Un pisoi si un catel la plimbare. RiO

Pufi, un pisoi auriu, și Rori, un cățel tot auriu, au plecat într-o plimbare, departandu-se cam mult de cabana in curtea căreia erau în siguranță.

Încă mici - adică pui - zbenguindu-se pe câmpul plin de flori, alergând după fluturi, au fost surprinși de ploaie și și-au dat seama că nu prea au habar unde se află. Puțin îngrijorați, au ajuns pe o alee, dar nu știau care e direcția spre casă.

Rori adulmeca in aer, după un miros cunoscut, iar Pufi îl urma încrezător. La un moment dat, Pufi-i face semn lui Rori să se oprească; era sigur că auzise un sunet cunoscut care putea veni numai dinspre cabana unde își aveau ei culcușul. Cățelușul nu era prea sigur, dar s-a lăsat ghidat. Curând, au ajuns în siguranță la cabana cunoscută. Și-au promis, reciproc, că data viitoare vor fi mai atenți și nu se vor mai aventura prea departe fără a fi atenți pe unde merg.

Cei doi aurii nu știau că cineva le-a făcut o poză - când erau nedumeriți pe aleea udată de ploaie - și a publicat-o pe pixabay, de unde am preluat-o eu și am adus-o aici pentru jocul Reflexii in oglinda inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate.

Foto: https://pixabay.com/users/friededia-14700988/

Castelul liliecilor. RiO

Alungați de oameni, liliecii s-au hotărât să stea cât mai departe de aceștia, lăsându-i pradă diferitelor insecte ale nopții pe care oamenii - isteți precum se cred - le combat cu chimicale. 

Liliecii, care mai de care, au ajuns - cu mic, cu mare - la castelul ascuns între munți, pe un mal de apă. Se vor lupta pentru adaptare, dar măcar știu că mai apoi le va fi bine. Se vor înmulți prea mult și vor da iama prin sate și orașe? Posibil, dar ei sunt mult mai rapizi decât ursul brun și vor dispărea-ntr-o clipă după ce s-au hrănit. În plus, e cam greu, spre imposibil, omului, să-i vâneze cu pușca. Oh! Ce nu pare că știu liliecii e faptul că omul e foarte inventiv și când e vorba despre a face rău - afirmând că el doar se protejează. Se apără așa de bine oamenii încât vor fi vinovați de propria extincție.

N-ar fi prima dată când celelalte viețuitoare resping liliecii, neînțelegându-i sau temându-se de ei. De la începutul Lumii au făcut unele greșeli - cine nu face?! - dar au făcut și lucruri bune. 

Liliacul din poveste își amintește cum, la începutul Lumii, Creatorul le-a spus păsărilor și mamiferelor să-și aleagă fiecare unde să trăiască. Păsările au ales un loc, mamiferele alt loc - lumea era mare și multe locuri minunate avea. 

La un moment dat animalele au hotărât o mare petrecere pentru a-și aniversa existența și a se cunoaște mai bine. Voios, Liliacul s-a pregătit de petrecere netezindu-și părul, lustruindu-și aripile și gheruțele. Și-a zburat spre locul petrecerii. În drum, a văzut-o pe Zebră și a salutat-o cu bucurie, strigându-i: Frumoasă noapte pentru petrecere!

- Hei, Liliac! Oprește-te imediat! îl somează Zebra. Unde zbori așa grăbit?

- La petrecerea animalelor! răspunde vesel, Liliacul.

- O, nu! Nu ai ce caută la petrecerea animalelor! E numai pentru animale și tu nu ești animal!

- Ba sunt! insistă Liliacul! Am blană și am colți! Toate animalele au!

- Dar ai aripi! Numai păsările au aripi! Pleacă de aici până nu te zdrobesc! Și Zebra a ridicat o copita.

Liliacul a zburat în primul pom. Trist și singur ședea acolo privind cum animalele cântă, dansează, mănâncă... Lacrimile au început să curgă șiroaie pe blană, pe picioare, picurând pe pământ. Și a plâns Liliacul până când a adormit și a ajuns agățat cu capul in jos - era prea trist ca să-i mai pese. Stătea agățat cu capul in jos și lacrimile picurau pe pământ.

Auzind păsările că animalele au dat o petrecere au organizat și ele una, numai pentru păsări. Și-au dat de veste. A aflat și Liliacul și a fost foarte bucuros, gândind că va avea și el parte de distracție. Și-a spălat și netezit părul, și-a lustruit aripile și-a zburat bucuros spre locul petrecerii. În drum, s-a întâlnit cu Vulturul și l-a salutat cu veselie, spunându-i: Frumoasă noapte pentru petrecere!

- Da, frumoasă - zice Vulturul. Dar tu unde zbori așa grăbit?

- La petrecere, desigur! 

- Nu! Nu ai ce caută acolo!

- De ce nu?! Sunt pasăre! Vezi? își desface aripile. Am două aripi, câte una de fiecare parte a corpului.

- Dar și păr închis la culoare și colți mici, ascuțiți. Pleacă de aici până nu te înhaț - și-a clămpănit Vulturul ciocul, și Liliacul a fost la un pas să fie înhățat. 

A zburat Liliacul în primul pom și de acolo privea, trist, încă tremurând de frică, păsările cântând și dansând. Lacrimile îi curgeau pe blăniță până pe picioare și picurau pe pământ. Se legăna Liliacul înainte și înapoi, înclinându-se tot mai mult până a ajuns cu capul in jos; era prea trist ca să-i mai pese și a rămas așa, lacrimile picurând direct pe pământ.

