Supravegheat cu grijă

Cu diverse motive mai toate orașele lumii sunt extra-supravegheate: pe străzi, în magazine, în instituții, în gări etc. camere de supraveghere cu circuit (teoretic) închis. În China (probabil că și în alte părți), cetățenii sunt supravegheați inclusiv cu dronele; în telefoanele mobile au diverse aplicații care-i țin sub “ochii” autorităților la fiecare pas - unele aplicații sunt folosite de autorități să le atragă atenția că nu și-au plătit dările către stat (și tot prin atfel de aplicații, autoritățile se comportă precum recuperatorii de datorii de prin alte părți: trimit mesaje către rudele, prietenii, colegii, vecinii celui care a întârziat cu plata taxelor, cică pentru a-i face de rușine dar și pentru ca ceilalți să insiste ca datornicul să remedieze situația.

(știrea a “venit” pe Agerpres) Zilele trecute, premierul israelian a venit cu ideile lui: cei infectați  vor fi supravegheați cu aparatura folosită de serviciile secrete: urmărirea telefoanelor celor infectați pentru a ști dacă respectă carantina sau ba. Procurorul general al Israelului a aprobat această ȋncălcare a dreptului oamenilor la intimitate - urmează să aprobe și Parlamentul. Măsura ar fi luată pentru a limita răspândirea virusului. In Israel, până ieri s-au înregistrat 200 de cazuri și niciun deces. Opoziția la această măsura este destul de puternică.

N-am idee dacă a fost aprobată sau ba această măsură, dar sper că nu.

Presupun un anumit grad de încălcare a intimităţii acestor persoane, pentru a putea afla cu cine au intrat în contact după ce s-au îmbolnăvit şi ce au făcut înainte de a contracta virusul. Este un instrument eficient pentru a localiza virusul” şi a-l izola, în loc „să izolăm întreaga ţară”, a explicat premierul în exercițiu.

Fapt divers.

În luna februarie a.c., Google a șters 600 de aplicații din “Play Store”, între acestea fiind și “Clean Master” (creată de compania chineză Cheetah), aplicație care promitea utilizatorilor protecție antivirus și navigare în privat. În fapt, aplicația adună unele date web ale utilizatorilor: ce siteuri sunt vizitate mai des din navigatorul “privat” al aplicației, ce subiecte sunt căutate, numele căilor de acces WiFi, cum se navighează pe fiecare pagină web, între altele.

Cheetah susține că trebuie să monitorizeze utilizatorii pentru a le menține datele în siguranță și pentru a le oferi servicii utile.

În 2018, Google a interzis accesul aplicației chineze CM File Manager în “Play Store” din cauza încălcării politicilor de fraudă de publicitate.

(sursa: Forbes, via digi24)

Mă instalez să compun un text pe cu totul altă temă și mintea o ia pe câmpii și tot la astea ajung. Mai las un pic mintea să zburde, apoi o aduc la ordine. 

Sursa foto: pixabay; autor: GDJ

Hatufim serial despre prizonieri de razboi

V-a plăcut serialul Homeland? Poate e cazul să vedeţi serialul care l-a inspirat: Hatufim (Prisoners of War: 2009-2012), producţie israeliană.

După ce am văzut trei seriale israliene: Kfulim - False Flag (Steag Fals*), Fauda (Haos, in arabă) şi Hatufim - Prisoners of War (Prizonieri de Război, regizat de Gideon Raff) mă declar fan al filmelor de gen produse de israelieni. Toate cele trei seriale amintite sunt genul “thriller, dramă”, şi fiecare se referă la lupta dintre israelieni şi arabi.

E drept, filmele americane sunt mai strălucitoare, mai spectaculoase dar şi mai… propagandistice in prea multe puncte. Homeland – un serial care mi-a plăcut foarte mult – e bun, dar “modelul” care l-a inspirat e şi mai bun – din punctul meu de vedere. Americanii au făcut un serial bun, dar nu au putut scăpa de obsesia lor cu “lupta împotriva terorismului” (spre sfârşit, parcă-parcă, au lăsat-o mai moale).

