Simbol al hermetismului: caduceul

Caduceul hermetic, numit și „toiagul lui Hermes Trismegistos” nu trebuie confundat cu toiagul lui Asclepios. Caduceul este un toiag / baston / baghetă în jurul căruia/căreia se încolăcesc doi șerpi; în jurul toiagului lui Asclepios este încolăcit numai unul. Primul caduceu - cu doi șerpi - este un simbol al hermetismului, al doilea este simbolul vindecării (pe foarte scurt).

Asclepios era fiul zeului grec Apollo, zeul tămăduitorilor și artei vindecătoare (între altele), preluat în mitologia romană ca Aesculapius (sau Esculap).

Despre Hermes Trismegistos (numit astfel mai ales în mitologia greco-egipteană) se spune că este fondatorul mitic al ocultismului și alchimiei. E figura centrală a ocultismului, o figură mitologică aflată la răspântia unor multiple tradiții.

Hermes poate este scribul zeilor, zeul Thoth din mitologia egipteană; poate fi apropiat de Hermes al grecilor care, între altele, era mesagerul zeilor din Olimp și a fost asimilat și zeului Mercur al romanilor. Diodor din Sicilia îl identifică total cu zeul egiptean Thoth.

Caduceul era purtat și de vechii zei egipteni Anubis și uneori de zeița Isis, de zeul grec Hermes și de zeul roman Mercur, de zeul fenician Baal, de zeița sumeriană Ishtar și de alți zei și zeițe, inclusiv de zeul Osiris (toiagul lui Osiris devenit, peste timp, datorită grecilor, toiagul lui Hermes Trismegistos). În creștinism a devenit și un atribut al Sofiei (Înțelepciunea lui Dumnezeu)

Există multe interpretări ale acestui simbol

Caduceul ar fi simbolul cheii care deschide poarta dintre lumină și întuneric, bine și rău, viață și moarte.

Caduceu = kērúkeion, transliterație din limba greacă, „toiagul heraldului”.

Caduceul reprezintă hermetismul, un sistem de legi care guvernează Universul întreg și se manifestă în cele trei sfere: materială, mentală, spirituală.

Aripile caduceului simbolizează capacitatea de a depăși orice limite (sunt simbolul spiritului), tija reprezintă dominarea forțelor naturii, cei doi șerpi simbolizează laturile opuse în dualism, care, în final, trebuie să se unească, șerpii personificând „contrariile”: bine-rău, foc-apă, unire-separare, spirit-materie, minte-trup etc. Aceste aripi ar simboliza cele două structuri cerebrale „legate” de corpus callosum (în creier nu există o structură mai puternică ce leagă cele doua emisfere: stânga și dreapta).

Sfera din vârful caduceului simbolizează „ochiul spiritual” (aflat în centrul creierului) - care e glanda pineală. Versiunea originală a caduceului are între cele două aripi un con de pin stilizat și reprezenta Ochiul lui Horus.

Caduceul face referire la echilibrul omului „trezit spiritual”.

Se spune că lumea are un centru și un ax

Ideea de centru simbolizată de soare este punctul de plecare pentru o întreagă sinteză ideologică. Reprezentarea geometrică a centrului este punctul din mijlocul cercului care l-a generat. Reprezentarea geografică a centrului în diferite tradiții îi atribuie situări evocatoare: Tărâm Sfânt, Tărâm al nemuririi, Palatul interior, sălaș al Aleșilor sau poate fi o grădină, precum Paradisul, un oraș, precum Ierusalimul ceresc, o peșteră - Agartha, o insulă, precum Atlantida și tot așa.

Cercul este dezvoltarea centrului sub aspectul sau dinamic, iar pătratul îl reprezintă sub aspectul static - cercul simbolizează cerul, pătratul simbolizează pământul. Cele două linii perpendiculare trasate de diametrele unui cerc sau de axele unui pătrat formează o cruce, simbolul geometric cel mai general. În plan orizontal crucea reprezintă extinderea omului în toate direcțiile individualității sale. În sens vertical leagă treptele ierarhice ale stadiilor superioare spre care el poate să tindă. 

Axul central ce unește aceste stadii de la cer la pământ este reprezentat printr-un număr mare de simboluri: copacul, muntele (care simbolizează în același timp și centrul și axul universului), lancea, coloana, toiagul, stâlpul cosmic, scara, treptele, obeliscul, clopotnița, săgeata, piramida, frânghia, lanțul, firul și altele. Cea mai răspândită variantă a centrului axial este copacul, căruia civilizațiile preelenice i-au consacrat un cult.

Bastonul, dintre toate simbolurile axei este, poate, cel mai general și mai bogat în descendență. Începând cu bâta ciobanului, cu toiagul pelerinului și până la bastonul de mareșal, acesta conferă autoritate și demnitate. Mai este toiagul brahmanic cu spirala dublă ce amintește de caduceul lui Hermes, în jurul căruia se încolăcesc, în sensuri opuse, doi șerpi care reprezintă echilibrul polarizat de două curente cosmice.

(Semne, simboluri și mituri, de Luc Benoist)

Acest „ax al lumii” poate fi parcurs în cele două sensuri opuse, din Cer spre Pământ și invers - e locul unde se mișcă zeii intermediari, deci caduceul este purtat de toți mesagerii ca semn al păcii și al protecției. Poziționarea simetrică a celor doi șerpi și a celor două aripi e o dovadă a echilibrului forțelor opuse și a dezvoltării armonioase atât a nivelurilor inferioare (materiale), cât și superioare (spirituale).

Caduceul lui Hermes (sau toiagul lui Osiris) reprezintă hermetismul care este un sistem de legi ce guvernează întregul Univers și se manifestă în cele trei sfere: materială, mentală și spirituală. Aceste legi sunt esența filozofiei hermetice, sunt “Legea a tot ce este”, Legea lui Unu.

Rugăminte. Vă rog să mă anunțați în cazul în care imaginile nu sunt vizibile. Am salvat imaginile în format webp (extensia .webp în loc de .jpg, .png sau altele). E un format pe care îl recunosc 90% dintre motoarele de căutare (afirmă cei care se pricep) și e util pentru că „economisește” spațiu (imaginile fiind comprimate) și viteza de încărcare a paginilor web crește (zic tot cei care se pricep). Mulțumesc.

