Legenda primului liliac

Cu mult, mult timp în urmă, într-o dimineață, în timp ce răsărea, Soarele s-a apropiat prea tare de Pământ și s-a încurcat în ramurile dese ale unui copac foarte înalt. Cu cât se zbătea mai tare să scape, cu atât se încurca mai mult, așa că n-a mai ajuns sus pe cer și zorile n-au mai venit. La început, păsările și celelalte vietăți n-au observat. S-au trezit, la un moment dat, dar pentru că era încă întuneric au crezut că s-au înșelat și s-au întors în culcușurile lor. Vietățile nocturne s-au bucurat, și au continuat să vâneze. Dar timpul trecea și zorile nu mai veneau; animalele au înțeles că ceva nu e în regulă, au ținut un consiliu și au hotărât să plece în căutarea Soarelui. Mica veveriță, căreia îi plăcea să sară printre crengile copacilor, a descoperit Soarele încurcat între crengile copacului, și părea foarte palid. Când a văzut-o, Soarele a rugat-o să-l ajute, să-l elibereze dintre ramuri. Veverița n-a stat pe gânduri și a început să sară din creangă in creangă, tot mai aproape de Soare, dar căldura acestuia a determinat-o să alerge din nou pe pământ.

- Surioară – se tânguia Soarele, eliberează-mă..

- Oh, Soare, ești prea fierbinte. Mi-ai ars deja blana de pe coadă.

Veverița era tare mândră de coada ei stufoasă și acum era gata să plece, să aducă ajutoare.

- Te rog, încearcă din nou! strigă Soarele după veveriță. Sunt atât de obosit încât lumina mea se va stinge curând.

Micuța veveriță, având o inima foarte mare, a alergat din nou în sus pe trunchiul copacului, spre crengile între care era prins Soarele, dar căldura puternică a alungat-o.

- Nu mă lăsa! a strigat Soarele văzând-o cum coboară în viteză.

- Dragă Soare, nu mai pot! I-a strigat veverița. Căldura ta mi-a ars toată blana; sunt neagră ca o bucată de cărbune și nu mai pot vedea. Lumina ta m-a orbit.

- Te rog, veveriță mică, mai încearcă... - se tânguia Soarele cu glas din ce în ce mai stins. Lumina mea va dispărea curând.

Veverița și-a adunat toate forțele și a alergat din nou spre locul unde era prins Soarele; de data aceasta alergând cât de repede putea a ajuns la Soare și l-a împins afară dintre crengi cu ultimele puteri. Eliberat, Soarele a zburat spre cer. Veverița se mai ținea de ramura cea mai înaltă a copacului. Căldura teribilă a făcut ca lăbuțele ei să se lungească și pielea să se întindă și micuța făptură simțea că va rămâne prinsă pentru totdeauna, cu capul în jos, în vârful copacului. Blănița îi era pârlită și nu mai vedea, iar în apropiere nu era nimeni care să o salveze.

Privind în urma lui, Soarele a văzut-o pe micuța veveriță chinuită și l-a tulburat imaginea, știind că el a rănit-o atât de rău și numai el o putea ajuta.

- Micuță veveriță, te-ai rănit salvându-mă pe mine. Vreau să îți răsplătesc bunătatea. Care este cea mai mare dorință a ta?

- Întotdeauna mi-am dorit să zbor – a răspuns imediat veverița.

Atunci, Soarele a atins-o cu o rază mică-mică de lumină și durerea veveriței a dispărut, dar era tot oarbă, iar pielea și lăbuțele încă erau lungite.

- De acum înainte – i-a spus Soarele – vei putea zbura spre cer și oriunde dorești, dar pentru că lumina mea ți-a provocat atâta rău vei zbura în timpul nopții, în întuneric, dar urechile tale vor auzi tot ce mișcă și vei simți tot ce nu mișcă. Atunci când vei avea nevoie de ajutor și vei striga îți vor răspunde copacii, stâncile, fiecare animal și plantă trimițând un ecou în urechile tale. Vei putea astfel să zbori și să eviți orice obstacol. Ne vom întâlni în zori și în amurg, să mai povestim. Acum suntem prieteni pentru totdeauna. Zboară, acum, micuța mea prietenă – a îndemnat-o Soarele.

Neîncrezătoare, veverița s-a desprins totuși de pe creangă și, spre marea surprindere – și bucurie – a reușit să zboare. A devenit, astfel, nu prima veveriță care poate să zboare, ci primul Liliac. Din acea zi, liliacul stă mereu cu capul în jos, atârnând de crengi sau în peșteri, doarme în timpul zilei și zboară toată noaptea.

Toată suflarea știe că el a fost cel care a eliberat Soarele și a salvat lumea dăruindu-i căldura și lumina și nimeni nu îndrăznește să-i derajeze somnul.

(repovestire după o legendă a indienilor Ojibwe, America de Nord)

Image by Franck Barske from Pixabay

Un nufăr, doi nuferi. Reflexii in oglindă

In Gradina Majorelle, Marrakech

Sursa foto: Turism de Aventura (septembrie 2016)

Dacă doresti să participi ,publică într-un articol pe blogul tău, o imagine sau un clip pe care tocmai le-ai "vazut in oglinda ta" (poate fi si cea retrovizoare) si inscrie articolul la Reflexii in oglinda.

***   ***   ***   ***   ***

Steaua şi Nufărul

Cu multe, multe Luni in urma, cand Pamantul era tanar si iarna nu exista, si totul parea intr-o vesnica primavara, cand violetele, trandafirii si toate florile infloreau tot timpul anului si pasarile cantau zi si noapte, o Stea foarte stralucitoare strabatea Cerul privind catre Pamant, la frumusetea locului dar mai ales la copiii care alergau in canoele lor, alunecand pe oglinda lacului, si râdeau cristalin. Si si-a dorit Steaua sa ajunga si ea acolo, sa fie iubita de copii.

S-a transformat Steaua intr-o pasare frumoasa si a coborat planând deasupra arborilor, dar nu stia ce forma sa aleaga pentru a fi iubita de copii. A luat apoi forma unei fecioare stralucitor de frumoasa si a intrat in visul unui tanar care dormea singur in cortul lui.

“Tinere viteaz, sunt o Stea care a parasit Cerul pentru a locui pe Pamant. Minunate sunt lucrurile de pe Pamant! Sunt florile, sunt pasarile, sunt râurile si lacurile, dar cei mai frumosi sunt copiii! Intreaba batranii, ce forma ar trebui sa aleg pentru a fi foarte iubita de copii?” a grait Fata in visul tanarului, apoi a plecat.

Cand s-a trezit, tanarul a iesit din cortul său si a vazut Steaua stralucitoare luminand deasupra arborilor. In zori i-a cautat pe inteleptii tribului său si le-a povestit visul. Apoi, cand noaptea a coborat din nou, tanarul dormea iar singur in cortul lui. Steaua a luat infatisarea fetei frumoase si a intrat din nou in visele lui. El i-a spus ca ar trebui sa caute un loc in varful copacilor uriasi sau in inima florilor, pentru ca asa copiilor le-ar placea. Fata l-a ascultat cu atentie si a plecat.

Devenita iar Stea ratacitoare pe Cer, cautand o forma, s-a strecurat in frumosul Trandafir de munte, dar era atat de ascunsa intr-un loc izolat incat copiii nu au vazut-o. S-a dus apoi in prerie, sa locuiasca in firele de iarba, dar copiii erau atat de speriati de uriasii bizoni incat nu veneau până acolo. A cautat sa se aseze pe un vârf de stâncă inalta, sa se intinda in muschi, dar copiii nu puteau urca până acolo.

