Coțofana. Simbol, legende, călăuză spirituală, totem, superstiții.

Coțofana (Pica pica) face parte din familia corvidelor, alături de corbi și ciori, dar ca aspect e foarte diferită, deși seamănă în inteligență și comportament. Sunt pline de resurse și cunoscute că profită la maximum de fiecare oportunitate; sunt inventive, și pot folosi anumite obiecte ca unelte.

Coțofana e răspândită în toată lumea (mai puțin în Antarctica) și poate fi întâlnită și la înălțimi de 2500 de metri și chiar la 4000 de metri (în funcție de subspecie – există circa 23 de subspecii). România are o populație mare de coțofene – multe trăiesc și în zone urbane, unde găsesc hrană inclusiv printre deșeurile menajere.

În România e numită în fel și chip, după cum scrie aici:

https://dexonline.ro/definitie/co%C8%9Bofan%C4%83/179392

Muntenia: caragață, știricea; Banat: ciorcobară, ciorcușă; Transilvania: frașcă, sarcoi, Oltenia și Banat: știrică; Moldova, Bucovina și Transilvania: țărcușă; Transilvania: vrașcă, Moldova: scuipatul-dracului.

Coțofana în expresii

A-i umbla gura ca la țarcă sau a vorbi ca o țarcă – se referă la cineva care vorbește mult și fără rost. Coțofană (țarcă) este un epitet pentru o femeie rea și/sau guralivă, limbută dar și pentru o persoană (mai ales bărbat) care merge repede și săltat. Coțofănos este epitet pentru un flecar.

Sare ca țarca din par în par – se spune despre cineva care n-are astâmpăr, iar stă că țarca-n par se referă la cineva care-i gata de plecare.

Cap de țarcă – se spune despre un om prost (n.b. având în vedere că aceste păsări nu sunt „proaste”...)

Mâncat de coțofeni pe șale – înseamnă bubos; jupuit. Originea expresiei este, probabil, faptul că această pasăre obișnuiește să se hrănească și cu insectele de pe trupul vitelor și le rănește pielea când o face.

A se coțofăni – expresie folosită la figurat, cu mai multe sensuri: 1. a se cocoța unde nu merită; 2. a-și da aere; 3. a atrage (prin gesturi) atenția asupra sa; 4. a se rățoi; 5. a se linguși pe lângă cineva; 6. a face mofturi; 7. a se lasă rugat.

Ca și în cazul altor vietăți, și în jurul coțofenei s-au țesut legende și superstiții.

Superstiții legate de coțofană

În multe zone din Europa coțofana e asimilată ghinionului, răului.

În Asia e considerată aducătoare de noroc. În mitologia chineză, de exemplu, coțofenele erau asociate căsătoriei și se credea că pot spune unei persoane dacă partenerii erau infideli. Se mai credea că cine aude coțofana cântând va avea parte de noroc și fericire.

Unii nativ-americani o considerau un duh, prieten al oamenilor; cei din câmpiile nord-americane asociau aceste păsări cu războiul sau moartea pentru că au obiceiul de a se hrăni cu hoituri (motiv pentru care multe au fost văzute pe câmpurile de luptă).

În unele zone, numărul de coțofene văzute „indică” la ce ar trebui să se aștepte cel care le vede. De exemplu: o singură coțofană înseamnă întristare; două înseamnă veselie, trei coțofene la un loc înseamnă înmormântare, iar patru coțofene înseamnă naștere, veste de naștere; cinci coțofene pentru Rai, șase pentru iad, șapte pentru însuși diavolul. În altă variantă: o coțofană – întristare; două coțofene – bucurie; trei pentru o fată; patru pentru un băiat; cinci pentru argint; șase pentru aur; șapte pentru un secret care nu va fi spus niciodată.

Se credea că de câte ori cineva vedea o coțofană trebuia să o salute, altfel ar fi avut ghinion.

În România, când coțofana sare din par în par prin fața casei vestește oaspeți/rude în vizită; tot oaspeți vestește când cântă în apropierea casei.

Iarna, când se strâng mai multe coțofene la un loc prevestesc viscol (alte surse spun că prevestesc vremuri grele când sunt mai multe la un loc – dar nu se specifică și vreun anotimp).

E semn de moarte pentru cel care vede o coțofană singură (mai ales dacă o vede din stânga); dacă sunt mai multe e semn de noroc.

Dacă vreo coțofană s-a învățat să vină la coteț și să mănânce ouăle din cuibul găinilor trebuie înfiptă o secure în fața cotețului și coțofana nu va mai da pe acolo.

Mai sunt câteva superstiții dar nu vreau să le scriu aici pentru că fac referire la uciderea coțofenelor.

Coțofana în vis

Deoarece sunt asociate cu înșelăciunea, cu hoția, cei mai mulți oameni presupun că o coțofană care apare în vis prevestește ghinion, necaz, nemulțumire, dezamăgire. Când e vorba despre „tălmăcirea” viselor detaliile fac diferența – e motivul pentru care „dicționarele de vise” nu trebuie interpretate ad litteram; depinde câte coțofene sunt și unde, ce fac s.a.m.d.. De exemplu, o coțofană care apare în vis indică faptul că într-un viitor apropiat subiectul ar putea avea o experiență care îl va întrista, dezamăgi sau îl va determina să pună la îndoială alegerile făcute, deciziile luate – nu e cazul de disperare, pentru că nu e o barieră ce nu poate fi depășită când cel care visează nu-și pierde răbdarea și încrederea. Când o coțofană apare în vis pe o ramură de copac e semn că ziua următoare va fi una bună.

Coțofana în legende și mitologie

În Grecia antică erau adesea asociate zeului vinului, Dionysos și viticulturii, în general. Dionysos era legat și de teatru și diferite festivități, de nebunia rituală și extazul religios, iar vinul era o parte indispensabilă în cultura grecilor antici – fapt care a făcut ca aceste păsări să fie tratate cu respect.

Romanii, ca și grecii, au asociat coțofenele zeului Bacchus, zeul roman al vinului, fertilității și agriculturii.

În mitologia germană era solul zeilor, dar era considerată a fi și zeița morții, Hel. 

În alte culturi europene era văzută ca solul care aduce vești rele, nenoroc.

În mitologia germano-scandinavă erau păsările ființelor magice numite Huldra, personaje exclusiv feminine, foarte frumoase (dar care aveau coadă de vacă sau de vulpe – depinde de surse), care trăiau ascunse în pădurile din Scandinavia, și care aveau puteri supranaturale. În unele opinii, aceste ființe erau spiritele pădurii care puteau lua formă umană.

În cultura scandinavă erau simbolul echilibrului; penajul în alb-negru reprezenta echilibrul între energiile masculină și feminină.

În mitologia nordică erau asociate zeiței Skadi, zeița iernii.