Despre proşti. Citate favorite

Există adevăruri care rămân pentru totdeauna învăluite in mister in faţa celor slabi şi a celor proşti. Nu e niciun pericol să le dezvăluim, oricum nu le vor înţelege niciodată.

Ce este un prost? Un prost este ceva inferior din punct de vedere intelectual unui animal; vrea să ajungă undeva înainte de a învăţa să meargă şi dacă a ajuns la ceva, se crede stăpân peste toate. Prostul este un matematician care dispretuieşte poezia, un poet care protestează împotriva matematicilor, un pictor care spune că teologia şi kabala sunt nişte inepţii pentru că nu înţelege nimic nici din kabală, nici din teologie, ignorantul care neagă ştiinţa fără să-şi dea osteneala s-o studieze, cel care vorbeşte fără să ştie şi care afirmă fără a cerceta. Proştii sunt cei care ucid geniile. Galilei a fost condamnat, nu de biserică, ci de proştii care, din nefericire, aparţtineau Bisericii. Prostia este fiara care are calmul inocenţei: asasinează fără remuşcări. Prostul e ursul din fabula lui La Fontaine: zdrobeşte capul prietenului său cu o piatră pentru a vâna o muscă; dar in faţa catastrofei nu încerca să-i explici că nu a avut dreptate. Prostia este inexorabilă şi infailibilă ca infernul şi fatalitatea pentru că e întotdeauna dirijată de magnetismul răului.

Animalul nu este prost atât timp cât acţionează direct şi firesc ca animal. […] Prostul e animalul care dispreţuieşte instinctul, pozând in inteligent.

Progresul există pentru un animal; el poate fi domesticit, îmblânzit, dresat; dar nu există pentru prost. Acesta crede că el nu mai are nimic de învăţat şi vrea să-i conducă şi să-i îndrepte pe ceilalţi; cu el nu ajungi niciodată la o înţelegere. Îţi râde in nas spunându-ţi că ceea ce nu înţelege el este absolut de neînţeles. Eu de ce nu înţeleg, te va întreba el, cu un admirabil aplomb? Şi vei avea ce să-i răspunzi. A-i spune că e prost, n-ar fi decât o insultă. Toată lumea îşi va da seama, numai el nu va putea fi niciodată.

Iată deci un formidabil arcan inaccesibil majorităţii oamenilor. Iată un secret pe care nu-l vor ghici niciodată şi care va fi inutil să-l dezvăluiţi: secretul propriei lor prostii.

Socrate bea mătrăgună, Aristides e proscris, Isus e crucificat, Aristofan râde de Socrate şi-I face pe proştii din Atena să râdă, un ţăran se plictiseşte să audă că i se dă lui Aristides numele de cel drept, iar Renan scrie viaţa lui Isus spre marea plăcere a proştilor. Din pricina unui număr infinit de proşti politica va fi întotdeauna disimulare şi minciună; Machiavelli a îndrăznit s-o spună şi a fost lovit de un oprobiu foarte legitim, căci prefacăndu-se că dă lecţii prinţilor, el îi trăda pe toşi şi-i denunţa suspiciunii mulţimilor. Cei pe care eşti obligat să-i minţi nu trebuie preveniţi.

Din cauza nemernicilor şi a proştilor, spunea Isus discipolilor săi, “Nu daţi mărgăritare la porci, pentru că le vor călca in picioare şi se vor ridica împotriva voastră, încercând să vă sfâşie”.

(din “Marele arcan sau ocultismul revelat - Teribilul secret”, de Eliphas Levi, Editura Aurelia, 1994; traducere de Maria Ivănescu)

₪₪

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

Despre autor

Alphonse Louis Constant s-a născut in 8 februarie 1810, la Paris, Franţa, in familia unui cizmar.

"Eliphas Lévi," este numele sub care îşi publică lucrările, fiind traducerea sau transliterarea lui "Alphonse Louis" în limba ebraică.

Pentru scurt timp urmează cursurile seminarului de la Saint Suplice pentru a deveni preot dar părăseşte şcoala când se îndrăgosteşte; următorii ani după părăsirea seminarului îi petrece printre socialiştii şi romanticii care îi erau prieteni, între care Henri-François-Alphonse Esquiros, feminista Flora Tristan, misticul socialist excentric Simon Ganneau, socialistul Charley Fauvety, Gérard de Nerval şi Théophile Gautier. În acest timp s-a îndreptat spre un socialism radical care a fost inspirat în mod decisiv de scrierile lui Hugues-Félicité Robert de Lamennais, fost lider al mișcării neo-catolice influente care se despărțise recent de Roma și a propagat un socialism creștin. Când a publicat prima scriere radicală, La Bible de la liberté (1841, Biblia Libertății), a fost condamnat la un termen de închisoare de opt luni și amendă. Mai apoi, își descrie ideologia ca neo-catolică-comunistă și publică o serie de cărți și broșuri socialiste. Ca mulți socialiști, a propagat socialismul drept "creștinism adevărat" și a denunțat Bisericile ca fiind corupătoare ale învățăturilor lui Hristos.

Este autorul mai multor lucrări religioase minore: Des Moeurs et des Doctrines du Rationalisme en France ("Morala, Obiceiurile morale şi Doctrinele Raţionalismului în Franţa" - 1839), La Mère de Dieu ("Maica Domnului" - 1844), urmate de două lucrări radicale publicate după părăsirea seminarului: L'Evangile du Peuple ("Evanghelia Oamenilor" - 1840), Le Testament de la Liberté ("Testamentul Libertăţii"), publicată în timpul Revoluţiei de la 1848, urmate de două scurte sentinţe de detenţie. În 1851 a publicat la editura lui Migne lucrarea teologică creştină "Dicţionar al literaturii creştine".

În anul 1854, vizitează Anglia, unde îl întâlneşte pe Edward Bulwer-Lytton, care era implicat în Mişcarea Rozacruciană, fiind preşedintele unui Ordin Rozacrucianist. Împreună cu Bulwer-Lytton, Lévi concepe o serie de scrieri care tratează magia. Astfel, în anul 1855, publică o lucrare intitulată Dogme et Rituel de la Haute Magie, care a fost tradusă în limba engleză de către Arthur Edward Waite sub titlul de Transcendental Magic, its Doctrine and Ritual (Magia Transcedentală - Doctrină şi Ritual). Aceasta este opera sa faimoasă care a reprezentat deschiderea către ocultism…

Moare in 31 mai 1875, la Paris, Franţa.

