Trei ceasuri rele in zi de marti?

Ceasu’ rău, pisica-n dungi! Ceasu’ rău si omu’ căscat…

Un om de stiinta mutat in casa noua invita pe la el cativa cunoscuti. Deasupra usii de la intrare e atarnata o potcoava.

- Cum vine asta?! se mira oaspetii. Doar nu sunteti superstitos!

- Nicidecum! râde savantul – dar mi-a zis cineva ca ii ajuta pe cei care nu cred in superstitii!

Nu sunt superstitios! ;)

In ceasul rău forţele intunericului devin atotputernice – se zice. Ca sa se puna la adapost, inainte de orice, pe vremuri oamenii isi faceau urarea Sa fie intr-un ceas bun! Si azi mai facem aceasta urare (mie imi place), poate pentru ca suna a ganduri de bine si nu neaparat pentru ca ne gandim la acele ceasuri rele ale zilelor. Despre zilele de marti si de sambata se spune ca au trei ceasuri rele (dar depinde pe cine intrebi – pentru ca si luni are trei ceasuri rele, sau vineri - depinde de zona geografica). Si altii spun ca numai cand e Marti 13 sunt aceste trei ceasuri rele.

Imi imaginez ca-i marti si ca…

Ma trezesc mai tarziu pentru ca ieri am devansat ora de somn; ma grabesc, sa nu intarzii la munca, ma lovesc de obiecte prin baie; imi scapa ceasca de cafea; alerg la masina, apas mai mult acceleratia pentru ca deja a trecut ora de incepere a programului si hop! un domn organ imi face semn sa opresc, imi explica zambind ce viteza aveam unde-mi era suficient 50 la ora, imi mai zice una-alta – timpul trece si intarzii si mai mult la munca – aflu ca pot plati pe loc, bag mana dupa portofel, portofelul nicaieri – ieri il avusesem in alta geanta, iau procesul verbal, zambesc a lamaie pe limba si plec. Seful ma vede ca am intarziat – el oricum vine tarziu, dar azi am ajuns mai tarziu decat obisnuieste el sa vina asa ca dam nas in nas – ma fac ca afara ploua dar el ma opreste si-mi arata cadranul ceasului agatat pe un zid – zambesc tot a lamaie pe limba, imi strang capul intre umeri, balbai scuze si plec pe drumul meu – o treapta se pare ca a crescut peste noapte si ma impiedic, ma intind precipitat in pozitia pentru flotari, ma ridic cu durere la glezna si plec mai departe: o treapta nu ma opreste pe mine din drum!

Cand plec de la munca masina porneste si sta. Si afara ploua – de data asta pe bune. Constat ca sunt in pana prostului – n-am verificat, pentru ca m-am trezit tarziu. Bateria telefonului ma lasa chiar cand a raspuns apelatul – nu-l pusesem l-a incarcat si nu functioneaza cu apa de ploaie. Bani n-am, benzina n-am, umbrela n-am, dar am o amenda, un avertisment verbal si parte de un dus rece de la Natura.

De m-as fi trezit la timp, cu 15 minute mai devreme, m-as fi trezit in ceasul bun, nu in amaratul de ceas rau care le-a tras pe toate cele dupa el.

Asa ar putea arata o zi cu trei ceasuri rele. Dar chiar sunt ele rele?! N-as avea vreo vina in toate incurcaturile? Bineinteles, pot avea loc evenimente grave intr-o zi cu trei ceasuri rele – dar toate zilele au ceasuri rele cand e vorba sa se intample o tragedie si de aceea ma pot gandi la orice, dar nu la ceasuri rele. Se poate intampla – si se intampla – orice, la orice ora, in orice zi. Poate, in unele zile mai mult decat in altele daca ma gandesc la zilele de weekend, la mahmureala care nu-i lasa pe unii nici cand dorm, la toti cei preocupati de zeci de probleme si necazuri, la cei care se cred buricul Pamantului si se dau mari in chiloti mici. Si cred ca toate acestea n-au legatura cu norocul si ghinionul, ci cu atentia si neatentia, cu interesul si dezinteresul s.a.m.d. In plus, superstitiosii, temandu-se de ceasul rau, risca sa declanseze adevarate dezastre.