In final, Steaua s-a hotarat: “Voi trăi pe suprafata lacului! Cât e ziua de lunga copiii se joaca in canoe si ma vor vedea reflectata in valuri si ma vor iubi!”

A coborat pe lac si s-a dizlovat in frumusetea unei minunate flori.

Cand copiii s-au trezit dimineata si au alergat la ţărm au vazut sute si sute de flori albe, ca niste cupe de crin, plutind pe suprafata apei. Si erau atat de frumoase florile incat, pe loc, Steaua stralucitoare si-a gasit loc in inima fiecaruia dintre ei.

Fericiti, copiii au urcat in canoele lor si, repezindu-se incoace si incolo, adunau florile si se strigau unii pe ceilalti, râzând cristalin si chiuind; “Oh, cât de mult iubim nuferii!”

Legenda nativ americana culeasa de Frances Jenkins Olcott (1917)

Culorile diferite ale frunzelor toamna. Reflexii in oglinda

Cand vine toamna frunzele verzi ale celor mai multi copaci se coloreaza in nuante diverse transformand padurea intr-o simfonie de culori calde.

 ₪

Se spune ca Ursul era cam egoist si tare mandru; adesea, el a provocat probleme si a fost discutat in Marele Consiliu al Animalelor. Intr-o zi a aflat ca Cerbul a traversat Podul Curcubeu si a ajuns in Tara Cerului, fapt care tare l-a infuriat. “Il voi pedepsi pe Cerb” – a spus el, si a plecat. A ajuns la Podul Curcubeu, a trecut prin culorile stralucitoare ale podului si-a ajuns in Ţara Cerului, unde a dat cu ochii de Cerb. Imediat s-a luat de el: “Acest Tărâm al Cerului este casa micutei Broaste Testoase! De ce ai venit aici si nu ai venit la intrunirea Marelui Consiliu? De ce n-ai asteptat momentul in care toate animalele ar fi venit sa traiasca aici?”

Cerbul s-a infuriat. Doar Lupul avea dreptul sa il ia la intrebari; Ursul nicidecum nu avea dreptul sa ii vorbeasca astfel. “Prea mult timp ai facut probleme printre animale. Nu vei mai face asta!” i-a spus Ursului, amenintand ca-l ucide. Si-a arcuit grumazul, aratandu-i coarnele lungi, ascutite si puternice. Parul de pe spinare s-a zburlit si ochii straluceau ca doi carbunii aprinsi. Isi imagina ca va ucide Ursul cu o singura lovitura de coarne.

Ursul nu s-a speriat, stiind cat de puternice sunt ghearele lui. S-a ridicat pe doua labe, pregatit sa intampine atacul. Cand cei doi s-au inclestat in lupta cerul s-a zguduit ca si cum tunetele se rostogoleau din senin. Lupta a fost teribila si lunga, iar Ursul a fost ranit de coarnele Cerbului.

Cand animalele au auzit zgomotul asurzitor au alergat sa-l anunte pe Lup; acesta a urcat la Cer pentru a pune capat luptei. Pentru ca toate animalele ascultau de Lup, Cerbul a cedat si a fugit; Ursul a fugit si el pe Caile Cerului. Sangele de pe coarnele Cerbului a picurat in Lumea de Jos si a colorat frunzele copacilor in mai multe culori. Unele erau rosii, altele galbene, ruginii, stacojii, purpurii.

De atunci, in fiecare an cand vine toamna, frunzele copacilor se coloreaza diferit, padurile sunt inundate de stralucirea calda a culorilor. La inceput de toamna unele triburi spun ca sangele Ursului picura din nou din Cer peste Marea Insula.

(legenda a tribului Huron)

Nota: foto “domeniu public” (nu se solicita atribuire): https://pixabay.com/

Dacă doresti să participi ,publică într-un articol pe blogul tău, o imagine sau un clip ,pe care tocmai le-ai "vazut in oglinda ta ",(poate fi si cea retrovizoare) si inscrie articolul la Reflexii in oglinda.

Calea Lupului

Cu mult timp in urma, la vremea cand viata lui pe Pamant se apropia de sfarsit, un lup batran s-a infatisat semenilor sai si le-a spus: “Fratii mei, voi veti putea urma pasii mei atunci cand va veni timpul sa va alaturati mie in Cer”; apoi a parasit Pamantul urcand spre cer, mai sus si tot mai sus, si in urma fiecarui pas pe care il facea cerul se umplea de stele pentru a evidentia Calea.

De atunci lupii, spirite puternice, urca pe dealuri, ridica spre cer capetele si canta spre acel drum de stele, si cantecul lor creste in intensitate, devenind tot mai puternic pe masura ce tot mai multe voci se alatura. (de J. Bruchac si J. London)

Conform mitului creatiei al tribului Pawnee, lupul a fost prima creatura care a cunoscut moartea. Se spune ca Steaua Lupului (Sirius) s-a suparat atat de tare pentru ca nu a fost invitata sa participe la consiliul unde se discuta despre organizarea vietii pe Terra incat a trimis un lup sa fure vartejul Vantului de Vest care purta in el primii oameni. Cand au fost eliberati din vartej oamenii au ucis lupul, aducand astfel moartea in Lume.

Steaua Sirius e o reprezentare a lupului care urca si coboara pe Calea Lactee sau Calea Lupului.

In mitologia nativilor americani exista doi lupi: unul bun (alb) si celalalt rău (negru), care traiesc in fiecare om si se lupta pentru suprematie.

♫ ♫ ♫

Sunt nopţi când lupii sunt tăcuţi şi numai Luna urlă. 

(George Carlin)

♫ ♫ ♫

Sursa foto: https://www.facebook.com/XxloveofwolvesxX/

Călăuza spirituală in cultura nativ americană

Indienii americani (dar nu numai ei) considera ca toate lucrurile Creatiei au energie spirituala, ca toate sunt in legatura si toate trebuie respectate. Omul, ca fiinta superioara ce se crede, trebuie sa caute si sa mentina echilibrul si armonia in ceea ce indienii americani numesc “Marele Cerc al Vietii”. Pe masura ce ne miscam in interiorul acestui Cerc putem constata ca totul are viata, totul are un scop, totul e conectat si totul trebuie respectat.

Toate cele ce exista pe “Pamantul Mama” si toate cele ce exista in Univers pot deveni “Calauze Spirituale” pentru ca Spiritul Creatorului este in tot ceea ce exista pe Pamant.

Religile organizate depind in totalitate de dogma scrisa de oameni, de doctrina care asigura supravietuirea religiei respective si credinta oamenilor. Aceasta “inregimentare” indienii americani o numesc “Cutiile Gandirii Spirituale” pentru ca in limitele dogmelor (de control) nu exista posibilitatea (sau e foarte mica) unei revelatii divine individuale.

Credintele indienilor americani permit sensuri si interpretari infinite, numite “Libertate Spirituala” – pentru ca fiecare lucru din Creatie este diferit de toate celelalte si la fel este si in cazul credintelor lor spirituale – se pot referi la orice din natura, fara ca aceasta sa insemne minimalizarea restului Creatiei. Astfel, in cazul nativilor americani, mesajele Naturii pot ajunge numai la un individ anume, in mod particular, cel mai adesea diferit de cum ajunge la altul, prin intermediul Creatorului.