Eliphas Levi a definit ocultismul ca o filosofie care combină trei ştiinţe: Cabala sau "matematica gândirii umane", magia, "cunoaşterea legilor secrete şi speciale ale naturii care produc forţele ascunse", şi ermetismul, "ştiinţă a naturii ascunse în hieroglifele şi simbolurile lumii vechi".

(sursa info: wikipedia)

Un ocultist la Curtea Franţei - Cosimo Ruggieri

Cosimo Ruggieri nu a fost un mistic. A fost, probabil, iniţiat in câteva ştiinţe oculte, aceste “tehnici vrăjitoreşti” la fel de vechi ca şi umanitatea, care mai sunt practicate şi azi de populaţia Bambara sau cei din tribul Dogonii din Africa, ca exemple, dar astrologi, ocultişti, parapsihologi etc. întâlnim şi azi - unii dau consultaţii chiar şi la telefon, in ziare şi reviste, la televizor…

Data naşterii lui Cosimo Ruggieri (numit in Franţa Côme Ruggieri sau Cosme de Rogier) nu este cunoscută dar se ştie că s-a născut in Florenţa (fiul unui medic care practica şi astrologia la curtea ducelui de Urbino, Lorenzo al II-lea de Medici, tatăl Caterinei) şi se presupune că e din generaţia Caterinei de Medici (n. 13.04.1519, Florența - d. 05.01.1589, Blois), viitoarea regină a Franţei, soţia lui Henric al II-lea, pentru că ea l-ar fi adus la Curtea Franţei cu ocazia căsătoriei, in 1533, ca spion şi consilier personal (unii afirmă ca tatăl lui Cosimo ar fi urmat-o pe Caterina in Franţa). Alte surse susţin că Ruggieri a ajuns in Franţa alături de ambasadorul toscan, Petrucci, şi reputaţia lui ca om de ştiinţă şi de cultură i-a adus postul de profesor de limba italiană pentru Elisabeta de Austria, soţia viitorului rege Carol al IX-lea (Charles-Maximilien, numele la naştere). Ceea ce pare a fi sigur este că Ruggieri a fost semnalat prima dată in Franţa in anul 1571. Dintr-o scrisoare a ambasadorului Alamanni, datată 26 aprilie 1574, se ştie despre Ruggieri că “meseria lui e de astrolog şi e capabil să prevadă viitorul, câştigând deplina încrede a Reginei Mamă, şi cunoscând atât de multe lucruri a fost ales să predea limba toscană pentru fiul reginei, Francisc, duce d’Alençon, având şi rolul de a-l supraveghea in relaţiile sale cu hughenoţii”.

Cosimo Ruggieri e cunoscut ca astrolog, alchimist, ocultist dar şi ca necromant. Legendă sau ba, el ar fi fost cel care prepara pentru Caterina “poţiunile” care o ajutau pe aceasta să scape de duşmani. Ruggieri era interesat de intrigile politice şi se bucura de încrederea reginei. El ar fi fost in spatele denuţului făcut împotriva reginei Margot (Margareta de Valois, soţia lui Henric de Navara, viitorul rege Henric al IV-lea) şi a altor doamne de la curte care aveau amanţi şi despre care s-a spus că ar fi uneltit împotriva regelui Carol al IX-lea pentru a-l aduce pe tron pe fratele acestuia, ducele d’Alençon (fiul cel mai mic al regelui Henric II şi al Caterinei de Medici). Complotul a fost dejucat de ducele de Montmorency şi, se pare, de Ruggieri, care ar fi informat-o pe Caterina. Tinerii cavaleri acuzaţi de complot au fost arestaţi, torturaţi şi decapitaţi.

In casa cavalerului La Môle (iubitul Margaretei de Valois) a fost descoperită atunci o figurină de ceară străpunsă de ace şi care părea să-l reprezinte pe rege, rege care avea o stare de sănătate precară la acel moment şi s-a declarat că boala i se trage de la magia neagră. Statueta şi magia au fost puse in seama lui Ruggieri, pentru care s-a emis, in 22 aprilie 1574, un ordin de arestare. Ocultistul a aflat despre ordin, a fugit şi s-a adăpostit in casa ambasadorului Toscanei, lângă Paris. La scurt timp, însă, a fost arestat in pădurea Saint-Germain, deghizat in ţăran.

Cavalerii acuzaţi de trădare au fost decapitaţi in 30 aprilie 1574, iar Ruggieri a fost condamnat la galere, dar a beneficiat de un regim preferenţial şi şi-a petrecut timpul in cabina căpitanului unde “preda” matematică şi astrologie. Mai târziu, Ruggieri reapare la curte şi, in 1585, primeşte conducerea mănăstirii Saint-Mathieu, in Bretania, ca recompensă pentru serviciile sale de spion pe lânga ducele de Alençon.

Despre Caterina de Medici se spune că din fragedă tinereţe căutase ajutorul vrăjitorilor şi al ghicitorilor (deşi era o catolică ferventă) şi, uneori, viitorul i-a fost prezis cu precizie înfricoşătoare. Nostradamus i-a ghicit reginei, in 1555, moartea regelui Henric al II-lea, moarte care a avut loc patru ani mai târziu, cu toate detaliile prezise, dar magicianul ei preferat rămâne Cosimo Ruggieri. Acesta specula credinţa reginei in puterile oculte şi nu ezita să recurgă la mari înscenări, punând uneori in joc o întreagă trupă de complici.

Ruggieri i-a prezis Caterinei că va deveni regina Franţei (susţinând şi continuând profeţia colegului său) şi va avea zece copii (a avut zece - trei au murit de timpuriu, trei dintre băieţi au fost regi şi două dintre fete au fost regine). După căsătoria cu Henric al II-lea, timp de unsprezece ani nu râmâne însărcinată (poate pentru că soţul ei era mai ocupat cu Diane de Poitiers) şi se teme de repudiere, dar in 1544 dă naştere primului copil: Francisc (al II-lea).

