Marșul Milioanelor de Măști. 5 noiembrie 2020

Activiști din întreaga lume intenționează să participe la Marșul Milioanelor de Măști prin care, în acest an, vor să evidențieze încălcările drepturilor omului, creșterea gradului de supraveghere a populației, pericolul pierderii unui internet relativ liber și pierderea dreptului la libera exprimare și informare care e în continuă scădere.

În 5 noiembrie 2013, a fost „ziua nesupunerii civile”, prima zi când Anonymous „au pășit de pe magistralele internetului pe străzi”. Ca în fiecare an de atunci, Anonymous a organizat și în 2020 un marș de protest de Ziua Guy Fawkes (Noaptea Focurilor de Tabără / Noaptea Guy Fawkes / Noaptea Artificiilor).

Ziua de 5 noiembrie este marcată anual în Regatul Unit (și în unele state care au făcut parte cândva din Imperiul Britanic) cu focuri de artificii, parade, focuri de tabără, mâncare pentru a-și aminti toată lumea de acel complot. Artificiile simbolizează explozibilii pe care complotiștii n-au avut ocazia să-i folosească. O păpușă din paie, imaginându-l pe Guy Fawkes, e aruncată în foc cu această ocazie, dar în ultimii ani s-au bucurat de asemenea „cinste” și păpușile din paie reprezentând politicieni contemporani.

*

Kalle Lasn, editor, și fondator al publicației canadiene Adbusters în care se „militează” împotriva consumerismului încă din 1989, este, practic, inițiatorul mișcării Occupy Wall Street. Prima propunere de protest a fost publicată pe site-ul revistei în 2 februarie 2011, cu titlul „A Million Man March on Wall Street”. Mai apoi, într-o postare din 13 iulie 2011, cei de la Adbusters au propus ocuparea pașnică a Wall Street pentru a protesta împotriva influenței corporațiilor asupra democrației, a lipsei consecințelor juridice pentru cei care au provocat criza economică globală și altele pe temă care au dus la o și mai mare inechitate socială.

În 2011, Anonymous au creat un videoclip pentru a-i încuraja pe susținătorii lor să ia parte la protestele declanșate, efectiv, în Manhattan la data de 17 septembrie: Occupy Wall Street (dar și în alte orașe din SUA și în Europa mai apoi). În „Ziua furiei” din SUA, „grupul” s-a alăturat celor care protestau împotriva influenței corporațiilor asupra deciziilor politice, alegerilor electorale și instituțiilor guvernamentale.

*

Guy Fawkes (n. 13.04.1570, York, Anglia – d. 31.01.1606, Londra) era membru al unei proeminente familii din Yorkshire și convertit la romano-catolicism. Avea un spirit aventuros și era un om religios zelos. În 1593 a părăsit Anglia, înrolându-se în armata spaniolă din Olanda, unde și-a câștigat reputația de om curajos și hotărât. Robert Catesby, unul dintre organizatorii complotului, și acoliții lui au înțeles că au nevoie de un militar care să știe ce face și să nu poată fi ușor recunoscut. Au trimis sol în Olanda în aprilie 1604, pentru a-l înrola pe Guy. Fără a ști toate detaliile, acesta s-a întors în Anglia și li s-a alăturat în „Complotul Prafului de Pușcă”. În noiembrie 1605 el trebuia să pună în practică planul, „minând” subsolul Parlamentului (Palatul Westminster) cu explozibil și să aprindă fitilul în timp ce înăuntru erau regele James I și întreaga nobilime protestantă, dar și o parte semnificativă din cea catolică. Motivul înlăturării regelui era refuzul acestuia de a acceptă o toleranță mai mare religiei catolice (ceea ce azi numim discriminare). Planul nu a reușit – Parlamentul a fost avertizat anonim și au fost cercetate subsolurile, în noaptea de 4 spre 5 noiembrie; Guy Fawkes a fost descoperit acolo, arestat, torturat (să spună numele complicilor) și condamnat la moarte. Toți ceilalți complotiști au murit opunându-se arestării sau executați.

Guy Fawkes a ajuns să fie considerat un rebel.

Se presupune că azi nimeni n-ar mai putea monta explozibil în subsolurile Parlamentului dar a devenit o tradiție ca înainte de prima ședință din an să se facă verificarea acestora.

*

Marșul Milioanelor de Măști (The Milion Mask March), cunoscut și ca „Operațiunea Vendetta” este un protest care acoperă mai multe teme: corupția politicienilor, abuzurile celor care fac parte din forțele de opresiune ale statului (mai ales polițiștii), demilitarizarea dar și autoguvernarea – dar acestea nu sunt singurele.

Anonymous dorește să mobilizeze cetățenii să colaboreze pentru ca toți, împreună, să producem schimbări sociale în bine. Hackerii activiști își promovează ideile și îndemnurile mai ales în mediul online ajungând astfel ușor la mulți oameni, în multe state din lume.

