Flori și frunze

O minunată zi de toamnă în iulie. A plouat liniștit, apoi a dat soarele, norii au ascuns soarele, vântul a-nceput să sufle nu prea convins, Miki e la căsuța ei, de muncit... Ce-i aia muncă?

Privesc teiul din dreptul ferestrei și-mi pare ușor înclinat - când l-au ciopârțit au tăiat crengile dinspre bloc iar acum pomul pare înclinat spre trotuar. Când s-o depune pe crengi zăpada grea a iernilor care vor veni... o rezista și el un an, doi... Cât poate rezista un copac astfel ciuntit care, în plus, are "norocul" de-a avea orientat spre trunchi, la nivelul rădăcinii, ventilatorul magazinului de la parter, care-l sufocă zi de zi cu un curent fierbinte și, din când în când, cu duhorile detergenților? Cui să-i pese că mai moare un copac din cauza celor care urmăresc profitul cu orice preț? Nu le pasă lor de sănătatea și liniștea oamenilor; cum să le pese de-un pom?! Vreau, nu vreau, trebuie să vorbesc cu cei care ciopârțesc copaci, să-l „uniformizeze”.

Tare rău mi-ar părea să moară acest tei. E barieră între apartament și soarele foarte puternic, e locul unde poposesc guguștiucii, vrăbiile, porumbeii, mierlele, coțofenele și alte specii de zburătoare, pe care nu le recunosc, și e paravanul care-mi conferă intimitate (în balcon) din primăvară și până-n toamnă. 

Mai are ceva teiul: flori (mai mult sau mai puțin) parfumate, o dată pe an!

Florile sunt numai spre vârf în acest an, și le văd doar dacă scot capul pe fereastră și privesc spre cer. Le-am fotografiat folosind „zoom”, dar telefonul nu-i performant și florile teiului se văd ca niște pete galbene.

Pentru că tot eram acolo, am fotografiat și firul de busuioc. 

De când am citit la Suzana despre busuioc (și am văzut poze) am încercat de câteva ori să am și eu, am plantat semințe dar n-au încolțit. Mi-a adus mama un fir, și semințe proaspete (pe care nu m-am învrednicit să le plantez).

Am fotografiat firul de busuioc și unde stă, de regulă: lângă geam.

Mi-a mai adus mama câteva fire de regina nopții - sper ca în acest an să aibă și flori, pentru că regina nopții de anul trecut n-a avut și, în final, s-a uscat (deși m-am străduit să am grijă de ea). De câțiva ani n-am mai avut regina nopții în balcon și mi-e dor de parfumul acestei flori care înmiresmează aerul noaptea. No! Regina nopții n-am fotografiat-o...

Una dintre plantele care-mi plac (face flori dar n-a făcut niciodată în toți anii de când o avem) este una cu frunze mari, lucioase, verde închis. 

E o tufă în toată regula dar peste iarnă stă în casă și nu prea îi priește, așa că an de an pierde din frunze. 

Am observat - pentru prima dată - că unele frunze sunt (de)colorate cu „model”. O fi de la prea multă apă? O fi vreo problemă cu planta?! N-am idee. Poate o găsesc pe net, să citesc despre ea.

Pentru că tot n-aveam chef pentru ceea ce trebuie m-am jucat cu fotografiile plantelor - rezultatul jocului se vede lângă fiecare plantă/frunză/floare.

Tei ciuntit și Epiphyllum

Este corect „un” Epiphyllum sau „o” Epiphyllum? Cred că „o” e corect: o plantă Epiphyllum, două plante... Cred că am o siguranță arsă.

Pentru că am o jucărie nouă, și pentru că afară mai mult a plouat în săptămâna care se încheie, m-am jucat și-am editat două fotografii.

Teiul ciuntit, fotografiat în 29 mai:

Fotografia teiului, modificată:

Epiphyllum (o specie de), plantă fotografiată de altcineva, într-un hol de bloc, la fereastră, unde are lumină din plin. Avem și noi unul, a făcut flori de-a lungul timpului, dar niciodată așa de multe ca cel din fotografia aceasta:

Fotografia plantei, modificată:

N-am folosit toate „efectele” de care dispune editorul pentru că ar fi fost (mult) prea mult.