In 1560, in castelul Chaumont, Ruggieri a prezis, într-o oglindă de oţel, destinul dinastiei Valois şi viitorul Franţei. Cum-necum, predicţiile lui s-au adeverit: dinastia Valois a pierdut tronul Franţei când Henric al IV-lea e încoronat in 1594 (el a fost primul din Casa de Bourbon). In acea zi “de predicţii”, ocultistul, cu o voce cavernoasă, cu un gest amplu şi cu ochii fixaţi spre cer, a făcut o ultimă profeţie: “Feriţi-vă de Saint-Germain, vă va aduce moartea!” (din Magicieni, de Gerard Majax)

Un alt scenariu (magicianul deţinea o bogată recuzită, executată de el sau după indicaţiile lui, şi perfecţionase multe trucuri): a prezentat pentru regină in aşa-numitul “Turn al diavolului” din castelul Vincennes, tăierea capului unui copil, dar, in fapt, el nu tăiase capul copilului, ci prin tehnici de el ştiute, dar cu ajutorul unui complice, a făcut in aşa fel încât, din cufărul utilizat, să scoată un cap de ceară in care ascunsese o băşică plină cu sânge de animal, in timp ce copilul dispărea in spatele unei draperii (mai târziu, copilul a fost ucis de complice, pentru păstrarea secretului). Capul ar fi răspuns la orice întrebare pusă de muribundul rege Carol, dar acesta era mut de spaimă; capul se răsuceşte spre el şi-i spune: “Moartea vine să te vindece… Caterina va salva Franţa”. Dus la palat (in secret, cum a şi plecat), regele mai trăieşte, agonizând, cinci zile. Caterina devine regentă.

Crezându-l pe Ruggieri, Caterina de Medici nu se apropia de biserica Saint-Germain-l’Auxerrois; a părăsit castelul Saint-Germain de lângă Paris şi, spre sfârşitul vieţii, a crezut că a reuşit să dezmintă acea ultimă profetie a astrologului. In 1589, la Blois, fiind foarte bolnavă, a trimis după preotul care-i era duhovnic, dar acesta nu a fost găsit şi un altul a venit in locul lui. După ce o ascultă, preotul îi dă împărtăşania. Ea îl întreabă cine este:

- Sunt abatele de Chablis…

- Dar cum vă numiţi?

- Julien de Saint-Germain…

Caterina scoase un suspin prelung şi, cu o voce liniştită, murmură: - Atunci sunt pierdută…

Câteva ore mai târziu îşi dădea ultima suflare.

(din cartea Magicienii, de Gerard Majax, ed. RAO, Bucureşti, 1993 - o carte in care autorul explică modul in care unii magicieni îşi execută “numerele”).

Cosimo Ruggieri si-a continuat meseria de astrolog, avand sustinatori puternici.

In 1598, la Nantes, a fost suspectat de participare la atacul asupra lui Henric al IV-lea deoarece in casa lui s-a găsit o figurină de ceară care îl reprezenta pe rege şi care avea un cui înfipt in inimă. A fost arestat şi s-a apărat arătând că in fatidica noapte a Sfântului Bartolomeu (noaptea dintre 23 şi 24 august 1572) când mii de hughenoţi (calvinişti francezi) au fost masacraţi el a salvat viaţa regelui (Henric al IV-lea a fost protestant înainte de a se converti la catolicism). Din ordinul lui Henric al IV-lea, care era sceptic cu privire la aceste presupuse arte oculte, a fost eliberat.

Cosimo Ruggieri, spre deosebire de celebrul său contemporan Nostradamus, a lăsat doar câteva lucrări scrise - spre sfârşitul vieţii va scrie câteva almanahuri (calendare in broşură), dintre care unul, publicat in 1601 e păstrat la Biblioteca Naţională a Franţei - pentru fiecare lună a anului a scris un catren. Tot pe atunci, căzut in dizgraţia “mărimilor vremii” prezicea viitorul pentru cine era interesat, sub numele de Jean Querberus.

Se spune că, pe patul morţii, l-ar fi alungat pe preotul care venise să-l împărtăşească şi a refuzat să se mărturisească. Moare in 28 martie 1615, la Paris. Noaptea, vecinii l-ar fi auzit scoţând strigăte groaznice - dimineaţă l-au găsit mort; au zis că fusese sugrumat de diavol. In timpul înmormântării, din cauza reputaţiei sale de ateu, au avut loc incidente pe străzile Parisului.

Informaţiile despre moartea şi înmormântarea lui Cosimo Ruggieri au, totuşi, caracter de legendă, presupunându-se că un iezuit, François Garasse (1585-1631), ar fi urmărit doar să discrediteze o personalitate controversată.

₪₪₪

Regina Caterina de Medici, susţin unii istorici, nu ar fi fost atât de crudă şi de intrigantă cum este descrisă cel mai des, inclusiv de romancieri. Ea ar fi fost, între altele, o susţinătoare a artelor. Când a rămas văduvă era doar o femeie singură cu cinci copii minori şi două familii puternice (Bourbon si Guise) care voiau să-i ia coroana. Henric al IV-lea (zis şi cel Bun) ar fi zis că ceea ce Caterina a făcut a fost pentru a asigura tronul pentru fiii ei. Politica ei a apelat uneori la măsuri disperate pentru a menţine familia Valois la putere. Fără ea nici unul dintre fii ei nu ar fi reuşit să rămână la putere. Anii în care a condus au fost numiţi “anii Caterinei de Medici”, conform biografului ei, Mark Strage. Politica sa a fost mereu în interesul ţării adoptive (wiki).

Nu trebuie să fie de mirare că, in secolul XVI, o regină, femeie puternică, intuitivă, inteligentă, credea in “forţele oculte” pe care unii susţineau că le stăpânesc. In evul mediu, din timpul Renaşterii (perioada secolelor XIV-XVI) şi până la sfârşitul secolului XIX, oamenii din civilizaţiile occidentale au practicat, între altele, şi cristalomanţia; prin anul 1850 spiritismul devenise o modă…

Ca mai toţi florentinii din epoca ei, Caterina de Medici credea in vrăjitorie, in puterea talismanelor, in harul astrologilor...

