Au furat florile de liliac

Un liliac copăcel cu flori mov e lângă fereastra unuia dintre dormitoare. E mititel, și cam în umbra teiului, a unui corcoduș și-a unui castan. Mai sunt doi în zonă, la o distanță de vreo 50 de metri de micuțul acesta. Pe mititel l-am tot „urmărit” de la fereastră, să-i văd floricelele, să le fotografiez. Am reușit joi să le fotografiez.

Eh! Și tocmai de mititelul acesta s-au legat vineri niște oropsiți. Au furat crenguțele cu cele mai frumoase buchețele! Ieri eram aproape furioasă, azi sunt tristă. E prima dată când e devastat acest copăcel. Prea curând nu vor înceta astfel de fapte, din contră: se vor înmulți, pentru că „foamea” e tot mai mare pentru unii, mai ales în această perioadă.

Când am privit la liliac nu-mi venea să cred! N-am fost la fel de „șocată” ca în cazul teiului ciopârțit, dar am dat mărunt din buze la adresa celor care au furat florile. Degeaba mă străduiam să n-am gânduri rele pentru ei! Le am! O să-mi treacă. Acum mă întreb unde erau viespile când au luat florile de liliac...

Au circa 2 cm lungime și vreo 5 mm lățime (le numesc „mutante” - poate nici nu-s viespi, habar n-am, dar albine nu-s).

Mai târziu mi-a povestit o vecină că i-a văzut pe prichindeii hoțomani și i-a întrebat de ce distrug. Poate că intervenția acestei doamne a făcut ca liliacul să mai rămână cu câteva buchețele. Mi-e ciudă că l-au ciuntit... Știu că hoții sunt dintre cei care-mi vând crengi cu flori de liliac la colț de stradă: „ia un buchet, să-mi iau o pâine”. Poate că așa este, dar n-am cum să nu mă gândesc că poate fi vorba și despre o „rețea” în care copiii (și nu doar ei) sunt obligați să „aducă” bani... Am văzut într-o zi de iarnă (nu e ca și cum n-aș fi știut ce se întâmplă în unele cazuri) un grup de câteva fete tinere și un mascul (nu-mi vine să-i zic bărbat), într-un părculeț din apropiere... Eram cu Miki. Glasul masculului care împărțea „veniturile” în funcție de câte crengi de brad a vândut fiecare se auzea foarte clar. Pe una o certa că le-a aruncat când au venit „caraliii”... Probabil că așa se întâmplă cu mai tot ce ni se oferă „la colț de stradă”. Și mă întreb cum e mai bine: să cumpărăm de la ei pentru a nu-i pedepsi „stăpânii” sau să nu cumpărăm și, în timp, fenomenul să înceteze? Poate chiar au nevoie de bani pentru mâncare... Personal, vreau să cred că de azi nu mai cumpăr nimic de la acești oameni care vând pe te miri unde. Poate că mă voi răzgândi... Nu știu, dar sunt tare supărată!

Supărată că am rămas fără parfumul de liliac am fotografiat florile castanului - e prima dată când face flori (mi-e greu să cred că nu le-am observat în alți ani). 

E un castan tânăr care pare că devine tot mai viguros - sper să reziste, să nu sune cineva la „ciopârțitorii” de copaci, că-l deranjează crengile.

Și pentru că tot sunt alandala mai postez o mandala.

Îmi place jocul cu mandale; ce să fac? 😊

Țânțari modificați genetic

La sfârșitul lunii aprilie o companie americană cu sediul în Marea Britanie a început eliberarea în natură a unor țânțari modificați genetic. Scopul ingineriei genetice este de a limita cazurile de îmbolnăvire cu boli transmise de țânțari, în special febra galbenă, denga sau virusul Zika. Inginerii au modificat genetic țânțarii din specia Aedes aegypti, implementând o genă care face femelele dependente de tetraciclină (dacă n-o obțin, mor și, în timp, cercetătorii speră să fie diminuată populația de țânțari). Ouăle de țânțari sunt în cutii plasate în anumite locuri. În aceste cutii va fi adăugată apă (care nu conține tetraciclină) și când vor ieși din ou femelele vor muri în stadiul de larvă (speră cercetătorii) iar dacă masculii vor supraviețui se vor împerechea cu femelele autohtone (cărora le vor transmite „dependența” de tetraciclină, populația locală de țânțari-femelă se va diminua și, implicit, cea a masculilor). Sunt concentrați pe femele deoarece numai acestea mușcă (masculii se hrănesc, în general, cu nectar și altele asemenea și nu prea sunt întâlniți în comunitățile de oameni - mai mult în zone cu apă și vegetație deasă - deci nu sunt purtători de boli).