Vezi si: Zilele saptamanii

Ziua de Sâmbătă

Sâmbătă e femeie, e zi nefastă, ziua în care se aduc ofrande moşilor de neam, când cerul se deschide, iar morţii se uită să vadă dacă au primit ceva de pe astă lume. Nu-i bine să începi nimic, nici lucru, nici drum şi, îndată ce te scoli, trebuie să-ţi faci cruce, căci dracii toată săptămâna rod lanţurile diavolului, iar sâmbăta doar într-o cruce se mai ţin.

Mai multe sâmbete de peste an au statut de sărbători: Sâmbăta Mare, Sâmbăta Morților, Sâmbăta lui Lazăr.

Sâmbăta Sântoaderului. Pericolele ating punctul maxim de intensitate în această zi. Sântoader, prin intermediul cailor săi, pedepsește pe toți cei care nu respectă cutumele instituite în viața satului de-a lungul timpului. Un fel de combinaţie între reprezentarea creştină, fastă, a Sf. Toader, şi elementele demonice care-i sunt atribuite (materializate în special de caii însoţitori), Sântoader este unul dintre sfinţii cei mai bine reprezentaţi ai calendarului popular. Nu este numai un model exemplar de comportament moral (minunile sfântului creştin), în virtutea căruia a fost învestit cu paza preceptelor comunitare: dacă vreo fată mare necinsteşte prin vreun lucru femeiesc nepotrivit ziua aceasta, atunci Sântoader îşi trimite caii. Cine se încumetă şi lucrează în ziua acestui sfânt va fi pedepsit cu amorţirea mâinilor, poate fi lovit sau omorât de Caii lui Sântoader, care sunt foarte răi la lovituri. Bărbaţii se feresc să lucreze cu securea sau cuţitul, pentru a nu fi legaţi de Sântoaderi cu lanţurile de fier. Legarea se manifestă prin dureri reumatice în mâini, picioare şi la încheieturi.

În ciclul cosmic, Sf. Toader (Teodor) este unul dintre păzitorii Soarelui pe drumul pe care acesta îl face pe bolta cerească, un cavaler impasibil însoţit de o herghelie demonică.

Sf. Teodor se serbează ca cel dintâi comandant al oştirilor, pe steagul cărora era chipul său. Sâmbăta Sântoaderilor se serbează pentru minunile Sfântului Teodor. El a omorât un năprasnic şarpe, care îngrozise lumea. El a încălecat pe un cal alb şi a omorât un şarpe, care mânca în fiecare an câte un copil şi era să mănânce şi o fată de împărat. Venind rândul unei fete de împărat ca s-o mănânce şarpele, Sf. Toader a încălecat un cal alb, a găsit şarpele şi l-a omorât.

Începând din această zi se interzice lucrul pe câmp după lăsarea serii, căci noaptea este dată de la Dumnezeu pentru odihnă.

Nu se merge la pădure, nu se toarce și nu se sapă, pentru că s-ar atrage asupra gospodăriei și asupra satului toată furia animalelor sălbatice.

Se plămădesc colăcei, se împodobesc cu flori și se dau de pomană pentru sufletele celor morți.

Pentru sănătatea cailor, li se dă să mănânce pâine proaspăt scoasă din cuptor. Din coliva pregătită în această zi este bine a păstra o bucățică pentru a unge cu ea trunchiurile copacilor și pomii vor fi feriți de distrugerea produsă de insecte.

Ziua aceasta se mai numeşte şi Sân-Toader, Sân-Toaderul cel Mare, Sâmbăta Cailor, Sâmbăta Sântoaderului şi Sâmbăta Ursului. Se zice că Sân-Toader îl ţine pe dracul de păr. Se începe purtatul colivei şi al prescurilor pentru morţi, şi a apei la case, pentru iertarea păcatelor celor morţi, căci morţilor cărora nu li se face aceste obicei stau cu ţărâna în gură pe Lumea Cealaltă.

În această zi nu se joacă, nu se petrece, nu se merge la şezătoare, căci altminteri vin caii lui Sântoader, care sunt foarte răi la lovituri. Sântoader are un cal alb, pe care umblă mai ales în ziua lui, şi calul acela are un corn în frunte, e năzdrăvan şi nu mănâncă şi nu bea un an de zile nimic. În ziua de Sântoader, are voie să pască şi să bea. Dar el nu paşte iarbă, ci numai păr de fată mare, de la cea care lucrează în această zi.