La aceste proteste se poartă masca „Guy Fawkes” nu doar pentru ascunderea identității ci pentru a arată că toți cei care s-au întâlnit într-o zonă anume au o cauză comună. Anonymous a început să popularizeze masca în anul 2008, când au lansat „proiectul Chanology” - un „război” între Anonymous și Biserica Scientologică.

Originea măștii este banda desenată „V for Vendetta” (V de la Vendetta) scrisă de Alan Moore și ilustrată de David Lloyd, în 1982. Este povestea unui oraș din Regatul Unit, în 1997, care se află sub o dictatură neo-fascistă, având o populație tristă și dezamăgită. Personajele principale sunt Evey, o orfană și V, un anarhist care perturbă orânduirea cu diverse manifestări de rezistență violente, ale cărui ambiții sunt mai revoluționare decât ale omului din spatele Complotului Prafului de Pușcă din 1605. Masca pe care o purta V pentru a nu fi recunoscut, și pe care nu o scotea niciodată, a devenit un simbol în lupta pentru libertate – chipul stilizat al lui Guy Fawkes: tenul alb, obraji îmbujorați, mustață și cioc, ochi semideschiși deasupra unui zâmbet enigmatic. În 2005 banda desenată a fost adaptată ca film și de atunci Anonymous a început să o utilizeze pentru protejarea identității dar și ca simbol al angajamentului față de o cauza comună. În ultima scenă a filmului o mulțime de cetățeni – care se ridică împotriva statului autoritar neo-fascist distopic – urmăresc explozia camerelor parlamentului britanic purtând masca „Guy Fawkes”.

Susținătorii Anonymous văd în neascultarea civică un catalizator al schimbărilor sociale, marșul fiind oportunitatea de a răspândi conștientizarea diferitelor probleme sociale (și de altă natură) și a cauzelor susținute de diferite grupuri/asociații organizate sau nu în diferite forme, și de a îndemna și alți oameni să ia poziție când ceva nu funcționează cum ar trebui. Detractorii Anonymous critică marșul pentru lipsa de coerență și acuză participanții că doar profită să dea frâu liber unui comportament violent. Pentru cei mai mulți oameni Marșul e un mod prin care poate fi atrasă atenția asupra nedreptăților de toate felurile.

Marșurile Anonymous sunt organizate pe diferite platforme așa numite sociale, dar nu numai. Deseori se ajunge la violență între manifestanți și forțele de ordine...

Când e în discuție o cauză dreaptă „Anons” sunt solidari, chiar dacă nu-și fac, întotdeauna, publice acțiunile.

Anonymous: „Suntem anonimi. Suntem Legiune. Nu iertăm. Nu uităm. Așteptați-ne.”

sursa foto: wikipedia (domeniu public)

Anonymous, ca idee

Pentru ziua de 5 noiembrie 2020 unii oameni din marile capitale și multe orașe ale lumii se pregătesc pentru un nou Marș al Milioanelor de Măști. Încă din 2013, Anonymous (utilizat ca substantiv colectiv) din mai multe state se adună pentru a protesta împotriva diferitelor nedreptăți sociale și nu numai: împotriva austerității, împotriva încălcărilor drepturilor omului, împotriva supravegherii guvernamentale în masă, a cenzurii pe internet, a crimelor de război, a politicienilor corupți și pentru restabilirea libertății. La aceste marșuri se alătură întotdeauna și grupuri (organizate) de activiști în diferite domenii care își evidențiază propriile cauze.

Mișcarea Anonymous s-a propagat online în jurul anului 2006. Colectivul de „hacktiviști” și-ar fi început activitatea pe site-ul 4chan, fondat de Christopher Poole (n. 1988), lansat la 1 octombrie 2003 – la început, Anonymous și-au folosit abilitățile pentru divertisment, mai apoi trecând la atacuri cibernetice deloc întâmplătoare. Apără dreptul la libera exprimare, cer transparență statelor și corporațiilor, și se opun oricărei forme de reglementare a internetului, care-i menit să fie spațiu liber și nicidecum un spațiu supravegheat de autorități – cel mai mare succes în supraveghere îl au autoritățile în ceea ce privește activitatea utilizatorilor de bună credință.

Anonymous și-a câștigat notorietatea internațională în anul 2008, cu „Project Chanology”, un proiect împotriva Bisericii Scientologice (B.S.). Atunci a început popularizarea măștilor din plastic pentru că Anonymous au chemat oamenii în stradă împotriva B.S. - ieșind din spatele computerelor aveau nevoie de anonimat. Mișcarea a declanșat proteste în mai multe locuri de pe glob și mulți dintre participanți au adoptat măștile Guy Fawkes.

