Legile de la Nürnberg și nu numai

Germania n-a ajuns o dictatură nazistă peste noapte; totul s-a întâmplat cu pași mici, pe fondul crizei economice (și nu numai) care a urmat primului război mondial (1914-1918). Mare criză economică mondială (Marea Depresiune, 1929-1933) i-a fost foarte utilă unuia ca Hitler. Crizele social-economice sunt favorabile ascensiunii tiranilor și instaurării dictaturilor.

În general, o criză serioasă începe cu o criză a prețurilor, apoi e ca într-un joc cu piese de domino: criza prețurilor atrage criza veniturilor urmată de criza consumului; criza producției atrage criza locurilor de muncă și șomajul și se ajunge la criza finanțelor statului și, inevitabil, se ajunge la neîncrederea în cei care administrează statul. Inflația și șomajul ating cote greu suportabile, pe scurt. O astfel de situație duce la o criză de alterare a stării de spirit a unei populații sărăcite și criza morală este doar la un pas. Azi, unei părți a populației i se interzice ceva; mâine, o parte a populației este obligată la ceva și tot așa, câte un pic, să nu bată la ochi.

Istoricii sunt de părere că Marea Depresiune a avut un rol important în declanșarea celui de-al doilea război mondial.

Conjunctura social-politică în Germania

În toamna anului 1918 împăratul Wilhelm al II-lea a demisionat, determinat de înfrângerea din primul război și mișcările revoluționare interne – a plecat în exil, în Olanda. Socialiștii au preluat puterea și au proclamat republica. Pentru a împiedica invadarea țării au semnat armistițiul impus de cei care au câștigat războiul, ceea ce le-a atras ostilitatea naționaliștilor care refuzau să recunoască această înfrângere. Tratatul de la Versailles stipula că Germania urma să renunțe la mai multe dintre teritoriile sale, să demilitarizeze Renania, să plătească reparațiile de război și să suporte unele sancțiuni economice. Mulți germani au perceput tratatul ca o umilire, mai ales articolul în care Germania era declarată responsabilă pentru război. Condițiile sociale, politice, economice de după război au fost exploatate de Hitler în scop politic.

Între 1924-1925 țara își mai revenise după recesiunea cauzată de pierderea primului război mondial. În 1925, Mareșalul Paul von Hindenburg, candidatul dreptei, a câștigat alegerile prezidențiale și regimul (democratic) s-a consolidat. Germania devenise republică prin Constituția din 1919; era republică federală, cu landuri care aveau fiecare Adunare constituantă proprie aleasă, aveau un guvern de land. Landurile aveau unele prerogative în domeniul poliției, al cultelor, al culturii și educației, dar adevărata putere era statul federal, puterea fiind împărțită între Parlament și președintele Republicii. Era un stat descentralizat.

În 1929 a început „marea depresiune”. Șomajul a crescut enorm – în 1932 ar fi fost afectați de șomaj circa 6 milioane de germani.

Între 1929-1933 a crescut influența național-socialiștilor. Societatea oscila între comuniști și naziști (Partidul Muncitoresc German Național-Socialist – NSDAP, condus de Hitler din 1921). Comuniștii nu colaborau cu socialiștii (moderați) aflați la putere pentru că în 1919 aceștia au înăbușit insurecția spartakistă (a comuniștilor). Sponsorizat de unii mari industriași germani, profitând de dezbinarea stângii politice, partidul lui Hitler a câștigat alegerile parlamentare din 1932 – o majoritate relativă, dar care i-a permis intrarea în Parlament. Hitler a emis pretenții la funcția de prim-ministru și, în ianuarie 1933, președintele von Hindenburg l-a numit cancelar (Kanzler = prim-ministru). Hitler a ajuns la putere legal, câștigând alegerile la urne. Cetățenia germană a obținut-o în 1932 (el fiind austriac prin naștere).

Niciun dictator nu poate conduce singur. Puterea politică e mai ușor de câștigat decât de păstrat, așa că Hitler s-a înconjurat de oameni loiali și fanatici, pe care îi răsplătea pentru serviciile aduse. Pe lângă asta, s-a dat ca fiind „om din popor” – la vremea aceea, susțin unii istorici, muncitorii aveau mustață ca a lui Hitler. Fiind „om din popor”, care a și fost închis pentru convingerile sale ideologice (la închisoare a scris „Mein Kampf”), înțelegea foarte bine nevoile cetățenilor.