Din acea zi liliecii trăiesc mereu numai ei cu ei, și ies numai târziu în noapte, când majoritatea celorlalte creaturi dorm. Și azi atârnă cu capul in jos și lacrimile lor picură pe pământ.

Notă. Pentru că octombrie e luna dedicată - internațional - liliecilor, pentru Reflexii in oglinda, joc inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate, am repovestit - cum mi-am amintit - o legendă: De ce stă liliacul cu capul in jos?

Sursa foto: https://pixabay.com/ro/users/coldsmiling-315553/

Casa roz. Puzzle 3D

În cutia cu minuni de la Rux am descoperit și minunea de mini-puzzle 3D cu o casa roz, un copac, doi copii și o pasăre albastră.

Pe cadrul unde erau prinse piesele pentru casa roz (puzzle 3D) e scrisa o poveste scurta, după piesa pentru copii L’Oiseau bleu (Pasărea albastră) publicata în 1908 de dramaturgul și poetul belgian Maurice Maeterlinck.

Am citit povestea, dar nu o pot reproduce (prin copiere) deoarece – isteață cum sunt – cadrul în cauza l-am lăsat în cutia unde au fost daruri și aceasta e în cutia pe care am așezat bradul (sa fie mai înalt).

Oricum, este vorba despre Mytyl și Tyltyl, fiica și fiul unui tăietor de lemne, care sunt trimiși de o zână sa caute Pasărea Albastra a Fericirii. Cei doi copii trec prin mai multe ținuturi, au tot felul de aventuri, întâlnesc copii mai bogați (dar nu-i invidiază pentru ceea ce au) și tot așa, dar nu găsesc Pasărea Albastră a Fericirii așa ca revin acasă, unde constată ca Pasărea Albastră a Fericirii era chiar în ograda lor, în colivie. Și vor face o mare bucurie copilului bolnav din vecini, oferindu-i în dar pasărea lor albastră.

Cu sau fără poveste, am montat acest puzzle cu mare plăcere – mai repede decât ma așteptam (mai puțin de o oră). Sunt numai 24 de piese, dar nu a fost foarte simplu, având în vedere ca e premiera pentru mine montarea unui puzzle 3D.

Casa roz are o înălțime de 10,5 cm și în timp ce o montam nu ma puteam gândi la nimic. Abia după terminare am început să-mi imaginez ca aș putea s-o mobilez cu piese confecționate conform indicațiilor din cartea a cărei fotografie e mai jos, primita tot de la Rux (cartea, nu fotografia).

O idee trecătoare, pentru ca e micuță casa și ar trebui s-o las fără acoperiș pentru a se vedea mobilierul, de sus.

Didi, probabil, din colțul ei, se gândea la același lucru: cum sa mobileze. Sau poate nu.

Draga de Rux a scris etichete pentru fiecare premiu-cadou oferit, dar scoțând minunile din plicurile în care le-a ordonat Rux am amestecat etichetele... Altfel spus: nu prea mai știu care minune e premiu pentru care provocare la care am participat...

Mulțumesc, Rux!

Lumanari de Advent. Ziua sapte

În ziua a șaptea din luna decembrie șoricelul Bo era tot în pădure; își făcuse un obicei din a se plimba printre brazi. Tot anul preferase să umble prin case, cămări și altele de gen și acum, în plină iarnă, avea chef de plimbat pe-afară.

Și cum mergea el agitat, deodată – hopa! - s-a blocat. De data asta, fără dubiu, de foc a dat. A recunoscut de-ndată forma lumânărilor; mai văzuse, el, prin case dar ce căutau afară?! Regula este așa: nu lași lumânarea-aprinsă dacă n-o păzești cu grijă! Asta o știa de mic de la oamenii din case. Lumânarea luminează, dar dacă nu ai grijă necaz mare poate să urmeze. Și-a spus Bo în mintea lui că pe-aproape trebuie să fie oameni – a privit în jurul său, a ciulit urechile, și-a activat și boticul dar nici un semn de om el nu simțea. 

S-a apropiat cu grijă, să nu-și ardă mustățile și-a rămas nedumerit: lumânările aprinse căldurică nu dădeau. Ce minune-o fi și asta?! A ceară nu miroseau și nici a seu... Liniștit acum, că pădurea nu-i în pericol de-a arde, a stat cumințel și-a admirat minunea. Ba chiar și-a amintit o poveste citită cu voce tare de un băiețel, într-o seară:

Într-un sfeșnic, pe o masă, patru lumânări ardeau. Flacăra lor era tot mai mică și, rând pe rând, câte una se stingea și pe măsură ce flacăra lor se diminua șopteau.

Prima lumânare spune: "Eu sunt Pacea, dar pare că azi nu vrea nimeni să mă țină aprinsă". Imediat apoi se stinge.

A doua lumânare zice: "Eu sunt Credința, dar pare că nimeni nu mai are nevoie de mine azi". Se stinge și ea.

A treia lumânare șoptește: "Eu sunt Iubirea, dar nu mai am puterea să rămân aprinsă; pare că nimeni nu mai este conștient de importanța mea". Iubirea se stinge și ea.

Tocmai atunci intră în cameră un copil. Vede că cele trei lumânări sunt stinse și a patra abia mai pâlpâie. Începe să plângă și întreabă lumânările de ce n-au continuat să ardă deși aveau fitil bun, ceară suficientă și de calitate. Cele trei lumânări tăceau. A patra lumânare – a cărei flacăra se înviorase – i-a șoptit copilului: „Nu plânge. Să nu-ți fie teamă. Eu sunt Speranța și încă ard. Împreună putem aprinde și celelalte lumânări. Copilul și-a șters lacrimile cu dosul palmei, a luat lumânarea care încă ardea și a aprins celelalte lumânări.