*

Despre 4chan Jeff Moss a declarat la un moment dat că „reprezintă spiritul original al internetului” – conectarea pe 4chan se face fără ca utilizatorii să divulge date personale (în doar câteva cazuri extreme ID-ul unor utilizatori a fost divulgat autorităților) și fiecare – în anumite limite (în ultimul timp) – poate posta orice, iar Christopher Poole era numit „Zuckerberg al „online-ului privat” (online underground) – fondatorul Facebook a vrut să cumpere 4chan în 2010 și să-l transforme în „parte a FB”, dar a fost refuzat – spre deosebire de Zuckerberg, Christopher Poole nu s-a îmbogățit de pe urma site-ului, și nici nu avea angajați – era ajutat numai de moderatori voluntari care se străduiau să mențină ordinea în haos. Totuși, în 2015 fondatorul 4chan a anunțat că se retrage din administrarea site-ului și a numit trei moderatori în locul lui – moderatorii de pe 4chan sunt voluntari, și sunt din toată lumea.

Jeff Moss (n. la 1 ianuarie 1975), hacker și expert în securitate cibernetică, a fondat DEF CON, în 1993, care se ține în fiecare an în Las Vegas, Nevada - a devenit cea mai importantă conferință a hackerilor, la care azi participă și „oameni ai legii”, jurnaliști și alții preocupați de securitatea cibernetică, în general.

Anonymous, colectivul internațional de hacktiviști, nu este un grup în sensul strict al cuvântului, nu au organizare juridică - nu sunt partid sau organizație neguvernamentală, ci sunt oameni (care nici măcar nu se întâlnesc periodic) adunați în jurul unor idealuri comune: facilitarea accesului la informație, transparență, promovarea dreptului la libertatea cuvântului, aspecte ce conduc către probleme de ordin social, ecologic sau politic. În 2019, de exemplu, manifestanții la marș au demonstrat împotriva supravegherii guvernamentale și pro tratament uman pentru grupurile vulnerabile ca migranții, persoanele cu dizabilități și oamenii care trăiesc în sărăcie. Oricine se poate declara Anonymous, poate participa la o acțiune anume și poate vorbi în numele colectivului fără ca aceasta să angajeze în vreun fel pe ceilalți membri. „Anonim” poate fi orice om care se împotrivește nedreptăților de orice fel - acționând după puterile lui - din orice colț de lume.

Image by StockSnap from Pixabay

De ce nu se iese in stradă şi pentru…?

De câte ori există câte o manifestaţie in stradă, făcută de oameni nemultumiţi de una sau alta cu privire la activitatea politicienilor, in general, vin unii şi încep cu întrebările – şi jignirile, cel mai adesea. Aşa s-a întâmplat şi de data aceasta, când oamenii şi-au exprimat nemulţumirea împotriva corupţiei şi corupţilor, in special. Au apărut întrebările ca ciupercile după ploaie:

De ce nu se iese in stradă impotriva tăierilor ilegale de păduri?

S-a ieşit, la un moment dat, şi se va mai ieşi, probabil; s-au rezolvat unele chestiuni dar… cine poate urmări tot ceea ce se întâmplă?! Există legi care reglementeaza tăierile de arbori şi legi prin care pot fi traşi la răspundere cei care taie ilegal însă cum pot oamenii determina pe cei cu atribuţii in materie să aplice legea? În cazul tăierilor de păduri – şi nu numai – există şi multe nuanţe. In cazul corupţiei nu.

De ce nu se iese in stradă împotriva închiderii spitalelor?

S-a ieşit in stradă, la momentul respectiv. La închiderea unor spitale s-a renunţat, altele au fost redeschise sub presiunea străzii.Unele sunt închise pentru a fi mutate sau pentru că nu există dotări, iar bolnavii sunt îndrumaţi spre unele spitale private care au contracte de colaborare cu statul (cu spitalele municipale, de exemplu). Totuşi, un semn de întrebare rămâne: de ce se închid spitalele municipale oriunde se ridică spitale private? Ar fi, însă, absurd, să ne impotrivim existenţei spitalelor private.

De ce nu se iese in stradă împotriva lipsei unor medicamente esenţiale pentru cei cu boli incurabile?

S-a ieşit. E drept, au ieşit mai mult cei direct afectaţi şi ceilalţi nu au dat dovadă de solidaritate. Şi aici, însă, e cu “şmecherii” – e prea uşor de invocat “contractul comercial” dintre stat şi firmele private furnizoare de medicamente, giganţi care – se poate spune – deţin monopolul pentru anumite medicamente. Giganţii farmaceutici sunt ca balenele care înghit peştişorii (firmele mai mici care ar putea furniza medicamente la preţuri rezonabile şi cu regularitate). La acest capitol, însă, rezolvarea chestiunii nu ţine exclusiv de un stat sau altul.

De ce nu se iese in stradă pentru majorarea salariului minim şi pensiei?