În evul mediu, coțofana era considerată pasărea vrăjitoarelor sau a celor certați cu legea – poate pentru că are și obiceiul de a fura obiecte care lucesc (cercetătorii au descoperit că rar fură coțofenele astfel de obiecte). Probabil că era asociată cu hoții și cei puși pe rele și pentru că fură ouăle și puii din cuburile altor păsări – dar face asta în special primăvara, când trebuie să-și hrănească puii.

Înainte de apariția creștinismului coțofenele erau considerate, în general, a fi simbol al norocului. Reprezentanții Bisericii, însă, le-au asociat răului; ei considerau că acestea au fost singurele păsări care nu au jelit când Isus a fost răstignit. Într-o poveste se susține că nu sunt o specie originală, ci un hibrid între corb și porumbel și din moment ce sunt hibrizi nu au fost botezate, iar sufletele lor fiind impure e un motiv în plus de a le considera a fi de partea întunericului. Mai sunt și alte superstiții care au determinat oamenii să le portretizeze într-o lumină negativă – evenimente nefericite care au avut loc după ce au fost văzute, de exemplu – și se ajunsese până acolo că au fost vânate de-a lungul timpului până aproape de extincție.

Coțofenele, asociate cu oamenii care vorbesc prea mult, au ajuns să fie pictate într-o sală care e azi cea mai faimoasă din Passo Real (Palatul Național Sintra): Sala Coțofenelor”. Se spune că regele Ioan I al Portugaliei, atunci când a discutat cu o doamnă din înalta societate, a dat naștere unor zvonuri printre supușii săi; el a dat poruncă zugravilor să picteze coțofene (simbolizând pălăvrăgeala fără rost) pe întreg tavanul acelei săli din Palatul din Sintra – în acest mod, el făcea aluzie la faptul că limba trebuie ținută după dinți.

Coțofana ca simbol

Aceste păsări se prezintă, în general, în alb și negru, având și un simbolism dual: bine-rău.

În primul rând, coțofana simbolizează inteligența. Mai multe teste și experimente au dovedit că pot imita vorbirea umană, că știu să se joace, să lucreze în echipă, dar se și întristează. Din cauza naturii lor perspicace, coțofenele simbolizează și înșelăciunea (știu să păcălească alte animale), oportunismul, iluzia.

Sunt simbol al înșelăciunii poate pentru că distrug recoltele și ascund obiectele strălucitoare pe care le găsesc. Cercetătorii sunt de părere că nu prea des se întâmplă ca o coțofană să fure obiecte strălucitoare și atunci când o fac o fac pentru că le e frică de ele și le ascund, să nu le mai vadă niciodată.

Sunt asociate oportunismului poate pentru că au obiceiul să fure mâncare de la alte păsări, atacă pe neașteptate și uneori se năpustesc în grup asupra unei păsări singuratice.

Sunt simbol al iluziei, magiei, vrăjitoriei, dar care ar putea fi motivul pentru care e asociată iluziei, vrăjtoriei nu e prea clar.

Coțofana este și simbolul conștientizării de sine. Păsările din specia de coțofene eurasiatice se pot recunoaște în oglindă (la fel și unele ciori); în regnul animal, experimentele au arătat că doar câteva specii de maimuțe mari se recunosc în oglindă (cimpanzeii, de exemplu), elefantul asiatic, afalinul (delfin cu bot-gros sau „cu nasul ca o sticlă”), porcul și altele câteva; gorilele par a se recunoaște în oglindă doar parțial.

Coțofana ca totem

Totemul este un obiect care reprezintă un animal, o pasăre, o plantă etc. și care e folosit ca emblemă a unui grup (de exemplu: familie, popor, clan sau trib) și care amintește oamenilor de originea lor (sau de trecutul mitologic). În general, e folosit de grupuri mari, nu doar de o persoană dar pe la mijlocul secolului XX a luat ființă așa-numita mișcare New Age și unele persoane au ales să adopte un spirit personal (numit tot totem) – sub formă de animal, pasăre etc. - care are o însemnătate specială pentru ele și despre care au convingerea că le conferă putere, încredere. Totemul (spiritul) se manifestă atunci când omul se simte debusolat, când își pierde încrederea în sine. Persoana care are ca totem coțofana va învăța că există întotdeauna un mod de a face lucrurile, oricât de imposibil ar părea.

Coțofana ca animal spirit, călăuză spirituală

Despre animalul spirit se spune că este „ghid spiritual”; nu omul alege acest ghid, ci animalul alege omul, în funcție de „necesitățile omului” într-un moment sau altul. Într-o viață, un om poate avea mai multe „animale spirit” care vor să-l ajute, dar poate fi și numai unul.

Coțofana, ca ghid spiritual, îl ajută pe om să se adapteze ușor în diferite situații, îi „spune” că va găsi modalitatea de a obține orice, dacă vrea cu adevărat. Îi arată că bogăția materială nu este totul în viață: coțofana adună fel și fel de lucruri – unele de care nu are neapărată nevoie, și le ascunde. Ca ghid spiritual, coțofana îl învață pe om că e în regulă să-și urmeze pasiunile și să-și asume riscuri.

Oamenii care au spiritul coțofenei (ca totem sau ca ghid spiritual) sunt atrași de lumina reflectoarelor și le place atenția celorlalți, uneori făcând ceva doar pentru a atrage atenția (dar ceea ce fac vine mai mult din subconștient). Cei care aparțin grupului celor sub „semnul coțofenei” sunt deschizători de drumuri și nu se feresc de aventuri. Se avântă în luptă, dar știu să facă un pas înapoi pentru a analiza lucrurile. Coțofana se numără printre cele mai curajoase păsări.

Ca prieteni, acești oameni cred în „favoare contra favoare” și nu uită niciodată pe cei care i-au ajutat când au avut nevoie și vor întoarce ajutorul, oferind mult mai mult decât au primit.

Ca parteneri în dragoste, la început sunt magici (fermecători și atenți, grijulii), dar în timp (când se vor simți confortabil în relație) își vor arăta slăbiciunile și pot deveni o cu totul altă persoană; cine e gata să accepte această nouă persoană va avea mai mult decât un partener, va avea un paznic – în sensul pozitiv al termenului.

Sursa foto: Brașov, orașul sufletului meu.

O legendă despre vâsc

Într-o dimineață, zeul Balder se trezi neliniștit din cauza unui vis care-i tulburase sufletul. A povestit visul zeilor și Odin, tatăl său, a înțeles că viața celui mai frumos dintre fiii săi este în primejdie. A hotărât să meargă spre îndepărtatul regat subpământean al Helei, la mormântul acoperit de zăpadă unde zăcea din timpuri uitate prezicătoarea Völva, și să se sfătuiască cu spiritul acesteia. Odin, dându-se drept altcineva, a reușit să invoce spiritul prezicătoarei și acesta i-a spus că Helul se va bucura de sosirea lui Balder, dar zeii vor jeli. Creanga funestă va fi purtată de mâna zeului orb. Moartea lui Balder, a mai spus spiritul prezicătoarei, va fi răzbunată de Vale, fiul lui Odin purtat de fecioara Rind... Odin nu avea idee despre ce vorbește spiritul prezicătoarei. Spiritul era gata să mai spună ceva când și-a dat seama că, de fapt, cel care l-a invocat este Odin – și a amuțit. Odin a galopat înapoi spre Asgard și a chemat zeii la sfat. Nu le-a spus că a vorbit cu spiritul prezicătoarei, ci doar că viața lui Balder este în pericol de moarte și trebuie luate toate măsurile pentru a o apăra.