Hitler a înțeles imediat capacitatea de influență a propagandei și, încă din 1930, l-a desemnat pe Joseph Gobbels ca șef al aparatului de propagandă. Noile tehnici de îndoctrinare și propagandă (radioul, afișele electorale) au fost folosite cu succes de naziști și deplasându-se cu automobile de lux și avioane închiriate de deplasau rapid în foarte multe locuri în cadrul campaniilor electorale.

În februarie 1933 Hermann Göring înscenează incendiera Reichstagului și curând după aceea Hitler emite un decret prin care abrogă dreptul „habeas corpus” – un recurs în drept prin care o persoană poate raporta o arestare sau o detenție ilegale și poate cere unei instanțe să constate dacă arestarea/detenția sunt legale – dar și alte legi și drepturi cetățenești.

Prin Legea pentru Reconstruirea Reichului (30 ianuarie 1934), dintr-un stat federal descentralizat, Germania devine un stat centralizat: sunt desființate parlamentele statelor federației – drepturile suverane ale poporului sunt transferate guvernului central; administrațiile statelor federale au fost puse sub controlul administrației centrale.

Legea a fost adoptată sub presiunea mulțimii adunate în stradă și a terorii instaurate de „Batalioanele de Asalt” (SA) și a celeilalte organizații paramilitare, SS ("Eșalonul de protecție”).

În martie 1934, un act administrativ transformă Germania, peste noapte, în dictatură: Legea împuternicirii, prin care cancelarul avea aceleași puteri legislative ca și cele al Reichstagului, șeful guvernului putea aproba amendamente la constituție în mod arbitrar și avea puteri speciale în caz de urgență (un fel de "ordonanțe de urgență). Legea suspendă, practic, toate libertățile civile și transformă Germania într-o țară cu un singur partid politic.

În august 1934 președintele von Hindenburg moare, iar parlamentul dominat de naziști unește funcțiile oficiale ale președintelui Reichului cu cele ale prim-ministrului în una singură și Hitler e investit cu noul titlul de Führer (conducător și cancelar al Reichului).

Germania sub conducerea nazistă

Statul german, în perioada anilor 1933 – 1945, a fost sub controlul ferm al partidului nazist (NSDAP), sub regimul dictatorial al liderului nazist Adolf Hitler. Țara era numită Germania Nazistă, Germania național-socialistă, Germania hitleristă sau Al Treilea Reich (Al Treilea Imperiu, Imperiul German 1933-1945).

Planul lui Hitler începuse cu mulți ani în urmă, iar el a avut răbdare, urcând cu pași mărunți treptele spre puterea absolută. Populația pe care voia să o supună trebuia mai întâi manipulată, să creadă că totul era spre bunăstarea ei, și abia apoi putea interveni când și cum voia, după ce-i subjuga pe oameni fermecându-i (spunându-le ce voiau să audă) și apoi terorizându-i. Totalitarism fără teroare nu există... Și a fost înființată poliția secretă de stat (Gestapo) – forța polițienească ce acționa în afara autorității civile - ai cărei membri controlau direct societatea civilă. Au fost „descoperiți” mii de „spioni” și „trădători” (critici ai regimului și disidenți). Dată fiind creșterea economică – prin „inginerii financiare”, desființarea sindicatelor și controlul salariilor (control excesiv în general) – și standardul de viață îmbunătățit, cetățenii germani erau mulțumiți, așa că au rămas tăcuți și supuși, ba chiar – unii – s-au alăturat „linșajului colectiv” din noaptea de 9 noiembrie 1938 („noaptea de cristal” – noaptea pogromului), acțiune organizată la nivelul Germaniei și Austriei (care fusese anexată) când mii de evrei au fost scoși din case, bătuți, uciși, magazinele lor au fost distruse. Pogromul a avut ca pretext asasinarea secretarului de legație al reprezentanței diplomatice germane de la Paris de un tânăr evreu polonez care a vrut să răzbune suferințele și umilințele la care au fost supuși părinții săi în urma politicilor naziste.