Mai la început de mai

Am fost tentată să scriu că nu prea-mi amintesc cum a început luna mai, dar imediat mi-am amintit: a fost Paștele! Prea multe nu s-au petrecut de atunci până acum - zilele seamănă între ele. Și-am observat, abia după ce am editat fotografiile, că și serile seamănă destul de bine între ele.

Am destul de multe fotografii făcute din balcon nu pentru că mă plimb pe balcon, ci pentru că e locul unde fumez cel mai des. Scriam zilele trecute că acum are teiul frunzulițe. Are:

Azi sunt și mai mari decât în trei mai pe la prânz.

Spre seară, pe la ora 20 („scria” pe poză, de-aia știu), mi-au plăcut norii:

Pe la 20:30 mi-a făcut cu ochiul Soarele care mergea la nani. 

Hm. De fapt, Soarele nu merge la nani, ci începe un nou schimb de lucru, în altă emisferă; pleacă pentru a ne da nouă de veste că e timpul să mergem la nani. Cum?! Nu doarme nimeni de la ora 20? Ha! Mulți dorm, deja, la ora 20 - și pe la 5 dimineața începe noua lor zi (unii o încep pornind mașina de spălat rufe!)

În seara următoare, pe la ora 20 și ceva (pe poză scria „20:23” = știu exact ce-am făcut în 4 mai la ora 20:23; de parcă i-ar păsa cuiva! nici chiar mie nu-mi pasă, da-mi place ideea de a ști, pentru un timp măcar) am încercat să privesc Soarele-n ochi, prin „obiectiv”:

Cu această ocazie am observat că în jurul acestei ore de seară Soarele pleacă printr-un punct ce-l pot identifica în „curbura” ramurii teiului (poate că săptămâna viitoare sau luna viitoare va fi altfel).

În 7 mai, pe la ora 15, mă strigă guguștiucul să-i dau papa. Când zic că mă strigă nu exagerez. Uneori stă pe crengile teiului (mai puțin acum, de când au ciopârțit creanga pe care ședea cel mai bine), dar în acea zi se așezase pe pervaz la geamul de la balcon și era cu fața spre geamul de la camera unde petrec cel mai mult timp când sunt acasă - și „guguia” (sau cum face el); privea „pe după colțul balconului” spre fereastra în spatele căreia bănuia (dacă nu știa) că sunt (l-am văzut pe fereastra camerei și m-a pufnit râsul). Cum să nu merg să-i dau grăunțe?! Am pus grăunțe și hop și porumbeii! I-am tot zburătăcit, până când au părut că s-au liniștit așezându-se pe crengile teiului. Am vrut să-i fotografiez pe ramuri și fix atunci au pornit spre fereastră! 

Și să fi vrut, n-aș fi reușit să fotografiez porumbeii în zbor!

Și-o mandală, dacă tot am desenat-o.

Și-am gătat povestea despre cele câteva zile mai de la început de mai.

Zile din aprilie

Tradiția spune că Iepurașul aduce ouă colorate de Paști sau le ascunde - sau aduce daruri? Oricum, Iepurașul ceva nu canarul.

Cu această ocazie am constatat că nu am un iepuraș de pluș. Am pisică, broccoli, cățeluși, hipopotami, chipmunk, șoricel, urs, gărgăriță, miel, ștrumfi; am și un liliac (se pune, chiar dacă l-am făcut eu) - chiar și un clovn - dar nu și iepuraș. Hm. Ok, nu contează pentru că aici e vorba despre un ou gigant de ciocolată și șapte ouă de găină.

Oul gigant nu e făcut de ciocolată, e făcut de cineva, din ciocolată (nu cineva e din ciocolată, ci „materialul” pentru ou).