Frigga, mama lui Balder, a cerut jurământ de la foc, fier și celelalte metale, de la stânci, pământ, copaci, boli, animale, otrăvuri și șerpi că niciodată nu vor face rău fiului ei. Toate au jurat fără ezitare, pentru că Balder era frumos și gingaș, cu pielea fină și părul atât de palid încât lumina părea să treacă prin el; era bun și drept și toți îl iubeau, iar el, la rândul lui, îi iubea pe toti – tot ce se afla pe lume, mic sau mare, frumos sau urât.

De atunci, Balder niciodată nu se tăie cu un cuțit, niciodată nu se lovi de o piatră, niciodată nu se înțepă într-un ac și nu-și lovi capul sau altă parte din trup. Când frații lui – Tor și Tyr – au înțeles acest lucru au inventat un joc și la fiecare petrecere îl luau drept țintă și cine voia arunca săgeți ori îl lovea cu sabia sau doar arunca o piatră în el – indiferent ce armă se folosea Balder nu era rănit.

Toți erau veseli și fericiți. Numai Loke - zeul tuturor nenorocirilor, la nordici, tatăl minciunii și părintele dezbinării – era nemulțumit și cea mai fierbinte dorință a lui era să-l vadă pe Balder măcar o dată suferind și se tot gândea cum să facă să-l rănească pe zeul care nu putea fi rănit.

Într-o zi, la poarta palatului zeiței Frigga a sosit o bătrână. A fost primită bine, ospătată și chiar zeița a apărut și-a întrebat-o de unde vine, ce se mai întâmplă prin lume. Bătrâna a spus că multe a văzut, dar ceva așa de uimitor și înspăimântător ca ceea ce se întâmplă în sala palatului unde se întâlnesc și petrec tinerii zei n-a văzut.

- Mi s-a părut că se întreceau să-l omoare pe Balder – a croncănit baba.

Zeița a râs și i-a explicat de ce se joacă astfel.

- Chiar și cel mai mic lucru a jurat? se miră baba.

- Ca să fiu sinceră – spuse Frigga – există o plantă micuță, prea slabă ca să poată crește singură și care trebuie să aibă un stejar, să se sprijine de el – planta aceasta se numește vâsc și crește în pădurea Valhall – nici n-am putut s-o pun să jure, căci era prea necoaptă ca să poată depune jurământ.

Atâta i-a trebuit cotoroanței, care nu era altcineva decât Loke travestit. Fără să mulțumească pentru primire, a tulit-o din palat și a fugit în pădure, să găsească vâscul. Nu i-a fost greu să-l găsească în pădurea întunecată, căci lucea cu frunzele lui luminoase și boabele dulci, ca niște perle verzui. Loke a luat o suliță și a prins în vârful ei un spin ascuțit de vâsc în locul vârfului de fier, apoi s-a dus la locul unde se distrau zeii aruncând în Balder. Pe lângă toți acești zei care se întreceau era și unul care ședea pe margine: Höder cel orb, frate bun cu Tor, Balder și Tyr, care-și auzea fratele râzând și strigând și se bucura pentru el.

- De ce nu arunci și tu? aude o voce șoptindu-i la ureche.

- Pentru că nu văd unde stă, și nici nu am nimic de aruncat. Zeii nu mă lasă să port sabie ori altceva, deoarece se tem să nu mă rănesc.

- Fă cum fac ceilalți și onorează-l pe Balder – a zis Loke. Am să te conduc până la el. Uite, aruncă sulița asta în el.

Höder, de bună credință, călăuzit de Loke, a aruncat sulița și aceasta s-a înfipt drept în inima lui Balder care a căzut mort la pământ. Când au înțeles că Balder a murit zeii au rămas împietriți, neînțelegând cum de s-a putut întâmpla. Tristețea lui Odin era mai mare decât a celorlalți pentru că el știa ce însemna asta: începutul sfârșitului.

Disperată, Frigga a întrebat cine vrea să coboare în sălașul Helei și să încerce să readucă sufletul lui Balder și să se bucure de recunoștința veșnică a zeilor. Unul dintre fii lui Odin, Hermod cel iute s-a oferit să îndeplinească periculoasa misiune. Hermod urma să întrebe ce zălog vrea regina Hel ca să-l lase pe Balder să se întoarcă acasă. Hermod a ajuns la regina tărâmului întunecat și aceasta i-a spus că e gata să-l lase pe Balder să-i părăsească regatul dacă toate făpturile aveau să verse o lacrimă pentru el. Știindu-l atât de iubit pe fiul ei, Frigga s-a bucurat. Zeii au trimis mesageri în toate cele nouă lumi pentru a ruga toate ființele să-l plângă, pentru a putea reveni în lumea vie. Toți l-au jelit pe zeul Balder: oameni, animale, păsări, copaci, pietre, fiecare metal...

Când mesagerii reveneau cu vestea bună au trecut pe lângă o peșteră în buza căreia stătea ghemuită o bătrână. Au rugat-o și pe ea să dea o lacrimă pentru Balder, dar bătrâna n-a răspuns. Când unul dintre mesageri a strigat la ea a ridicat o privire rece de șarpe veninos și a zis cu voce cârâitoare:

- Ce-mi pasă mie de Balder? Niciodată nu l-am iubit și n-are decât să rămână unde este! le-a zis mesagerilor, apoi a intrat în peșteră, hohotind răutăcios.

Zeii au fost nemângâiați când au auzit despre refuzul vrăjitoarei; din cauza ei Balder era condamnat să rămână în lumea subpământeană. Erau tare triști din cauza unei atât de nemăsurate răutăți și se întrebară cine putea fi vrăjitoarea. Curând au înțeles: doar Loke putea fi atât de plin de ură. Zeii l-au prins pe Loke, mai apoi, și l-au pedepsit.

(repovestire după o legendă din „Mitologia nordică”, mituri și legende povestite de Elena Maria Morogan, Editura Enciclopedică, București, 1992)

*

O altă legendă spune că lacrimile albe ale zeiței Frigg l-au readus pe Balder la viață și ea a binecuvântat planta.