(repovestită din amintiri)

Amintindu-și povestea, Bo a privit cu atenție în jurul lui: căuta a patra lumânare! Dacă acestea trei se vor stinge și Speranța nu e pe aproape să le reaprindă? Și-a propus să caute Speranța – să fie și ea pe-aproape, în caz că...

Postare pentru Adventul fotografic, ziua a șaptea, cu tema: lumânare/lumânări.

(am modificat data postării pentru a nu zăpăci filele calendarului – în fapt, postez în ziua a unsprezecea)

Căutarea Binelui în Rău

A căuta Binele în Rău și Frumusețea în Urâțenie – și de a le exprima - înseamnă a obține un efect binefăcător în Lumea Dorinței, în Lumea Iluziei, în Lumea în care trăim. E indicat să căutam binele în toate lucrurile fiindcă are o mare putere în lupta împotriva răului. Folosind/acceptând afirmații false sau negând răul îl accentuăm și îl perpetuăm. Căutând binele și creând o formă puternică a acestuia, reînnoind-o adesea, poate avea ca efect dezintegrarea răului și înlocuirea lui prin bine.

Binele și răul, frumosul și urâtul sunt noțiuni relative – dar numai în Lumea Iluziei, nu și în plan spiritual.

De secole, în special pe cale orală, circulă multe povești despre viața lui Isus, și nu doar în rândul creștinilor ci și în rândul musulmanilor și altora. Una dintre aceste povești e cea pe care am scris-o mai jos.

Într-o zi, Isus și discipolii săi se plimbau prin orașul vechi care avea străzi foarte înguste. La un moment dat au dat peste un câine mort, al cărui trup intrase în putrefacție; câinele murise de mult timp și duhoarea umplea toată strada.

Discipolii care îl întovărășeau pe Isus și-au acoperit nasul, și-au ferit poalele hainelor și unii s-au întors cu dezgust.

„Oh! Ce duhoare!” a exclamat unul. „Numai să-l văd îmi face rău!” exclamă un altul. Unul câte unul și-au făcut loc pe lângă creatura moartă. Unii dintre locuitorii orașului se adunaseră în jurul cadavrului și observau urâțenia a cea ce cândva a fost un câine.

Isus s-a oprit lângă câinele mort, a îngenuncheat și a privit câinele cu dragoste. După o pauză destul de lungă a spus:

- Lăudat să fie Dumnezeu! Nici chiar perlele nu sunt mai albe decât dinții lui.

El a fost hotărât să găsească Frumosul.

Într-o altă versiune Isus ar fi spus: „Această făptură îi aparține lui Dumnezeu”.

Ce doresc înțelepții să ne învețe cu astfel de pilde?! Nu să contemplăm cadavre de animale moarte (dar nici să le batjocorim).

Astfel de pilde sunt spuse pentru ca fiecare să găsească în inima lui pe Isus (pe Mohamed sau Buddha sau oricare altul). În momentele în care aude sau vede urâțenia sau răul fiecare om să caute frumosul sau binele. Nimeni nu ar trebui să aibă îndrăzneala să afirme că urmează pe Isus, pe Mohamed, pe Buddha sau alții dacă nu se comportă ca aceștia.

Atunci când întâlnim bigoți putem fi siguri că spiritul plin de compasiune al lui Isus, Mahomed, Buddha sau alții nu a pătruns încă în sufletul lor și nu l-a transformat.

Religia nu este o simplă chestiune de credință într-o dogmă sau într-o altă viață și de mântuire în viața de apoi, ci este o chestiune de transformare a inimii, a sufletului, Aici și Acum.

Cel care găsește Frumosul în Urât, Binele în Rău nu va readuce câinele la viață, nu va transforma hoțul în om cinstit, nu va face ca omul care spumegă de furie împotriva religiei, opiniei / gustului altuia s.a.m.d. să devină un om modelat divin, dar va fi transformat el.

A face rău pentru a obține bine nu e o formă viguroasă de bine. A răspunde cu jignire la jignire nu are un rezultat benefic niciodată. A îndrepta o nedreptate cu altă nedreptate nu e deloc o formă de bine.

Privind la persoana care manifestă (prin vorbă, fapte) orice urâțenie (minciună, jigniri, furie, hoție, violență etc.) ar trebui ca omul să își amintească prezența divină din interiorul său și să se străduiască să o descopere în cealaltă ființă. Ființa nu e una și aceeași cu vorbele sale, cu faptele. Înseamnă asta să tolerăm violența fără a o pedepsi (legal), să nu lovim dacă trebuie să ne apăram și nu putem fugi s.a.m.d.? Din punctul meu de vedere, nu! Greșesc? Cine nu greșește? Toți oamenii sunt „lumină și întuneric”, au în ei o parte putredă și una superbă. Care parte va deveni mai puternică...? Depinde de fiecare om în parte, ca în povestea cu cei doi lupi.

Cum bine a zis Rumi, poet persan sufit din secolul al XIII-lea: Fiecare dintre noi este un idiot, cu aripi de îngeri atașate.

Oamenii au capacitatea de a se schimba, de a evolua...

***

Postarea este pentru Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella.

De vorba cu floarea soarelui

După acel moment din orele dimineții, când a zărit acel curcubeu deosebit, Lulu a ajuns la concluzia că excursia pe care o câștigase mâncând înghețată era una deosebită, pe care fiecare participant o trăia „în modul său”. Poate după sufletul lui, fiecare, poate după alte considerente. N-o interesa prea mult, era doar curioasă ce-i este rezervat pentru ziua care tocmai începuse.

