Maya Forstater si Sorana Cirstea

Cercetatoarei Maya Forstater, in 2018 sau pe acolo, nu i-a fost reînnoit contractul / bursa la Centrul pentru Dezvoltare Globală (CDG) din cauza convingerilor critice față de ideologia de gen.

CDG are ca obiective reducerea sărăciei și inegalității la nivel mondial prin cercetare economică menită să conducă la politici și practici mai bune.

Ea a scris pe Twitter, la un moment dat:

Sentimentul intern al unui bărbat că este femeie nu are nicio bază în realitatea materială.

A comparat femeile trans, care se autoidentifică, cu Rachel Dolezal, o femeie albă americană care s-a prezentat în mod fals ca fiind de culoare. Maya Forstater a descris acest lucru ca fiind un sentiment în capul lor.

Procesul câștigat de Maya Forstater este un proces câștigat (și) în numele libertății de exprimare.

Citez în continuare din spusele expertei fiscale care a câștigat procesul împotriva organizației care a nu i-a mai reînnoit contractul:

Organizațiile care numesc oamenii bigoți și care îi discriminează din cauza convingerilor lor se pot aștepta să plătească daune semnificative atunci când aceste cazuri ajung în instanță.

Un bigot este cineva care are prejudecăți sau este antagonist față de o persoană sau de oameni pe baza apartenenței acestora la un anumit grup. Eu, și multe alte persoane cu convingeri critice față de sex, am fost victimele, nu autorii, discriminării alimentate de bigotism.

(sursa info: The Guardian)

Consider că e un fapt: identitatea biologică nu e același lucru cu identitatea de gen – cele două noțiuni nu trebuie confundate. Doar pentru că unora nu le place cum sună – sau înțeleg greșit - nu înseamnă că nu e adevărat.

În cazul acesta libertatea de exprimare a avut de câștigat. Poate că mai sunt multe alte cazuri dar informațiile nu au ajuns și la mine. Nici nu am căutat informații, și nici nu aș fi scris despre acest caz (care e documentat pe larg pe marele Internet) dacă nu ar fi pe tapet acum „cazul tenismenei” criticată de fel și fel de indivizi care "dau semne de mentalitate extremistă" (să fiu în trend).

Sorana Cîrstea a scris pe nici-nu-mă-interesează-unde:

Faceți bărbații din nou masculini, faceți femeile din nou feminine, faceți copiii din nou inocenți.

(Într-un fel, numai ea știe ce-a vrut să spună; sau a aruncat o piatră în apă și...)

Unii dintre fanii tradiției, normalității (ce-o fi însemnând și normalitatea) au văzut în acest mesaj semne (!!!) ale unei mentalități care nu acceptă comunitatea LGBTQI+. Și-au început atacul!

Pe bune?! Cât de bigot trebuie să fie cineva încât să înțeleagă așa ceva din această frază?! Auzi! Semne ale unei mentalități... Semne! Asta s-ar putea traduce și prin aceea că un scriitor care ar scrie în romanul său X că i-ar plăcea că iubita lui să fie mai feminină ar de semne ale unei mentalități care nu acceptă comunitatea...?

Ori eu nu înțeleg nimic din nimic, ori alții... caută nod în papură din reflex. Zău așa!

Sigur, fraza sportivei poate duce cu gândul (și) la vremea când era bine ca femeile să aibă grijă de soț, de copii, de casă iar bărbații... puteau face ce vor inclusiv cu soțiile, fiicele lor. Înțeleg că nu ar fi unica stupizenie dată public de această sportivă. Dar! Pentru a accepta ceva, pentru a tolera ceva nu înseamnă, automat, că trebuie să îți și placă.

Sportiva a susținut că mesajul postat de ea a fost unul pozitiv, influențat de întâlnirile pe care le-a avut. Din declarația ei:

A fost un mesaj care a venit după sosirea mea la Wimbledon și a fost un mesaj pozitiv. Ieri am văzut-o pe Prințesa de Wales, Kate, și m-a impresionat extraordinar de mult eleganța ei, eleganța doamnelor de aici, cât de frumos sunt îmbrăcați bărbații, toți la costum, cu cravată, și câtă disciplină au copiii, ce inocență, și totul a venit dintr-o admirație a mea față de acest turneu și de toate lucrurile frumoase pe care le-am văzut aici, care reprezintă acest turneu. (...)