Imagine de Hans Braxmeier de la Pixabay

Simbol al hermetismului: caduceul

Caduceul hermetic, numit și „toiagul lui Hermes Trismegistos” nu trebuie confundat cu toiagul lui Asclepios. Caduceul este un toiag / baston / baghetă în jurul căruia/căreia se încolăcesc doi șerpi; în jurul toiagului lui Asclepios este încolăcit numai unul. Primul caduceu - cu doi șerpi - este un simbol al hermetismului, al doilea este simbolul vindecării (pe foarte scurt).

Asclepios era fiul zeului grec Apollo, zeul tămăduitorilor și artei vindecătoare (între altele), preluat în mitologia romană ca Aesculapius (sau Esculap).

Despre Hermes Trismegistos (numit astfel mai ales în mitologia greco-egipteană) se spune că este fondatorul mitic al ocultismului și alchimiei. E figura centrală a ocultismului, o figură mitologică aflată la răspântia unor multiple tradiții.

Hermes poate este scribul zeilor, zeul Thoth din mitologia egipteană; poate fi apropiat de Hermes al grecilor care, între altele, era mesagerul zeilor din Olimp și a fost asimilat și zeului Mercur al romanilor. Diodor din Sicilia îl identifică total cu zeul egiptean Thoth.

Caduceul era purtat și de vechii zei egipteni Anubis și uneori de zeița Isis, de zeul grec Hermes și de zeul roman Mercur, de zeul fenician Baal, de zeița sumeriană Ishtar și de alți zei și zeițe, inclusiv de zeul Osiris (toiagul lui Osiris devenit, peste timp, datorită grecilor, toiagul lui Hermes Trismegistos). În creștinism a devenit și un atribut al Sofiei (Înțelepciunea lui Dumnezeu)

Există multe interpretări ale acestui simbol

Caduceul ar fi simbolul cheii care deschide poarta dintre lumină și întuneric, bine și rău, viață și moarte.

Caduceu = kērúkeion, transliterație din limba greacă, „toiagul heraldului”.

Caduceul reprezintă hermetismul, un sistem de legi care guvernează Universul întreg și se manifestă în cele trei sfere: materială, mentală, spirituală.

Aripile caduceului simbolizează capacitatea de a depăși orice limite (sunt simbolul spiritului), tija reprezintă dominarea forțelor naturii, cei doi șerpi simbolizează laturile opuse în dualism, care, în final, trebuie să se unească, șerpii personificând „contrariile”: bine-rău, foc-apă, unire-separare, spirit-materie, minte-trup etc. Aceste aripi ar simboliza cele două structuri cerebrale „legate” de corpus callosum (în creier nu există o structură mai puternică ce leagă cele doua emisfere: stânga și dreapta).

Sfera din vârful caduceului simbolizează „ochiul spiritual” (aflat în centrul creierului) - care e glanda pineală. Versiunea originală a caduceului are între cele două aripi un con de pin stilizat și reprezenta Ochiul lui Horus.

Caduceul face referire la echilibrul omului „trezit spiritual”.

Se spune că lumea are un centru și un ax

Ideea de centru simbolizată de soare este punctul de plecare pentru o întreagă sinteză ideologică. Reprezentarea geometrică a centrului este punctul din mijlocul cercului care l-a generat. Reprezentarea geografică a centrului în diferite tradiții îi atribuie situări evocatoare: Tărâm Sfânt, Tărâm al nemuririi, Palatul interior, sălaș al Aleșilor sau poate fi o grădină, precum Paradisul, un oraș, precum Ierusalimul ceresc, o peșteră - Agartha, o insulă, precum Atlantida și tot așa.

Cercul este dezvoltarea centrului sub aspectul sau dinamic, iar pătratul îl reprezintă sub aspectul static - cercul simbolizează cerul, pătratul simbolizează pământul. Cele două linii perpendiculare trasate de diametrele unui cerc sau de axele unui pătrat formează o cruce, simbolul geometric cel mai general. În plan orizontal crucea reprezintă extinderea omului în toate direcțiile individualității sale. În sens vertical leagă treptele ierarhice ale stadiilor superioare spre care el poate să tindă. 

Axul central ce unește aceste stadii de la cer la pământ este reprezentat printr-un număr mare de simboluri: copacul, muntele (care simbolizează în același timp și centrul și axul universului), lancea, coloana, toiagul, stâlpul cosmic, scara, treptele, obeliscul, clopotnița, săgeata, piramida, frânghia, lanțul, firul și altele. Cea mai răspândită variantă a centrului axial este copacul, căruia civilizațiile preelenice i-au consacrat un cult.

Bastonul, dintre toate simbolurile axei este, poate, cel mai general și mai bogat în descendență. Începând cu bâta ciobanului, cu toiagul pelerinului și până la bastonul de mareșal, acesta conferă autoritate și demnitate. Mai este toiagul brahmanic cu spirala dublă ce amintește de caduceul lui Hermes, în jurul căruia se încolăcesc, în sensuri opuse, doi șerpi care reprezintă echilibrul polarizat de două curente cosmice.

(Semne, simboluri și mituri, de Luc Benoist)

Acest „ax al lumii” poate fi parcurs în cele două sensuri opuse, din Cer spre Pământ și invers - e locul unde se mișcă zeii intermediari, deci caduceul este purtat de toți mesagerii ca semn al păcii și al protecției. Poziționarea simetrică a celor doi șerpi și a celor două aripi e o dovadă a echilibrului forțelor opuse și a dezvoltării armonioase atât a nivelurilor inferioare (materiale), cât și superioare (spirituale).

Caduceul lui Hermes (sau toiagul lui Osiris) reprezintă hermetismul care este un sistem de legi ce guvernează întregul Univers și se manifestă în cele trei sfere: materială, mentală și spirituală. Aceste legi sunt esența filozofiei hermetice, sunt “Legea a tot ce este”, Legea lui Unu.

Rugăminte. Vă rog să mă anunțați în cazul în care imaginile nu sunt vizibile. Am salvat imaginile în format webp (extensia .webp în loc de .jpg, .png sau altele). E un format pe care îl recunosc 90% dintre motoarele de căutare (afirmă cei care se pricep) și e util pentru că „economisește” spațiu (imaginile fiind comprimate) și viteza de încărcare a paginilor web crește (zic tot cei care se pricep). Mulțumesc.

Floricele galbene de trifoi

Așteptam lângă magazinul cu mâncare pentru animăluțe ca doamna să pună în sacoșă cele ce le-am scris pe bilet, să-mi spună (strige) cât costă, să-i dau banii, să iau sacoșa și să ies repede la aer. Rotind privirea în jurul meu observ un covoraș de trifoi cu floricele galbene. M-am aplecat să caut printre trifoi de la ce plantă ar putea fi floricelele. Erau ale trifoiului! Scot telefonul și fac o poză.