Micul dejun l-au luat împreună, toți membrii grupului, dar de data aceasta Lulu nu i-a mai așteptat și-a ieșit singură, pornind la întâmplare pe una dintre multele cărări care se deschideau în zona hotelului. Urca agale pe-o potecă tăiată într-un deal mititel. Voia să afle ce e dincolo – altceva tot n-avea ce face.

- Uite-o! Uite-o!

S-a oprit și-a ciulit urechile. I se păruse că aude cuvinte șoptite. Poate era doar vântul – s-a gândit, și a pornit mai departe.

- O să cadă! Se aud iar șoapte. N-o atenționăm?

- Nu. Are nevoie de vibrații pozitive. Își dorește în viață fericire, optimism, cinste, pace, admirație, loialitate. Toate acestea le simbolizăm noi. Degeaba, credeți, a ajuns aici? E mult timp de când n-a mai ajuns cineva aici, semn că nu foarte mulți își doresc acestea din tot sufletul.

Lulu pășea hotărâtă, privind mai mult spre cer, zâmbind larg, fiind sigură că urechile îi țiuie de la atâta liniște și are halucinații auditive. Când să termine un gând... a simțit cum calcă-n gol și poc! S-a trezit în fund, la poale de deal. N-a avut timp să se sperie, dar a cam durut-o aterizarea. Era semiobscuritate, habar nu avea unde se află. Își rotea gâtul, să cerceteze zona, cât putea vedea. Hopa, în dreapta a dat cu ochii de-o tulpină verde, așa-i părea a fi. Încetișor, a ridicat privirea. Trei fire de floarea soarelui! Una părea că privește fix spre ea! Știa că e o nebunie – prefera să fie vis! - dar a îndrăznit să întrebe, cu voce șoptită, ezitând.

- Floare a Soarelui, știi cum aș putea ajunge unde eram când... am căzut?

Floarea de mărime mijlocie – pe care Lulu, în gând, o numise „Mijlocia”, privi spre cea mai înaltă, ca și cum ar fi așteptat încuviințarea unui răspuns.

- Mai întâi, plecăm de aici – a spus „Înăltuța”.

Au pornit legănându-se, și Lulu le-a urmat împiedicându-se aproape la fiecare pas, pentru că vederea ei în semiîntuneric nu era așa de bună ca a lor. Parcă ghicindu-i problema, corolele galbene ale florilor au început să lumineze – nu mult, doar cât să vadă vizitatoarea pe unde merge.

Înăltuța mergea repede, și vorbea. Lulu se străduia să țină pasul, intuind că pentru ea vorbește...

- ... și ne întoarcem corolele spre Soare – o auzi pe Înăltuță – să amintim oamenilor că trebuie să caute o înțelegere spirituală mai profundă și – de ce nu? - iluminare. Încercăm să-i învățăm să fie devotați unii altora, animalelor, păsărilor, Naturii în general, să se respecte și să respecte tot ceea ce Natura a creat... Dar, ce fac oamenii?! Se bucură de uleiul nostru, de calciul din semințe, ne folosesc în alimentație, cosmetică – ba chiar să absorbim izotopii radioactivi din pământul pe care ei îl impregnează... și își văd de ale lor. Vorbesc frumos, visează la pace și armonie, la înțelegere între oameni făcând tot ceea ce n-ar trebui să facă pentru a obține ceea ce pretind că vor.

Lulu asculta cu multă atenție, gâfâind de efort, pentru că florile soarelui erau rapide, nu glumă. La un moment s-au oprit lângă un buștean culcat în iarbă. Ceva mai departe se vedea silueta hotelului.

- Aici e granița dintre lumea ta și lumea noastră. Nu putem merge mai departe.

- Primește această mică floarea-soarelui – vorbește pentru prima dată cea mai scundă dintre flori, numită de Lulu „Micuța”. Poart-o asupra ta, arătând celorlați că ești loială celor pe care îi iubești, devotată profesiei și credinței tale, și crezi că pacea este la îndemâna oricui o dorește cu adevărat.

Cu ochii închiși de emoție, dar și de efortul depus, Lulu le-a mulțumit florilor-soarelui care au călăuzit-o înapoi la hotel.

- Lulu! Hei, Lulu!

A deschis ochii larg. Simțea pământul rece sub ea, și firele de iarbă îi gâdilau obrazul. Lângă ea erau două fete din grupul cu care venise în excursie.

- Hai, că ne-ai speriat! Ai stat prea mult în soare și ai leșinat... Cred că delirai! Vorbeai despre un joc Activități de vară, despre trei fire de floarea soarelui pe care trebuie să le înscrii în tabel imediat ce ajungi la hotel...

Lulu s-a ridicat, ajutată de celelalte. Își amintea că ascultase discursul unei floarea-soarelui deci clar delirase, dar nu-și amintea să fi simțit că leșină... Când a realizat că ține strâns în pumn tija unei micuțe floarea-soarelui n-a mai fost sigură de ceea ce i s-a întâmplat, dar a tăcut – avea timp să se gândească la asta.

Florile de floarea-soarelui sunt lucrate (mai mult sau mai puțin) după indicațiile de aici:

https://www.youtube.com/watch?v=e2x2gClkB-s

N-am rezistat tentației și am postat și o fotografie preluată de pe pagina de FB Brașov, orașul sufletului meu, cu floarea-soarelui din apropierea orașului.

Nu te joci cu inima

A fost odată ca niciodată – și încă mai este – o fată căreia îi zic A. Frumușică fată, cu suflet sensibil, educată, dar și răsfățată, îndrăgostită teribil de-un „băiat rău” – în sens de non-conformist, avid de adrenalină, gata oricând să experimenteze ceva nou. Pe băiatul acesta îl numesc B. 