Cand religiile au devenit organizate omul s-a situat pe sine deasupra intregii Creatii, stapan al animalelor si peste toate lucrurile – in acel moment omul a pierdut capacitatea de a mai intelege animalele. (Unele legende spun ca omul a putut vorbi candva cu animalele).

Multi oameni considera ca animalele nu au spirit sau suflet, ca sunt mai puţin inteligente decat omul, ca sunt salbatice, fara constiinta si deloc sociabile, dar o privire mai atenta asupra comportamentului animalelor ar arata multora ca lucrurile nu stau chiar asa. E drept, intelectul animalului e diferit de cel al omului; animalele gandesc diferit si comunica diferit dar pentru ca inteligenta e definita numai in raport cu omul animalul apare ca fiind lipsit de intelgenta (multe studii au aratat, in timp, ca animalele nu sunt lipsite de inteligenta). Daca, insa, testul ar fi inversat, omul nu s-ar putea ridica la inteligenta animalelor.

Animalele si pasarile, stiu exact cand e timpul migratiei, stiu locul unde trebuie sa ajunga si nu au nevoie pentru asta de harti, busole sau sa ghideze dupa stele si soare – cum trebuie sa faca omul daca nu vrea sa rataceasca drumul. Animalele se descurca foarte bine fara unelte sau arme – omul e neajutorat. Animalele se simt bine in mediul lor – omul mai puţin. Animalele stiu modul de a trai cu limitarile si abilitatile date de natura, fara ranchiuna - omul e cam departe de asa ceva.

Daca omul este atat de inteligent cum de nu poate invata “limbajul” animalelor si pasarilor? Animalele invata ce vor oamenii de la ele (a se vedea nu doar cainii), dar omul greu invata ce vrea animalul de la el. Animalele, ca si oamenii, comunica si prin atingere, miros, miscarea trupului si prin sunet, dar la animale mai exista si alte doua forme de comunicare: telepatic si spiritual.

Animalele constientizeaza instinctual personalitatile umane, starea de spirit a oamenilor. Se spune ca animalele “miros frica” – stiintific nu e demonstrat dar toti cei care au lucrat intens cu animalele, timp indelungat, stiu ca axioma este corecta. Animalele nu doar ca “miros” frica, dar disting un spectru larg de emotii si personalitati. In credinta nativilor americani animalele nu “miros” emotiile omului, dar poseda capacitatea unei forme de telepatie care nu e inteleasa de omul modern; animalele pot comunica receptand si emitand mesaje mentale, si pastreaza aceasta capacitate pana mor.

Aceasta idee a capacitatii telepatice a animalelor a condus la credinta existentei animalelor ca ghizi spirituali. Comunicarea cu un animal calauza spirituala nu este deloc usoara pentru ca animalele au o constiinta diferita de cea a omului, ceea ce face ca mesajele sa fie confuze si chiar imposibil de inteles fara practica indelungata si rabdare.

In traditia nativilor americani se considera ca fiecare individ este conectat de-a lungul vietii cu noua animale diferite, numite calauze spirituale, care vin si pleaca in functie de directia in care se indreapta omul respectiv si sarcinile pe care le are de indeplinit, greutatile pe care le are de infruntat. Intre aceste noua animale unul este animal totem, animalul spirit care insoteste omul intreaga lui viata si care actioneaza si ca un spirit gardian (un inger pazitor, altfel spus). Cu animalul totem omul are o conexiune particulara, individuala, fie prin interesul sau faţă de animalul respectiv (ceea ce nu inseamna, neaparat, sa-si petreaca timpul cu acest animal mai mult decat pana isi invata lectiile), fie prin anumite trasaturi comune, prin vise sau altfel. Acest animal calauza confera putere si intelepciune cand comunica.

O calauza spirituala nu e neaparat un animal, ci poate fi orice din natura si care poate comunica in vreun mod: vibratii, semne, simboluri, cuvinte, prin vise, aparenta fizica etc..

“Totemul zilei de nastere” combina credinta nativilor americani cu astrologia, dar asa ceva nu exista in credinta lor; o calauza spirituala nu e “data la nastere”, nu o are omul inca din ziua in care se naste, ci ajunge sa o aiba – de regula, ghidul spiritual alege omul si nu invers, nu e o alegere personala, individuala si nici nu poate fi atribuit unei persoane de catre alta. Nu poti zice: “tigrul e puternic, e frumos, e animalul meu totem”, pentru ca nu functioneaza; nu poate fi ales un ghid spiritual asa cum alegem o culoare. Pentru a avea o astfel de calauza omul trebuie sa aiba ochii, mintea si sufletul deschise, sa priveasca atent in jurul sau, sa observe semnele – e un proces de cunoastere launtrica si intelegere spirituala.

Ce faci daca doresti din tot sufletul un anume animal ca ghid spiritual?

Meditezi. Daca vine, vine, daca nu, multumeste-te cu ceea ce se intampla sau nu se intampla. Totusi, calauza spirituala poate fi si acel animal pe care il desenezi din reflex, care-ti vine in minte mai des sau cel pe care o serie de coincidente il aduc des in viata ta; se poate revela si la nivelul subconstientului in timpul somnului, nu doar prin meditatie.

Indienii americani considera calauzele spirituale sau totemurile ca fiind aparatori puternici ai Pamantului sau spirite ale animalelor vii. Unii psihologi considera ca o viziune a unui ghid spiritual sau un mesaj de la acesta ca fiind o revenire a mintii umane stravechi, pre-constiente. De exemplu, pestii care traiesc in mare sunt asociati cu subconstientul si simbolizeaza o gandire profunda. Alte exemple: meditand asupra diferitelor calitati ale reptilelor si asocierilor mitice, ar putea fi posibil accesul la aspectele reptiliene ale mintii, care corespund sistemului limbic si care se ocupa cu emotiile senzoriale, placerea si durerea; meditand la diferite mamifere se poate deschide o cale catre capacitatile talamusului si hipotalamusului, asociate cu emotiile, cu sentimentul de apartenenta si intelepciunea instinctiva.

Puterea animalelor ghid poate aduce imbunatatiri vietii omului si chiar intregii Creatii. Indienii americani numesc acest proces de conectare cu un animal calauza sau cu alte parti din Creatie ca fiind “Una cu Natura”. Omul conectat cu un ghid spiritual poate deveni mai bun, mai sanatos fizic, psihic, emotional si spiritual si poate vedea lumea si toate care sunt mult mai clar si le poate intelege mai bine.

Animalele sunt minunate creaturi fericite, cu emotii echilibrate, care se apara unele pe celelalte in cadrul aceleeasi specii; simt durerea si tristetea dar niciodata nu a existat razboi intre diferitele specii, pentru ca animalele stiu sa traiasca in armonie, ucid doar cat le trebuie sa se hraneasca si nu cunosc nimic despre lacomie, invidie si ura – doar animalele care traiesc in imediata apropiere a omului (cum ar fi cainii si pisicile) manifesta, uneori, gelozie.

Poate ca nu degeaba Creatorul a pus oameni si animale pe aceeasi planeta; poate ca a vrut sa invatam unii de la ceilalti… Oamenii ar putea invata multe de la necuvantatoare – multe le-au si invatat, daca aruncam o privire in domeniul ingineriei, medicinei (si nu numai). Animalele reamintesc omului ca nu este decat o mica parte din Creatie si ca fiecare aceasta parte are un scop bine determinat, propria-i pricepere si intelepciune.