Caii lui Sântoader sunt feciori frumoşi, făcuţi din feciorii care şi-au părăsit iubitele, dar fiecare are coadă şi copite, fiind încins cu lanţuri. Aceşti cai le încurcă holdele celor care lucrează în această zi. Sântoaderul se ţine şi pentru a ajuta la înmulţirea stupilor de albine.

De Sântoader, copiii se scaldă, şi în scăldătoare se pun pietricele şi flori de fân, ca să fie sănătoşi ca piatra şi drăgăstoşi ca florile. Gospodarii tund vitele în frunte, le retează cozile şi tund păr din capul copiilor şi le pun pe toate în sălcii lăstăroase, ca să se înmulţească precum salcia. De la Sântoader, răsare orice iarbă. La Sântoader, e bine să semeni ceapa, că va creşte mare.

Caii lui Sântoader se întrec cu caii oamenilor. În această zi se încură, adică se aleargă caii, în amintirea Cailor lui Sântoader, şi ca să nu le crape pielea vara, ca să fie iuţi şi sănătoşi precum caii lui Sântoader, cu care aleargă după Soare. Flăcăii încalecă pe cai şi se iau la întrecere.

Copiii se prind veri şi veruţe sau se fac fraţi de cruce. Fraţii de cruce sunt doi prieteni foarte buni, gata să sară în foc şi în apă unul pentru altul. Fetele se prind surate. Legământul lor este iubirea până la moarte. Nu se ceartă şi nu se trădează, chiar să fie moarte de om; un frate de cruce este socotit mai apropiat decât un frate bun; nimănui nu-şi spun fraţii de cruce sau suratele tainele lor. Copiii fraţilor de cruce sau ai suratelor nu se căsătoresc între ei, zicând că-i păcat.

Nedeiţa lui Ispas - prima zi de sâmbătă după Înălțare. Sărbătoarea nu se ţine pe toată durata zilei - unii o țin dimineața, alții după-masă și cât ține sărbătoarea n-au voie să muncească. Se crede că, bucuroşi de înălţarea lui Isus, îngerii fac nedeie în ceruri. Nerespectarea Nedeiţei lui Ispas se pedepseşte de către Dumnezeu prin trăsnet.

Sâmbăta, ziua puterii creatoare, răscumpărătoare și restauratoare. Sâmbăta, ultima zi a săptămânii, dedicată de romani zeului și planetei Saturn, este considerată de români nefastă pentru cei vii, fără noroc, cu trei ceasuri rele, dar favorabilă pentru spiritele morților, care primeau ofrande și erau invocate în timpul vrăjilor și practicilor magice. Vitele născute sâmbăta se numeau Sâmbotin sau Sâmbotina.

În astrologie se spune că este ziua izolării întru iluminare, o zi de rugăciune și de comunicare cu lumea de dincolo.

Sâmbăta sau ziua lui Saturn. Chiar dacă e patronată de cel mai morocănos zeu, ziua aduce noroc și reușită în activitățile care cer minuțiozitate, învîțare, autoanaliză și introspecție. Sâmbăta este favorabilă celor care stau în banca lor, sunt pioși și înțelegători.
Persoanele născute sâmbăta sunt puternice, optimiste și generoase.

Sâmbăta, ultima zi a săptămânii, dedicată planetei Saturn, este considerată de români nefastă pentru cei vii, fără noroc, cu trei ceasuri rele. In aceasta zi nu se mergea la peţit sau la logodit, nu se pleca la drumuri lungi, nu se începeau activitîţi importante. Sâmbăta era însa favorabilă pentru spiritele morţilor, care primeau ofrande, şi era invocată in timpul vrăjilor şi practicilor magice. Adesea ziua este asemuită cu un râu, apa Sâmbetei, care ar înconjura iadul sau ar lega lumea de aici de lumea de dincolo. Semnificaţia, in general nefavorabilă pentru oameni, este generată de locul zilei in cadrul săptămânii.