Marea majoritate a cetățenilor germani nu au participat la violențe și jafuri – au fost martori tăcuți ai pogromului; oricum n-ar fi putut face nimic. Violențele au durat 24 de ore.

Hitler a știut să manipuleze mulțimea furioasă pe fondul neputinței politice a celor aflați la putere (până la el), foametei și lipsei locurilor de muncă, nemulțumirii că erau considerați vinovați pentru război și altele, inclusiv apelând la mândria poporului german și susținând că învingerea în război a fost din cauză că au fost trădați.

Evreilor li s-a interzis să profeseze ca medici, avocați, profesori și au fost obligați să își înregistreze proprietățile, care ulterior au fost confiscate. Afacerile evreilor au fost „vândute” forțat către non-evrei. Foarte mulți evrei au părăsit Germania până în septembrie 1939 și dintre cei rămași mai mult de jumătate își pierduseră proprietățile.

Legile de la Nürnberg (Legile rasiale de la Nürnberg)

Ideologia nazistă (socialismului național) considera că puritatea etnică și rasială a poporului german e o realitate fundamentală și, în baza acestei ideologii pseudoștiințifice, naziștii și-au fundamentat programul de persecuție și exterminare sistematică a celor pe care-i considerau „nedemni de a trăi”: evreii, țiganii, oamenii de culoare, Martorii lui Iehova, socialiști, comuniștii, cei cu handicap mintal, fizic sau afecțiuni genetice, infractorii de drept comun, prostituatele și alte persoane considerate de ei a fi „asociale”.

În iulie 1933 a fost adoptată Legea pentru Prevenirea Apariției Copiilor cu Boli Ereditare (legea sterilizării – un fel de eugenie asupra societății) – medicii erau cei care depuneau cererile în cazurile când considerau necesar și o instanță hotăra dacă da sau ba. Naziștii nu au fost primii și nici ultimii care au avut astfel de idei și practici.

Naziștii au avut și un program (Aktion T4) de eutanasiere (prin „decretul de eutanasiere” semnat de Hitler în 1939). Din toamna anului 1939 până în august 1941, mii de bolnavi mintal au fost exterminați în cele șase stabilimente de eutanasie din Germania, unde oamenii erau trimiși după un examen sumar.

Încă de când a scris „Mein Kampf” („Lupta mea”, carte publicată prima dată în iulie 1925), Hitler împărțea oamenii în „rasă superioară” și „rasă inferioară” (în baza teoriei lui Darwin în „oameni” și „maimuțe”) și îi considera pe evrei vinovați (între altele) de primul război (aceștia erau vinovați și pentru al doilea – a scris-o în testamentul său politic înainte de a se sinucide).

Etapele abrutizării nu au așteptat războiul – cum ar putea crede unii – și nici măcar ajungerea naziștilor la putere pentru că din anii imediat publicării „manifestului”, trupele SA (cămășile brune) defilau pe străzi scandând „Moarte evreilor”! Și cântând „Când sângele evreiesc țâșnește sub cuțitul meu”.

Legile de la Nürnberg sunt numite două (trei) legi adoptate în Germania nazistă în septembrie 1935 (cu ocazia celui de-al șaptelea congres al partidului): Legea pentru protecția sângelui german și a onoarei germane și Legea cetățeniei Reichului. (a treia: Legea stindardului Reichului).

Primele două legi, în special, au afectat viața cotidiană a tuturor evreilor din Germania în toate aspectele sale și au determinat un nou val de interdicții spontane privind participarea evreilor la viața socială. Între altele, au fost obligați să poarte un semn distinctiv: steaua in șase colțuri, și înainte de a fi transportați în lagăre de muncă și exterminare au fost închiși în ghetouri – pe motiv de „sănătate socială” (în anul 2020, un fost primar din România dorea ștampilarea anumitor oameni, iar autoritățile române centrale au ordonat sechestrarea - pe motiv de "sănătate publică" – cetățenilor români (?!) care intrau în România).