Hatufim e mai echilibrat in prezentarea "taberelor", mai sofisticat, mai profund. Este un film (şi) despre drama unor familii de soldaţi: trei soldaţi israelieni (Nimrode Klein, Uri Zach şi Amiel Ben Horin) au fost prizonieri timp de 17 ani şi au îndurat torturi fizice şi psihice greu de imaginat. In urma unor lungi negocieri soldaţii sunt eliberaţi – unii dintre cetăţenii israelieni vor considera că preţul plătit pentru eliberarea lor a fost prea mare…

Acasă, însă, ajung numai Nimrode şi Uri, pe picioarele lor; trupul lui Amiel vine in sicriu şi sora lui îl vede mereu (halucinează) şi discută cu el şi nu crede că e mort deşi trupul a fost examinat pentru identificare şi ingropat.

Cei doi supravieţuitori au nervii la pământ şi încearcă să facă faţă acestei întoarceri la viaţa pe care au părăsit-o forţat in urmă cu 17 ani. Cel mai bine – mai in siguranţă – se simt când sunt împreună, pentru că împreună au suferit, au plâns, au sperat ani la rând şi chiar şi aşa nici între ei nu pot discuta ororile pe care le-au îndurat.

Un psihiatru militar îi ia in primire pentru a-i interoga, să fie sigur că nu reprezintă un pericol pentru siguranţa statului, in sensul să nu fi fost îndoctrinaţi şi să fi trecut “de partea cealaltă”. El sesizează unele discrepanţe in declaraţiile celor doi, dar nu poate fi sigur dacă sunt minciuni sau tortura mentală şi fizică la care au fost supuşi e cauza pentru aceste discrepanţe şi incoerenţe in declaraţiile foştilor prizonieri.

Deşi nu sunt împuşcături şi urmăriri spectaculoase filmul e intens. E atât de bine realizat încât stai cu sufletul la gură să afli ce urmează in legatură cu soldaţii şi agenţiile serviciilor secrete, cu evoluţia vieţii amoroase a personajelor, cu reintegrarea prizonierilor de război in societate după o perioadă de captivitate de 17 ani.

Evenimentele se derulează lin, deşi scene din trecut se împletesc cu cele din prezent – pentru a explica, pe măsură ce se desfăşoară filmul – firul întămplărilor. Spectatorul poate deduce ceea ce nu se spune, poate deduce firul întâmplărilor următoare pentru că îi sunt date multe indicii, ceea ce rar (spre deloc) se întâmplă in acest gen de filme, accentul fiind pe acţiune.

Tema prizonierilor de război israelieni se poate spune că este una nu prea exploatată şi poate de aceea filmul este foarte interesant (in opinia mea). 

Atunci când un soldat israelian este luat prizonier de vreo organizaţie teroristă cetăţenii pun presiune pe guvern să plătească răscumpărarea, oricât de mare ar fi aceasta, şi să-l aducă acasă. Unii ajung acasă, alţii nu; unii ajung mai devreme, alţii mai târziu iar după ce trece valul de bucurie al reîntâlnirii televiziunile şi ziarele nu mai scriu despre ei, drama familiilor in care revin aceşti soldaţi nu este pe larg cunoscută, dar când ceva se întâmplă unui soldat aproape toţi cetăţenii israelieni simt ca şi cum lor li s-a întâmplat ceva. 

Totuşi, oricât de bogată le-ar fi imaginaţia, oricât de empatici ar fi, cei care nu au trecut prin aşa ceva nu pot înţelege, nu-şi dau seama ce înseamna; In plus, după ce aceşti “dispăruţi in misiune” sunt aduşi acasă sunt repede uitaţi… Revenirea dintr-un prizonierat in care sunt torturaţi înseamnă abia primul pas pe calea grea ce va urma. (afirmaţiile, cu alte cuvinte, aparţin regizorului).

Mi-au plăcut mult şi Kfulim şi Fauda, dar Hatufim m-a impresionat mai mult decât primele două.

* Steag fals = operaţiune sub acoperire conceputa pentru a induce în eroare publicul / adversarul, astfel încât operaţiunea pare ca şi cum ar fi efectuată de alte entităţi; operaţiunile de gen nu sunt limitate la operaţiuni de război şi contra-insurgenţă ci au fost (şi sunt) utilizate şi pe timp de pace.

Un exemplu de operaţiune “steag fals” e prezentată in filmul-satiră Wag the Dog (Înscenarea, 1997)

Kfulim – un super serial israelian

Kfulim – sau “False Flag” (steag fals) – e, din punctul meu de vedere, un super serial pentru amatorii genului “spionaj”. Iubitorii genului, când aud “Shin Bet” (serviciul de securitate israelian) şi “Mossad” (pe scurt: agenţie israeliana de operaţiuni speciale) nu mai stau mult pe gânduri şi pornesc filmul (sau deschid cartea).