Autoritățile din Florida susțin că sume foarte mari de bani sunt cheltuite anual cu insecticidele (țânțarii devenind rezistenți la acestea) și țânțarii modificați genetic ar putea fi o măsură mai bună. Cât de ieftină nu se știe - am dedus că nu a fost făcut public costul acestei inginerii genetice.

Experimentul se desfășoară în câteva zone mici din Florida, cu toată opoziția unor localnici, cu toată îngrijorarea și cu tot scepticismul altor cercetători care susțin că experimentul similar care a avut loc în Brazilia (în 2011 - nu a fusese obținută aprobarea pentru Florida) nu a avut concluzii certe, deși există rapoarte care arată că într-o zonă din Brazilia populația de țânțari din specia Aedes aegypti s-a redus cu 95% (astfel de experimente au avut loc și în Insulele Cayman și Panama).

Cercetătorii care azi au rețineri în ceea ce privește metoda afirmă că nu se știe clar dacă o astfel de metodă are efecte nedorite asupra sănătății populației umane și care ar putea fi acestea.

Sursa

https://edition.cnn.com/2021/04/30/health/genetically-modified-mosquitoes-us-scn-wellness/index.html

Pare că nu se ține prea mult cont de voința populației din respectivele zone (de parcă ar exista zone unde să fie luată în seamă - în mod real - voința populației), deși cei care implementează proiectul afirmă că au lansat o dezbatere publică. Hm. Acum, pe bune: câți români știu, de exemplu, că pe site-ul Camerei Deputaților (și nu numai) sunt publicate inițiative legislative, proiecte de legi care pot fi dezbătute public? - adică orice cetățean interesat își poate exprima un punct de vedere, prin e-mail (și nu numai).

Image by PixEasy from Pixabay

Oamenii seamănă cu furnicile

Se spune uneori că oamenii sunt ca niște furnici în Univers - cu sensul că oamenii sunt niște mărunței pe care o furtună cosmică îi poate zbura de nu se văd. Până la furtuna cosmică, însă, se zboară singuri - dar aceasta e altă poveste.

Ceea ce mi se pare interesant este că oamenii sunt furnici și în comparație cu furnicile, dar furnica nu este considerată „strămoșul omului”, ci - pe o cale anume - strămoșul omului ar fi cimpanzeul. Cercetătorii de la Institutul Max Planck pentru Antropologie Evoluționistă din Leipzig, Germania au făcut un studiu care arată că nu doar cimpanzeii, ci și maimuțele bonobo, împart cu noi 98 și un pic la sută dintre gene. De ce nu-i credem? Îi credem pe oamenii de știință când ne vorbesc despre boli, tratamente și alte cele, dar nu-i credem și atunci când afirmă că cimpanzeul e strămoșul omului? Nu-i un fel de... fractură logică? Fiecare crede ceea ce vrea să audă, se pare. Cum zicea Richard Feynman, fizician: Știința e credința în ignoranța experților.

Revin la furnici. Afirmațiile despre furnici sunt făcute tot de niște cercetători = oameni de știință.

În lume sunt vreo zece mii de specii de furnici, de culori și dimensiuni variate - oamenii nu sunt chiar atât de variați și sunt împărțiți în rase, nu în specii. Ce făceau furnicile cu 40 de milioane de ani în urmă? (cum de-au stabilit cifra trebuie întrebați oamenii de știință) Agricultură! Asta făceau. Unele specii de furnici macină cu fălcile frunze și le transformă într-o pastă care e depozitată într-un loc anume și acolo vor crește ciuperci din care se vor hrăni, pentru că le pot digera bine (celuloza din frunze nu poate fi digerată de furnici). Cercetătorii au observat că furnicile cunosc și cum să fertilizeze solul folosind îngrășământul natural extras din fecale. Normal că le duce mintea! Creierul lor conține 250 de mii de celule nervoase, fiind cel mai bine dezvoltat în lumea insectelor. Peste ani, a învățat și omul cum e cu agricultura.