Istoricul Hans Mommsen, pentru a descrie modul în care mediul de afaceri, organizațiile profesionale și chiar administrațiile localităților au depășit directivele regimului nazist în ceea ce privește excluderea evreilor din societatea germană, a folosit sintagma „radicalizare cumulativă”: o urcare, total improvizată la fiecare pas, de la o treaptă la alta (...) Doar ordinele vagi și perspectiva distorsionată a fanatismului ideologic au permis un program, apoi o realitate concretă care și-a desfășurat o dinamică proprie.

Legile de la Nürnberg au fost aplicate – mai mult sau mai puțin – în toate teritoriile ocupate de naziști, nu doar în Germania.

Legea pentru protecția sângelui german și a onoarei germane a interzis căsătoria dintre evrei și non-evrei de origine germană, a incriminat relațiile sociale dintre aceștia și a interzis evreilor să angajeze ca servitoare femei cu vârsta sub 45 de ani.

Legea cetățeniei Reichului a fost menită pentru a defini cui se aplică prima lege. Astfel, numai cei cu „sânge german sau înrudit” puteau fi cetățeni ai Germaniei – evreii au fost definiți ca rasă, li s-a retras cetățenia germană și au fost reduși la statutul de „supuși ai statului” (la începutul lunii ianuarie a.c., președintele Franței a declarat într-un interviu: O persoană iresponsabilă nu mai este un cetățean – se referea la unii anume, dar „iresponsabil” are un sens mult mai larg; chiar de n-ar avea, tot greșit ar fi). Orice persoană care avea trei sau mai mulți strămoși de origine evreiască era definită ca evreu, inclusiv cei convertiți la creștinism și copii și nepoții convertiților – împărțirea a fost lărgită pe mai multe grade, în funcție de numărul de strămoși evrei și alte câteva criterii.

Cetățenii au fost încurajați să raporteze poliției orice suspiciune cu privire la „crima” relațiilor interrasiale și nu numai; statul avea nevoie ca populația să fie „ochii și urechile” lui în mai multe chestiuni. Informatorii aveau motivații diferite: convingerile politice, prejudecăți, dorința de a rezolva unele neînțelegeri, răzbunare, dorința patriotică de a fi „bun cetățean”. Oamenii, mai ales evreii, erau îngroziți. Nu trimiteau scrisori, nu mai conversau la telefon, nu mai discutau cu nimeni pe stradă de teamă că oricine ar putea fi informator.

În timpul celui de-al doilea război mondial multe state aliate sau dependente de Germania au adoptat propriile versiuni ale acestor legi. Până în anul 1941, Bulgaria, Croația, Franța (Vichy), Italia, România, Slovacia, Ungaria au promulgat legislație antievreiască.

Aceste legi s-au aplicat mai apoi și altor categorii sociale: gitani, homosexuali, oameni cu dizabilități etc.

Sterilizarea forțată în lume

Nu e ca și cum în mileniul trei ar fi altfel, dar termenii sunt mai pretențioși: bază de date ADN - pentru cercetări în vederea eradicării anumitor boli genetice (și nu numai), inginerie genetică, analize medicale genetice ș.a.m.d. Și se discută despre transumanism.

Din 1948 în 1996, în Japonia s-a aplicat o lege „eugenică”, fiind sterilizate persoanele care aveau dizabilități mintale și/sau intelectuale. În Suedia, o lege asemănătoare a existat între 1905-1975, iar între 1972-2013, sterilizarea era o condiție pentru intervenția chirurgicală de schimbare de sex. În S.U.A., prima încercare de a impune o lege privind sterilizarea forțată a fost în 1849; în 1907, statul Indiana a fost primul care a adoptat o lege de gen privind pe cei cu handicap mintal. În 1936, propaganda nazistă și-a susținut „cauza” amintind S.U.A. ca aliat în „mișcarea eugenică”. În administrația Nixon, anii 1970, a fost majorată finanțarea pentru sterilizare – voluntară – a celor cu venituri mici; ulterior s-a dovedit că medicii nu s-au prea deranjat să informeze pacienții că-i sterilizează. Sterilizate fără consimțământ au fost și foarte multe femei nativ-americane. În California, cică, s-ar fi dovedit că în 2010 se mai practica sterilizarea forțată, în închisori. 

Mă opresc aici cu exemplele, dar mai sunt destule.