Timpul săptămânal de şapte zile care se scurge între două faze consecutive ale Lunii se naşte duminică, este tânăr luni, marţi şi miercuri, se împlineşte joi, mijlocul sau miezul săptămânii, după care îmbătrâneşte vineri şi moare sâmbătă. Vitele născute in această zi se numeau Sâmbotin sau Sâmbotina. Spre deosbire de surorile ei dedicate viilor şi numite sfinte (Sfânta Duminică, Sfânta Miercuri, Sfânta Joi, Sfânta Vineri), sâmbăta este dedicată moşilor şi strămoşilor, adică mortilor, motiv pentru care se numeşte, in preajma marilor sărbători calendaristice, Moşi sau Sâmbăta Morţilor.

Sursele online:

Informatii, pe larg, gasiti (si) pe urmatoarele siteuri: legendeleromanilor.ro; jurnalul.ro; pentrufamilie.ro; epochtimes-romania.com; decebaluirea.blogspot.ro;

Vezi si:

O poveste a zilelor saptamanii

Luni, Marti, Miercuri, Joi, Vineri, Sambata, Duminica.

Ziua de Vineri

Vineri e una dintre zilele cele mai încărcate de sacralitate, e sora Duminicii şi stă sub semnul Crucii dătătoare de viaţă, pentru care se şi posteşte.

Sfânta Vineri, o adaptare locală a zeiței Venera este un personaj din mitologia românească, legat inițial de a șasea (astăzi a cincea) zi din săptămână. O altă tradiție ceva mai nouă asociază numele de Sfânta Vineri, Sfintei Parascheva.

Majoritatea istorisirilor populare românești o figurează ca o vădană, rea și năpăstoasă care nu îngăduie gospodinelor să facă o sumă de lucruri în ziua ei din săptămână, pedepsindu-le. Pentru că în viziunea populară, ziua începe din seara de dinainte, Sfânta Vineri bântuie casele începând de joi seară, cam de când începe preotul slujba vecerniei. Prima atestare a existenței acestui personaj este prezentă în scrierile arhiepiscopului Bandinus.

Divinitate duală din mitologia românească - un personaj sau confuz, sau avand doua ipostaze, sau reprezentând de fapt două personaje diametral opuse - unul benefic, altul malefic - confundate între ele în tradiția folclorică.

Ca divinitate nefastă, Sfânta Vineri e imaginată în chip de văduvă foarte bătrână uscățivă, rea și aducătoare de năpastă, asemănătoare cu Joimărița și cu Marțolea; se crede că pedepseste mai ales pe femeile care torc, pun oalele pe foc sau cântă vinerea, iar pe femeile leneșe le preface în nevăstuici; totusi, prezența ei poate fi evitată prin întoarcerea oalelor cu gura în jos, deoarece ea ar avea putere magică numai asupra veselei țărănești în poziție normală.

În ipostaza ei fastă, Sfânta Vineri este patroana ocrotitoare a animalelor sălbatice (reale și fabuloase), cărora le dă diferite însărcinări justițiare și posedă ea însăși, la curțile ei, o cățea de pază, cu trup de fier și dinți de oțel (numită uneori Leica-Boldeica); variantele principale nu precizează poziția în spațiu a reședinței (dar uneori se spune că împărăția Sfintei Vineri este o uriașă pustietate).

Circulația folclorică mai nouă prezintă totuși un singur mit, contopit din ambele variante și legat mai ales de tabuarea zilei de vineri.

Sfânta Vineri rămâne o divinitate justițiara în ambele ipostaze.

Sfânta Vineri (Sfânta Parascheva) e cea mai populară dintre toţi sfinţii ale căror moaşte se află pe teritoriul României. E cinstită şi în Grecia, Bulgaria, Serbia. S-a născut în sec. XI, în satul Epivat din Tracia, pe ţărmul Mării Marmara. Potrivit scripturilor, împărţea haine şi hrană săracilor, deşi era mustrată de părinţii săi. După moartea lor şi-a dăruit moştenirea săracilor şi s-a călugărit. În 1641, moaştele Cuvioasei au fost răscumpărate de domnitorul Vasile Lupu şi aşezate în biserica Trei Ierarhi din Iaşi. Racla cu moaştele a fost mutată în Catedrala Mitropolitană la mijlocul sec XIX, după ce biserica Trei Ierarhi a ars.