(sursa: sport.ro)

E foarte adevărat: cu atâtea sensibilități la tot pasul e greu să concentrezi o idee amplă în câteva cuvinte fără echivoc, mai ales dacă nu ești mare maestru orator. Dar de aici până la... un proces de intenție cred că ar trebui să fie cale lungă. Părerea mea.

Ziua Internațională pentru Eradicarea Sărăciei

Preotul francez Joseph Wresinski (12.02.1917 – 14.02.1988) s-a născut într-o familie de imigranți (tatăl polonez, mama spaniolă) în Franța. A cunoscut de mic sărăcia, disperarea, foamea, umilința, excluderea socială amestecate cu speranța; știa din experiență de ce unii copii au inima frântă de la o vârstă fragedă. Ceea ce preotul a aplicat în practică n-a învățat la facultate, ci din proprie experiență. Știa cel mai bine că oamenii săraci nu au nevoie de milă și de pomană, ci își doresc să fie tratați ca egali și ascultați cu respect. Ați observat cum vorbesc unii jurnaliști și „filantropi” când se filmează alături de cei pe care îi „ajută”, practic, cu pomeni ocazionale? Cu „tu”, indiferent de vârstă, și cu aere (sau, mai rău, modulându-și vocea, rostind cuvintele rar, ca și cum ar vorbi cu idioți; oamenii or fi săraci, dar nu sunt proști). Ei sunt acolo pentru a fi văzuți „că fac bine” celor săraci. Apoi urcă în mașini și valea, să publice online ce-au făcut ei.

Joseph Wresinski era convins că singurul mod de a promova justiția socială este să recunoască și să se bazeze pe puterea, inteligența și determinarea oamenilor aflați în sărăcie. În 1957 a pus bazele Mișcării ATD (All Together in Dignity) Fourth World, o mișcare de solidaritate între și în colaborare cu cele mai excluse social familii din lumea întreagă; organizația neguvernamentală reunește femei și bărbați din toate culturile și clasele sociale, este neafiliată politic și religios.

În cinstea preotului Joseph Wresinski – care și-a dedicat întreaga viață pentru a-i ajuta pe oamenii săraci – Adunarea Generală O.N.U. a hotărât prin Rezoluția 47/196 din decembrie 1992 ca ziua de 17 octombrie să fie Ziua Internațională pentru Eradicarea Sărăciei. Tema din anul 2020 este Acționând împreună pentru a realiza justiția socială și de mediu pentru toți.

Problema justiției sociale și cea de mediu sunt interconectate, justiția socială neputând fi realizată pe deplin fără a corecta determinant problemele de mediu în același timp. Oamenii care trăiesc în sărăcie extremă, în unele cazuri având strictul necesar (sau mai puțin) sunt primii care reacționează în cadrul comunităților lor ca răspuns la sărăcie, la schimbări climatice și alte provocări de mediu. Sunt cei mai afectați de problemele de mediu. Ei, s-ar putea spune, sunt instinctuali, pentru că au învățat să se adapteze și să simtă schimbările, dar eforturile și experiența lor sunt ignorate, neapreciate, vocea lor nu e auzită, deși poate că ar putea contribui la găsirea unor soluții la care alții nu s-au gândit tocmai pentru că trăiesc într-un cu totul alt mediu.

Sărăcia nu trebuie măsurată numai economic pentru că este un fenomen multidimensional, cuprinzând atât lipsa veniturilor, cât și capacitățile de bază pentru a trăi cu demnitate. Una dintre capacitățile de bază o reprezintă lipsa de putere a oamenilor săraci – nu își pot controla viața și depind de alții, fără a avea prea multe opțiuni.