Furnicile sunt astfel făcute încât să fie rezistente și eficiente în munca pe care o depun (o furnică poate ridica de 20 de ori greutatea ei). Atribuțiile furnicilor într-o colonie (ca și a oamenilor, în lume) sunt diferite și sunt construite „specific”. Furnicile-soldat, care trebuie să apere mușuroiul, au capul mai mare decât cele lucrătoare. La oameni, soldații au, de regulă, mușchii mai mari, dar nu neapărat, pentru că au arme sofisticate, nu un ac în dos, cum au unele specii de furnici - cu veninul lor ar putea ucide un om înțepându-l numai dacă se adună mai multe, dar c-o alergie, ceva, îi pot procopsi pe unii. Lucrătoarele au și alte roluri, bine determinate: dădace, paznici, vânători, culegători, gunoieri (strâng materiile fecale și resturile nedorite din mușuroi și le depozitează la „groapa de gunoi” aflată în afara coloniei) etc.. Oamenii tind și ei spre „specificități”: fiecare să urmeze atâta școală cât dovedește (prin diferite teste la care e supus) că-l ajută mintea, „îndrumătorii școlari” fiind cei care le trasează viitorul (încă nu e prea pregnantă ideea, dar va fi): fiecare la locul lui, după capacități / posibilități.

Furnicile muncitoare trăiesc între 45-60 de zile. Media de viață la „lucrătoarele” umane e net mai mare și se pot pensiona la 45 de ani, la 65 de ani - furnicile muncesc până mor. Tendința de a mari vârsta de pensionare îi apropie pe (unii) oameni de furnici și sub acest aspect.

La furnici, numai regina, care conduce colonia, poate să procreeze și întregul mușuroi are mare grijă de ouă. Furnicile lucrătoare nu au „voie” să se reproducă (sunt sterile, în general). Dacă depun, totuși, ouă, acestea nu vor fi fertilizate și vor ajunge sursă de hrană. La oameni, multe dintre „furnicile lucrătoare” nu vor să procreeze; în unele cazuri, când se întâmplă fără voie, acestea își abandonează copiii care, unii, vor ajunge sursă de plăcere / venit pentru anumite „furnici” din „mușuroi”.

Ca și oamenii, furnicile se luptă între ele, dar foarte rar. Armatele a două colonii se pot război zile întregi și, la final, pe „câmpul de bătălie” vor zăcea mii sau milioane de cadavre.

Furnicile se ocupă, de milioane de ani și cu creșterea „animalelor”, nu doar cu agricultura. Unele specii de furnici se hrănesc cu secreția dulce a afidelor care se hrănesc cu seva plantelor. Aceste afide sunt ținute în turme și sunt duse la „păscut” pe anumite plante - când planta a fost epuizată turmele sunt duse spre o altă sursă de hrană. Furnicile păzesc aceste turme și se luptă pentru ele cu alte insecte prădătoare. Oamenii nu se mai luptă chiar până la moarte pentru turme pentru că... nu prea mai au mulți turme care să pască liber. Se luptă, în schimb, pentru bogățiile solului și subsolului, „mușuroi” contra „mușuroi”.

Și unele specii de furnici sunt nomade, coloniile lor fiind într-o perpetuă călătorie, distrugând totul în cale - furnicile legionar din America de Sud, de exemplu, care sunt foarte agresive. În cazul lor, ouăle și larvele sunt purtate în călătorie, dezvoltându-se în mers.

Din nou, ca și oamenii - dar cu mult înaintea lor - furnicile au „inventat” sclavia. O specie de furnici întâlnită în Europa și în unele părți din Asia, Polyergus rufescens (furnica amazoană din Europa) are obiceiul să ia în sclavie alte furnici. Atacă mușuroaiele altor specii de furnici (și chiar din specia lor) și fură ouăle - când vor ecloza, furnicile vor munci pentru noul mușuroi. Mai mult, unele furnici din acest gen atacă mușuroiul furnicilor din specia Formica - regina atacatoare va ucide regina Formica și îi va lua locul, iar întreaga colonie va munci apoi pentru furnicile Polyergus. Cam la fel cum făceau oamenii în urmă cu câteva sute de ani (și mai fac și azi, în unele zone ale lumii).