Religiile organizate nu il invata asa pe om, din contra, il invata ca e “superior”, ca e stapan peste tot ce exista si totul exista pentru el. Credinta nativilor americani spune: “Pamantul nu ne apartine noua, noi apartinem Pamantului”.

Resurse:

http://www.legendsofamerica.com/na-totems.html

http://www.warpaths2peacepipes.com/native-american-culture/

sursa foto: https://www.facebook.com/native.encyclopedia/

Cum si-a pierdut ursul coada

Anecdota Ursul pacalit de vulpe, semnata de Ion Creanga, tiparita prima data in Albumul macedo-român, Bucuresti, 1880 este cunoscuta aproape tuturor, de aceea ma refer aici la legenda existenta in cultura nativilor americani (dar care apare si in cultura altor popoare), culeasa din comunitatea Ojibwe (sau Chippewa) unul dintre grupurile cu cea mai mare populatie de nativi americani.

La inceputuri, ursul avea o minunata coada lunga si stufoasa. Era asa de mandru de coada lui incat tot timpul si-o flutura pentru ca toate vietuitoarele sa vada minunatia lui de coada. Vulpea, cunoscuta pentru poznele ei, n-a putut sa nu observe aceasta si s-a gandit sa-i joace ursului un renghi, asa cum numai ea, smechera, stie sa faca.

Era un an in care Hatho, duhul padurii, a maturat mult prea devreme intreg tinutul, acoperind lacurile cu gheaţă si copacii cu pulbere fina si rece de zapada. Vulpea a decupat un capac in gheaţa de pe lac, chiar in zona unde stia ca-i place ursului sa vina; a ascuns un pastrav mare si un biban gras si-a asteptat sa apara ursul. Cand l-a vazut in apropiere a inceput sa se prefaca a smulge coada din apa si - hop! - apare un pastrav; apoi se preface ca abia atunci il vede pe ursul mandru de coada lui.

- Salutare, frate! ii striga. Ce faci azi?!

- Salutare! raspunde ursul, cu ochii la peştele pe care credea ca l-a prins vulpea acolo; si in timp ce privea, vulpea a scos si un biban gras. Sunt bine, frate – ii raspunde. Ce faci?!

- Sunt la pescuit – ii arata vulpea peştii. Vrei sa incerci?!

- O, da! se bucura ursul, alergand catre gaura din gheata, dar vulpea il opreste:

- Stai, frate, ca aici nu-i bine! Nu vezi ca am prins tot ce se putea prinde?! Iti trebuie un loc in care sa poti prinde pastravi chiar mai mari!

Vulpea l-a condus intr-o zona unde apa lacului era foarte adanca si unde Hatho a inghetat apa superficial dar unde nu era urma de peste. Vulpea a sapat in gheata apoi i-a spus ursului sa stea cu spatele la gaura si sa-si puna coada acolo.

- Acum – ii zice ursului – trebuie sa faci exact cum iti spun: iti scoti din minte chiar si gandul ca trebuie sa prinzi peşte, pentru ca nici gandul sa nu ti-l auda peştele daca vrei sa vina. Sa nu scoti un sunet, sa nu te misti, pentru ca peştele nu va veni. In curand, un peşte va veni si te va prinde de coada si nu-ti ramane decat sa-l scoti.

- Dar cum voi sti ca un peşte a prins coada daca stau cu spatele la gaura?! se arata ursul nedumerit.

- Ma voi ascunde in apropiere, pe mal, si cand un peşte iti va prinde coada voi striga. In acel moment tu trebuie sa tragi cu toata forta si vei avea peştele dorit. Trebuie sa ai multa rabdare! Nu te misti deloc pana nu-ti spun.

Ursul da din cap ca a priceput: - voi face exact cum spui. S-a asezat langa gaura cu spatele, si-a plasat coada lunga si frumoasa in apa rece si s-a pus pe asteptat.

Vulpea s-a ascuns in apropiere si s-a asigurat ca ursul va face tot ceea ce i-a spus apoi s-a dus la culcare in vizuina-i calduroasa. Cand s-a trezit in dimineata urmatoare primul gand al vulpii a fost la urs. O mai fi acolo? se intreba. Ma duc sa verific. Cand a ajuns pe malul iazului nu mica i-a fost mirarea cand a vazut un mic deal alb in mijlocul iazului inghetat, pentru ca peste noapte a nins si ursul – care a adormit asteptand ca vulpea sa-i spuna sa-si traga coada - a fost acoperit in intregime. Ursul sforaia atat de tare incat se cutremura gheata. Asa de amuzata a fost vulpea incat a râs in hohote, iar dupa ce s-a potolit s-a apropiat de urechea ursului si a strigat cat a putut de tare: Acum, Ursule!

Trezit brusc din somn ursul a tras cat a putut de tare si coada lui, prinsa in apa care a inghetat peste noapte, s-a rupt. S-a intors sa vada ce minune de peşte a prins si, in schimb, si-a vazut coada-i minunata zacand rupta in gheata.

- Ohhh! geme el puternic. Ohhh, Vulpe! Te voi pedepsi pentru acest lucru!

Chiar de n-ar fi fost sigura ca o va ucide vulpea era mai rapida decat ursul asa ca a disparut urgent din preajma lui.

Azi ursul are coada cat un ciot si nu-i place deloc vulpea. Si daca auziti un urs gemand probabil ca isi aminteste de renghiul pe care i l-a jucat vulpea candva si geme pentru frumoasa lui coada pierduta.

Morala: nu credeti orice va spun altii!

**

Alt "motiv" pentru care ursul nu mai are coada:

https://diana-kundalini.blogspot.com/2012/08/parfumul-lui-gustar-parfumul-muncii.html

Crăciunul la nativii americani

Primul colind ar fi fost scris de un preot francez misionar iezuit (în Canada), Jean de Brebeuf, în jurul anului 1642, pentru indienii Huron. Aceştia au construit o micuţă capelă din crengi de brazi şi scoarţă în cinstea ieslei din Bethlehem (Betleem); capela simboliza grajdul în care s-a născut Isus. Animalele din jurul ieslei au fost vulpea, bivolul şi ursul. Au mai făcut şi un cort tradiţional din piei, şi-au vopsit trupurile şi feţele în culorile tradiţionale şi s-au îmbrăcat în costumele de sărbătoare.

Mulţi indieni Huron au călătorit mai mult de două zile pentru a fi acolo la celebrarea Crăciunului.

Acest colind scris iniţial în limbajul indienilor Huron a fost tradus mai apoi în franceză, fiind cel mai cunoscut şi mai vechi colind de azi, în Canada (Huron Carol).

Noaptea dinaintea Craciunului by Lynda Miller

În timpul şi, mai ales, după colonizare, mulţi nativi americani s-au botezat în religia creştină dar nu au abandonat tradiţiile strămoşeşti ajungând, practic, să le îmbine, în multe cazuri.

Alături de naşterea primului lider spiritual indian ei respectă Steaua Creştina personificată ca Isus, un om care a învăţat de la Bătrâni şi a împărtăşit celorlalţi din înţelepciunea acestora. 

În concepţia lor Crăciunul este în fiecare zi.