O lume plină de magicieni - Nicolas Flamel

Fiecare secol are celebrii lui vrăjitori, magicieni, ocultişti, alchimişti etc. De exemplu, in secolul al XIV-lea făcea furori Nicolas Flamel care transmuta plumbul in aur, in secolul al XVI-lea, un cap detaşat de trup îi prezice Caterinei de Medici viitorul fiilor ei - cu ajutorul lui Cosimo Ruggieri, magicianul preferat al reginei - şi o oglindă din oţel lustruit repeta aidoma prevestirile lui Nostradamus; in secolul al XVIII-lea Casanova culegea bani de aur din părul frumoaselor vremii şi Cagliostro deţinea elixirul de viaţă lungă; in secolul al XIX-lea Victor Hugo conversează prin intermediul meselor rotitoare cu Shakespeare, Mahomed, Moise, Platon, Napoleon şi chiar cu Isus Hristos; in secolul al XX-lea Raspuntin îl însănătoşeşte pe ţareviciul Alexei, bolnav incurabil. In anul 2000, in faţa camerelor TV, Uri Geller deplasează obiecte telepatic şi vracii din Polinezia operează fără sângerare şi fără dureri... Magicieni au fost si vor mai fi. :)

Ocultismul reprezintă ansamblul doctrinelor esoterice şi al practicilor magice. Prin magie se înţelege manipularea forţelor supranaturale pentru a produce efectele dorite de către practicantul magiei (wikipedia).

Alchimia este o formă de cunoaştere sincretica. Alchimia, o pseudo-ştiinţă, nu se ocupă doar cu transformarea metalelor banale in metale preţioase, ci este o filozofie, o formă de cunoaştere protoştiintifica, dar şi o arta ocultă care s-a practicat in Europa, Africa şi Asia, urmărindu-se descoperirea secretului transformării metalelor banale in metale preţioase (mai ales in aur), găsirea elixirului vieţii veşnice, a tinereţii fără bătrâneţe, a elixirului care să vindece toate bolile. Când metalurgia egipteană a fuzionat cu filozofia greacă şi cu misticismul Orientului Mijlociu, în secolul I, a luat naştere alchimia, predecesoarea chimiei moderne.

Nicolas Flamel

Nicolas Flamel s-a născut in 1340 (alte surse dau ca dată anul 1330), la Pontoise, aproape de Paris.

Originea sa era modestă, dar avea o bună educaţie şi cunoştea “puţină latină”. A exercitat la Paris meseria de grefier public, apoi de copist şi de librar, copiind manuscrise şi comercializând cărţi vechi. Fiind un copist destoinic a ajuns să aibă propriul atelier. Şi-a diversificat munca şi a ajuns librar-jurat, adică negustor însărcinat să vândă copiile vechilor manuscrise originale sub supravegherea Universităţii din Paris, unde prestase un jurământ. Îi mergea bine şi a câştigat bani destui pentru a-şi permite să angajeze câţiva copişti iar el îşi ocupa timpul studiind manuscrisele şi cărţile vechi.

Pe la 1370 (1360 alte surse) se căsătoreşte cu Pernelle (văduvă de două ori), care deţinea o proprietate in Paris. Au format un cuplu ideal, devenind legendari - ambii au in Paris câte o stradă care le poartă numele (in arondismentul 4). Din scrierile lui Flamel reiese dragostea pe care i-o purta soţiei şi durerea pierderii ei, in 1397.

Una dintre casele in care a locuit Flamel se mai află in Paris, pe Rue de Montmorency nr. 51, cea mai veche casă din oraş (acolo funcţionează un restaurant).

Nicolas Flamel a lăsat o biografie - practic, ceea ce se ştie despre el este ceea ce chiar el a scris. In această autobiografie - Le Livre des figures hieroglyphiques (Cartea figurilor hieroglifice) - aflăm că a dobândit, pentru suma de doi florini, o carte străveche al cărui autor era Abraham Evreul (Flamel avea vreo 35 de ani atunci).

In această carte descoperă imagini care descriu câteva dintre lucrările Marii Opere. Pentru că nu le poate descifra întreprinde o călătorie la Saint-Jacques-de-Compostelle, sperând să întâlnească un kabbalist. Are noroc şi întâlneşte un evreu convertit la catolicism. Acesta îi explică secretele ilustraţiilor. In 1382, întors la Paris cu aceste informaţii efectueaza, in prezenta soţiei, transmutaţii ale metalelor. Urmând cuvânt cu cuvânt cele aflate in carte, scrie el, am făcut proiecţia cu piatra roşie […], pe la ora cinci seara […] am transmutat, într-adevăr, şi aproape in tot atâta aur pur, mai bun desigur decât aurul obişnuit. După zeci de ani de încercări Flamel reuşeste să-şi desăvârşească Opus Magnum; repetă această operaţie de încă două ori, pentru că, spune el, îmi făcea foarte mare plăcere să văd şi să contemplu in vase lucrările admirabile ale Naturii.

Împreună, cei doi soţi, deţinători ai unei averi considerabile pentru acele vremuri, întemeiază şi asigură o rentă permanentă pentru patrusprezece spitale din Paris, construiesc trei capele, oferă donaţii şi rente pentru şapte biserici, cărora le repară şi cimitirele, ajută văduvele, orfanii şi oamenii săraci in general. Au continuat această activitate filantropică până la moartea lui Pernelle. Atunci, Nicolas Flamel, rămas singur, se dedică scrisului. Recunoscător pentru cunoaşterea dobândită, nu o păstrează numai pentru sine, ci o pune şi la dispoziţia celor care ar dori să îl urmeze pe calea ilustrată de enigmaticele figuri ale cărţii lui Abraham Evreul.

Aparenta incredibilă bogăţie, şi generozitatea, i-au adus in atenţia lui Charles al VI-lea, care a ordonat o anchetă; nu s-a descoperit nimic interesant.

Culoarea roşie a operei (piatra filozofală) este ca leul, care devora toată natura pură metalică, preschimbând-o in adevărata sa Substanţă, in aur adevărat şi pur, mai fin decât acela din cele mai bune mine.

Înregistrările documentare arată că Flamel a murit in 1418 şi a fost înmormântat la Paris, având la căpătâi o piatră funerară pe care ar fi proiectat-o chiar el. In testamentul său, datat 1416, apare că majoritatea averii o lasă unui nepot, Perrier, despre care se ştiu foarte puţine.

Faptele şi legendele se împletesc strâns când e vorba despre Flamel - există oameni care nu au crezut (unii nu cred nici azi) c[ el şi soţia sa ar fi murit. In unele cronici apare consemnat că cei doi şi-ar fi înscenat moartea şi au plecat in India. Nemurirea lor ar fi rodul geniului de alchimist al lui Nicolas Flamel.