Oamenii seamănă destul de bine cu furnicile, în comportament; nu?! Și nu doar cu furnicile.

Parafrazându-l pe Nietzsche: lumea e formată din stăpâni și sclavi.

(foto de pe pixabay)

Crâmpeie dintr-o săptămână

Marți am reușit să fotografiez o vrabie! Mare lucru... ce să spun! Este, pentru mine! E ceva timp de când mă străduiesc să fotografiez o vrabie în teiul de lângă fereastră. 

Acum urmăresc coțofenele – la un moment dat, un pui de coțofană s-a așezat pe marginea de jos a unui oberliht și tot dădea din aripi, pentru că marginea e foarte îngustă și nu-și găsea echilibrul, dar până să iau telefonul a plecat in treaba lui. Se tot învârt prin zonă coțofenele, dar n-am reușit să le fotografiez.

Postez trei poze cu vrabia (e o bulină albă în zona ei, să știți unde este) pentru că... îmi place de ea, de vrabie, și e surprinsă în poziții diferite în timp ce urmărea un moment în care să se repeadă pe pervaz, printre porumbei și guguștiuci, să ia și ea un bob de grâu. 

Din păcate, telefonul nu e bun la „zoom”, ‘că nu se mai vede nimic clar.

Luni noaptea am surprins un fluture pe capacul aragazului – unul mititel, cam cât o monedă de 10 bani.

Sâmbăta seară am dat de unul pe draperie – mai mare (cam de 2 cm lungime).

Probabil că sunt ceva specii de molie (sunt atâtea feluri de molii!) pentru că ele cam bântuie noaptea – cel puțin în România. Poate că primul n-o fi molie, pentru că are aripile desfăcute, în repaus, dar al doilea cred că e molie. Nu contează, sunt frumos desenate lepidopterele acestea – și cât de fragile, ușor de deteriorat sunt toate! După ce am fotografiat fluturii i-am prins în borcan și i-am dat afară, să-și vadă de viață în natură.

Surpriza săptămânii a fost floarea roz! 

Iar am uitat cum se numește planta (are o formă de „țepi” pe conturul frunzelor, dar nu așa ascuțiți precum un cactus). Cine știe de când e înflorită,dar abia joi (cred) am observat-o (nu eu ud florile, în general). Am crezut că e fundă roz legată acolo, și mă întrebam cui i-o fi venit ideea „accentului” roz în balcon.

Vineri m-am prostit (de tot). La sfârșitul lunii septembrie mama a făcut dulceață de smochine (de data aceasta au rămas întregi smochinele, în dulceață). Pentru că veneau câțiva prieteni la noi m-am gândit să mă joc de-a servitul dulceții cum se făcea cândva.

M-am și îmbrăcat relativ ca „pe vremuri”. Am fotografiat doar o porție de dulceață – și mi-a venit ideea după ce am gustat din ea. Bineînțeles, înainte de sosirea musafirilor. Când au sosit ei totul era aranjat (un fel de a spune, pentru că talentul meu la decorarea meselor se reduce la a pune o față de masă și tot ce trebuie pentru ca invitații să poată mânca și bea; și șervețele). La întrebarea „Ce te-a apucat?” am răspuns, tot râzând, că am revenit de la „pensionul de domnișoare” și vreau să vadă și ei ce-am învățat acolo. La care un prieten, adoptând o mină foarte serioasă, zice: „Ești profesoară la pension?” 😁

Sâmbătă, între altele, mi-am bătut capul – și i-am bătut și pe alții la cap – cu o problemă de logică postată de Potecuță! Primele două probleme au fost cum au fost, dar a treia doar că nu mi-a scos fire albe! Ne-am distrat excelent încercând să deducem pe cine a sunat femeia! Potecuță, mulțumesc pentru distracție! 😂 Mi-a prins bine să-mi pun neuronul la lucru! Îl auzeam cum cască de plictiseală!