Cineva acesta a turnat mai multe ouă din ciocolată, dar numai unul a ajuns la mine - și, ca de obicei, a avut și surpriză: o mașinuță „hopa-mitică”; adică... nu pică-n fund și se ridică, ci se dă peste cap atunci când întâlnește un obstacol. Șapte cm lungime are mașinuța și aproape șapte lățime. E demențială! Am râs cu atâta poftă încât mi-au dat lacrimile, și nu mă mai săturam s-o lovesc de obstacole. Cu cât are viteză mai mare cu atât se rotește mai mult (am un filmuleț cu mașinuța dându-se peste cap dar nu mă pricep să-l transfer pe blog pentru că nu știu ce program trebuie să folosesc pentru a fi acceptat fișierul pe blog). N-aș fi știut care-i treaba cu mașinuța dacă, împingând-o pe parchet, cineva nu i-ar fi pus „stop” cu piciorul și lovind pantoful mașinuța a început să se dea peste cap. Atâta mi-a trebuit! Vreo 20 de minute nici n-am mai făcut altceva.

Păsările sunt fotografiate în 23 aprilie. Era o înghesuială foarte veselă în teiul fără frunze (acum are frunzulițe). 

Doi guguștiuci și-o trupă de porumbei așteptau, pe crengi, să le dau grăunțe. Abia am reușit să „prind” doar patru dintre păsări (celelalte „ieșeau” din raza obiectivului sau zburau spre pervaz, unde dădeau de mine la fereastră și zburau care-ncotro. E o „bătaie” teribilă între guguștiuci și porumbei! Porumbeii sunt tupeiști; unul dintre guguștiuci e tare timid iar cel care are curaj și „se dă” la porumbei nu le poate face față la toți - îl ajut cât pot, dar în final renunță și el. Abia mai apucă guguștiucii să ciugulească.

M-am străduit, din nou, să fotografiez Luna. Avea halou și îi lipsea un „arc de cerc” până să devină Lună plină, în 27 aprilie.

În seara zilei de 19 aprilie, pe la ora 19:30 îmi savuram țigara în balcon când am dat cu ochii de cer.

Am lăsat pipa și-am luat telefonul. Am fotografiat cam „în orb” pentru că lumina soarelui era încă puternică peste marginea norilor.

În 16 aprilie de dimineață plimbam cățelul și într-o zonă unde, de regulă, unii aruncă ce nu le mai trebuie prin casă și unde, de ceva timp, abia mai crește iarba (și câte păpădii erau cândva în zonă! Până să înceapă bipezii să-și arunce resturile acolo), am descoperit floricelele din imaginea de mai jos. 

M-am gândit că-s panseluțe, dar nu-s, deși seamănă (sau poate sunt un soi de panseluțe, nu știu). Erau singurele de pe acolo și era prima dată când le vedeam (și nu e că nu le-am observat în anii din urmă). După câteva zile am observat că era plin de ele la vreo trei-patru metri distanță, pe o pantă (Desigur! De ce să le fi fotografiat?! Am o scuză: erau în pantă, aveam cățelul, era mai dificil. Adevărul e că nu m-am gândit să le fotografiez, mulțumită că le-am văzut).

Am „cules” și câteva imagini cu zăpada din 7 aprilie, în jurul teiului (la baza lui, printre ramuri și cu păsări pe ramuri, mai spre seară):

Aici închei ceea ce imaginez a fi o scurtă retrospectivă a lunii aprilie.

(punctele portocalii din imagini sunt acolo pentru a „marca” locul unde sunt porumbei și guguștiuci). 😊

Au ciopârțit teiul

Azi, înainte de prânz, specialiștii în tuns iarbă au trecut cu drujba prin cartier și, între alți copaci, au ciopârțit și teiul în care poposesc fel și fel de păsări.

Drujba mânuită aiuristic e la modă an de an. Cred că pentru unii aiuristic e sinonim cu artistic.

Au ciopârțit teiul fix de ziua lui Mihai Eminescu. Mare mirare! Au tăiat specialiștii arborele secular de pe lângă Podul Cotroceni (avea doar 300 de ani, era o plăcuță cu ocrotit, dar pentru că la un vânt puternic s-a desprins o creangă au hotărât să-l taie, să nu cumva să cadă și altele – era greu să cerceteze cineva copacul și să le spună specialiștilor care crengi ar trebui tăiate. „Specialiștii” aceștia sunt ca aceia care pentru o unghie lovită recomandă tăierea degetului. Mă bucur că mai rezistă teiul asociat istoric lui Mihai Eminescu, din Iași, care are vreo 500 de ani (dacă se desprinde o creangă...)