Când ajung acasă întreb prima persoană care-mi iese în cale dacă știe că există și trifoi cu flori galbene. Îi arăt poza și râde: e măcrișor! E ce?! Îmi explică ce și cum. Am mai învățat ceva: există și trifoi-măcriș. Eu cunoșteam doar florile albe și movulii ale trifoiului:

Petalele de trifoi alb și roșu (când plantele sunt departe de zone aglomerate) le mănânc de câte ori am ocazia, încă de când eram copil: sunt dulci. Măcrișorul (din familia Oxalis stricta, care e diferit de trifoi și diferit de măcriș) - am aflat - e comestibil (are multă vitamina C) dar nu consumat în exces – e ceva legat de calciu.

₪ ₪ ₪

Cercetătorii afirmă că trifoiul cu patru foi e o anomalie genetică sau cauzată de modificări ale mediului. Practic, un trifoi (Trifolium) cu patru frunze nu este un trifoi dar... este un trifoi, iar oxalis stricta nu e trifoi, dar mai e cunoscut și sub denumirea de trifoi-măcriș.

Cine găsește un trifoi cu patru foi să caute în continuare pentru că e posibil ca mutația să mai fie și la alte plante din apropiere.

Trifoiul norocos poate avea nu doar patru frunze; mutația poate „produce” 5, 6 și chiar 56 de frunze (în 2009, în Japonia, a fost găsit un astfel de trifoi).

₪ ₪ ₪

Trifoiul alb cu trei frunze este simbol național în Irlanda. Potrivit tradiției, sfântul patron al Irlandei, Patrick (un episcop care a trăit cândva în țara druizilor), a folosit frunza de trifoi pentru a explica păgânilor esența Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt / credință, speranță, dragoste. În 17 martie (ziua Sf. Patrick) irlandezii din toată lumea poartă o frunză de trifoi verde, în onoarea țării și a sfântului său patron. A patra foaie la trifoi simbolizează norocul – se spune că pe lângă credință, speranță și dragoste omul care găsește un trifoi cu patru foi a fost recompensat și cu Harul lui Dumnezeu, ca o recompensă pentru faptele lui bune; sau: a patra frunză e considerată a fi șansa și norocul accidental al omului (intervenția divinului în destinul celui care găsește trifoiul cu patru foi). Irlandezii tradiționaliști sunt de părere că trifoiul cu patru foi e un fals noroc. Numai trifoiul alb cu patru foi e purtător de noroc – se întâlnește rar (la celelalte specii de trifoi patru foi sunt mai des întâlnite).

În mitologia galeză trifoiul alb este un simbol al frumuseții.

În Egiptul antic planta – afirmă unele surse – era oferită tinerilor care se decideau să trăiască împreună (să se căsătorească, în accepțiunea actuală – nu exista, la propriu, o ceremonie de căsătorie).

În mai multe legende și mituri trifoiul alb e menționat ca ingredient magic, utilizat în principal împotriva vrăjitoarelor și veninului (Plinius cel Bătrân o recomanda ca antidot pentru mușcătura de șarpe); se credea că apără și împotriva poțiunilor de dragoste nedorite. În antichitate era folosit pentru a face armele infailibile prin simpla frecare a acestora cu planta. Sofocle considera că e o plantă cu sevă otrăvitoare.

Celții credeau că cine are asupra sa un trifoi cu patru foi poate vedea fapturile magice de pe pământ, inclusiv eventuale spirite rele care ar fi pe aproape. Druizii foloseau trifoiul pentru a alunga spiritele malefice; ei credeau că 3 este numărul perfect și are puteri mistice, cele trei frunze reprezentând cerul, pământul și lumea subterană (dar nimeni nu știe cu certitudine ce simbolizau cele 3 frunze pentru druizi). Unii cred că de la druizi au pornit superstițiile despre trifoi dar... se spune că Eva, când ea și Adam au fost alungați din Paradis), a luat un trifoi cu patru foi – cine găsește azi unul poate vedea o părticică din Eden.

Trifoiul nu e o buruiană – cine crede că e buruiană sigur va avea ghinion. 😉

Cum recunoști un trifoi cu patru foi care e subiectul superstiției despre noroc: trei frunze au aceeași mărime, a patra e puțin mai mică. Trifoiul cu patru foi cumpărat nu aduce noroc – trebuie să-l găsești personal sau să-l primești în dar (caz în care norocul se va dubla).

Surse online:

https://www.thebalanceeveryday.com/interesting-4-leaf-clover-facts-4117192

https://www.brainerddispatch.com/sports/3467742-myths-and-legends-clover-abound

https://www.cool-clover.com/uk/betekenis.php

Cameleonul

Pentru că îmi plac reptilele nu se putea să nu-mi placă și cameleonii. Îmi plac foarte mult. Sunt fantastici. Am văzut acest gen de vietăți și la zoo și în magazine specializate și în casele unora. Am impresia că au expresia unui sceptic. 😄

Am citit – relativ de curând – că ei, practic, nu-și pot adapta culoarea – deși pot „schimba” multe culori - chiar oricărui tip de elemente din mediul înconjurător. Cu toate acestea, cameleonii adesea sunt aproape imposibil de văzut. Sunt cam lipsiți de apărare: nu sunt veninoși, nu mușcă puternic (chiar dacă mușcătura e dureroasă), nu au gheare pe care să le folosească în apărare. În general, în mediul lor natural, nici nu sunt nevoiți să-și schimbe prea des culoarea pentru că seamănă cu frunzele sau ramurile. Unii cercetători sunt de părere că își schimbă culoarea și pentru a-și regla temperatura corpului: când e frig și soarele e sus, dacă nu e vreun pericol, vor deveni închiși la culoare pentru a capta căldura soarelui (cum s-a constatat la alte reptile). Sunt ființe solitare și nu prea le place compania, iar rezistența la stres e foarte mică. Partea rea este că pot muri și de stresul cauzat de prea multă căldură (încălzirea globală le dăunează mult și lor).

Intre cele 160 de specii existente unii cameleoni sunt mici de numai câțiva centimetri, alții au și mai mult 70 de centimetri. Arealul lor natural este Africa, în insula Madagascar, dar pot fi întâlniți, în natură, și în alte state. Din păcate, din cauza omului multe dintre cele 160 de specii sunt pe cale de dispariție iar despre unele se crede că nu mai au nicio șansă. Din acest motiv cameleonii sunt protejați prin lege și au rezervații în care să trăiască (mai) la adăpost de distrugători.

Cameleonul în mitologie

Mă așteptam să găsesc mai multe mituri/legende despre cameleon, dar am descoperit numai una, în mitologia grupurilor etnice vorbitoare ale limbii bantu, din Africa.

Zeul suprem, spune o legendă Zulu, a trimis cameleonul pe Pământ pentru a da oamenilor vestea că vor fi nemuritori. Cameleonul nu s-a grăbit, s-a oprit pe drum să mănânce din planta preferată. Zeul s-a supărat văzând că nu mai revine cameleonul și a trimis o șopârlă să le spună oamenilor că sunt muritori. Șopârla a ajuns prima la oameni și le-a dat vestea că va exista moarte pe Pământ.