În fiecare zi trebuie să fii bun şi să oferi daruri celor mai puţin norocoşi şi nu trebuie să fie ocazie specială pentru a face aceasta. Dacă ai obiecte pe care nu le foloseşti le oferi celor care au nevoie de ele

Activităţile vieţii cotidiene sunt conduse în spiritul dăruirii. Dacă un vecin se opreşte la casa lor îi oferă cina; dacă nu au suficient în casă vor trimite pe cineva la un alt membru al familiei pentru a obţine cât e nevoie pentru a cinsti pe cel care le calcă pragul. Cu cât dăruiesc mai mult cu atât sunt mai bogaţi sufleteşte şi trăiesc în acelaşi spirit în care a trăit Hristos: dăruirea. La fiecare masă păstrează puţină mâncare pentru a o oferi spiritelor.

Un dar este o bucurie atunci când îl primeşti iar când bucuria trece oferi mai departe acel dar pentru ca şi alţii să cunoască bucuria. Ei explica şi copiilor că nu trebuie să arunce jucăriile care nu le plac sau de care nu se mai bucură ci să le ofere altora; în acest fel o jucărie bucură mai mulţi copii.

Nativ americanii au grijă de bătrânii lor, îi hrănesc pe toţi cei neajutoraţi şi îi respectă. De Crăciun familiile se întrunesc pentru a sta la masă împreună, pentru a discuta despre lucrurile bune, pentru a face planuri care includ pe toţi membri familiei.

Ei se roagă, dar nu în felul creştinilor; mulţumesc Bătrânilor, Marelui Spirit, îngerului păzitor, spiritelor. Se roagă pentru ca rudele care rătăcesc în Univers să revină şi se roagă ca fiul Marelui Spirit să trăiască din nou. Îşi învaţă copiii că avem totul din belşug: aerul pe care îl respirăm, apa, pământul şi energia vitală: inima. Sunt recunoscători în fiecare zi pentru toate darurile şi îi ajută pe cei nevoiaşi în fiecare zi.

Nativ americanii nu cred în a lua fără a cere. Chiar şi când culeg plantele medicinale cer plantelor permisiunea de a le lua şi au grijă să nu smulgă rădăcina pentru ca planta să poată exista şi în viitor, să fie de ajutor şi altora. Nu vânează mai mult decât le trebuie pentru a se hrăni şi oferă ofrande spiritului animalului ucis.

Multe triburi dintre cele care au acceptat creştinismul au, cu ocazia Crăciunului, dansuri destinate special acestei sărbători şi obiceiul de a oferi daruri aşa cum au facut Magii lângă iesle.

Înainte de contactul cu europenii triburile indiene din America de Nord nu ştiau de existenţa lui Isus Hristos dar de câteva sute de ani mulţi s-au creştinat şi obiceiurile introduse de misionari au fost adaptate la obiceiurile vechi, devenind parte integrantă a tradiţiilor de Crăciun de azi, aşa cum sunt în cele mai multe case americane.

Sursa foto: https://nativespiritstribalcommunity/photos_stream; (toate drepturile apartin artistei) - actualizare ulterioara: pagina FB nu mai exista.

Soarele la apus

Ce este viaţa? Este strălucirea unui licurici în noapte. Este suflarea unui bivol în timpul iernii. Este mica umbră care aleargă peste iarbă şi se pierde în apus de soare. 

(din folclorul tribului indian Blackfoot)

Sursa foto: https://www.facebook.com/BrasovOrasulSufletuluiMeu/photos_stream?ref=page_internal

Cei doi lupi

Un bătrân indian îi explica nepotului că nu merită să fie supărat și furios pe nedreptatea făcută de colegul său și nu trebuie să își tulbure armonia sufletului cu ură și dorință de răzbunare împotriva cuiva.

sursa foto: Native American Encyclopedia

- Cândva am fost ca și tine - spunea bătrânul. Eram supărat și furios pe unii care voiau prea mult, luau prea mult fără regrete. Furia și ura, însă, dragul meu nepot, pe tine te distrug, nu pe inamicul tău. E ca și cum ai înghiți otravă dorindu-ți ca dușmanul să moară. 
M-am confruntat și mă confrunt cu această luptă deseori. E ca și cum în mine ar trăi doi lupi...

Unul dintre lupi este bun, blând, inofensiv, trăind în armonie cu tot ceea ce-l înconjoară; nu se simte atacat din orice și luptă numai atunci când trebuie să-și apere familia și teritoriul.

Cel de-al doilea lup e total diferit: e agitat, mânios, nemulțumit; se luptă mereu, din orice, e copleșit de furie și ură.

Uneori mi-e greu să trăiesc cu acești doi lupi care se luptă în dorința de a mă domina...

- Bunicule... care dintre cei doi lupi va câștiga?

- Cel pe care îl hrănesc mai des.

(legenda Cherokee)

Bună dimineața Soare! Fata care s-a îndrăgostit de un păstrăv

Cândva, pe lângă Marile Lacuri își avea satul un trib mic de indieni. În acest trib se născuse o fată cam prostuță și leneșă. Și era fata nu doar prostuță și leneșă dar și urâtă, că tinerii războinici o ocoleau la distanță mare, ce s-o mai dorească de soție? Avea ochii foarte rotunzi, fața prelungă, nasul mare și coroiat, bărbie ascuțită, dinții strâmbi și urechile aproape la fel de mari ca ale unui cerb și oriunde mergea reușea numai să stârnească hohote de râs. Singura ei calitate era glasul. Cânta atât de frumos încât animalele uitau să fie sălbatice și păsările se opreau din zbor pentru a-i asculta cântecul. Numai un glas din țara spiritelor ar fi putut egala vocea ei.

Locul ei preferat - departe de oameni - era o colină mică de pe malul lacului; acolo stătea vara, cântând sub arbori, încântând vietățile cu glasul ei. Păsările se adunau în copaci, fiarele făceau pace și toate vietățile din apă se apropiau de mal s-o asculte. Dintre toate ființele care veneau să o asculte cel mai fericit și încântat era regele păstrăvilor, dar condiția lui nu-i permitea să trăiască pe uscat și pentru a fi cât mai aproape de fata cu glas divin a început să sape în mal noapte de noapte, pentru a fi cât mai aproape, reușind să sape un canal cam cât lungimea zborului unei săgeți și a ajuns astfel aproape de ea. În fiecare seară era acolo pentru că fata și cântecul ei deveniseră indispensabile pentru fericirea lui. Într-o seară a început să-i vorbească despre marea bucurie pe care i-o produce cântul ei și îi vorbea atât de frumos, cu atâta dragoste încât fata n-a mai cântat, ascultând vocea regelui păstrăvilor. Îi spunea cât de mult o iubește și cât ar dori să poată fi împreună, iar fata vibra de plăcere ascultând cuvinte pe care nicio ființă nu i le-a mai spus până atunci. Dar faptul că nu puteau fi împreună le umbrea fericirea.

Într-o noapte, un trecator le-a auzit tristețea. S-a apropiat și le-a spus că este spiritul peștilor și poate transforma în pește orice om sau animal. Fata a fost de acord imediat și spiritul i-a cerut să-l urmeze în apă; a luat apă în căușul palmelor și a turnat-o pe creștetul fetei în timp ce îngâna niște cuvinte. În scurt timp fata a început să simtă cum se transformă și în câteva minute devenise păstrav, putând înota împreună cu iubitul ei. Erau acum fericiți dar fata nu-și uitase tribul și în fiecare vară, la data când a dispărut, revenea și membrii tribului puteau vedea doi păstrăvi uriași care se jucau aproape de mal. Și au tot venit până când fețele palide au ajuns în țară și au arătat o deosebită lipsă de respect pentru tradițiile triburilor și pentru viață în general. Atunci păstrăvii le-au spus oamenilor adio pentru totdeauna.