Bulinele din poză sunt mierle (poza nu e reușită dar o postez pentru că nu am alta cu crengile care au fost tăiate):

O parte dintre crengile unde erau mierlele nu mai sunt:

E drept, în cazul teiului din dreptul ferestrelor, am solicitat să taie din crengi – în urmă cu mai mulți ani – pentru că ajunseseră să lovească geamurile și, în urma a două furtuni mai serioase au apărut câteva fisuri în geam; și au venit tocmai azi, când nu era nimeni acasă! Nu-i opream să taie crengile, evident, dar le spuneam care trebuie tăiate pentru a nu mai lovi în geam în caz de furtună și să nu taie la oha, doar de amorul artei, pentru ca mai apoi teiul să se îmbolnăvească.

Au tăiat (între altele) fix două crengi pe care obișnuiau să stea guguștiucii!

Când au venit la prânz să mănânce grăunțe... păreau cam dezorientați, pentru că nu au avut unde să aterizeze. S-au învârtit un pic și au zburat pe felinarul din apropiere. Sper să-și găsească alte crengi. Din păcate, acum nu mai au nicio creangă pe care să poposească și pe care să fie măcar un pic apărate de ploaie (când teiul are frunze). Pe crengile acelea ședeau uneori jumate din zi și toată noaptea. Pace bună acum; n-au venit nici la grăunțe de când au tăiat crengile.

Nu reușesc să înțeleg de ce nu sunt instruiți cei care sunt trimiși prin oraș la cosmetizat copaci. Vor ajunge toți copacii să arate ca niște târnuri uriașe! Și se vor prăbuși înainte de vreme.

Marți, noaptea (seara, de fapt, pentru că era înainte de ora 22), scuturasem crengile teiului de zăpadă – și tare, cred, s-au bucurat guguștiucii și porumbeii și câteva vrăbii (acestea, mititele, s-ar fi acoperit cu zăpadă dacă se așezau pe crengile încărcate de nea).

Abia joi seară a mai nins un pic, după ora 23. Confeti alb-argintii cădeau din cer și se așezau în strat pufos. În urmă cu doi ani – poate trei – când am tot așteptat zăpada, a început să ningă spre seară și în miez de noapte am ieșit la plimbare. Ieri n-am putut s-o facem. Ce le-am fi zis paznicilor dacă și ei aveau chef de plimbare și ne întâlneam? Cred că ne plimbăm printre fulgii de nea nu se acceptă ca motiv pe biletele de voie. Peste zi n-a nins deloc, și covorul pufos s-a dus – a înghețat.

Am făcut o poză în nocturnă, încercând să prind covorul alb, pufos, neatins de picior de om. Cel mai bine se văd crengile pe care obișnuiau să stea guguștiucii...

În jurul orei 16:30 au revenit la masă guguștiucii, și au poposit pe o creangă aflată mai jos – acolo nu-i văd decât dacă mă ridic de pe scaunul de lângă fereastră și mă aplec, dar mă bucur că-i știu aproape.

(când să fotografiez guguștiucul care se așezase fix în vârful unui ciot... și-a luat zborul – guguștiucul, nu telefonul).

**

Cred că n-ar fi o idee rea să se înființeze, din nou, un post de grădinar al orașului” – lucrătorul șef de la „spații verzi” nu pare că știe ce trebuie să facă. Zic și io, când privesc la copacii „cosmetizați” din oraș, care sunt, în general, exemplu de așa nu.

Și-apoi, în Brașov e Facultate de Silvicultură!

Poate că e "ca la carte" cum au tăiat și m-am întristat degeaba. Greșeala mea.

**

În ultimele două poze, la adresa de mai jos, se văd și crengile care de azi nu mai sunt:

https://diana-kundalini.blogspot.com/2020/03/parfum-de-iarna.html