A și B s-au întâlnit în ultimul ei an de liceu și au început o viață împreună. Cunoscuții lor se mirau că se înțeleg, fiind atât de diferiți – și ei le spuneau, zâmbind: „contrariile se atrag”; și se pupăceau. Ajunseseră ca siamezii, ceea ce nu convenea nici unor amici și nici părinților ei – pentru că sărutările și mângâierile lor din cinci în cinci minute deveniseră stânjenitoare și, cumva, teatrale, ca și cum simțeau nevoia să demonstreze ceva cuiva (lor sau celorlalți) - dar nici unii, nici alții, nu comentau deschis. Doar că „se simțeau” sentimentele lor. Cei doi au ales – conștient sau din instinct – să se izoleze, mai mult sau mai puțin, de grup. La vârsta de 20 ani credeau că se pot descurca singuri, că-și ajung unul celuilalt și nu le trebuie oameni în jurul lor. 

El lucra la un service auto, ea era dependentă financiar de părinți. Se pregătea pentru examenul de admitere la facultate (după un eșec) și părinții făceau tot ce puteau să aibă tot ce-i trebuie, să se pregătească bine pentru pasul spre viitorul profesional. Ea scria de zor mesaje către iubitul ei aflat la muncă – el îi răspundea cât îi răspundea, dar trebuia să muncească. Atunci când nu răspundea, ea îl suna. Îi răspundea, îi spunea că are de lucru și închidea. Ea se supăra și începea să bufnească. Era nemulțumită că petrece alături de ea prea puțin timp de când s-a angajat. Și-a bătut părinții la cap că vrea să stea cu el, să-i închirieze undeva o garsonieră. Părinții știau ce înseamnă traiul alături de cineva, iar fiica lor avea și de învățat, dar pentru că o vedeau apatică, făcând orice altceva decât să învețe, au închiriat o garsonieră pentru ea, hotărând ca mama să meargă din două în două zile să gătească, pentru ca fata să aibă timp de învățat.

Tatăl ei le spunea prietenilor că fiică-sa își sufocă iubitul și-o să reușească să-l alunge. Bărbații aprobau dând din cap, femeile nu erau de acord și începeau discuții interminabile. S-a dovedit că bărbații au avut dreptate. După aproape un an de locuit împreuna B a zis că se mută înapoi la părinți pentru că e mai aproape de locul de muncă. Și-au început să se întâlnească mai rar, după orele lui de program, dar erau zile când el avea de lucru pe la oameni acasă și nu mai avea timp de întâlniri prelungite în fiecare zi. Ea s-a supărat, s-a mutat la părinți și i-a spus că vrea să se despartă. El a încercat s-o convingă să nu facă asta, pentru că lucrurile vor reveni la normal când va reuși „să facă cheag”, să-i asigure el ceea ce are nevoie, că doar munca e motivul pentru care nu are timp să stea la telefon sau prea mult cu ea. Ea nu și nu! După mai mult de o lună de insistențe el a renunțat.

Văzând că n-o mai sună, nu mai vine, a început să-l sune, dar apelurile și mesajele ei rămâneau fără răspuns. S-a dus la părinții lui și aceștia au primit-o cu răceală. I-au spus că B a plecat din țară. Le-a cerut un număr de telefon, să ia legătura, iar ei i-au spus că are telefonul cu el și are același număr. A plecat plângând. Și a plâns până i s-au terminat lacrimile. N-a mai interesat-o să învețe nici cât o interesase până atunci, nu mai voia să iasă din casă și cobora din pat doar pentru a merge la baie. Mama îi aducea mâncare în dormitor dar de cele mai multe ori abia se atingea de mâncare și, uneori, nu mânca deloc. S-au îngrijorat pentru sănătatea ei în general, nu doar mintală. I-au sugerat să meargă la un psiholog și i-a repezit. Au apelat atunci la bunicii ei, la apropiații familiei care o cunoșteau pe A de mică. Părea că privește prin ei! Apoi, după mai mult de două luni, s-a dat jos din pat. Le-a spus părinților, râzând, că trebuie să-și schimbe garderoba și culoarea părului. Au privit-o ca și cum atunci o vedeau prima dată, dar i-au dat un card, să facă ce crede ea că-i face bine. Și când au văzut ce și-a cumpărat și cât de blond a devenit părul ei negru s-au speriat de-a dreptul! Fata le-a spus că B a venit în țară pentru niște acte și se întâlnesc, în grup, sâmbătă seara.

- Te-a invitat B? s-a interesat tatăl, puțin îngrijorat.

- Nuuu – s-a răsfățat. Mi-a zis L.

- Poate că nu ar trebui să mergi – a încercat el marea cu degetul.

- S-o crezi tu că nu merg! i-a întors spatele, nervoasă.

Sâmbătă, când au văzut-o că iese din casă cu o fustă strâmtă care abia îi acoperea fundul și o bluză decoltată aproape până la brâu au făcut ochii mari. Taică-său i-a spus că face o mare greșeală dacă crede că-l va convinge pe B să se împace cu ea îmbrăcându-se așa, dar ea a râs. In mintea ei, dacă aproape toți bărbații întorceau capul după ea, pe stradă, de când se îmbrăca așa era imposibil ca B să rămână indiferent. B nu doar că a rămas indiferent, dar i-a prezentat-o pe „noua lui prietenă”. A fost prea mult pentru A. A băut până i s-a făcut rău. B a fost cel care a dus-o acasă și le-a predat-o părinților.