(după o legendă amerindiană)

Text scris pentru Buna dimineata Soare! jocul inițiat de Iulisa, la care găsiți tabelul pentru înscriere.

Tsohanoai, Purtătorul Soarelui. Bună dimineața, Soare!

Tsohanoai sau Purtătorul Soarelui este spiritul astrului zilei la indienii Navajo din America de Nord. Este considerat creatorul tuturor animalelor. În unele mituri e reprezentat ca un om care duce Soarele în spate; în altele e descris ca un războinic călare pe un cal albastru ca cerul, cu un scut strălucitor ca Soarele și care se plimbă și peste Curcubeu. Tsohanoai este fiul zeului Lunii, Tklehonoai și are doi fii gemeni: Nayanazgeni, zeul războiului (ucigașul dușmanilor) și Tobadzistsini, zeul apelor și al pescarilor, și un fiu mai mare, Yeitso.

Yeitso era un gigant cu trupul acoperit cu solzi și care a devastat omenirea la începuturile ei. Gemenii Nayanazgeni si Tobadzistsini au cerut ajutor Zeului Soare pentru a-l învinge pe dușmanul oamenilor. Zeul le-a dat săgețile magice ale curcubeului, razele Soarelui și fulgerele legate în mănunchi. Cei doi s-au întors pe Pământ și au reușit să învingă gigantul.

În fiecare zi, la lăsarea serii, când calatoria diurnă ia sfârșit, Tsohanoai se alătură soției sale, zeița Estsanatlehi, în casa sa de pe Marile Lacuri din Vest.

Estsanatlehi, sau Femeia schimbătoare, numită uneori Zeița Pământului, e zeița anotimpurilor, care îmbătrânește pe măsură ce se apropie iarna și întinerește când începe primăvara, așa cum și anotimpurile se schimbă de la primăvară la vară, de la vară la toamnă și apoi la iarnă, într-un ciclu nesfârșit al nașterii și morții. Zeița îmbătrânește și îi scade puterea în fiecare iarnă pentru ca primăvara să își recapete tinerețea și vigoarea. Este cea mai respectată zeiță din folclorul navajo.

Text scris pentru Bună dimineața, Soare! jocul inițiat de Iulisa, la care găsiți tabelul pentru înscriere.

Timpul si masura lui

Există trei dimensiuni ale timpului: timpul ştiinţific al lui Galilei (cel măsurat cu ceasornic); timpul trăit (despre care vorbeşte Bergson) şi timpul hermetismului, despre care catharii spuneau că ”nu este de pe lumea aceasta”. E un mod de a spune că timpul hermetismului rămâne in afara timpului concret, tot astfel cum se consideră că izvorul unui fluviu se află in afară fluviului (ţâşnirea neînsemnând curgere). A spune despre timp că se află in afara timpului înseamnă a spune că nebuloasa-timp devine univers numai făcând să coincidă trecutul (originea) cu viitorul, adică transformarea originilor in ceva absolut in care originarul poate (şi trebuie) să fie actualizat. Actualizarea originarului presupune readucerea in prezent a întregii sale străluciri, îmbibată cu poezie. Fară acest ocol lumea n-ar fi decât un haos. După efectuarea ocolului se cuvine să ne debarasam de visurile proprii lui şi să înţelegem că existenţialul nu reprezintă decât o licărire efemeră. Această ”epocă de aur” ritul o identifică la intersecţia trecutului cu viitorul. (1)

Thomas Carlyle a formulat unele definiții ciudate, strânse în Nuttall Encyclopedia. Printre ele:

Present Time (Timpul prezent) - definit de Carlyle ca ”cel mai mic copil al eternității, copil și moștenitor al timpurilor trecute, cu binele și răul lor, și părinte al întregului viitor, cu noi întrebări și semnificații”, de a cărui înțelegere corectă sau eronată depind chestiunile de viață și de moarte pentru toată lumea, ghicitoarea sfinxului adresată nouă tuturor, ca să răspundem ca și cum am trăi și nu am muri.

The Conflux of Eternities (Confluarea eternităților) - o fraza expresivă privind timpul, deoarece în fiecare moment al său există un centru în care, toate forțele provenind din și îndreptându-se spre eternitate, se întâlnesc și se unesc, astfel încât nici în trecut, nici în viitor nu putem ajunge mai aproape de Eternitate decât suntem deja; Timpul Prezent, cel mai recent născut al Eternității, fiind copilul Trecutului, cu tot binele și răul său, și părinte al întregului viitor, spre a cărui realizare (v. Mat. xvi.27) este prima și cea mai sacră datorie a tuturor epocilor să contribuie, și în special a liderilor din fiecare epocă, este singura modalitate prin care se stabilește o legătură cu Eternitatea. (2)

Ciclurile timpului la chinezi
Progresia schimbărilor: o secundă, o oră, o zi, o lună, un an, 20 de ani, 180 de ani. 
Pe măsură ce Pământul se învârte in jurul Soarelui, energia solară atinge fiecare punct de pe pămant in unghiuri diferite in fiecare zi. (Ghide de Feng Shui).

La baza calendarului modern se află calendarul roman. Acesta nu era solar, ci lunar. Anul Nou, dar şi alte date calendaristice, ca acelea indicînd, de ex., dif. munci agricole, reveneau în fiecare altă perioada, ba chiar în alt anotimp. Spre a înlătura acest neajuns, legendarul rege Numa Pompilius a încercat, în sec.VIII-VII î.e.n., să alcătuiască un calendar lunar-solar, care să ţină cont nu numai de ciclul lunar, ci şi de cel solar. Astfel, cele 12 luni de cate 28-31 zile existente pană atunci, a adăugat încă o lună, a 13-a, de 22 zile, la fiecare 2 ani şi cate 24 zile la fiecare 4 ani. Dar, socoteala era nu doar foarte complicată, dar şi inexactă, pentru ca la fiecare 4 ani rămanea un prisos de 4 zile, care producea mari tulburări.

Calendarul iulian 

În 46 î.e.n., Iulius Cezar face o nouă reformă, alcătuind un calendar solar, de 365 zile împărţite în 12 luni. Pentru cele 6 ore cat considera el că sunt necesare spre a completa anul real, Cezar a hotărat ca la fiecare 4 ani, ziua de 24 Februarie (ziua a 6-a - sextilis - înaintea calendelor lui Marte) să se numere de 2 ori (bi-sextilis), sporind astfel numarul de zile ale anilor bisextili la 366. S-a constatat, însă, că în realitate, anul calendarului iulian e mai lung cu 11 minute decat anul solar. Pană în sec.XVI e.n. se acumulase o diferenta de 10 zile complete. În anul 45 î.e.n. (?) Iulius Cezar a stabilit data de 1 Ianuarie ca început al noului an. Înainte, Anul Nou cădea la romani în ziua de 1 Martie.