Nu înțeleg ce se întâmplă cu lumea! Ce-au făcut naziștii este rău! Dar ce fac cei de azi cum este? Faptul că sunt condiții „igienice” și intervențiile se numesc altfel schimbă răul în bine? E bine ca politicienii să hotărască cine are dreptul să devină părinte și cine nu; cine merge la școală și cine nu, ca exemple?! 

Libertatea de a muri?

In ianuarie 2012, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei (PACE) a aprobat o rezolutie impotriva eutanasiei, dar aceasta rezolutie nu are un caracter obligatoriu si statele nu pot fi determinate sa isi schimbe legislatiile. Cele mai multe state (europene sau nu) incrimineaza explicit eutanasia; altele acorda circumstante atenuante celor care ucid din mila o persoana si cateva au legalizat eutanasia.

Prin eutanasie se intelege uciderea savarsita sub impulsul unui sentiment de mila, pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane care sufera de o boala incurabila si a carei moarte este, din aceasta cauza, inevitabila. Chiar si in statele unde nu este permisa se mai practica, in anumite cazuri, dar cel care e prins ca face asta va fi cercetat pentru omor, avandu-se, totusi, in atentie, circumstantele in care s-a savarsit fapta si pedeapsa va fi individualizata in consecinta (in Norvegia, de exemplu).

Eutanasia este actiunea prin care, intr-un mod nedureros, se suprima viata unei persoane a carei suferinta grea si prelungita, este considerata iremediabila. Puterea de decizie trebuie sa apartina bolnavului, rudelor sau medicului. Acest cuvant, “euthanasia”, provine din limba greaca si face referire la o moarte usoara, frumoasa. “eu” - bine, “thanatos” – moarte.

 Eutanasia umana se practica – un fel de a spune – din vechi timpuri

Exemple (sa zicem)

In Sparta copiii handicapati erau expusi si lasati sa moara, lucru aprobat de Aristotel, pentru motive de utilitate publica (Politica VII). Platon extindea aceasta practica la batranii grav bolnavi (Republica 460).

Epicur rezuma astfel curentul general de gandire al grecilor antici: “Noi suntem stapanii durerilor, stapani in a le suporta, daca ele sunt suportabile, iar in caz contrar, stapani in a parasi viata cu suflet linistit, asa cum parasim teatrul daca nu ne place”.

Au fost si destui care erau impotriva:

Pitagora si mai ales Hippocrate s-au impotrivit eutanasiei.

Hippocrate a inclus in faimosul sau juramant aceasta fraza: “Nu ma voi lasa determinat de cuvantul nimanui in a procura o otrava sau in a-mi da consimtamantul la asa ceva”.

Cicero scria in Visul lui Cicero: “Tu, Publius si toate persoanele drepte, voi trebuie sa va pastrati viata si nu trebuie sa dispuneti de ea fara a primi porunca de la cel care v-a dat-o, ca sa nu dati dovada ca v-ati sustras de la misiunea umana pe care Dumnezeu v-a incredintat-o”.

Puţini sunt medicii care se declara in favoarea eutanasiei.

**

S-ar putea spune ca legalizand eutanasia se incalca si “Drepturile omului”:

In articolul 3 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului se spune ca “orice fiinta umana are dreptul la viata.” Iar in Conventia pentru protectia drepturilor omului si a libertatilor fundamentale este accentuat faptul ca “moartea nu poate fi aplicata in mod intentionat.” (art. 2.1)

Parerea clericilor crestini – in special - nu o mai notez.... “Să nu ucizi” e a sasea porunca din Decalog.

Daca exista dreptul la viata de ce nu ar exista si libertatea de a muri – o moarte ”usoara, decenta”?

Ceea ce este, din punctul meu de vedere, inadmisibil, este sa fie legalizata eutanasia pentru retardati si bolnavi mintal – cum s-a incercat in 1975, in Florida (calculandu-se ca statul ar economisi astfel 5 miliarde de dolari... Cand se discuta despre... controlul asupra costului ingrijirii medicale nu mai poate fi considerata compasiune... Azi, in Olanda, pot fi eutanasiati si bolnavii de Alzheimer...

(descopera.ro)

Cum se potrivesc prevederile amintite mai sus pedepsei cu moartea care se practica in destul de multe state? E interzisa moartea aplicata in mod intentionat ori ba?