- Îmi pare rău – a șoptit către tatăl fetei. Acesta a înclinat capul cu înțelegere. El și mama ei aveau sarcina de-a o ajuta, nu un copil în vârsta de 22 de ani care a fost respins, dar n-a cedat ușor. Poate că mai avea sentimente pentru ea, dar sigur nu era iubire acolo. Cum să te descurci cu un copil care are inima frântă din dragoste și nu vrea să audă nimic, de la nimeni? Poți spera că-i trece, dar cum se vor vindeca rănile?! Ce sechele vor rămâne?! Fata trăia și un sentiment de vinovăție, fiind conștientă că ea a declanșat despărțirea. Poate că s-ar fi întâmplat la un moment dat, poate că nu... Nu va ști niciodată, și acest „ce-ar fi fost dacă” i-ar putea măcina nu doar sufletul, ci și mintea. Erau lângă ea, neputincioși, triști...

Proba vaselor murdare

La o petrecere l-a întâlnit. S-au văzut, s-au plăcut, au stat împreună aproape toată noaptea, până spre zori, când s-a spart gașca. A condus-o până acasă. Au mers pe jos, discutând aiureli, lovind cu vârful ghetelor stratul proaspăt de nea care se așternuse. Din cerul întunecat cădeau în continuare fulgi mari de zăpadă. Lângă bloc, el i-a cerut numărul de telefon. I l-a dat. Știa c-o va suna, pentru că era improbabil să nu simtă și el „chimia dintre ei”. Și a sunat-o a doua zi, spre seară. S-au plimbat prin oraș. Ea detestă cu pasiune plimbările „în gol”, dar îi place să fie lângă el. Au intrat într-o cafenea, cu gândul să bea o cafea, dar era aglomerație și gălăgie, așa că și-au continuat plimbarea prin zăpadă. Discutau continuu, atingând fel și fel de teme, dar nu aprofundau niciun subiect. Se comportau ca doi oameni care aveau în gând cu totul altceva dar nici unul nu îndrăznea s-o spună.

Timp de aproape o săptămână s-au întâlnit în fiecare zi. Într-o seară, lângă blocul ei, a sărutat-o. A fost un sărut care a amețit-o.

- Ai simțit și tu? o întreabă el, șoptit, iar ea dă din cap că da. Vino la mine...

Și-au plecat la el, cu un taxi, bucurându-se că n-a trebuit să rămână în dezordinea din apartamentul ei. Locuia în partea cealaltă a orașului, într-un apartament cu două camere, la parter de bloc. Imediat ce au intrat el s-a descălțat înainte de a-și scoate haina, și a întins spre ea niște papuci de casă de culoare incertă.

- Să nu rămână prin casă apă de la zăpada topită de pe tălpi – îi spune, ca și cum ea atunci ar fi coborât din pom.

Își scoate ghetele, sprijinindu-se de cuierul din hol, dar refuză papucii.

- Am șosete groase – îi zice, iar el ridică din umeri și își scoate haina, apoi intră în sufragerie, aprinde lumina și pornește un casetofon. A tresărit când a început să urle muzica. - Dă muzica mai încet, te rog, ‘că nu-mi aud gândurile – aproape că-i strigă, în timp ce se descotorosește de paltonul lung pe care-l poartă. A răsucit butonul spre minim și s-a repezit s-o strângă în brațe.

- Îmi place să ascult muzică la max – spune.

- Vecinii ce părere au? nu se poate abține să întrebe.

- S-au obișnuit! răspunde din vârful buzelor. Hai, că pun de-o cafea. Ținându-și brațul în jurul taliei ei o conduce spre bucătărie.

Prin bucătăria destul de spațioasă părea că a trecut apa și-a lăsat în urma ei totul vraiște; zâmbește duios, măsurându-l cu privirea, pe ascuns.

- Unde-i baia, să-mi spăl mâinile?

Când revine din baie ocupă singurul scaun, lângă fereastră. Se simțea ca în acvariu, la fereastră nefiind nici măcar o perdea.

- Ai grijă de cafea, mă duc să dau mâna cu cel mai bun prieten – zâmbește din colțul buzelor, de parcă ar fi spus cine știe ce glumă, și dispare în casă.

Cafeaua s-a fiert și i-a stins focul. Nu știa pe unde sunt cești de cafea și n-avea de gând să cotrobăie prin dulapuri. În chiuveta plină vârf cu vase murdare se văd mai multe cești, așa că scoate două și le spălă. Chiar atunci revine el.

- Lasă-le! râde. Le speli dimineață.

Gluma i se pare bună, râde și ea, făcându-i jocul, ignorând faptul că el nu și-a spălat mâinile nici când au intrat în casă, nici după ce a fost la baie.

- De unde știi că rămân până dimineață și, dacă rămân, de unde știi c-o să spăl vasele? se răsfață.

- Nu le speli? Devine serios și nu mai știe dacă el glumește sau nu. Se încruntă ușor, nedumerită. - De obicei, femeile care vin la mine simt nevoia să-și manifeste spiritul gospodăresc – o spune atât de serios încât ea își dă seama că el n-a avut o clipă intenția să glumească; dar trece și peste asta; toarnă cafeaua în cești, ușor plictisită și cu dor de ducă.

El își ia ceașca lui, după ce aproape că o umple cu zahăr, și merg în sufragerie. Acolo, între alte mobile, o canapea și două fotolii foarte joase. Vrea să se așeze pe unul dintre fotolii, dar el zâmbește șmecherește și îi face semn să stea lângă el, pe canapea. Întâi pune ceașca pe masă, pe un suport de pahare, apoi își ocupă locul pe canapea – genunchii aproape că i-au ajuns la gură; se simte ca pe-o masă de la ginecologie.

- Ar trebui să pui zahăr în cafea, îi mai taie din tărie – o sfătuiește.

- Îmi place tare și amară – rânjește spre el.