Kfulim m-a captivat din primele minunte. Cumva, oarecum, seamăna cu Homeland al americanilor; aşa… o “atingere” (a fost primul meu gând după al doilea episod – mai apoi mi s-a confirmat impresia).

Serialul începe cu răpirea ministrului de interne iranian aflat in vizita la ruşi. Serviciile secrete ruseşti au “pe tavă” derularea răpirii, răpitorii fiind filmaţi de diferite camere de supraveghere – imediat sunt publicate chipurile celor cinci răpitori implicaţi, cu datele de identificare din paşapoarte. Cinci cetăţeni israelieni obişnuiţi se trezesc într-o dimineaţă şi află că sunt implicaţi într-o răpire internaţională. Clar! Toată lumea e convinsă: “Mossad a făcut asta”. Sau nu… Şi începe distracţia: ancheta e începută de agenţii serviciului de securitate, arestările sunt făcute de poliţişti; agenţii Mossad nu par a dori să se implice. Suspecţii de serviciu au, fiecare, secretele lor şi greu reuşeşti să înţelegi care e implicat şi care nu; dacă e vreunul implicat in răpire sau nu.

Povestea e bine ţesută, logică, deloc forţată pentru spectaculozitate (cum se întâmplă, de exemplu, in cazul serialului “24” şi continuarea) iar actorii îşi interpretează rolurile excelent, fară scheme de vedetism!

În opt episoade o singură scenă mi s-a părut forţată: o urmărire. Agenţii ar fi putut pregăti respectiva acţiune mai bine (doar pentru inteligenţă şi viteză de reacţie au ajuns in acel serviciu - dar greşeala-i omenească!) iar maşinile puternice ar fi putut ajunge din urmă un vehicul gen ATV pe un drum “de ţară” (să zicem că nu am apreciat eu distanţele, că “ATV-ul” era, de fapt, o motocicletă cu motor puternic) .

De remarcat este şi faptul că nu există scene de violenţă excesivă şi - cum se întâmpla in multe filme – total nejustificată (in context, nu in general, pentru că violenţa n-ar trebui să aibă justificare).

Pe scurt: filmul e acţiune pură, intrigă… O super poveste de spionaj internaţional care are ca model (vag) un caz adevărat: asasinarea (la data de 19.01.2010), in Dubai, a unui înalt oficial Hamas, co-fondator al aripii militare a grupării islamiste palestiniene Hamas. Derularea filmului nu-ţi lasă o clipă de plictiseală. Am văzut primul sezon, 8 episoade, in două zile. Când s-a terminat mi-am dat seama că mai vreau! Finalul primului sezon arată că va mai urma şi am vrut să ştiu când. N-am găsit această informaţie dar am descoperit că serialul s-a bucurat de un succes nebun încă de la premieră. A fost premiat (premiul pentru audienţă) la Festivalul International de Film de la Berlin (a fost apreciat la mai multe festivaluri de film).

Fox International Channels a obţinut licenţa de a difuza seria la nivel global – serialul este difuzat in 127 de ţări.

Actorii sunt: Ishai Golan (îl interpretează pe Ben “Benny” Rephael, un chimist căsătorit, a doua cetăţenie greacă), Maggie Azarzar (Natalia Alfassia, o contabilă care urma să se mărite cu un procuror, a doua cetăţenie franceză), Ania Bukstein (Asia Brindich, educatoare, a doua cetăţenie rusă), Angel Bonanni (Sean Tilson, un tânăr “don-juan” care tocmai revenea dintr-o vacanţă petrecută in India, a doua cetăţenie germană), Oma Salinger (profesoară particulară de engleză, cetăţean britanic, de curând cetăţean israelian). Îl mai amintesc pe Mickey Leon (Eithan Kopel, şeful echipei de investigaţii Shin Bet).

Regia: Oded Ruskin. Scenarişti: Amit Cohen şi Maria Feldman. Producator: Rule of Thirds Production.

Notă. Operaţiunile cu steag fals sunt operaţiuni sub acoperire concepute pentru a induce în eroare publicul / adversarul, astfel încât operaţiunile par ca şi cum ar fi efectuate de alte entităţi; nu sunt limitate la operaţiuni de război şi contra-insurgenţă ci au fost utilizate şi pe timp de pace.