Printre mulţi alţi alchimişti

Thomas Norton (c.1433 - c.1513) a fost poet englez şi alchimist - un alchimist fără noroc, printre alţi alchimişiti norocoşi sau ba. Biografia acestuia rămâne obscură. Jonathan Hughes (n-am idee dacă poetul din Wales sau altul) afirmă că Thomas Norton s-ar fi născut la Colne, Wiltshire, dar nu s-a descoperit un oraş care să fi avut acest nume şi, de aceea, alţii spun că ar putea fi Coleme, Wiltshire, mai ales că locul se potriveşte descrierii pe care o face cel mai tânăr alchimist din cea mai cunoscută lucrare a lui Norton: Ordinalul Alchimiei (Ordinal of Alchemy, început in anul 1477), un poem ilustrat, care conţine cel puţin trei mii de versuri. Alchimia, spune Norton, nu poate fi transmisă decât oral (prin iniţiere), însă el încearcă să o lase in scris.

Se spune că… La vârsta de 28 de ani Thomas Norton obţine “marele elixir roşu” (piatra filozofală - in arabă, El Iksir, de unde cuvântul elixir). Un servitor i-o fură. Trecând peste această întâmplare, Norton îşi continuă lucrul şi fabrică “elixirul vieţii” care… îi este furat de soţia lui William Canynges (n. la Bristol, c. 1399 -1474), ctitorul care, graţie elixirului (zicea gura lumii), va finanţa generos construirea bisericii Sfanta Mary Redcliffe din Bristol (William II Canynges era, oricum, foarte bogat, considerat “protector al artelor").

Samuel Norton (1548 -1621), gentleman de ţară şi alchimist (şerif in Somerset, între altele) a fost strănepotul lui Thomas Norton.

Elias Ashmole (23.05.1617 - 18.05.1692), anticar între altele, ucenic in ale alchimiei - cel dintâi “mason acceptat” cunoscut (a fost unul dintre primii intelectuali admişi într-o lojă masonică) va publica lucrarea lui Thomas Norton, Ordinal of Alchemy, in 1652, in lucrarea sa Theatrum Chemicum Britannicum - o compilaţie, extinsă şi adnotată, de poeme metafizice (lucrarea, cu unele adnotări, a fost republicată şi in 2011).

Hermes Trismegistul e alchimistul legendar din Alexandria (Egipt), adesea înfăţişat cu un trident care reprezintă razele iluminării sale. Iniţiaţii care îi urmează învăţăturile sunt cunoscuţi sub numele de ermetici. E considerat părintele alchimiei.

Piatra filozofală

Piatra filozofală este o substanţă legendară cu ajutorul căreia alchimiştii pretindeau că pot transmuta metalele inferioare în aur. Era considerată şi panaceu: licoare care avea puterea (potrivit concepţiei alchimiste) de a vindeca toate bolile şi de a dărui tinereţe veşnică. 

Jabir ibn Hayyan - Geber, după numele latinizat (c.721 - c.815) - un alchimist arab, considerat părintele chimiei, susţine posibilitatea transmutării plumbului in aur sau argint. Pentru aceasta ar fi fost necesar acel el-iksir, substanţă pe care Geber o imagina ca fiind o pulbere de culoare roşie.

∞ ∞ ∞

Comoara pe care o căutăm nu este întotdeauna comoara pe care o găsim…

Regulile de viaţă ale lui Paracelsus

Acolo unde sufera spiritul, sufera si trupul, credea Paracelsus.

Portret de Quentin Matsys

Numele sau era Teofrast, Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von Hohenheim si s-a nascut intr-un sat de langa Zurich, Elvetia, in anul 1493. Orgolios si plin de sine, si-a ales numele de Paracelsus pentru a se arata la acelasi nivel cu Aulus Cornelius Celsus (n.c.25 i.Hr.- d.c. 50 d.Hr., medic enciclopedist roman, supranumit Hippocrate al latinilor si Cicero al medicinei) – in limba greaca “para” inseamna “langa”, “aproape de”. Era atat de plin de sine incat se autointitula “Isus al medicinei”.

A fost medic (primele notiuni de chirurgie si medicina le-a primit de la tatal sau), alchimist, fizician, astrolog, teolog, filosof, botanist, ocultist, contemporan cu Leonardo da Vinci (1452-1519), Martin Luther (1483-1546), Nicolaus Copernic (1473-1543), Nostradamus (1503-1566).

A fost considerat si sarlatan, creator al faimosului homunculus, desi el nu a avut pretentia ca ar fi fabricat un om artificial, un precursor al Golemului.

La 16 ani a inceput sa studieze la facultatea de medicina din Basel, apoi la Viena, unde obtine titlul de absolvent (Baccalaureus in medicina, 1510) si obtine mai apoi titlul de doctor in medicina la Universitatea din Ferrara (1516), cam pe vremea cand acolo studia si Copernic.

Este considerat initiatorul miscarii iatrochimice (iatrochimia - parte a alchimiei care aplica chimia in medicina, considerand procesele fiziologice numai ca fenomene chimice), fiind considerat parintele chimiei, initiatorul chimioterapiei moderne, fondatorul chimiei medicale; unii il considera precursorul medicinei homeopatice; e fondatorul toxicologiei moderne. E numit si “Luther al Medicinei” pentru ca a adus mai multe reforme in medicina (a introdus metoda stiintifica si chimia, intre altele); e cunoscut pentru denumirea zincului (zincum) dar si pentru introducerea mercurului in tratamentul sifilisului.

Este cel care a descoperit calitatile anestezice ale eterului si a preparat, drept calmant, pilulele de laudanum (pe care dusmanii lui le numeau “baliga de sobolan”). A eliberat medicina de superstitiile ce o stanjeneau (nimeni nu poate fi vindecat prin credinta, decat daca e bolnav de o folosire nepotrivita a credintei – spunea el).

A fost si pe front, ca medic militar pe campurile de lupta alaturi de venetieni sau de Francisc I, sau impotriva lui Carol al V-lea. A calatorit in toata Europa, dar si in Arabia, Egipt, Tara Sfanta, Constantinopole. Oriunde mergea invata de la oricine stia ceva – considera ca nu e nimic rusinos in a invata de la un vraci, de la un barbier sau de la altii fara studii. In una dintre calatoriile sale avea sa-l intalneasca pe Erasm din Roterdam, care avea sa-i devina prieten si care l-a ajutat sa devina profesor la Basel (1526), de unde a fost dat afara din cauza comportamentului sau ireverentios faţă de maestrii sai.