S-a ieşit in stradă, dar… Majorarea salariului minim in mod artificial e o soluţie bună numai pe termen scurt. De câte ori s-a majorat salariul s-au majorat şi preţurile (după o perioadă nu prea lungă), şi mărirea n-a mai contat. În schimb, unii oameni au fost concediaţi pentru ca firmele nu puteau – sau nu voiau – să plătească acest salariu minim majorat. Astfel s-a mărit numărul şomerilor. Multe întreprinderi mari aleg să îşi mute unităţile de producţie in state unde cheltuielile cu salariile sunt mici, taxele mai puţin împovărătoare etc.deci există şi riscul să scadă şi mai mult numărul locurilor de muncă. Atunci când numărul salariaţilor scade e puţin probabil ca pensiile să crească – ar putea fi mărite, dar statul le va plăti facând împrumuturi la banci comerciale, dobânzile negociate fiind suportate tot din bugetul de stat. 

Pensia de stat este un fel de schemă Ponzi.

De ce nu se iese in stradă împotriva autonomiei ţinutului secuiesc?

Întrebarea aceasta mi s-a părut chiar deplasată, având in vedere că nu este o problemă tocmai reală, o urgenţă imediată, ci este dorinţa unora de a avea un “ţinut autonom” care, însă, nu poate fi realizată in contextul actual.

De ce…? De ce…? Lista e deschisă. Poate că cei care lansează aceste întrebări – nu afirm că nu au dreptate, pentru că au – ar trebui să mobilizeze ei oamenii.

*

* *

Atunci când corupţia e limitată (eradicată nu va fi in veci) vor exista bani, in principal, şi pentru celelalte, nu vor mai fi atât de accentuate interesele personale şi de grup ale unora. Altfel spus: corupţia stă la baza celor mai multe neajunsuri. Oamenii corupţi se înfruptă din comisioane uriaşe şi / sau mită pentru ca unii să aibă profituri cât mai mari, in detrimentul cetăţenilor. Când corupţia la nivelul instituţiilor statului se va diminua se va putea îmbunătăţi situaţia in general.

Dar! E posibil ca in România să fie diminuată corupţia? Unii nu inţeleg, sau se prefac a nu înţelege, despre ce e vorba. Nu cred că e sănatos să laşi la conducere pe cineva care a dovedit că face greşeli periculoase, indiferent că e vorba despre persoane numite sau alese; e ca şi cum urci in maşina pe care o cunduce un om beat doar pentru că şoferul e… fratele tău. 

Proteste impotriva unui sistem politic sau impotriva unor politicieni?

Cu ocazia protestelor din România, Gaspard Koenig a publicat in Les Echos (primul cotidian financiar francez, editat la Paris din 1908) un articol elogios cu titlul Lecţia anticorupţie a cetăţenilor români.

In primul rând, cetăţenii aşteaptă de la reprezentanţii lor să fie ireproşabili. Trecând de la o extremă la alta, România s-a dotat în ultimii ani cu legi anticorupţie dintre cele mai stricte din lume. Pentru un om politic, a-şi angaja un membru al familiei este pasibil cu o pedeapsă de până la 5 ani închisoare. François Fillon, când şi-a prezentat scuzele francezilor după ce s-a aflat că şi-a angajat soţia pe post de ataşat parlamentar, a recunoscut şi el că ce era acceptabil ieri, nu mai este azi. A te juca cu banul public, este de neiertat, atât în România cât şi în Franţa. De acum încolo, conţinutul mesajului politic contează mai puţin decât probitatea emisarului. […]

Uriaşa mulţime care a invadat Bucureştiul se va dizolva probabil deîndată ce-şi va obţine definitiv victoria. Tinerii nu merg să voteze – mai puţin de o treime dintre ei au mers la urne la ultimele alegeri – dar coboară în stradă ca să manifesteze. Acest lucru nu trebuie privit ca o contradicţie, ci drept oglindirea unei evoluţii a democraţiei în care populaţia se autosesizează punctual cu câte un subiect unificator - spune Gaspard Koenig.

(sursa: http://www.rfi.ro/special-paris-92955-romania-ne-aratat-caile-democratiei-gaspard-koenig-les-echos)

Gaspard Koenig s-a născut in anul 1982, in Franţa, şi e fiul lui Jean-Louis Hue, fost redactor şef la Magazine littéraire şi al criticului literar Anne-Marie Koenig. Primul său roman a fost selecţionat pentru Premiul Goncourt. La ora actuală conduce “laboratorul de idei” liberal GenerationLibre.

Un laborator de idei (think tank) este, in general, o organizaţie de drept privat, independentă de stat şi de orice altă structură de putere, in principal non-profit, din care fac parte experţi din domenii diverse. Activitatea principală a unui astfel de laborator e aceea de a efectua diferite studii şi de a dezvolta propuneri mai ales in domeniul politicilor publice şi economiei.