Sursa foto: https://www.facebook.com/Tender-Productions-179251228829768/

Mi-e dor de Clubul cinefililor pe care l-a initiat Carmen.

E mai bine fără bani lichizi?

În mai toate statele - mai mult sau mai puțin serios - guvernele încearcă să stopeze evaziunea fiscală prin fel și fel de metode.

Pentru a împiedica cetățenii să înșele statul la taxe și impozite (evaziune fiscală) și să spele bani se urmărește eliminarea banilor materiali - cash, cu alte cuvinte.

În anul 2013, pe siteul israelnationalnews.com scria că Israel va fi primul stat din lume care va experimenta eliminarea banilor lichizi, toate tranzacțiile efectuându-se electronic.

În S.U.A. numai circa 7% din totalul tranzacțiilor au loc cu bani lichizi, restul sunt efectuate electronic. În Italia, la sfârșitul anului 2011, primul ministru a propus ca tranzacțiile cash să fie limitate la suma de 1200 euro - tot ce depășește limita se efectuează prin tranzacție bancară. În alte state tranzacțiile cash sunt permise în și mai puține cazuri, uneori doar 3% dintre acestea, și unii cetățeni nu-și pot plăti cash nici bilete pentru mijloacele de transport în comun.

În anul 2008 guvernul României - alături și de alte guverne - au introdus un impozit diferențiat care trebuia plătit de toate firmele, fie că aveau, fie că nu aveau profit (deducerile pentru diferențe se făceau ulterior). Au reușit astfel să închidă multe mici întreprinderi care aveau unul-doi angajați, pe lângă proprietarul firmei - oameni care au ajuns mai apoi la oficiul pentru ocuparea forței de muncă sau au plecat în străinatate. Desigur, e posibil ca angajații să fi fost platiți cu o suma pe hârtie și alta cash, pentru că taxele pe salarii sunt foarte mari și sumele plătite aproape că s-ar fi dublat. Dacă banii lichizi ar fi interziși astfel de cazuri n-ar putea apărea. Dar ce plăcere când atemeu’ zice pas și toată lumea fuge la ghișeele băncilor, dacă sunt bănci (altele decât cele din parcuri) în apropiere.

Metoda care pare acum la moda prin lume este  limitarea tranzacțiilor cash făcute între persoane fizice și sau juridice. Astfel, la începutul lunii aprilie a.c., guvernul a aprobat un proiect de lege privind operațiunile de încasări și plăți în numerar. Pe scurt, acest proiect conține referiri cu privire la limitarea încasărilor și plăților în numerar efectuate între persoane fizice, prin instituirea unui plafon zilnic de 10.000 lei / tranzacție. Vor fi plafonate și operațiunile de încasare în numerar efectuate de operatorii economici de la persoane fizice la plafonul zilnic de 10.000 lei / persoană.

Încasările și plățile zilnice în numerar vor fi limitate la 5.000 lei / persoană în cazul operațiunilor de plăți în numerar sau de încasări în numerar efectuate de operatorii economici către sau de la persoane fizice, reprezentând cesiuni de creanțe sau alte drepturi, restituiri sau acordări de împrumuturi sau alte finanțări. Limitarea plăților în numerar se va aplica - când și dacă proiectul va deveni lege - și persoanelor fizice autorizate, întreprinderilor individuale, întreprinderilor familiale, liber profesioniștilor, persoanelor fizice care desfășoară activități în mod independent, asocieri și alte entități cu sau fără personalitate juridică. Plafonul zilnic maxim va fi de 5.000 lei / persoană, dar nu mai mult de un plafon total de 10.000 de lei / zi.

Ca exemplu: dacă zugrăvesc și mă costă 11.000 de lei operațiunea nu voi plăti zugravul decât prin virament bancar sau… în rate. Faptul că aș aduna banii pentru a zugravi nu mai contează - trebuie să îi trec prin cont bancar. Desigur, cine își imagineaza că stopează astfel evaziunea fiscală glumește, dar… unde-i lege nu-i tocmeală, până una alta.

Nu știu ce fond va avea, în final, o astfel de lege și nici nu sunt curioasă dar cu astfel de reglementări pot afirma că și în România se fac primii pași spre eliminarea banilor lichizi.

Ei afirmă că vor să stopeze evaziunea fiscală... Poate și asta vor dar mi se pare mai mult că vor - între posibil și probabil altele - să ajute băncile să-și revină financiar dupa dezastrul început prin anul 2008.