Apoi, viața în sărăcie implică experimentarea unor suferințe fizice, mentale și emoționale intense dublate de o senzație de incapacitate de a face ceva pentru a schimba starea de fapt. Oamenii săraci duc o lupta continuă pentru supraviețuire și trebuie să facă față multor forme de suferință provocate de privațiuni, abuz, lipsă de recunoaștere și combaterea acestor probleme.

Persoanele care trăiesc în sărăcie se confruntă cu multe probleme interdependente și care se consolidează reciproc împiedicându-i să-și realizeze drepturile și să scape de sărăcie. Între acestea: condiții de muncă periculoase (și venituri foarte mici); locuințe nesigure, insalubre în cele mai multe cazuri, lipsa alimentelor sănătoase, accesul dificil la justiție, lipsa puterii politice, acces limitat la asistență medicală.

Instituțiile multor state au dovedit un eșec total în combaterea sărăciei. Reprezentanții statului (funcționari plătiți din bani publici) nu știu să reacționeze corespunzător la problemele celor săraci – de respect (în Ro, cel puțin), ce să mai zic? Sau, pur și simplu, ignoră nevoile și circumstanțele oamenilor care trăiesc în sărăcie, ajungând – în unele cazuri – să-i umilească și să le aducă prejudicii. Politicieni din Ro își amintesc de oamenii săraci doar în prag de alegeri electorale.

Marginalizarea socială este o altă problemă care blochează orice șansă de depășire a condiției de om sărac pentru că oamenii săraci sunt percepuți negativ și sunt ignorați sau tratați nu tocmai politicos. Prea mulți consideră că oamenii săraci sunt și incompetenți și/sau leneși, numindu-i „asistați social” care nu-și merită acel venit minim care le permite să trăiască... o săptămână.

Oamenii săraci, majoritatea, nu au studii și nu au acces la un loc de muncă decent și plătit corect. Venitul e insuficient pentru a acoperi nevoile de bază și obligațiile sociale, pentru a menține armonia în familie și pentru a asigura condiții bune de trai. Atunci când omul sărac merge la muncă și câte 12 ore și înțelege că este mai bogat doar cu un abonament pentru navetă...

Saracia trebuie analizata punctual

Sărăcia trebuie analizată pentru (aproape) fiecare caz în parte pentru că variază ca formă și severitate în funcție de mai mulți factori, cum sunt: locul unde trăiesc oamenii – urban, pre-urban, rural; timpul și durata – perioadele de sărăcie diferă: unele sunt scurte, altele lungi, chiar și de generații; copilul sărac trebuie abordat într-un fel, vârstnicul sărac în alt mod, pentru că diferă între ele cazurile și ambele diferă de cazul omului sărac la vârsta când ar trebui să fie apt de muncă – de ce nu muncește? Are o problemă de sănătate, nu are pregătire sau pentru pregătirea pe care o are nu găsește un loc de muncă? Nu există locuri de muncă disponibile în apropiere? s.a.m.d.

Un alt factor poate fi discriminarea din motive precum etnia, genul, orientarea sexuală – discriminarea e o problemă care se asociază sărăciei și omul se va descurca și mai greu să răzbească și, la un moment dat, va renunța să lupte, și nici pe copiii lui nu-i va îndemna să-și depășească acea condiție de sărăcie știind din experiența personală că șansele sunt nule.

Pentru ca oamenii săraci – mai ales cei din mediul rural – să aibă o șansă este nevoie și de infrastructură: căi ferate sau rute de autobuz/microbuz care să facă, regulat, legătura între satele lor și orașele din apropiere. Și multe altele.

Au cei din guvernul Ro (nu doar cei de azi) vreun plan pentru combaterea sărăcie? Oh, da! În 2016 s-au gândit la ceva gen „ne propunem să...”, „vom face...” dar nu acum, mai târziu.

Citez de pe site-ul guvernului, cu ocazia unei Zile Internaționale pentru Eradicarea Sărăciei (sublinierile îmi aparțin):

În februarie 2016, Guvernul a lansat Pachetul integrat pentru combaterea sărăciei, cu 47 de măsuri care țintesc toate categoriile de vârstă, dintre care o pondere mare o au cele pentru copii și tineri.