Pe langa faptul ca avea metode de tratament foarte controversate, el a invitat la cursurile sale cetateni obisnuiti, ceea ce nu era pe placul tuturor. In 1538 a fost exilat din Basel. A murit in septembrie 1541, la Salzburg, Austria.

Viata dezordonata, calatoriile, alura pitoreasca, furiile greu stapanite, curajul ideilor i-au adus numeroase laude dar si multe dusmanii, injurii. A fost acuzat de alcoolism si de dezinteres in ceea ce priveste ceremoniile religioase, cand el, de fapt, se vedea a fi un Doctor ale Sfintelor Scripturi, Doctor al Divinitatii, considerand credinta religioasa ca un proces intim care se cultiva in propria constiinta si nu in public.

Posteritatea este cea care i-a recunoscut geniul filosofic, talentul de scriitor, remarcabilele intuitii medico-stiintifice, originalitatea experientelor.

Paracelsus a dorit sa inteleaga adevarata natura a omului si relatia sa cu cosmosul, voia sa produca tratamente curative pentru corpul uman, care sa poata induce armonia intre corp, spirit si minte. Inca din timpul sau, Paracelsus descoperise ca omul are abilitatea de a se autovindeca.

In secolul XVI, Paracelsus ar fi elaborat un set de instructiuni (reguli de viata) a caror respectare conduce la o perfecta sanatate fizica, emotionala si mentala.

1. Imbunatateste-ti stare de sanatate

Pentru a face acest lucru, trebuie sa respiram cat mai des cu putinţă, profund si ritmic umplandu-ne plamanii cu aer proaspat. Bea in fiecare zi, cu inghitituri mici, doi litri de apa. Mananca multe fructe si mesteca mancarea cat poti de mult. Evita alcoolul, tutunul si medicamentele in afara cazului in care nu urmezi vreun tratament pentru vreo afectiune. Baia zilnica este un obicei pe care il datorezi propriei tale demnitati.

2. Alunga din spiritul tau orice idee de pesimism, de resentiment, de ura, de plictiseala, de tristete, de razbunare sau de saracie, in ciuda tuturor motivelor pentru care ele ar putea exista.

Fugi de orice ocazie de-a avea de-a face cu oameni care sunt viciosi, josnici, dezaprobatori, lenesi si barfitori; evita de asemenea oamenii care sunt vanitosi sau vulgari, pe cei care au o capacitate naturala inferioara de intelegere sau pe cei ale caror subiecte de conversatie sunt senzualiste.

3. Fa cat mai mult bine cu putinţă.

Ajuta orice persoana care s-ar putea afla in nevoie, insa niciodata sa nu ai o slabiciune pentru cineva mai mult decat trebuie. Trebuie sa ai grija de energia proprie si sa eviti formele inutile de sentimentalism.

4. Uita orice ofensa, sau mai bine, straduieste-te sa te gandesti la binele si bunastarea celui mai mare dusman al tau.

Sufletul tau este un templu care nu trebuie sa fie niciodata corupt de ura. Suntem cu totii fiinte minunate care sunt calauzite de o voce interioara. Ai in vedere insa faptul ca aceasta voce nu iti va vorbi deodata. Este nevoie sa te pregatesti pentru ea in timp, distrugand straturile suprapuse ale vechilor comportamente, ganduri si greseli care iti apasa sufletul. Sufletul este divin si perfect in sine, insa lipsit de putere din cauza metodelor imperfecte pe care i le-ai furnizat pentru manifestarea sa.

5. Retrage-te in fiecare zi intr-un loc unde nimeni nu te poate deranja, cel puţin pentru jumatate de ora. Stai cat mai confortabil cu putinţă, cu ochii pe jumatate inchisi si fara sa te gandesti la ceva. Acest lucru intareste puternic creierul si spiritul si te pune in contact cu energiile bune. In aceasta forma de meditatie si tacere ne pot veni idei stralucite, capabile sa ne schimbe intreaga existenta. In cele din urma, toate problemele tale vor fi rezolvate victorios de vocea interioara care te va ghida in acele momente, impreuna cu constiinta ta. Acesta este diamantul de care vorbea Socrate.

6. Mentine o tacere absoluta asupra tuturor chestiunilor personale.

Ca si cum ai fi facut un juramant solemn, abtine-te de a expune celorlalti, chiar si celor mai intimi prieteni sau rude, ceea ce gandesti, auzi, stii, inveti, suspectezi sau descoperi. Cel puţin pentru o perioada de timp ar trebui sa fii o casa cu ziduri sau o gradina inchisa. Aceasta este o regula de mare importanta.

7. Niciodata sa nu te temi de oameni sau de ceea ce ar putea aduce mâine.

Sa ai un suflet puternic, curat si totul se va arata a fi cum nu se poate mai bine. Niciodata sa nu te gandesti la tine ca fiind slab sau singur deoarece in spatele tau se afla armate puternice pe care nici nu ti le poti imagina - nici chiar in cele mai indepartate visuri. Daca iti ridici moralul atunci nu va exista niciun rau care sa te atinga. Singurul dusman de care trebuie sa te temi esti tu. Teama si neincrederea in viitor sunt mamele tuturor esecurilor si aduc cu ele dezastru.

Şarlatanul studiază maladiile in organele bolnave unde nu gaseste altceva decat efectele, ramanand ignorant in ceea ce priveste cauzele. Adevaratul medic studiaza cauzele bolilor studiind universul uman. (Paracelsus)

Surse: http://www.garbo.ro; https://ro.wikipedia.org/wiki/Paracelsus; http://mihaivartejaru.blogspot.ro/2011/07/cronica-paracelsus-si-misterele-naturii.html;

Maestrii ocultismului, de Andre Nataf, Ed. Enciclopedica, 1995.

Surse foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Paracelsus#/media/File:Paracelsus.jpg

http://lendasemisteriosdomundo.blogspot.ro/2010/05/alquimia.html

Dogmă sau Cristos, de Max Heindel

Nu-l iubeşte pe Dumnezeu acela care îşi urăşte aproapele,

Cel ce calcă în picioare inima şi sufletul fratelui său;

Cel ce caută să încătuşeze, să întunece minţile

Cu frica de iad, nu a priceput ţelul nostru final.

Trimise de Dumnezeu ne sunt toate religiile,

Şi Cristos ne este Calea, Adevărul şi Viaţa.