Practic – daca e sa fim obiectivi – eutanasia se practica azi, la... nivel de stat: condamnarea la moarte a unor infractori... Ar mai fi dreptul pacientului de a alege sa nu fie resuscitat in caz de accident grav si dreptul său de a refuza un tratament medical care i-ar prelungi viata.

**

In urma cu ceva timp cativa români au cerut sa fie eutanasiati... din cauza saraciei! Ori, sa compare cineva saracia cu tetraplegia (de exemplu) este cam prea mult. Cred ca respectivii au dorit numai sa atraga atentia asupra lor in speranta a... ei stiu ce, dar in nici un caz nu s-ar fi lasat eutanasiati.

E usor sa ceri – cu vehementa chiar - ceva ce stii ca nu vei obtine. Interesant ar fi fost sa li se aprobe cererea si atunci ar fi avut dovada ca saracia e mai ”buna” decat moartea.

Avem dreptul sa alegem eutanasia in cazuri disperate? Indraznesc sa afirm ca da, avem acest drept, dar reglementarile trebuie sa fie atat de clare incat sa nu lase loc abuzurilor. Sunt multe chestiuni de luat in calcul, inclusiv personalul medical dispus (sau nu) sa ucida ”la cerere” (mai ales). Amintesc si despre comertul cu organe umane, pentru transplant... si nu vom sti vreodata cati pacienti care ar fi putut fi salvati au murit si organele lor au fost donate, uneori impotriva vointei ”proprietarului”, dar la presiunile facute de medici asupra familiei acestuia.

Cei care doresc sa fie donatori de organe trebuie sa faca o vizita la un notar si sa declare explicit aceasta, si va fi inscris intr-un registru national al donatorilor de organe.

State in care eutanasia este legala

Olanda e primul stat care a adoptat o lege in materie – legea e adoptata in 2002, dar acceptata tacit inca din anii 1970 (din 2002, orice persoana cu varsta de peste 12 ani isi poate cere dreptul de a muri); e legala si sinuciderea asistata.

Belgia a adoptat o lege in anul 2002, dar numai cel care ”sufera de o boala grava si de dureri insuportabile, atat fizice cat si psihice, poate cere eutanasierea”. In 2013 a fost modificata legea si minorii cu discernamant au dreptul sa isi ceara dreptul de a muri (in conditii stricte).

Luxemburg adopta legea in 2009 – un pacient are dreptul sa isi curme viata daca sufera de o boala incurabila, insa cererea de eutanasiere trebuie sa ii fie aprobata de doi medici.

Suedia – in anul 2010, Biroul National pentru Sanatate, a anuntat ca intreruperea dispozitivului medical de mentinere in viata (eutanasie pasiva), la cererea pacientului, a devenit legala.

Canada – provincia Quebec e prima care a adoptat o astfel de lege pro eutanasie, in anul 2014 – pacientii cu boli in stadii terminale pot cere medicilor administrarea unei injectii letale, in cazul in care au dureri insuportabile. Anul acesta a fost (se zicea ca va fi) extinsa la intreg teritoriul.

Columbia – e permisa, cu limitari, din anul 2012 (numai bolnavii incurabili au dreptul; nu e permisa celor cu boli degenerative gen Alzheimer).

Elvetia – e legala sinuciderea asistata inca din anul 1930, dar eutanasia e ilegala; au dreptul la sinucidere asistata (ne-medicala) nu doar cetatenii elvetieni, ci si cei straini. Trei state americane permit sinuciderea asistata: Oregon, Washington, Montana si Vermont.

Germania – pacientii au dreptul de a refuza orice tratament care ar putea sa le salveze viata (si in RO); siniciderea asistata medical e semi-legala: medicul care are o permisune scrisa poate administra medicamente care sa scurteze viata unui pacient.

Danemarca – e permisa numai eutanasia pasiva (deconectarea de la aparate, refuzarea tratamentului); din 2002 orice pacient poate refuza orice tratament medical, dupa ce a facut o cerere scrisa. Si in Ungaria, Spania si Cehia pacientii pot refuza tratamentul; si in România pacientul are acest drept, prin legea privind drepturile pacientului.