Calendarul gregorian

În 1582, papa Grigorie XII a introdus o uşoară revizuire, instituind ceea ce azi e cunoscut sub numele de calendarul gregorian.printr-o bulă papală, 10 zile au fost omise din anul 1582, astfel că ziua care a urmat după 4 octombrie a devenit 15 octombrie.Cu cele 365 zile şi 6 ore ale sale, anul lui Cezar depăşea cu 11 minute, 10 secunde şi 4/10 durata reală a perd. de revoluţie a Pămîntului în jurul Soarelui. Ac. decalaj (de o zi în 130 de ani) ajunsese în sec. XVI, la 10 zile, producînd noi nepotriviri în concordanţa datelor calendaristice cu ciclul anotimpurilor. Atunci, papa Grigore XIII,după sfatul astrologului italian Luigi Lilio, a hotărît ca a 2-a zi după 4 Octombrie 1582 să nu fie 5 Octombrie, ci 15 Octombrie, iar pentru ca pe viitor situatia să nu se mai repete, hotărî să se desfiinţeze anul bisextil în toţi anii seculari al căror numar nu e divizibil cu 400: astfel, anul 1600 a fost bisextil, iar anii 1700, 1800, 1900 nu. Anul 2000 va fi, după 400 de ani, primul an secular bisextil. Azi, în majoritatea ţărilor e folosit calendarul gregorian. 4.10.1582 – Papa Grigore XII a reformat calendarul iulian. Ziua de 4 octombrie a fost urmată direct de 15 octombrie. Pentru a se evita alte erori ce ar fi născut diferenţe de zile s-a decis adoptarea anului bisect. În Romania, 31 martie 1919 a devenit 14 aprilie. (J.N.4.10.04)

Rusia

Înainte de Revoluţia din octombrie 1917, Rusia folosea vechiul calendar iulian, în timp ce majoritatea ţărilor trecuseră la calendarul gregorian. În 1917, calendarul iulian era cu 13 zile în urmă faţă de cel gregorian. După revoluţie, sovieticii au trecut la calendarul gregorian. Biserica ortodoxă rusă, însă, a continuat să folosească pentru sărbătorile ei calendarul iulian, numindu-l calendarul de "Rit Vechi". Crăciunul, în Rusia, se sărbătoreşte la 7 Ianuarie (care e 25 decembrie în calendarul gregorian). Mulţi ruşi ţin sărbătorile de iarnă astfel: 25 Decembrie Crăciunul occidental, 1 Ianuarie Anul Nou, 7 Ianuarie Crăciunul ortodox, 14 Ianuarie Anul Nou după Rit Vechi.

Calendar thebaic

- calendar cu preziceri generale referitoare la ziua de naştere.

Calendarul maya

Calendarele lor reflectau convingerea că timpul e ciclic – adică, aceleaşi evenimente aveau să se repete şi în alte cicluri.

Calendarul tzolkin (numărătoarea zilelor), cum îl numesc unii specialişti, e alcătuit dintr-un ciclu de 260 de zile împărţite în 13 luni, sau perioade, numerotate. Luna e compusă din 30 zile, fiecare având propriul nume. Acest calendar stătea la baza religiei mayaşilor, fiind folosit şi în divinaţie.

Calendar agrar (chinez)

În timpul unui an calendaristic, intensitatea câmpului radiant al Soarelui trece prin 3 maxime şi 3 minime. Maxime:iunie, octombrie, februarie. Minime: decembrie, aprilie, august.

Pentru o mai uşoară urmărire a calendarului lunar: începutul oricărei luni e identic cu data de apariţie a fenomenului astral de "lună nouă" din calendarul modern.

Prima zi de primăvară pentru asiatici: 4 sau 5 februarie (după calendarul gregorian) = Lap Chun (în aceasta zi, şi în prima zi a anului lunar, un ou proaspăt de găină poate fi aşezat în pozitie verticală fără mare greutate. Un an fără Lap Chun e un an "orb", pentru că nu se vede prima zi de primăvară; un astfel de an, în general, nu e deloc favorabil căsătoriilor sau afacerilor pe scară mare.

Anul lunar e caracterizat de câteva caracteristici: ramura (pozitivă/negativă), semnul lunar, elementul anului, elementul fix al semnului anului.
Primele calendare chinezeşti au fost întocmite de astrologii Curţii Imperiale. Un calendar chinezesc seamănă cu un almanah, oferind iniţial sfaturi de interes local fermierilor care îşi planificau anul agricol. Azi, calendarul chinezesc include o arie mai largă de informaţii. De exemplu, In loc să transmită zilele şi datele, se anunţă direcţia principală din care poate fi aşteptată energia pozitivă in tot cursul anului (v. Ghid de Feng Shui, de maestrul Lam Kam Chuen, traducere Iulia Mănescu, Pro Editură Tipografie, Bucureşti, 2004).

Amerindieni 

”Au trecut multe ierni de atunci” - spuneau indienii pentru a evoca scurgerea anilor. Numărul zilelor echivala la multe triburi cu răsăriturile de soare ce s-au succedat de la o anumită dată deosebită, iar lunile - douăsprezece - erau delimitate fie de particularităţile lor climatice (ca trăsătură generală in cursul anilor), fie de specificul recoltei ce se aduna in acea vreme.

Denumirile lunilor diferă - aşa cum sunt felurite şi dialectele amerindiene - de la un grup de triburi la altul. Calendarul celor din tribul mandanilor e considerat o ilustrare a modului imagistic şi in acelaşi timp realist de cum defineau indienii lunile anului.

Ianuarie era numit de indienii de câmpie ”iarna cea mică”, Februarie - luna vânturilor, Martie - primăvara tânără, Aprilie - primăvara mare, Mai - timpul fragilor, Iunie - vremea culesului zmeurei, Iulie - luna roadelor coapte, August - vremea zăpuşelii mari, Septembrie - luna castanilor, Octombrie - timpul marei recolte de castani, Noiembrie - luna vremuielii, a schimbării timpului, Decembrie - timpul iernii mari.

Însemnate puncte de reper calendaristice le constituiau marile festivitaţi anuale care marcau un eveniment important in viata economica a unora dintre triburile amerindiene: festivitatea ce prăznuia începerea culesului orezului sălbatic, sărbătoarea porumbului verde... şi altele. (3)

Primele calendare româneşti 

Calendarul gregorian ("stil nou") a fost adoptat în Romania în 1919, începand de la 1 Aprilie (stil vechi) care a devenit 14 Aprilie (stil nou).

Primul calendar tipărit - din care nu s-a păstrat nici un exemplar - apare, probabil, în 1684 la Sibiu. Tot în Transilvania, la Braşov, apare la 20 Februarie 1733 un "Calendariu acum întîi romînesc alcătuit… ca întru 100 de ani să slujească…". Tot pe o perioada mare, din pricina scumpeţii tiparului), şi anume pe 112 ani, apare şi primul calendar din Moldova, la 8 August 1785. În Ţara Romaneasca s-au păstrat calendare anuale manuscrise pentru anii 1693-1704, traduse din italiană pentru folosinţa personală a lui C-tin Brâncoveanu, care a făcut pe marginea lor şi interesante însemnări "de taină". Primul calendar tipărit nu se cunoaşte; în 1795 apare un "calendariu acum a doua oară tipărit".

În calendarele anuale, care au început a se tipări cu mai multă regularitate o dată cu sfarsitul sec. al XVIII-lea, datele calendaristice erau însoţite de nelipsitele "preziceri" astrologice legate de zodia naşterii etc.; ele mai cuprindeau însă, totodată, reţete şi leacuri pentru boli, datele şi locurile targurilor din ţară şi din ţările vecine, cursul banilor, mersul poştei etc. transformandu-se astfel în mici enciclopedii practice, cat se poate de folositoare.

Ianuarie = Ghenar, Cărindar; Februarie = Făurar; Martie = Mărţişor; Aprilie = Prier; Iunie = Cireşar; Iulie = Cuptor; August = Gustar; Septembrie = Răpciune; Octombrie = Brumărel; Noiembrie = Brumar; Decembrie = Indrea, Andrea.