Proteste impotriva clasei politice

Protestatarii de azi ar trebui sa nu îşi dorescă schimbarea guvernului, practic, ci a clasei politice româneşti in general, clasă politică formată, parcă, din oameni din ce in ce mai puţin cinstiţi şi din ce in ce mai disperaţi de a-şi păstra sau câştiga privilegii in detrimentul unui întreg popor. In România nu mai contează doctrina politică pentru că toţi politicienii – şi nu doar ei – par a avea o singură doctrină: cea a corupţiei.

Multe legi dintre muuuultele pe care le avem sunt in favoarea lor: cine e ministru poate fi – in acelaşi timp – membru in Parlament (ceea ce, practic, o amestecare a lucrurilor şi-o să iasă ceva cam cum a făcut unul la un moment dat: ca Parlamentar sunt contra, dar ca prim ministru sunt pro). Guvernul are o funcţie executivă, Parlamentul una legislativă – cele două “puteri in stat” nu cred că ar trebui să se amestece.

Avem o lege care nu mai impune pragul de 51% prezenţă la vot pentru validarea alegerilor electorale – s-a schimbat in rău prin 2013-2014 (nu mai ştiu) pentru că beneficiază politicienilor.

Nu avem posibilitatea de a retrage mandatul unui parlamentar care promite una in campania electorală şi când ajunge la Bucureşti se mulţumeste să mănâce bine la preţ redus, să-şi cheltuiască (sau economisească) indemnizaţia de parlamentar, să doarmă la şedinţe sau să nu se deranjeze să fie prezent, şi peste toate mai e şi arogant.

Nu există, cu adevărat, o lege cu privire la răspunderea magistraţilor; nu se deranjează nimeni să recupereze de la condamnaţi prejudiciile aduse statului ş.a.m.d.

Nimic nu pare să mai funcţioneze in statul acesta, la nivel de instituţii ale statului! Corupţia nu poate fi eradicată, dar trebuie diminuată la acel nivel la care nu mai poate dăuna într-o măsură atât de mare.

Având in vedere la ce nivel de aroganţă au ajuns politicienii nu mai e de mirare ca protestele sunt impotriva sistemului existent, nu împotriva unui partid sau altul, a unui anumit om politic… Politicienii care nu înţeleg asta sunt… aroganţi! Evoluţia tehnologică permite azi astfel de mişcări populare spontane, ample, fără lideri. Protestul este o formă de comunicare cu actuala clasă politică. De votat, votăm din patru in patru ani (exceptând cazul preşedintelui), dar aceasta nu înseamnă că trebuie să stăm liniştiţi şi să suportăm porcăriile până la o nouă rundă de votare când cei dintre care trebuie să alegem sunt aceeaşi – eventual pe alte liste de partid sau “independenţi”. Nu mai merge figura cu rotirea cadrelor – sau n-ar trebui să mai meargă.

Democraţia directă şi democraţia indirectă

Poate doar mi se pare, dar astfel de proteste deschid,oarecum, calea democraţiei directe (participative) ca sistem politic. Azi, in principal, România e o democraţie reprezentativă şi această formă este limitată (participarea populaţiei la guvernare se rezumă la scrutinul electoral din patru in patru ani) şi este indirectă (cetăţenii nu exercită ei puterea, ci aleg pe cei care să guverneze in numele lor. Există, totuşi şi ceva manifestări ale democraţiei directe: alegerea preşedintelui, a primarilor şi a şefilor de consilii judeţene. Şi mai e referendumul ca manifestare a democraţiei directe.

Desigur, democraţia directă este mai mult o teorie destul de greu de pus in practică pentru că cetăţenii nu pot exercita toate funcţiile statului in mod permanent – exceptând funcţia legislativă, dar in acest caz e nevoie de oameni care ştiu despre ce e vorba.

Democraţia directă e posibilă – şi poate funcţiona normal – numai in cazul teritoriilor mici – cum sunt, de exemplu, câteva cantoane elveţiene izolate de restul ţării.

Democraţia reprezentativă poate funcţiona cât timp există încrederea cetăţenilor in cei cărora le dau mandatul electoral. Această încredere nu mai există in România.

Un fel de concluzie

Nu-mi dau seama cum se poate schimba ceva in bine cât timp nu există voinţă politică. Putem iniţia legi (avem acest drept prin Constituţie – exceptând partea economică, finaciară ş.a.) dar putem fi blocaţi simplu de parlamentari, putem fi amânaţi până la… sfântul aşteaptă. Politicienii au ajuns să ne spună că nu e democratic să cerem 51 % prezenţă la vot pentru a fi validate alegerile electorale, au ajuns să ne spună că nu e democratic să cerem ca oamenii care au fost condamnaţi să nu aibă dreptul să participe la alegerile electorale (până nu intervine reabilitarea) dacă prin condamnare nu li s-a interzis dreptul de a fi aleşi şi altele de acest gen. 