Portugalia - eutanasia activa (administrarea unor medicamente letale) sau pasiva este condamnata, dar un consiliu etic admite intreruperea tratamentului în anumite cazuri.

In Franta, la inceputul anului 2011, au reinceput dezbaterile pe aceasta tema (in anul 2009 parlamentul a respins proiectul de lege) In anul 2005 a fost legiferata eutanasia pasiva. In anul 2013 au inceput demersurile pentru legalizarea eutanasiei, iar la inceputul anului 2016 parlamentarii au aprobat proiectul de lege prin care medicii vor fi autorizati la sedarea pacientilor suferinzi de boli incurabile in faza terminala – vor putea opri tratamentul paleativ, inclusiv hranirea si hidratarea artificiala, cu acordul pacientilor in cauza sau dupa ce discuta cu familia celor aflati in coma sau intr-o stare vegetativa..

In anul 2003 Marie Humbert a contribuit la sinuciderea asistata a fiului sau, Vincent. Si ea s-a exprimat asupra legii eutanasierii, dezbatuta in Senatul francez. Impreuna cu doctorul Frederic Chaussy, in 2003, Humbert i-a indus coma fiului sau, inainte de a-i injecta o supradoza de clorura de potasiu. Pentru ca devenise orb, mut si tetraplegic, in urma unui accident de masina, tanarul ceruse dreptul la moarte, precizeaza France Soir.

In ziua de astazi, medicii, toti cei care vor sa ajute, sunt obligati sa se ascunda, pentru a scurta suferintele unui bolnav intr-o "ambianta nesanatoasa". La fel si politicienii, a sustinut Marie Humbert. (ziare.com)

Sub o forma sau alta ”uciderea din mila” e permisa in Thailanda, Albania, Uruguay, Japonia. In Australia e interzisa, dar un timp (prin 1990) a fost permisa, in Teritoriul din Nord – a fost rasturnata de o lege cu aplicatie nationala.. La un pas de a legaliza eutanasia a fost Tasmania, in 2013. In 2015 Parlamentul Marii Britanii respinge legalizarea eutanasiei.

₪₪₪

Fapt divers: in 13 iunie 2011, BBC a difuzat prima sinucidere asistata (din istoria televiziunii) – cred ca e prea mult. In documentar e prezentata tehnica acestei practici si e filmata, minut cu minut, sinuciderea milionarului Peter Smedley, in varsta de 71 de ani, care suferea de o maladie degenerativa; filmul il arata cum soarbe dintr-un pahar amestecul letal de medicamente.

₪₪₪

Avem dreptul la viata si avem libertatea de a muri si in ”forul interior” sunt de acord cu eutanasia umana (pentru cei care o cer in mod explicit si au motive serioase), dar azi, din cauza ca nu prea mai cred in onestitatea unor reprezentanti din randul unor categorii de profesionisti (la nivel mondial), as vota impotriva eutanasiei, daca s-ar pune problema si in România. As vota impotriva si din cauza presiunii (psihice) ce ar putea fi pusa pe pacientii bolnavi, tineri sau batrani... As vota contra eutanasiei umane, desi e impotriva convingerilor personale (pentru ca omul are dreptul de a-si alege soarta), dar as vota pro eutanasie pasiva (deconectarea de la aparate, refuzarea tratamentului).

Un cinic ar spune: eutanasia reduce costurile cu ingrijirile medicale.

₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪

Mai multe informatii la adresele de mai jos:

* http://selectnews.ro/medicii-belgieni-eutanasiaza-si-pacientii-bolnavi-de-depresie-in-elvetia-te-poti-sinucide-asistat-fara-diagnostic-medical/

* http://www.culturavietii.ro/2015/07/08/columbia-a-legalizat-eutanasia/

*http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Extern/Stiri/Eutanasia+umana+legalizata+in+Quebec+Canada

* http://www.hotnews.ro/stiri-international-16605452-belgia-legalizat-eutanasierea-pentru-minorii-capacitate-discernamant.htm

* http://www.clujeanul.eu/top-5-tari-unde-eutanasierea-este-legala/

* http://www.descopera.org/eutanasia-intre-compasiune-si-crima/

* http://www.urbaniulian.ro/2009/03/21/ni-se-pregateste-legalizarea-eutanasiei/

* http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/eutanasia-umana-legalizata--binefacere-sau-crima--261060