El dă odihnă celor striviţi de greaua povară

Şi pacea celor coplesiţi de necaz, de păcat şi de vrajbă.

La cererea Sa, Spiritul Universal a venit

În toate Bisericile şi nu doar într-una singură;

În ziua de Rusalii o limbă de flacără

Încununa fiecare apostol, ca o aureolă.

De atunci, ca nişte vulturi hămesiţi şi lacomi,

Ne-am bătut pentru nişte cuvinte goale de sens.

Prin dogme, edicte, culte sau crezuri,

Ne-am trimis unul pe altul pe rug.

Oare Cristos are două feţe?

Petru şi Pavel n-au fost crucificaţi?

Atunci de ce să fim învrăjbiţi?

Căci iubirea lui Cristos ne învăluie şi pe tine şi pe mine.

Iubirea lui blândă nu-i mărginită

De dogme ce separă şi care înalţă ziduri;

Ea înţelege şi îmbrăţişeaza toate fiinţele umane,

Oricare ar fi numele lor sau al Lui.

Atunci de ce nu credem în cuvântul lui?

De ce ţinem aceste dogme care ne dezbină?

Pentru că aici jos un singur lucru este de valoare,

Ca iubirea aproapelui să umple fiecare inimă.

Nu este decât un ideal în lume,

Nu este decât un singur balsam pentru

toată suferinţa umană,

Nu este decât o singură cale ducând către Cer;

Această cale este simpatia umană şi iubirea.

**

Max Heindel (Carl Louis von Grasshoff) s-a nascut in Aarhus, Danemarca, la data de 23.07.1865 si a murit la 06.01.1919 in Oceanside, California. A fost ocultist crestin, astrolog si mistic, admirator si prieten al lui Rudolf Steiner, fondatorul antroposofiei. 

Dezmostenitul (El Desdichado)

de Gerard de Nerval (1808-1855)

Gerard de Nerval a fost pasionat de ocultism; stau marturie Les Illumines (Iluminatii), unde evoca, printre altii, figura lui Cagliostro, si Voyage en Orient (Calatorie in Orient), unde  ofera o continuare a legendei lui Hiram.

Nerval a presimtit – si toata opera sa sta marturie – asemanarile intre demersul propriu si acela al alchimiei si chiar al tarotului. Stabilind aceste similitudini, prinzandu-le in scrierile sale – si El Desdichado incheie o indelungata cautare – si-a exprimat secretul esential, simbolistica intima.

Georges Le Breton releva corespondentele intre unele fragmente ale faimosului si mereu misteriosului poem El Desdichado si, pe de alta parte, alchimie si tarot:

Eu¹ sunt Tenebrosul, Vaduvul, Neconsolatul,

Printul de Aquitania la Turnul abolit;

Singura Stea a murit, iar lauta mea constelata²

Poarta Soarele negru³ al Melancoliei⁴.

In bezna Mormantului⁵, Tu care m-ai consolat,

Da-mi inapoi Pausilippul si marea Italiei⁶

Floarea⁷ ce-i placea atat inimii mele dezolate

Si bolta de vita unde Pamprul se insoteste cu Trandafirul⁸.

Sunt Amor eu, ori Phoebus?... Lusignan sau Biron?

Fruntea inca mi-e rosie⁹ de sarutul Reginei¹⁰;

Am visat in Grota unde pluteste Syrena¹¹…

Si de doua ori¹² invingator am trecut peste Acheron,

Acompaniind rand pe rand cu lira lui Orfeu¹³

Suspinele Sfintei¹⁴ si strigatele Zanei.

Unde:

1) Cel ce se numeste “Eu” este, se pare, Pluton al alchimiei, care reprezinta pamantul ascuns aub culoarea neagra. Aceasta “negreala” se intalneste la inceputul operei alchimice Este “moartea”, “melancolia”…

2) Primele trei versuri corespund arcanelor XV (Diavolul), XVI (Turnul trasnit) si XVII (Steaua) din tarot.

3) “Soarele negru” apare in numeroase texte alchimice;

4) “Melancolia” simbolizeaza “putrefactia materiei”;

5) Alchimistii spuneau ca “un rege trebuie inmormantatpentru ca apoisa fie inviat din propria cenusa”’

6) Pausilippul e piatra (filosofala) la rosu. Iar marea e mercurul;

7) E vorba despre “floarea alba” a Proserpinei din mitologie;

8) Pamprul reprezinta culoarea ruginie, deci pe Marte; trandafirul o desemneaza pe Venus. Din unirea lor ia nastere soarele filosofic;

9) Oare nu s-ar putea spune ca primul catren al sonetului este negru, al doilea alb iar prima terțina rosie?

10) Sulful este regele filosofic iar apa mercuriala regina;

11) Sirena este Melusina; grota – vasul alchimic;

12) Versul face aluzie la cea de-a doua etapa a operei;

13) Dom Pernety scrie: “Ca poet, Orfeu este Artistul, cel care povesteste alegoric ceea ce se petrece in operatiile Magisteriului (compozitie chimica avand, pentru cei din vechime, proprietati miraculoase)”;

14) Sfanta este Fecioara alchimica, aceea care va da nastere “materiei inteleptilor”.

(Extras din rev. Fontaine, nr. 44-45)

(Maestrii Ocultismului, Andre Nataf, p.334, Ed. Enciclopedica Bucuresti, 1995, traducerea: George Anania si Matilda Banu)

Traducerea mai des intalnita:

Sunt sumbrul, văduvitul - sunt cel nemângâiat, / Sunt prințul Aquitaniei, cu turnu-n praf căzut:

Mi-e astrul mort - lăuta-mi, cu ceru-i înstelat, / Un negru Soare poartă - Melancolia - scut.

În noaptea mormântală, tu, ce m-ai mângâiat, / Redă-mi un țărm italic, Posilipul pierdut

Și floarea dragă mie, în duhul cel uscat, / Și bolta unde vițe măceșul a-născut.

Sunt Amor sau sunt Phoebus. Sunt Lusignan? Biron? / Mi-e fruntea de-al reginei sărut împurpurată; / Visam în grota unde sirenele înoată... //

De două ori trecut-am glorios prin Acheron. / Cântând fără-ncetare, pe orfica mea strună, / Când gemete de sfântă, când strigăte de zână.

Nota: nu stiu cine a tradus versurile; daca stie cineva si vrea sa-mi spuna... Multumesc.