- Nu prea e bună pentru stomac - își motivează sfatul, foarte serios. Aprinde o țigară și îi oferă și ei una. O ia; el nu se oferă să i-o aprindă. El pare să simtă că e cam fără chef... - Te-ai supărat că ți-am zis de vase? întreabă. Dă din cap că nu – aproape că uitase, dar creierul ei, analitic, deja intrase pe pilot automat și seara se anunța ratată. - Am acest obicei: e un test pentru femeile care vin la mine. Dacă spală vasele știu că sunt fete gospodine și relația cu ele ar putea fi ceva serios.

De ce-i spune tâmpeniile astea? În plimbările lor părea mai inteligent; și ea părea mai inteligentă. Nu știe cum să-i spună să se care? Se întreabă de ce nu pleacă, fără comentarii. Se abține să-și arcuiască sprâncenele și să holbeze ochii. „Chimia” se dusese naibii deja.

- Înțeleg că ultimei care a fost aici i-ai dat papucii acum câteva zile? Nu par să fie de prea mult timp vasele în chiuvetă.

- Nu – spune scurt, fără să-și dea seama că e ironizat sau ignoră ironia. Le-am mai spălat și eu. M-am despărțit de ultima acum aproape un an; am făcut credit la banca pentru ea, punând gaj apartamentul. A plătit ratele la timp, dar când a rămas fără muncă n-a mai putut, datoriile s-au acumulat și ea a plecat. Acum trebuie să vând, că nu am putut plăti ratele.

I se face milă de el; nu-l crede, dar ar putea fi adevărat. Nu avea cum să-l consoleze, așa că tace; el revine la vase și la fosta iubită!

- Când am văzut că a spălat vasele din prima zi când a fost aici am știut că e „jumătatea mea”.

- Dar n-a prea fost, în final...

- Ba da! Cât timp am fost împreună a fost perfect. Doi ani am fost împreună! Dacă nu alegea să plece eram și acum împreună.

- Ți-e dor de ea, înțeleg.

- Bineînțeles că mi-e dor de ea – aproape că se răstește, neînțelegând cum de nu-i capabilă să perceapă evidența. Încă o iubesc! Tu nu-l mai iubești pe ultimul bărbat din viața ta care ți-a dat papucii?

Câteva clipe rămâne mută; simte cum gura i se deschide fără voia ei, ca și cum i s-ar fi blocat creierul, apoi izbucnește în râs. Cu cât râde ea mai cu poftă cu atât se întunecă mai mult chipul lui.

- De ce naiba râzi?! De dragostea mea?!

- Nuuu! reușește să spună printre hohote de râs, încercând să se abțină. O durea stomacul de la râs. - De unde știi că ultimul mi-a dat papucii?! Poate i-am dat eu lui, poate ne-am despărțit prieteni – vorbea sacadat, cu lacrimi în ochi, de la râs. De câte ori privea spre el simțea cum o sufocă râsul.

- Așa ceva nu e posibil! Prieteni! Nu se poate... Trebuie să ai și tu inima frântă și, împreună, ne putem plânge amarul.

Era prea mult! De ce ar vrea să consoleze pe cineva care-și „plânge amarul” dragostei?! Ca prietenă, da, ca partenera, nu! Ea nu-i mama răniților. Bea din cafea înghițituri mari, s-o termine și să plece. Cu fiecare gură de cafea înghițea și un hohot de râs. Într-un timp atât de scurt auzise prea multe. Și nu-i venea a crede că tipul fermecător de până cu doar câteva ore în urmă se transformase în... în chestia de lângă ea, care stătea cu genunchii aproape de gură, fuma afectat, ținând țigara între degetul mijlociu și cel inelar, având toate celelalte degete întinse. Hohotele de râs se adunau din nou. Trebuia să plece! A stins țigara și s-a ridicat, spunându-i că va pleca.

- Stai să termin țigara – pare că îi ordonă. Ea ridică din umeri și merge în hol; se încalță, se îmbracă și e gata de plecare. El se ridică și, în trecere, răsucește la maxim butonul de volum al casetofonului și vine lângă ea, încercând s-o sărute. Se ferește de buzele lui. - Ar fi putut fi frumos – îl aude șoptindu-i.

- Ar fi putut! Trebuia să-mi spui de vase după ce ne dădeam în bărci.

- Ești vulgară – concluzionează el și-i deschide ușa. Nu se oferă s-o conducă, nu se oferă să-i cheme un taxi, deși era trecut de ora douăzeci și două, nu-i spune noapte bună. Ajunsă în stradă începe să râdă. Și tot râde, până ajunge în stația de taxi din apropiere. Și-a mai râs și când a ajuns acasă. Cine ar crede că așa ceva poate fi real?! Nici ei nu-i vine a crede! Și râde iar.

Treburi de muiere

Sună telefonul. Femeia pune „stop” la filmul pe care-l urmărea și se întinde după aparatul aflat pe o măsuță de lângă canapea. Privește ecranul luminat chiar în clipa când soțul strigă din baie: - Al meu sau al tău?

- Al meu – strigă înapoi. E Vali.

Vali e un prieten vechi al soțului, în alt oraș, dar se apropiaseră cu zece ani în urmă, când acestuia i-a decedat soția. Nu mai vorbiseră de vreo săptămână. Îi răspunde cu veselie – filmul nu era cine știe ce așa că putea aștepta „pe stop”.

- Bună, Va...

N-apucă să rostească ultima silabă că din micul dreptunghi încep niște răcnete greu inteligibile.

- ... m-am săturat de toate rahaturile astea care...

- Hei, hei! Vali, mai rar, mai încet, nu înțeleg nimic. Ce s-a întâmplat?! se îngrijorează, pentru că nu-l mai auzise de ceva timp răcnind ca și cum făcea spume la gură.