Pachetul abordează integrat fenomenul sărăciei, în sensul în care își propune ca intervenția să opereze simultan pe mai multe planuri din domeniile – social, educație, sănătate, ocupare, locuire și protecția drepturilor copiilor – nu doar pe un singur palier, întrucât realitatea din teren demonstrează că doar o abordare integrată poate produce efecte pozitive în societate.

Asistentul social, asistentul medical comunitar și consilierul școlar vor interveni împreună, la nivel de comunitate, pentru a reduce riscurile de sărăcie și excluziune socială ale categoriilor vulnerabile.

Aceste echipe vor interveni pentru a găsi soluții pentru probleme ce țin de:

a) asistența socială: accesul la resurse de bază, capacitatea de rezolvare a problemelor și relaționarea resurselor cu nevoile specifice, transferul de la un suport bazat pe beneficii pe un suport oferit prin servicii, creșterea competențelor sociale, asigurarea echilibrului dintre viața profesională și personală.

b) ocupare: evaluarea potențialului de dezvoltare profesională și suport pentru realizarea traseelor profesionale, creșterea șanselor de angajare a persoanelor vulnerabile și depășirea obstacolelor legate de intrarea și menținerea pe piața muncii.

c) educație: accesarea resurselor necesare participării la activitățile școlare, relaționarea părinților cu școala și participarea la activitățile școlare, depășirea obstacolelor legate de participarea școlară.

d) sănătate: accesul persoanelor vulnerabile la servicii medicale, identificarea riscurilor legate de sănătate, crearea unei atitudini pozitive față de o viață sănătoasă și sănătatea reproducerii.

(n.b. ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns)

Nu știu altora cum li se pare „pachetul” guvernanților din Ro dar mie-mi pare vorbă-n vânt. Pe hârtie: perfect. În practică: bătaie de joc. În acest an (în special în „starea de urgență”) unii ar fi ajuns să leșine de foame, sau să strige de disperare fără existența unor organizații neguvernamentale și a mii de voluntari care au alergat ca disperații să ajute pe cei care nu se pot ajuta singuri.

de interes:

https://beta.dela0.ro/o-intersectie-catastrofala/

Pentru cine este interesat:

#EndPoverty

Pentru informații amănunțite:

https://www.atd-fourthworld.org/

și:

https://www.un.org/en/observances/day-for-eradicating-poverty

Image by Wolfgang Eckert from Pixabay

Ziua Internaţională a Justiţiei Sociale

Trecând peste zâmbetul trist care s-ar contura punând in aceeaşi frază “justiţie socială” şi “România”, vă anunţ că azi e Ziua Internaţională a Justiţiei Sociale. Aniversarea a fost hotărâtă in 26 noiembrie 2007 de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite şi aniversată prima dată in anul 2009, 20 februarie.

Pentru obiectivitate: cred că majoritatea oamenilor din lume zâmbesc trist când se gândesc la “justiţie socială”. Se tinde spre aşa ceva, dar e un ideal imposibil de atins. E părerea mea, şi încerc să argumentez.

Justiţia socială este un principiu fundamental pentru o coexistenţă paşnică şi prosperă între naţiuni şi in cadrul fiecărei naţiuni. Această justiţie socială trebuie asigurată de stat, statul având rolul esenţial in asigurarea bunăstării şi respectării drepturilor cetăţenilor săi, indiferent de clasa socială din care fac aceştia parte, indiferent de sex, orientare religioasă sau sexuală etc - pe scurt: fără discriminări. Susţin principiile justiţiei sociale numai aceia care promovează egalitatea între sexe, nediscriminarea, drepturile popoarelor şi ale migranţilor, eliminând barielele de vârstă, etnie, religie, cultură, dizabilităţi, sex ş.a.m.d..