**

Anul

Anul (şanah, în ebraică) = a repeta, a face din nou - transmite ideea de ciclu. Un an terestru e timpul de care are nevoie Pămîntul pentru a face o mişcare completă de revoluţie (un ocol) în jurul Soarelui. Timpul efectiv de care are nevoie Pămantul pentru a face acest ocol e de 365 zile, 5 ore, 48 minute şi 46 secunde - cca. 365 zile şi 1/4 - acesta e un an solar.

Cicluri anuale = grupe de 36 ani aflate sub influenţa unei anume planete.

"Anul" profetic = 360 de zile (12 luni x30 zile). E un an "mediu", în care fiecare lună are 30 zile. Ani hebdomatici = anii din 7 în 7. Ani enneatici = anii din 9 în 9.

Anul lunisolar. Anul lunar obişnuit de 12 luni lunare are 354 zile, cu luni ce au 29 sau 30 zile, în funcţie de apariţia fiecărei luni noi. De aceea anul lunar e cu cca. 11 zile şi 1/4 mai scurt decat anul solar de 365 zile şi 1/4. Anul lunisolar e anul de 13 luni, cand o dată la fiecare 19 ani, se intercala de 7 ori, o lună.

Nu există anul 0. Pentru că romanii nu utilizau cifra zero, era noastră a început cu anul 1.e.n. In matematicile moderne, omul concepe că totul începe de la nimic, adică de la zero. Zero a fost inventat, probabil, de hinduşi.

În Grecia antică, anul nou începea în ziua de după prima noapte cu lună nouă răsărită după 21 Iunie. Odată cu anul 45 î.e.n., şi în Grecia antică anul nou începea la 1 Ianuarie.

În 1268 anul începea cu luna martie; ianuarie şi februarie fiind luni de sfarsit de an (cum e şi azi la chinezi).

În India, pană şi în 1955 dăinuiau 30 de date diferite regional, folosite pentru serbarea Anului nou. Aceasta a îndemnat oficialităţile ca în 1957 să le unifice, proclamand drept dată de început de an ziua de 22 Martie. E însă vorba de Anul nou tradiţional. În relaţiile cu exteriorul, Anul nou începe şi aici la 1 Ianuarie.

Lunile lunare

Biblia vorbeşte despre "lunile lunare". Lunile actuale nu sunt lunare, pentru că nu sunt determinate de Lună. Sunt doar 12 diviziuni astrale ale anului solar. O lună lunară e o lună care e determinata de Luna nouă. Există patru faze ale Lunii ce formează o lunaţie cu o medie de 29 zile, 12 ore şi 44 minute. E suficient să priveşti la forma Lunii pentru a spune aproximativ ziua lunii Lunare. Noe a utilizat luni a cate 30 zile pentru a consemna evenimentele.

Ide

- una dintre împărţirile lunii la romani. Cădeau la 15, la 13 sau la 10 ale lunii. Idele lui Marte (martie) cădeau la 15 martie.

Săptămana

În ebraică, "săptămana" se referă literalmente la o unitate sau o perioada înmulţită cu 7. 

Ora / ceasul 

Împărţirea zilei în 24 ore e preluată de la egipteni. Împărţirea actuală a orei în 60 minute provine din matematica babiloniană care urma un sistem de calcul sexazecimal (bazat pe nr. 60). În scripturi, orele erau numărate de la răsăritul soarelui - cam de la 6 dimineaţa. Ceasul al 3-lea ar fi în jurul orei 9 dimineaţa. Ceasul al 6-lea e mentionat ca fiind momentul în care s-a lăsat întunericul peste Ierusalim, la puţin timp după ce Isus a fost ţintuit pe stalp. Acest moment ar corespunde orei 12 la pranz. E relatat că Isus şi-a dat ultima suflare pe stalpul de tortură cam pe la ceasul al 9-lea, în jurul orei 15.

Ceasul

Ceasul (din slavonă časŭ, oră) este un instrument de măsurare a timpului. Termenul "ceas" se referă la un dispozitiv ce indică ora exactă conform unui standard de timp, iar termenul cronometru e dat unui dispozitiv ce măsoară durate de timp. Prin extensie, termenul "ceas" se utilizează și pentru dispozitive ce doar recepționează și indică ora exactă transmisă prin radio de un dispozitiv aflat la distanță. 

Tipuri de ceasuri:

După modul de funcționare:

- Ceasuri solare – indica timpul adevarat: cadranul solar si gnomul;

Cadranul solar este un dispozitiv care măsoară timpul în funcție de poziția Soarelui. Modelele obișnuite (cadranul solar orizontal, de exemplu) este format dintr-un ac indicator și o suprafață netedă marcată cu mai multe linii ce indică orele zilei. În funcție de mișcarea Soarelui, umbra acului indicator se aliniază progresiv cu liniile marcate pe placă, indicând astfel momentul din zi. Acul indicator este aliniat cu axa de rotație a Pamantului. Prin urmare, cadranul solar indică timpul corect, acul indicator trebuie să indice spre Nordul geografic și unghiul dintre acul indicator și direcția orizontală trebuie să fie egal culatitudinea geografică a locului unde se află cadranul solar. Totuși, multe cadrane solare nu respectă această descriere, și funcționează după principii diferite.

- Clepsidre cu nisip sau cu apă;

- Lumanare gradata;

- Ceasuri mecanice: ceas cu pendul (utilizeaza un pendul gravitational); ceas cu pendul torsiune; ceas cu balansier (utilizeaza un pendul elastic);

Pendulul gravitational reprezintă un sistem fizic, format dintr-un corp de masă m suspendat de un punct fix printr-un fir de lungime l, care efectuează o miscare oscilatori sub acțiunea fortei gravitationale; a fost studiat pentru prima dată în profunzime de savantul italian Galileo Galilei și aplicat în studierea miscarii corpurilor.

- Ceas electromecanic;

- Ceas electronic – care, de fapt, masoare timpul pe baza unui fenomen mecanic: vibratia unui cristal de cuart;

- Ceas atomic

După utilizare și formă: ceasuri de perete (cu pendulă), ceasuri de turn (orologii), ceasuri de buzunar, ceasuri de mână, ceasuri deșteptătoare, ceasuri pentru scufundători, ceasuri pentru șah, ceasuri pentru piloți. ceasuri astronomice. (4)

Cronologia inventiilor:

cca. 1280 – ceasul cu roti, in Anglia, la manastiri si catedrale; 

1427 – diferite parti componente si arcul (Heinrich Arnold);

1510 – ceasul de buzunar (Peter Henlein, Nurenberger);

1657 – ceasul cu pendula (Christian Huygens);

1923 – ceas automatic (John Harwood)

1927 – ceas cu cuart (Warren Alwin Marrison);

1949 – ceas atomic;

1967 – ceas cu unde radio (Wolfgan Hilberg; patent al companiei Telefunken)  (5)

O poveste despre vâsc și despre lunile anului:

http://prietena-japoneza.blogspot.com/2020/12/vascul-din-padurea-stejarilor.html

Fapt divers:
Ceasul lui Mihai Eminescu 

Resurse:

(1) Maestrii ocultismului - Timp, de Andre Nataf, Ed Enciclopedica, Bucuresti 1995;

(2) (4) (5) Wikipedia;

(3)  Pieile rosii de la Nord de Rio Grande, de Mihai Gheorghe Andries, Ed. Tineretului, 1965

ultima actualizare: decembrie 2020

n.b. mai e de lucru :)