Prin Centrul Vechi si Centrul Civic. Miercurea fara cuvinte

Sacrificiul suprem al lui Liviu Cornel Babeş

Azi, notiunea de sacrificiu si-a cam pierdut sensul pentru ca auzim cam prea des cuvantul, in circumstante banale: “nu-mi place ce fac la locul de munca dar ma sacrific, pentru ca nu am de ales”; “ma sacrific de la a manca ce-mi place pentru ca vreau sa arat bine”; “imi sacrific sanatatea pentru ca ai mei sa aiba tot ce isi doresc”…

Liviu Cornel Babes (si altii ca el) s-a sacrificat pentru un ideal. El nu si-a produs suferinta pentru a obtine ceva pentru el, ci pentru toti concetatenii lui. Si datorita lui au unii libertatea de a spune ce gandesc, de a se manifesta cum simt. El s-a sacrificat pentru libertate dar multi dintre cei pentru care s-a sacrificat n-au inteles mare lucru din ceea ce inseamna libertate.

Libertatea e (si) asumarea unui risc, iar riscurile putini sunt capabili sa si le asume pentru a-si apara idealurile.

Alegerea de a se sacrifica nu se referea la el, ci la concetatenii sai care sufereau. Traiam atunci o perioada de disperare, aproape, cand simteam cum cercul se strange tot mai mult, gata sa ne sufoce.

Liviu Cornel Babeş, a fost maistru, pictor si sculptor amator, membru al Uniunii Artistilor Plastici Amatori si a ales sacrificul suprem pentru ca asa a stiu el sa atraga atentia concetatenilor sai dar si a opiniei publice internationale. Un gest disperat – ca acela de a-si da foc pe partia de schi (in 2 martie 1989) intr-o statiune precum Poiana Brasov – stia ca va atrage atentia, mai ales turistilor straini care erau mereu prezenti in numar mare pe acolo. Un astfel de gest nu putea veni decat ca un dus rece asupra celor care se miscau in virtutea inertiei.

Multi au zis atunci – si, mai ales, zic azi – ca gestul lui a fost nefiresc si inutil. Turistul scotian Douglas Wallace (avea 24 de ani la acel moment) care, vazandu-l in flacari, a alergat spre el si a incercat sa stinga focul, cu jacheta de schi, intors in tara lui a luat legatura cu Sunday Times, BBC si Amnesty International, povestind scena la care a fost martor. Am luat legatura cu Sunday Times, pentru ca era cel mai bun mijloc de a povesti unei lumi intregi ce s-a intamplat. M-am gandit ca, daca nimeni nu afla despre acest gest, atunci acel om - oricine ar fi fost, a murit degeaba - a spus, intre altele, Douglas Wallace, care aflase atunci, imediat, de ce acel om era in flacari.

Liviu Cornel Babeş si-a dat viata pentru un ideal; si-a pierdut viata, dar nu si-a irosit-o. El si-a daruit viata pentru ca fetita lui, sotia, concetatenii sai sa aiba sansa la o viata mai buna. Multi zic azi ca viata lor nu e mai buna dar sunt convinsa ca acestia sunt dintre cei care au uitat cum era atunci sau sunt dintre cei care se multumesc doar sa manance si sa doarma. Poate ca nu pentru toti a existat o sansa la o viata mai buna, dar pentru cei mai multi da. Ma numar printre cei care s-au bucurat de aceasta viata mai buna, chiar daca nu mai imbelsugata. Sunt dintre cei care nu pun belsugul inaintea bogatiei trairii. Sacrificiul lui Liviu Cornel Babes ne-a redat, atunci, speranta si puterea de a lupta mai departe, cu orice risc.

Liviu Cornel Babeş, alegand sacrificiul suprem, a suferit, in mod cert, pentru ca renunta la viata, dar el era atunci pus intr-o situatie in care nu mai putea alege decat moartea, ca simbol al sacrificiului, si sunt convinsa ca nu a simtit teama si deznadejde. A fost o alegere constienta si deplin libera. Practic, el a fost pus in faţa sacrificiului si de aceea poate fi considerat martir, fara urma de indoiala, si merita sa ramana in memoria colectiva.

Zile din Decembrie 1989

In memoriam Căpriţă Nicolae Dorin (05.08.1967 - 23.12.1989) şi celorlalţi Eroi Martiri din Decembrie 1989.

Dorin a fost împuşcat în gât la Consiliul Judeţean de partid - a fost coleg cu noi, la Hidromecanica I Braşov, alta sectie.

A fost o iarnă pe care n-o voi uita niciodată deşi unele amintiri ale acelor zile s-au mai estompat iar altele evit a le activa… Amintirile se suprapun, se confundă în memoria mea... A fost o iarnă în care am simţit că toţi românii suntem fraţi. Păcat că n-a durat decât o iarnă… Unde este acea solidaritate? Unde sunt acei oameni?