Viespea și păianjenul

Viespile sunt prădători naturali pentru diferite insecte dăunătoare – țânțarii, de exemplu – dar nu-i deloc plăcut să le am prin preajmă; nu mi-e frică de ele, dar îmi creează disconfort – totuși, nu vreau nici să le „gazez”. Între vânătorii naturali ai viespilor se numără și păianjenii, dar există și viespi care papă păianjeni (viespea păianjen).

Seara, pe la ora 22, aprind lumina în bucătărie și aud un bâzzz. Recunosc imediat bâzâitul de viespe! Undeva în zonă e vreun cuib de viespi pentru că foarte des ajung să intre în camera unde lucrez, pe oberliht (fereastra are plasă), și încerc să le conving să iasă pe fereastră (deschid rama cu plasă). Când refuză să iasă le prind într-un borcan și apoi le eliberez afară (la fel fac și cu fluturii). În bucătărie, însă, „mișcarea” asta-i mai complicată, dar am încercat să ghidez mica viespe spre fereastră. Când să zic „Iese!” o văd parcă suspendată între galeria draperiei și plafon, bâzâind a disperare. În primele clipe n-am înțeles ce se petrece, dar mi-am dat seama repede când am văzut un punct negru „rostogolindu-se” spre ea. Ups! Acolo era o pânză de păianjen! Atât de albă și de fină era încât am putut-o distinge doar urcând pe un scaun. Păianjenul fusese ascuns pe undeva... Ce să fac, ce să fac să salvez viespea?! Pe masă era un polonic mic și l-am luat la repezeală, am reușit să desprind viespea – cu pânza pe ea – și am aruncat-o afară. Apoi am stricat pânza de păianjen, dar vietatea a fugit pe undeva – nu omor nici vietățile acestea; le prind într-un borcan, când dau de ele prin casă, și le arunc afară.

Sper că viespea s-a descurcat când a scăpat de păianjen! De firele mătăsoase și extraordinar de subțiri și lipicioase nu aș fi putut să o scap.

Cu această ocazie mi-am amintit de o poveste cu un păianjen șmecheraș, poveste pe care am pregătit-o în urmă cu câțiva ani, pentru a o publica pe aici, dar m-am luat cu altele. Acum a venit și timpul ei. O repovestire, pe scurt, a aventurilor lui Anansi, păianjenul care a cumpărat poveștile cerului pentru oameni. Povestea face parte din folclorul populației Ashanti, parte a grupului etnic Akan din Ghana.

Cum a luat Anansi poveștile zeului cerului

Cândva, pe Pământ nu existau povești, toate fiind la marele zeu al cerului, Nyame. Într-o zi, păianjenul Anansi s-a dus la zeul cerului pentru a cumpăra poveștile lui.

- De ce crezi că vei putea să le cumperi? îl întrebă zeul.

- Știu că voi putea!

- Orașe mari, cu oameni puternici, au venit și nu le-au putut obține. Tu, singur, vei putea?

- Care este prețul poveștilor?

- Le dau numai pentru Onini pitonul, Osebo leopardul, Mmoatia zâna și Mmoboro viespea.

- Voi aduce ce dorești.

Și a plecat Anansi să prindă ceea ce-și dorea zeul cerului. S-a dus la locul unde trăia pitonul și-a strigat tare, întrebându-se dacă pitonul chiar e așa de lung cât ramura de palmier, cum afirmă soția lui. Șarpele a auzit și a acceptat să se întindă de-a lungul ramurii de palmier, dar pentru că nu putea sta complet drept, pentru a ști reala sa lungime a fost de acord ca Anansi să-l lege de ramură. Când a fost complet legat Anansi l-a luat și l-a dus zeului.

Pentru a prinde leopardul a săpat o groapă adâncă în pământ. Când leopardul a căzut în groapă Anansi s-a oferit să îl ajute întinzându-i pânzele lui. Când leopardul a reușit să iasă s-a trezit înfășurat în pânză, și dus a fost și el la zeu.