- M-am săturat să spăl vase, să fac curățenie, să duc gunoiul! Am făcut șnițele și-a sărit ulei pe chiuvetă, pe capacul aragazului – țipă vocea din aparat, dar omu’ era mai coerent și femeia răsuflă ușurată, dar nu tocmai liniștită, imaginându-și o tragedie cu ulei încins vărsat pe mână, pe picior...

- Te-ai ars cu ulei sau ce zici tu acolo?! insistă să-l întrerupă.

- M-am ars pe dracu’! Am frecat aragazul și chiuveta.

- De-aia ești așa nervos?!

- Și de-aia! continuă să răcnească. M-am săturat! Eu să duc gunoiul, eu să gătesc, eu să fac curat, eu să spăl buda, eu să mă ocup de facturi! La dracu’! Astea-s treburi de muiere!

Femeia care-l asculta răcnind dă mărunt din buze, tace, apoi îi spune:

- Angajează-ți menajeră.

- De unde dracu’ bani de menajeră?! M-am săturat să fac toată ziua treburi de muiere! Spăl și rufe! Spăl perdele! Spăl pe jos! Astea-s pentru muieri.

- Tu știi că vorbești cu o muiere?!

- Normal că știu, dar ne place sau nu ne place astea-s treburi pentru muieri!

- Știi tu că femeile vin pe lume cu o fișă a postului gata completată?

- Acum ești ironică pentru că nu-ți place că zic adevărul.

Enervată de cum tot repetă „treburi de muiere” îl întreabă:

- Și treburile pentru un mascul ca tine care ar fi?

- Altele! Astea-s treburi de muiere, chiar dacă nu-ți place că-ți zic. Bărbații care fac astea sunt fătălăi.

- Înțeleg că ești fătălau?!

- Nu! Le fac pentru că n-am de ales! Ăia care au de ales și le fac sunt fătălăi sub papucul muierilor.

- Aha! Prietenul tău, deci, e un fătălău sub papucul meu?!

- Da’ ce, spălă vase și buda?

- Vase spală de regulă, duce gunoiul, gătește, uneori spală și buda...

- Și tu ce faci?! aproape că șoptește vocea din aparat.

- Aceleași lucruri. Fiecare face după cum observă că e cazul. Nu vine să-mi spună că-s vase nespălate, ci le spălă dacă are chef atunci; nici eu nu-i spun lui... Le spălă unul dintre noi la un moment dat.

- Voi aveți vase murdare în chiuvetă?! Eu spăl farfuria după ce termin felul unu, apoi mănânc felul doi și spăl farfuria... Ma enervează să văd vase în chiuvetă! strigă iar.

- Stai prost cu nervii; noi nu. În niciun caz n-am spăla blide între felurile de mâncare.

- Treaba lui ce face, ‘că eu n-am chef de treburi de muiere – revine la obsesia lui, simțind că-și enervează interlocutoarea.

- Dă-mi exemplu de treburi de masculi – insistă.

- Altele! Bărbatul aduce bani acasă, are grijă de femeie...

Izbucnește în râs și-i spune:

- Cum are grijă de femeie?! Dacă femeia muncește n-are nevoie de banii lui. O atenționează când e ceva de făcut prin gospodărie, când ajung facturile la data scadentă?

- Nu-i treaba bărbatului să știe data scadentă la factură! Dar nu așa are grijă de ea!

- Da’ cum?! Ce face un bărbat în gospodărie dacă toate par a fi treburi de muiere? Vine de la muncă, șade în fotoliu și femeia-l șterge de praf când face curățenie?

- Iar ești ironică!

- Chiar nu-s! Chiar vreau să știu ce scrie în fișa postului unui bărbat.

- Altele.

- Altele, care?! Zugrăvește?! Repară instalații sanitare? Face mobilă?

- Astea-s pentru meșteri! De ce nu vrei să înțelegi?

- Ce să înțeleg?! Nu-mi dau seama ce trebuie să facă în gospodărie bărbatul, când femeia le face pe toate, în opinia ta, iar ce nu face ea e treabă de meșteri.

- Treaba lor dacă se pricep și la ce fac meșterii!

- Și tu, de exemplu, ce faci în gospodărie dacă toate treburile de muiere pe care le-ai enumerat le face altcineva?

Liniște totală în dreptunghiul mititel.

- Hei! Ești acolo?! se interesează, crezând că s-a pierdut semnalul la telefon.

- Da, sunt...

- Și nu vrei să spui care ar fi, în mintea ta, treaba de bărbați?! Să stai la tv, să te plimbi, să ieși cu prietenii, să corespondezi online, să citești...

- De ce nu?!

- Și astea-s treburi de bărbați și numai de bărbați?!

- Nu, dar...

Între timp, soțul a ieșit din baie și și-a făcut loc pe canapea, lângă ea.

- Trebuie să încheiem convorbirea – îl informează. Gelu a terminat de spălat în baie – îl minte ca să-l enerveze - și a venit să vedem un film.

- Bine! Hai, pa!

Femeia n-a mai apucat să zică „pa”, dar nu și-a făcut probleme că Vali s-ar fi supărat. Știa că peste câteva zile va suna din nou și-o va lua de la capăt cu „treburile de muiere” sau cu „oamenii inferiori” sau cu „proștii” din jurul lui sau cu oamenii care „nu-și cunosc locul” – mereu era ceva care-l enerva.

- Gelu, care-s treburile de bărbat în gospodărie? își întreabă soțul. Acesta face ochii mari, o privește lung, apoi râde cu poftă. O întreabă: - Vali și treburile de muiere?