În noaptea de 17 decembrie, pe reţeaua telefonului fără fir la care eram conectată atunci a ajuns şi la noi vestea că Timişoara fierbe. Habar nu aveam cine ce va face dar ne hotărâsem să nu stăm deoparte. Eram ca nişte miei rătăciţi, pentru că eram tineri. Ne asumam un risc imens şi părinţii se rugau de noi să stăm cuminţi… Nu puteam sta cuminţi! Nu voiam să stăm cuminţi!

În ziua de 21 decembrie a ajuns, şi în secţia unde lucram, zvonul că oamenii de la ICA Ghimbav pornesc spre Braşov, că muncitorii de la Tractorul, Steagu Roşu, Metrom şi toate celelalte mari sau mici uzine vor porni şi ei în marş spre centrul oraşului, la prefectură. Lucram la Hidromecanica, într-o secţie unde se făceau piese mici. Alături de o colegă mai tânără decât mine ne-am oprit maşinile şi ne-am dus la fiecare muncitor în parte rugându-i să declare şi ei grevă generală. Cam într-o oră s-au lăsat convinşi şi, încet-încet, hala s-a cufundat în linişte. Unul dintre maiştri ne-a rugat să “ne revenim”, ‘că suntem tinere şi avem viaţa înainte. Aceea nu era viaţă, aşa că nu ne-am revenit! Am fugit la vestiar şi ne-am schimbat. Cei mai mulţi au plecat direct acasă. Până am urcat la mama, în clădirea TESA, colegii mei se rătăcisera pe undeva. I-am spus mamei că merg “în centru”… În prima clipă s-a îngrozit şi a încercat să mă convingă să n-o fac… N-a reuşit şi… a zis că vine şi ea. Apoi colegii ei s-au alăturat, spunându-şi că de pleacă tinerii pleacă şi ei! Am fugit să-mi găsesc colegii… dar m-am alăturat altor muncitori şi, împreună, am forţat porţile pe care unii nu voiau să le deschidă.

Mulţimea era imensă! Ne înghesuiam unii în alţii, făcând loc celor care voiau să se mai alăture! Eram umăr lângă umăr! Străzile şi bulevardele vuiau de zgomotul mulţimii şi a fost prima zi când am crezut că vom reuşi să “răsturnăm orânduirea”! Aproape am răguşit strigând “Veniţi cu noi!” Oamenii se alăturau! Eram toţi o singură fiinţă, un singur glas, o singură speranţă aveam! La un moment dat parcă m-am trezit dintr-un vis! Aveam în minte nenorocirea care s-a întâmplat în anul 1987, aveam în minte ceea ce se întâmpla în Timişoara şi m-am temut că se va abate nenorocirea în viaţa tuturor acelor oameni… Pentru mine era “acum ori niciodată”.

Cu mama m-am întâlnit seara, acasă… A doua zi ea s-a îmbrăcat să mergem la muncă. N-am reuşit să o conving că nu merge nimeni la muncă în acea zi pentru că cei mai mulţi se vor alătura celor care mai sunt “în centru”. Nu voiam s-o las singură aşa că m-am dus cu ea. Bineînţeles că uzina era închisă, aşa că am dus-o acasă şi am plecat pe drumul meu…

Au fost zile de fericire deplină! Au fost zile în care am simţit dragostea tuturor celor care mă înconjurau! Au fost zile pe care nu le voi putea uita! Acel sentiment care m-a copleşit atunci e improbabil de uitat şi nu-l pot descrie în cuvinte! Era teamă şi era bucurie! Era dragoste şi era ură! Era speranţă şi era deznădejde!

N-o să povestesc despre furtunurile cu apă, nici despre gloanţele care zburau în acea iarnă, nici despre oamenii care erau bătuţi aiurea pe stradă pe motiv că erau “terorişti”, nici despre răniţi, nici despre prea mulţi neaveniţi care au ajuns să ţină o armă... Mai scriu doar că pe la mijlocul lunii ianuarie 1990 mi-am dat seama că… am fost furaţi… Şi tristeţea mi-a cuprins sufletul…

Liviu Cornel Babeș a ars pentru libertate

Liviu Cornel Babeș s-a născut în 19 ianuarie 1942. 

Era căsătorit și avea o fetiță. Era maistru electrician  la Fabrica de Prefabricate, pictor și sculptor amator, membru al Uniunii Artiştilor Plastici Amatori.

Actualizare 2 martie 2014

Anul acesta, cu ocazia comemorarii lui Liviu Cornel Babeș a fost invitat turistul scoțian care a încercat să salveze viața omului pe care l-a văzut în flăcări, alergând spre ei și încercând să-l acopere cu jacheta lui de schi. […] Au văzut apoi un bilet prins în trunchiul unui copac cu un cuțit și și-au cam dat seama la ce au fost martori.