Pentru a atrage zâna în capcană a confecționat o păpușă și a acoperit-o cu gumă lipicioasă, apoi a așezat-o sub Odum, Arborele Vieții, unde zâna obișnuia să se joace, și în fața acesteia a așezat un bol cu igname, preferatele zânei. Zâna a venit, a mâncat legumele și a mulțumit păpușii care a rămas indiferentă. Ofensată de comportamentul intrusei zâna a pălmuit-o; când mâna s-a lipit, a încercat să se desprindă ajutându-se cu cealaltă și a rămas cu palmele lipte de păpușă. Anansi a capturat-o și pe ea și a dus-o zeului.

Pentru a prinde viespea dorită de zeu, Anansi a umplut cu apă o tigvă (calabash, plantă care seamănă cu o tărtăcuță sau cu un dovlecel) și golit-o peste o frunză de banan pe care o ținea pe cap și de pe care apa aluneca pe cuibul viespii, spunând că plouă și sugerând viespii să intre în tigva goală. Imediat ce viespea a intrat Anansi a sigilat deschiderea și viespea a ajuns la zeu.

În schimbul vietăților, zeul cerului nu doar că i-a oferit lui Anansi poveștile sale, ci l-a și însărcinat pe zeul-păianjen să cutreiere lumea și să găsească povești noi.

* *

Oamenii credeau că Anansi este fiul celui mai mare zeu, Nyame. Anansi era foarte puternic: putea face să plouă, comanda oceanelor unde să fie; a făcut soarele și luna și a așezat stelele pe cerul nopții. Iubind oamenii, i-a inițiat în tainele agriculturii, i-a învățat să-și construiască și case și să trăiască în grupuri. Dar avea un mare defect: era răutăcios, buclucaș și îi plăcea să joace feste oamenilor. Într-o zi, tatăl s-a supărat atât de tare pe Anansi încât l-a transformat în păianjen, luându-i puterile. Anansi, fiind foarte isteț, și-a dat repede seama că nu trebuie să fie mare și puternic pentru a păcăli alte vietăți – cu mult mai mari și mai puternice - și pentru a scapă de necazuri.

Morala: nu trebuie să fii mare și puternic pentru a te descurca in viață.

Sursa poveste.

foto 1. foto2.

Bufnița și omida

O dată la patru ani luna februarie pare să împingă luna martie: “Dă-te mai încolo!” Și-am avut o “revelație”! De când activez pe acest blog nu am vreo postare în 29 februarie (în 2012 și 2016 nu am nici măcar o postare în luna februarie!) așa că mi-am propus să sărbătoresc această zi confecționând o bufniță pui și o omidă!

De ce tocmai acestea două?! Pentru că le am în minte de mai mult timp, dar nu sub formă de miniaturi, ci sub formă de perne decorative. Pentru pernele decorative e prea mult de lucru așa că am ales miniaturile din motocei.

Pe net am găsit și o poveste cu o bufniță și o omidă:

Într-o zi, în plimbările ei, o omidă se întâlnește cu o bufniță. Omida se adresează bufniței:

-Toată lumea spune că ești una dintre cele mai înțelepte creaturi. Spune-mi: ce te face înțeleaptă și cum pot deveni și ceilalți ca tine?

Bufnița a zâmbit și i-a spus omidei:

-Prietena mea, oricine poate fi înțelept dacă își folosește cunoștințele dobândite la momentul potrivit, în modul corect și pentru motivul potrivit. Fiecare creatură de pe Pământ are un talent; când folosism acest talent pentru a ne ajuta pe noi și pe ceilalți vom străluci. Și tu ai un talent pe care îl vei descoperi.

Omida s-a bucurat auzind ce i-a spus bufnița și a plecat fericită, răspândind cuvintele înțeleptei printre prietenii ei.

(povestea originală de Jisha Varghese)

Căutând povești cu o bufniță și o omidă am aflat că există fluturele-bufniță.

Autor foto: Didier Descouens CC BY-SĂ 3.0

Fluturii bufniță fac parte din genul Caligo și sunt numiți așa pentru desenul de pe aripi, care seamănă cu ochii de bufniță. Mărimea lor variază între 65-200 mm și zboară numai câțiva metri deodată astfel încât păsările au unele dificultăți în a-i urmări. Zboară, în special, în amurg. Pot fi întâlniți în Mexic, America Centrală și de Sud.