Din acest motiv, mulți oameni Zulu sunt reticenți când întâlnesc un cameleon sau o șopârlă, crezând că acestea aduc nenorocirea în viața lor.

*

Explicația „mesajului dublu” variază de la grup la grup. În unele mituri șopârla a auzit ce-i spune Zeul cameleonului și s-a grăbit să ducă oamenilor, din invidie, vestea că vor muri. În altele, Zeul – din cauza răutății oamenilor - s-a răzgândit cu privire la nemurire și a trimis șopârla...

Misionarii creștini au adaptat mitul la religia creștină: cameleonul, care aduce vestea bună oamenilor, a fost asimilat lui Isus. (sursa: wikipedia)

sursa foto: Extreme Travel and Adventure (Uganda, 2017)

Păianjenul în mitologiile lumii

M-o fi ciupit un păianjen; de câteva zile numai despre aceștia citesc. Și dacă tot citesc, de ce să nu fac și câte un rezumat, adunând aici doar ceea ce mi se pare mai interesant?

Gata. Am vorbit destul singură.

La egipteni, imaginea păianjenului apare pe unele ruine ale edificiilor antice, fiind asociat cu zeița Neith, cea care țese firele destinului; în credința babiloniană are numele Ishtar, având și alte caracteristici.

În mitologia celtică păianjenul e o ființă benefică. În textele celtice păianjenul a apărut brusc la un moment dat, venind din tradiția orală care nu a fost consemnată pe nicăieri (sau scrierile s-au pierdut). Una dintre primele mențiuni despre păianjen apare în Note despre folclorul din nord-estul Scoției (1881), cartea lui Waltor Gregor. Păianjenii erau priviți cu admirație, și era contraindicat să fie uciși. Pânza lor era un bun remediu pentru a opri sângerarea rănilor. În cartea amintită mai scrie că de vezi un păianjen pe haine înseamnă că-ți vei cumpăra noi obiecte de îmbrăcăminte. În lanurile de porumb își țese pânza un păianjen mic și la ce înălțime e pânza țesută până acolo va fi stratul de zăpadă în iarna ce vine.

Lady Wild, în cartea să Legende antice, farmece magice și superstiții din Irlanda (1887), scrie că uciderea unui păianjen aduce nenorocire. 

Alexander MacKenzie, în Profețiile lui Brahan Seer (1899), scrie că un păianjen închis într-o pană de gâscă (bine sigilată) pusă la gâtul unui copil îl vindecă de afte.Alexander Carmicheal, în Carmina Gadelica (1900), scrie că înghițirea unui păianjen (sau a unei insecte de apă) produce erbivorelor hemoragie digestivă.

Poveștile celtice cu și despre păianjeni sunt destul de rare; una ar fi cea scrisă de Elsie Masson: Poveșți populare din Bretania (1929).

Mai mult despre păianjen în mitologia celtică aici:

https://livinglibraryblog.com/the-spider-in-celtic-myth/

În Mexic există credința că la facerea Lumii a asistat Tocotl, un zeu-păianjen care susține Lumea în plasa lui. 

Mayașii credeau că după moartea trupului sufletul e destinat să rătăcească prin culoarele întortocheate ale lumii de dincolo până când întâlnește un râu, pe care nu-l poate traversa singur, ci numai cu ajutorul unui om-păianjen care conduce o plută din pânză; cei doi au o legătura spirituală de dependență cât timp traversează râul, pentru a ajunge în siguranță pe malul opus.

În Peru, păianjenul avea loc de cinste între celelalte vietăți, popoarele native respectând natura și portretizând-o în diferite ipostaze și forme.

În folclorul unor triburi din Africa de Vest există legende în care se spune că firul păianjenului simbolizează legătura omului cu divinitatea.

O legendă Navajo e despre o tânără indianca Pueblo – care trăia cu Navajo. Aceasta se simțea atât de singură încât a plecat în deșert și s-a rătăcit. La un moment dat a văzut un firicel subțire de fum care se ridica dintr-o gaură săpată în pământ. Înăuntru era femeia-păianjen care țesea o pătură. Cele două s-au împrietenit și femeia-păianjen a învățat-o să țeasă. După ce a deprins meșteșugul tânăra s-a întors în sat și a început să le învețe să țeasă pe celelalte femei, spunându-le să lase o gaură mică în mijlocul fiecărei pături pentru a aminti de femeia-păianjen de la care a deprins meșteșugul. De atunci tânăra nu s-a mai simțit niciodată singură și a fost fericită.

(https://www.earthlife.net/chelicerata/myth-tar.html)

În mitologia multor triburi nativ americane păianjenul are un rol important. În funcție de trib, păianjenul e asociat cu arta țesutului, e simbol al răbdării și rezistenței, simbol al inteligenței și talentului. Prinzătoarele de visuri sunt inspirate de pânza de păianjen și sunt menite să rețină visele rele.

(http://www.native-languages.org/legends-spider.htm)

O legendă Cherokee amintește despre bunica-păianjen care a furat foc de la soare, l-a ascuns într-un vas de lut și l-a dat oamenilor pentru a putea vedea în întuneric.

În India antică, se credea că un păianjen uriaș a țesut pânza care este universul. Păianjenul stă în centrul pânzei și controlează totul prin fire. La un moment dat va devora această pânza și va țese alt (un nou univers).

În Japonia există între altele, legenda prințesei păianjen, un păianjen mitologic care ia înfățișarea unei femei frumoase și seducătoare care păcălește samuraii să o ia de soție. Uneori pare gravidă, dar e numai sacul cu ouă. Ea le spune puilor mai apoi să meargă să-și îmbrățișeze tatăl – sunt devoratori de oameni, altfel spus. În unele legende, însă, prințesa păianjen e salvatoarea oamenilor în timpul inundațiilor care aveau loc toamna, în special.

(https://ukiyo-e.org/image/kruml/warriors89)

Păianjenul este un simbol străvechi al Creației, creativității și muncii asidue. Pentru că pânza începe să fie țesută de la mijloc și pornește din gura păianjenului e un simbol al soarelui și al creației vieții – aborigenii se închinau păianjenului asimilându-l unui erou solar. Unele triburi din Africa dar și unele din America de Nord (triburile de la câmpie) considerau că păianjenul e un înșelător. În vechea tradiție indiană, Brahma, creatorul tuturor lucrurilor, era numit alegoric „păianjenul care învârte plasa lumii”.

Pe de o parte, păianjenul este un apărător al oamenilor, un salvator, protector al vetrei și pe de altă parte este asociat cu lăcomia, trădarea, cruzimea. 

