari a bugetului anual pentru apărare. Raportul Gaither concluziona că țara se află în „cel mai mare pericol din istorie”. Aceste ultime cuvinte au fost titlu de-o șchioapă în Washington Post – această știre senzațională a ridicat decalajul rachetelor militare la statutul de fapt comun acceptat, când în realitate nu era departe de o iluzie paranoidă.
Bineînțeles că interesele forțelor aeriene, mai ales, dar și interesele personale ale unora erau mai importante decât aproape orice altceva. Un senator (Symington) consiliat de un fost pilot de vânătoare (colonel în rezervă Thomas Lanphier Jr.) care fusese vicepreședinte al Convair, producătorul puternicei rachete Atlas, în cadrul audierilor în Senat pe tema decalajului rachetelor militare la sfârșitul anului 1959, a afirmat că până în 1962 rușii vor avea 3000 de rachete balistice intercontinentale. Numărul real a fost de patru rachete. Estimarea lui Symington era o presupunere absurdă, o extrapolare bazată pe alte extrapolări ale generalilor forțelor aeriene, care credeau că singura atitudine responsabilă era să-l crezi pe Hrușciov pe cuvânt când, de pildă, le-a spus jurnaliștilor din Moscova că o singură fabrică sovietică producea 250 de rachete pe an, cu tot cu focoase.
Symington voia să devină președinte și știa că știrile panicarde îi cam asiguraseră lui Kennedy succesul în cursa pentru fotoliul de președinte. Militarii voiau, și ei, să-și dea importanță, iar unii jurnaliști „tunau și fulgerau” că se păstrează voit declajul rachetelor militare, ceea ce punea în pericol securitatea națională. „Grupurile de presiune” l-au convins pe Eisenhower să mai autorizeze zborul unui U-2 deasupra teritoriilor sovietice, deși acesta îi promisese lui Hrușciov că n-o va mai face – i se cerea, însă, dovada că Hrușciov „joacă la cacealma”. Și avionul a fost doborât, pilotul capturat de ruși, negocierile pentru dezarmare fiind perfect compromise.
În 16 mai 1960, când reprezentanții celor patru puteri nucleare ar fi putut opri imediat cursa înarmărilor, Hrușciov a vorbit timp de 45 de minute împotriva, printre altele, unui „grup mic și agitat din Pentagon și a cercurilor militariste (din SUA) care au de câștigat de pe urma cursei înarmărilor, obținând profituri uriașe”. Acesta era grupul împotriva căruia Eisenhower a avertizat poporul american în ultimul său discurs televizat din Biroul Oval – președintele a numit grupul „complex militar-industrial", iar membrii grupului nu i-au fost niciodată recunoscători.
Peste timp s-a dovedit că, în toată „nebunia” lui, Hrușciov a dorit dezarmarea nucleară, la fel și Eisenhower.
Postare pentru Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella.
Am copiat din cartea „Podul spionilor – o poveste adevărată a Războiului Rece”, de Giles Whittell; Editura Litera, București, 2020. Traducător Marius Chitoșcă.