* http://adevarul.ro/international/europa/marilecontroverse-secolului-xxi-eutanasia-1_5280ab2dc7b855ff56e14a9a/index.html

* http://www.mediascop.ro/franta-legifereaza-sedarea-bolnavilor-in-stadiu-terminal/

Cum se numără câinii maidanezi

sau
De ce nu vreau eutanasierea tuturor câinilor maidanezi

Sunt oameni care și-au pierdut câinii… Ei și prietenii lor vor fi împotriva eutanasierii pentru că au speranța să mai găsească suflețelele rătăcite. E așa ușor să vedem totul numai din unghiul nostru de vedere! Haideți să ne mai gândim și la ce-i motivează pe ceilalți să ia anumite hotărâri.

Unii aleg să hrănească maidanezii pe unde îi văd în speranța că cineva, undeva, hrănește cățelul lor.

Câinii să fie ținuți în adăpost un timp și dacă nu sunt revendicați în X zile să fie eutanasiați. Bun. Mi-am pierdut câinele. Habar nu am în ce zonă - oraș - o fi ajuns și va fi eutanasiat. Poate nu l-am pierdut, ci a fost furat apoi lăsat liber pentru că nu a putut fi vândut; iar va fi eutanasiat dacă va fi prins…

Copii și adulți au mai fost răniți sau uciși de câini. S-a vociferat mult și… numărul căinilor a crescut! Câinii sunt la fel de mulți - sau așa se spune: că sunt cu zecile de mii, liberi pe străzi… I-a numărat cineva în care aveți încredere sau vă bazați pe numărătoarea celor care au centralizat (și) cifrele de la recensământul populației sau a celor care au cules datele din teritoriu?

Poate sunt aceiași, mutați cu dubele, din loc în loc, pentru ca nu știe brașoveanul - ca exemplu - că au fost luați căinii din cartierul lui și duși la cucuieții din vale, să crească numărul câinilor liberi în zona respectivă - nici nu-l interesează asta pe brașovean, e fericit că el a scăpat de câini (dar numai pentru un timp - își va da seama curând).

Orice primar - sau alt funcționar de stat cu atribuții în materie - poate afirma și întocmi rapoarte mai mult sau mai puțin exagerate pentru a obține mai mulți bani (diferența ghici unde ajunge?). Poate sunt 1000 de câini într-un oraș, dar se numără dublu; pentru corectitudinea de moment - de parcă i-ar arde cuiva să verifice! - se mai aduc de pe undeva. Apoi, o perioadă, câinii dispar, pentru a reapărea în altă zonă, unde sunt alte raportări.

S-a luat și hotărârea de a aduna câinii maidanezi pentru a fi sterilizați. Dar sunt? Banii se plătesc, dar cum verific că o femelă câine a fost sterilizată? La câinii masculi e mai ușor, da’ la femele ba.

Aici mă refer la cuvintele scrise de Vienela în comentarii la articolul Cât valorează viața unui copil? Ea scrie:

[…] vorbesc din ceea ce vad la mine in cartier. Au fost luate de pe strada niste catele acum cativa ani, au fost sterilizate, apoi aduse inapoi. Dupa o jumatate de an, toate asteptau iar pui. Cum naiba e posibil?

Mulți ne întrebăm același lucru: cum o fi posibil? Singurul răspuns logic: nu au fost sterilizate, ci s-au încasat doar banii. Pot dovedi că a fost sterilizată exact cățelușa X? Nu; și oricine - interesat - îmi va da replica: dovedește că pe ea am avut-o pe masa de operație și nu am sterilizat-o. Putem dovedi, oarecum, atunci când au marcajul pe ureche (sau tatuaj sau ce a fost ales ca semn). Dar nu le pun tuturor marcaje, tot pe motiv că nu sunt bani… Să zicem că reușesc să dovedesc! Mi se va spune: Scuze! A fost o scăpare! (sau o neglijență, dacă cel care dovedește e mai bazat). Vinovatul a primit avertisment verbal bla bla bla.

Altele:
Doua maini, doua picioare, fara pene; Doamne, ce e?! 
Exemple de degradare umana
Nu infometati cainii maidanezi!
Animale si animale