În tradiția creștină păianjenul e asociat răului, iar cine ucide un păianjen are parte de a i se ierta nu știu câte păcate. Conform unei povești, păianjenul s-a lăudat cu talentul sau la țesut și a provocat-o pe Maica Domnului la întrecere, întrecând-o în calitatea torsului. Maica Domnului s-a supărat și l-a blestemat să toarcă toată viața fără spor și să fie mereu omorât de oameni. (îmi permit o observație personală: cine a inventat povestea aceasta cred că nici n-a deschis Biblia, dar s-o citească!)

Povestea zeului trișor.

Povestea Arahnei.

Foto.

Cum a apărut primul păianjen. Legendă

În mitologia Greciei antice păianjenul a apărut din mândria unei țesătoare numita Arahne, fiica lui Idmon, un vestit vopsitor de țesături. Tânăra își imagina că poate fi mai presus de Atena, zeița care-i învăța pe oameni arta și meșteșugurile, între altele. Nicio muritoare sau zeiță nu o putea întrece în meșteșugul țesutului, și nimeni n-a îndrăznit, până la Arahne, să-și imagineze că o poate întrece.

Faima Arahnei se întinsese în toată țara Lydiei (cum zice Ovidiu în Metamorfozele). Chiar și nimfele se adunau să o privească la lucru; urzea din fire subțiri ca ceața țesături străvezii ca văzduhul. Și tare se mândrea ca nu are seamăn pe lume talentul ei de țesătoare. Într-o zi s-a lăudat că se poate lua la întrecere chiar și cu zeița Pallas-Athena, și aceasta n-o va învinge.

După câteva zile apare o bătrână cocoșată, sprijinindu-se-n toiag și-i spune tinerei că anii încheagă în ei și învățăminte, și-o sfătuiește să-i ceară zeiței iertare pentru vorbele-i trufașe și să se întreacă numai cu muritorii. Arahne o privește pe bătrână cu mânie și-i spune că și-o fi pierdut mințile la bătrânețe, să-și sfătuiască nurorile și fiicele iar pe ea să o lase în pace pentru că știe ce are de făcut și se întreabă cu voce tare de ce nu vine zeița să concureze cu ea. În acel moment, bătrâna își schimbă înfățișarea și apare Atena.

Nimfele și muritoarele de acolo s-au plecat înaintea ei și i-au înălțat cântece de slavă, mai puțin Arahne, care stătea tăcută. Atena s-a înfuriat văzând atitudinea muritoarei care tot mai dorea să se ia la întrecere cu ea. Și concursul a început.

Atena a țesut câțiva zei din Olimp, inclusiv pe Zeus, tatăl ei, stăpânul tunetelor, și unele întâmplări din viața zeilor, dar și cum pedepsesc zeii pe oameni pentru neascultarea lor.

Arahne a înfățișat și ea multe scene din viața zeilor în care aceștia apăreau plini de slăbiciuni și stăpâniți de patimi omenești. Țesătura Arahnei nu era mai prejos decât a zeiței, dar scenele brodate de ea vădeau lipsa de respect pentru zei, ceea ce a înfuriat-o pe zeiță; aceasta a rupt pânza tinerei și a lovit-o cu suveica. Arahne n-a putut îndura umilința așa că a luat o frânghie, a făcut un laț și s-a spânzurat. Atena, însă, i-a desfăcut lațul și i-a spus că va trăi mai departe și pentru că e o făptură tare încăpățânată a osândit-o pe veci să atârne și să țeasă mereu și mereu, fără oprire, și la fel să aibă parte și urmașii ei. Zeița a stropit-o pe Arahne cu seva unor ierburi fermecate și trupul i s-a strâns imediat, părul i-a căzut de pe cap și tânăra s-a transformat într-un păianjen. De atunci, Arahne păianjenul, atârnă mereu în păienjenișul pe care și-l țese neîncetat, cum țesuse în timpul vieții sale de om, și se ascunde.

(repovestire după Arahne, din cartea Legendele și miturile Greciei antice, de N.A. Kun, Ed. Orizonturi, București, 1996) (n.b. Arahne sau Arachne, cum apare în alte scrieri)

Cartea lui Nikolai Albertovici Kun a fost publicată pentru prima dată în anul 1914. Autorul s-a născut în 21 mai 1887 la Moscova, Rusia și a murit în 29 octombrie 1940 în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (a decedat subit în timpul unei prelegeri). A fost istoric, profesor de liceu, lector la Universitate și scriitor, specialist în cultura elenă a predat istoria la Universitatea de Stat din Moscova. Provenea dintr-o familie germană și engleză-scoțiană.

Legendele și miturile Greciei antice ar fi cartea după care Al. Mitru a scris Legendele Olimpului.

În anul apariției cartea s-a numit Ce spuneau grecii și romanii antici despre zeii și eroii lor (același titlu l-a avut în 1922 și 1937 când a fost reeditată). În 1940 autorul a semnat exemplarul cu noul titlu, dar n-a mai apucat să vadă cartea în librării.

În memoriile sale, nepoata autorului, Inna Kun-Nemirovskaya a scris că lucrarea bunicului său a fost tipărită în milioane de exemplare dar în nicio ediție nu s-au regăsit portretul sau biografia autorului, ba mai mult, a fost publicată și în ediție prescurtată, fără a se menționa autorul.

(sursa)

Foto.

Fabula Arahnei (la muzeul Prado, Madrid), 1655-1660, pictor Diego Rodriguez de Silva y Velazquez.

Călcâiul lui Ahile

Călcâiul lui Ahile e o expresie utilizată spre a semnala locul vulnerabil, punctul nevralgic al unei persoane. Dar se poate utiliza şi în alte situaţii: atunci când se descoperă partea defectuoasă din argumentaţia cuiva, ca exemplu - atunci se spune că i-ai găsit “călcâiul lui Achile".

Ahile era fiul zeiţei marine (nereida) Thetis şi al muritorului Peleu, regele mirmidonilor din Phthia (sud-estul Tesaliei, devenit mai tarziu Fthiotis sau Fthia) și nepotul lui Zeus. Mama lui, dorind să îl apere de orice primejdie, l-a cufundat în apa Styxului, râu din Infern (împărăţia zeului Hades), a cărui apă îi făcea invulnerabili şi pe muritori. Zeiţa, când l-a scăldat în apă, l-a prins de câlcâi aşa încât Achile a devenit invulnerabil, cu excepţia călcâiului de care l-a ţinut Thetis.

Astfel, în ciuda puterii sale imense, călcâiul, o zonă aparent neimportantă, reprezenta pentru el cea mai mare slăbiciune.

Iliada lui Homer este cea mai cunoscută relatare a faptelor lui Ahile din timpul războiului troian. Epopeea homerică acoperă doar câteva săptămâni din cadrul războiului și nu prezintă moartea lui Ahile.

La chemarea lui Odysseus (Ulise), Achile s-a alăturat armatelor elene în războiul contra Troiei. A săvârsit minuni de vitejie pe câmpul de luptă, semănând panica între adversari. Printre alții, l-a ucis și pe Hector, unul dintre fiii regelui troian Priamus, fratele lui Paris. În cele din urmă, Achile a fost ucis de o săgeată otravită, cu care Paris l-a nimerit în călcâiul vulnerabil.