Ajuns acasă, Douglas Wallace (avea vârsta de 24 de ani în 1989) a luat legatura cu Sunday Times, cu BBC și Amnesty International. A păstrat ziarele în care au apărut articolele despre Liviu Cornel Babeș și despre gestul lui. Numele l-a aflat abia dupa 1990, când un jurnalist a scris un nou articol despre Liviu Cornel Babeș. Douglas Wallace a păstrat atăția ani ziarele și unele numere de telefon - luându-le cu el din Scoția în Canada, unde locuiește de 12 ani, gândindu-se că s-ar putea ca cineva să aibă nevoie, cândva, de acele informații.

Am luat legătura cu Sunday Times, pentru că era cel mai bun mijloc de a povesti unei lumi întregi ce s-a întâmplat. M-am gândit că, dacă nimeni nu afla despre acest gest, atunci acel om - oricine ar fi fost, a murit degeaba - a spus, între altele, Douglas Wallace. 

***

Ziua de 2 martie 1989 începuse ca oricare altă zi de muncă: a luat micul dejun, a plecat la lucru, de unde, la ora 9 s-a învoit fără să spună unde vrea să meargă; a trecut pe acasă, și-a luat schiurile, a urcat în Poiană și a schiat câteva ore. La ora la care ar fi trebuit să fie acasă, pe pârtia de schi Bradul din Poiana Braşov, Liviu Cornel Babeş a protestat tragic faţă de regimul comunist. Pe o bucată de carton, scrisese: Stop murder! Aus­ch­witz = Braşov (Opriţi crimele! Aus­ch­­witz = Braşov). Îşi procurase din timp o canistră cu benzină şi, în semn de protest pentru măsurile represive ale regimului faţă de muncitorii braşoveni (15 no­iembrie 1987) s-a autoincendiat. A murit la spital după câteva ore.

Securitatea a cercetat discret cazul, făcând și o percheziție la domiciliu.

Evenimentul - se zice - a fost făcut public în presa străină cu ajutorul a doi turişti scoţieni, care se aflau în acel moment pe pârtie şi care au relatat întâmplarea unei agenţii de ştiri, aceasta fiind preluată mai departe de marile publicaţii. În schimb, în ţară doar românii care ascultau Europa Liberă sau au fost prezenți au aflat de sinuciderea lui Liviu Babeş.

În 5 martie, la înmormântarea din Cimitirul municipal au participat sute de braşoveni, veniţi acolo după ce auziseră, prin telefonul fără fir, despre tragedia concitadinului lor. În lume, Radio Euro­pa Liberă a răspândit ştirea, prin vocea redacto­rului Neculai Constantin Munteanu.

În anul 1990, cu ocazia primei comemorări, a fost dezvelită pe Pârtia Bradul o cruce de fier în memoria lui Liviu Babeş. Nu departe de locul sacrificiului său, a fost ridicat, în 2007 un monument, pe care a fost fixată o placă memorială cu chipul eroului. Efigia a fost realizată de artistul plastic braşovean George Jipa şi a fost instalată în curtea bisericii ortodoxe din Poiana Braşov.

Prin Legea nr. 93/1997, Liviu Cornel Babeș a fost declarat Erou - Martir. Brașovul l-a numit cetățean de onoare post-mortem, iar strada pe care a locuit (str. Rândunicii) poartă azi, numele martirului.

Cu ocazia unei comemorari a martirului, ziaristul Bela Hunter a spus: Cred că spiritul lui Liviu Babeş este un spirit braşovean prin excelenţă. El a împrumutat ceva din spiritul acestui oraş liber, liber şi în istorie, în care, indiferent de stăpânirea vremelnică, Braşovul şi-a arătat întotdeauna libertatea de acţiune, libertatea pentru cultură, libertatea în arte, în comerţ şi aşa mai departe. Libertatea asumată de către noi este o libertate pe care am împrumutat-o din istorie. Liviu Babeş este un precursor a ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 în Braşov. El, fiind acea torţă vie a Revoluţiei Române, face, în mod tragic, legătura între ceea ce s-a întâmplat în 15 noiembrie 1987 şi decembrie 1989.

Revolta muncitorilor (cărora li s-au alăturat și elevi, studenți și alte categorii), în 15 noiembrie 1987, s-a terminat (sau a continuat) cu anchete teribile, cu tortură și deportări. Cei arestați - arestările începând din chiar acea seară - au fost bătuți și torturați, condamnați și deportați (fără familii și numai cu ce puteau căra pe brațe) în alte județe, stabilindu-li-se domiciliu forțat, fiind mereu în atenția milițienilor și securiștilor, suportând și alte mizerii. Cele mai multe pedepse au fost date cu executare la locul de muncă.