Vinerea a doua după Rusalii se ține de tunete, grindină și vifore; se serbează cu nelucrare. (Simeon Mangiuca, 1882).

Prima săptămână din Postul Mare. Vinerea Ierbii, numită şi Vinerea Sântoaderului, Vinerea Furnicilor sau Vinerea Omanului. Se urzesc pânzele. Se dă la vite sare descântată, ca să nu le facă Sântoaderii vreun rău. Vinerea Furnicilor se ţine pentru ca furnicile să nu mănânce rădăcinile porumbului şi ale altor plante, când sunt tinere.

Este ajunul Sântoaderilor, în care se desfăşoară cu preponderenţă practici apotropaice, în vederea atenuării impactului pe care prezenţa demonilor l-ar putea avea asupra colectivităţii. Păzitori prin excelenţă ai torsului, sancţionând încălcarea interdicţiilor impuse de acesta în perioada Postului şi în apropierea datei la care acesta se sista, Caii Sântoaderului ajung să pedepsească orice activitate desfăşurată în preziua marii sărbători.

Ducerea colivei Sântoaderilor la biserică, totdeauna vineri după începerea Păresimilor. Grâul din această colivă e bun de gustat contra frigurilor şi peste tot anul.

În ajunul Sântoaderului merg feciorii şi fetele pe deal, înainte de răsăritul Soarelui, după un fel de rădăcină, numită iarba-vântului, apoi după iederă şi popâlnic, pe care le sapă din pământ cu un cuţit. În locul lor pun pâine şi sare, ca să aibă leac. Rădăcina de iarba-vântului se păstrează, iar peste an, dacă e cineva bolnav, se afumă cu ea. Se face coliva de Sântoaderi. Grâul din această colivă e bun de gustat împotriva frigurilor şi pe tot timpul anul.

Proorocul Ilie paşte caii lui Sântoader într-o luncă unde iarba e până la brâu şi de aceea nu se arată mai mult pe pământ. Caii lui Sântoader sunt nişte cai cu statura oablă ca a omului, care, de la brâu în sus, sunt oameni, iar în jos sunt cai. Coada, ca să nu o vadă oamenii, o bagă în cizmă.

Vineri, ziua crucii. A cincea zi a săptămânii era dedicată de romani zeiței Venera și planetei Venus. Pentru romani, exceptând duminica, vinerea era cea mai importantă zi a săptămânii. Ca personificare a zilei ce-i poartă numele, Vinerea este cea mai bătrână sfântă dintre surorile ei. Este protectoarea femeilor căsătorite, pe care le ajută la naștere, căsătorește fetele și poartă de grijă animalelor sălbatice. Sfântă Vineri ar umbla îmbrăcată în alb sau negru și ar locui în munți (Argeș, Suceava), în păduri (Argeș, Buzău, Neamț, Tecuci), în pustiu (Neamț, lași), în ostroavele mării, în cer, în lumea cealaltă. Era invocată în rugăciuni, vrăji și descântece pentru căsătoria fetelor, pentru prosperitatea vitelor și a holdelor, pentru sănătate și respectată prin post sever. Unele zile de peste an erau celebrate ca sărbători (Vinerea Seacă, Vinerea Mare, Izvorul Tămăduirii, Vinerea Ciumei), altele formau cicluri de trei, nouă sau douăsprezece vineri cu diferite semnificații religioase și interdicții de muncă.

Este o zi de purificare spirituală și trupească prin post și rugăciune.

Vineri sau ziua lui Venus. Ziua zeiței frumuseții; pasiune, armonie, bine și sentiment de împlinire  răspândește ultima zi lucrătoare a săptămânii, chiar dacă aduce și superficialitate, risipă, vanitate, delăsare.
Persoanele născute într-o zi de vineri sunt carismatice, exercitând o puternică atracție asupra celor din jur. Intuitive și empatice, reușesc să treacă dincolo de aparențe.

Sursele online:

Informatii, pe larg, gasiti (si) pe urmatoarele siteuri: legendeleromanilor.ro; jurnalul.ro; pentrufamilie.ro; epochtimes-romania.com; decebaluirea.blogspot.ro;

Vezi si:

O poveste a zilelor saptamanii

Luni, Marti, Miercuri, Joi, Vineri, Sambata, Duminica.