Nu se poate vorbi despre o societate justă atunci când poziţiile sociale sunt moştenite de la părinţi şi/sau depind de anumite atribute: clasă, sex, vârstă, culoarea pielii etc.. Astfel, societatea justă e aceea in care poziţiile sociale şi recompensele sunt (pot fi) dobândite de orice individ in parte (independent de categoria lui socială, de grup, sex, vârstă, rezidenţă etc.); e o societate justă aceea in care indivizii îşi pot depăşi condiţia, in sensul de a trece de la un statut social la altul, de la un statut ocupaţional la altul pe baza meritelor personale.

Justiţia socială este analizată din mai multe perspective (să le numesc astfel): ideologică, legislativă etc., dar nu vreau s-o lungesc prea mult, ci doar să argumentez - într-un mod sumar şi general - de ce cred că justiţia socială este doar un vis pentru cele mai multe naţiuni. Sărăcia extremă din multe state, discriminarea, negarea sau încălcarea drepturilor omului, foametea, vor continua să afecteze întregul mapamond, mai mult sau mai puţin. Pentru o adevărată justiţie socială trebuie să militeze, cred, fiecare individ in parte. Stabilitatea globală (şi zonală), prosperitatea, depind de garantarea unor niveluri mai înalte de trai şi de egalitate de şanse.

Acestea fiind spuse, întreb şi mă întreb: cum se poate ajunge, cu adevărat, la o societate justă?

O excelentă pildă despre “nimeni sărac, nimeni bogat, toţi egali” poate fi citită pe blogul lui @daurel.

Dreptatea socială şi bogăţia

Mi-a plăcut şi mi-a rămas gândul la un text publicat de @daurel…

Citez din text:

Nu se poate legifera ca săracul să fie liber, iar bogatul în afara libertății.

Ceea ce primește o persoană, fără a fi muncit pentru aceasta, trebuie produs de cineva, care, la rândul ei, nu primește întreaga recompensă pentru ceea ce a muncit. Statul nu poate da cuiva ceva, fără să fi luat mai înainte de la altcineva. Când jumătate din populație vede că poate să nu muncească, pentru că cealaltă jumătate va avea grijă de ea și când jumătatea care a muncit realizează că nu are sens să mai muncească, pentru că alții sunt beneficiarii muncii lor, atunci, dragii mei, acesta este sfârșitul oricărei națiuni. 

Nu poți multiplica bogăția divizând-o!

Pentru a înţelege contextul, mai mult aici: https://daurel.wordpress.com/2017/09/23/circula-pe-net/

Potrivit susţinătorilor dreptăţii sociale, distribuţia bunurilor într-o societate riscă totuşi să fie nedreaptă dacă e lăsată exclusiv in seama legilor pieţii. Unii oameni se îmbogăţesc foarte mult, de pildă prin practicarea comerţului; dar oameni foarte bine pregătiţi profesional, artişti foarte talentaţi rămân săraci. Unii copii se nasc in familii prospere, sunt bine hrăniţi şi educaţi, in timp ce alţii – poate cel puţin la fel de bine dotaţi – se nasc săraci, sunt hrăniţi prost şi vor avea acces redus la educaţie. […] Nu e drept ca oamenii să fie avantajaţi sau handicapaţi de factori care nu depind de ei, de pildă de faptul că s-au născut într-o familie de bancheri sau într-una de muncitori emigranţi; fiecare trebuie să aibă şansa de a reuşi prin propriile capacităţi. Altfel zis, într-o societate dreaptă oamenilor trebuie să li se ofere o egalitate a şanselor, astfel încât locul pe care îl va ocupa fiecare in cadrul ei să fie expresia talentelor şi eforturilor sale.

(Adrian Miroiu, Introducere in filosofia politică, Editura Polirom, Iaşi, 2009)

(acesta este unul dintre tipurile de dreptate).

Cât timp nu vor exista aceste şanse egale de a reuşi oricine prin propriile capacităti va exista o divizare a bogaţiei… Cât de mult va fi divizată bogaţia depinde, cred, de politicile adoptate de guvernanţii diferitelor state.

Ceea ce nu înseamnă că socialismul ar putea fi funcţional… Şi cu cât mai repede înţeleg mai mulţi oameni aceasta cu atât e mai bine, mai ales pentru generaţiile următoare.