O variantă spune că zeul Apollo a îndreptat săgeata lui Paris către călcâiul lui Ahile, unicul său punct vulnerabil, în timp ce eroul aheu se afla pe câmpul de luptă. O altă variantă susține că Ahile a fost ucis cu un cuțit în spate de Paris în timp ce se afla cu prințesa troiană Polixena, iubita sa, în templul lui Apollo.

Medicină:

Tendonul lui Ahile face legatura între călcâi și mușchii gambei. Este cel mai mare tendon din corpul uman și permite mișcarea degetelor necesară în timpul mersului sau alergatului. E un tendon care asigură inserția mușchiului triceps sural (mușchiul puternic al gambei) pe calcaneu (osul călcăiului). Tendonul lui Ahile, cel mai voluminos tendon din organism, permite flexia plantară a piciorului. Foarte rezistent, acest tendon poate suporta o greutate de 400 de kilograme.

Accidente ale acestui tendon apar în general la sportivii adulți, din cauza degenerscenței generale. Sunt foarte puțini oamenii care au suferit un astfel de accident dacă nu practică un sport care să solicite zona, tendonul lui Ahile fiind unul foarte putrnic. 

Respiraţia lui Encelade, ameninţările lui Tyfon

Una dintre legende spune că cel mai vestit dintre Titanii care s-au răzvrătit împotriva lui Zeus ar fi Encelade (Encelados), unul dintre copiii zeiţei Geea / Gaia (personificarea Pământului) cu zeul cerului, Uranus. 

Geea, in mitologia greacă, e cea mai veche divinitate, mamă a tuturor celor însufleţiţi; a apărut din haos şi a conceput cerul, mările şi munţii; a dat naştere întregii vieţi şi totul se întoarce după moarte in sânul ei, spune legenda.

Uranus este fiul zeiţei Geea şi, mai apoi, soţ; este părintele titanilor, ciclopilor şi hecatonhirilor (hecatonhirii aveau 100 de braţe şi 50 de capete, fiind mai înspăimântători decât ciclopii si Uranus era dezgustat de ei). Era un stăpân tiranic, care-şi ţinea copiii (pe hecantonhiri) închişi in adâncurile întunecoase ale pământului interzicându-le să vadă lumina zilei. Geea, mama lor, nemulţumită de purtarea soţului, se hotărăşte să-i elibereze şi să se răzbune pe Uranus. In răzbunarea ei este ajutată şi de Cronos (cel mai tânăr dintre titani), care reuşeşte să ia locul tatălui său ca stăpân al Universului. Inainte de a muri Uranus i-a prezis lui Cronos aceeaşi soartă. Din acest motiv, Cronos, căsătorit cu Rhea (o fiică a lui Uranus şi a Geei, Mama cea Mare, Regina Mater, mama lui Zeus, Poseidon, Hades şi alte zeităţi) şi-a ucis şi devorat unul după altul, proprii copii abia născuţi. Numai Zeus a fost salvat, lui Cronos oferindu-i-se, bine ascunsă in scutece, o piatră. 

Când Zeus a devenit matur l-a făcut pe Cronos să de-a afară toţi copiii devoraţi: titanii; aceştia, văzându-se in libertate s-au revoltat împotriva lui. Pentru că lupta dura prea mult Zeus a eliberat din adăncurile pământuli pe uriaşii hecatonhiri - ei rupeau din munţi stânci întregi şi le aruncau in titani. Gemea întreg pământul, văzduhul vuia, totul se cutremura. Zeus dezlanţuia unul după altul fulgere orbitoare şi tunete asurzitoare. Pârjolul cuprinsese tot pământul, mările clocoteau, iar fumul şi duhoarea se întinseseră pretutindeni.

Zeus a învins după zece ani - zice legenda - şi titanii au sfârşit in fundul Infernului (in Tartar, cea mai adâncă şi mai înfiorătoare zonă a Infernului, unde erau păziţi de hecatonhiri, pentru ca niciunul dintre titani să nu scape din împăraţia întunericului veşnic).

Dupa această luptă împotriva lui Zeus, Encelade, pe când fugea in Sicilia, a fost trăsnit de Zeus şi îngropat de acesta sub muntele Etna. Erupţiile Etnei erau considerate de antici respiraţia titanului îngropat acolo, iar cutremurele însemnau mişcările titanului care încerca să se elibereze.

Giganţii (sau uriaşii) erau fiii Titanilor. Heracles i-a exterminat pe giganţi şi i-a închis in vulcani; sunt personificări ale cataclismelor, erupţiilor vulcanice, ale tuturor forţelor geologice in dezlănţuire. O altă versiune a legendei spune că Zeus ar fi cel care i-a distrus.

Lupta zeilor cu titanii s-a sfârşit, dar Geea s-a supărat pe Zeus pentru că s-a purtat atât de aspru cu titanii; s-a căsătorit cu Tartar şi a născut pe Tyfon, un monstru înfricoşător, cu o sută de capete - limbi de foc se învârtejau in jurul lui Tyfon, iar pământul se clătina sub greutatea paşilor lui. Zeilor le era groaza de el, dar Zeus s-a năpustit asupra lui cu fulgerele lui şi pământul s-a zguduit iar din temelii. După ce i-a prefăcut in cenuşă toate cele 100 de capete l-a aruncat pe Tyfon in Tartar, dar şi de acolo el mai ameninţă pe zei şi tot ce e viu, dezlănţuie furtuni şi face să erupă vulcanii.

Editare ulterioara:
karmapolice a postat link către un documentar despre uriaşi, un film care mi s-a părut interesant. In Sardinia s-ar fi descoperit schelete umane care au o înalţime de 2 m cel puţin - desigur, aceste descoperiri nu sunt atestate. Legendele spun că şi in România ar fi trăit uriaşi, in Munţii Bucegi, in Muntii Buzăului, in Maramureş, Giurgiu şi Teleorman.

≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈

Cum de mi-a venit in minte să scriu despre titani şi zei? Sâmbătă, un bătrânel a zis: ”Encelade răzbună suferinţa femeilor românce din Sicilia.”

Deşi am citit Legendele Olimpului (de Alexandru Mitru) de mai multe ori - ”Eroii” nici nu mai ştiu de câte ori - nu am reţinut numele lui Encelade. Am tăcut ca peştele sâmbătă şi am considerat că e un bun prilej de a răsfoi unele pagini de mitologie.

₪ ₪ ₪ ₪ ₪ ₪ ₪

Bibliografie

Legendele şi miturile Greciei antice, de N.A. Kun, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964;
Dicţionar de mitologie, de George Lăzărescu, Casa editoriala Odeon, Bucureşti, 1992.