Ce doriți să aflați mai întâi: vestea bună sau vestea rea? Când li se adresează această întrebare cei mai mulți preferă să audă întâi vestea rea, cu speranța că vestea bună va persista în mintea lor, va atenua un eventual șoc în urma aflării veștii rele.
De data aceasta, vestea rea este că tinerii „încearcă” diferite substanțe de la vârste din ce în ce mai mici. Vestea bună este că... putem încerca să-i determinăm să nu o facă și să-i încurajăm să vorbească atunci când observă că în jurul lor se consumă sau se vând prafuri și pastile. Nu toți copiii au lângă ei adulți care să-i sprijine, adulți care sunt atenți la nevoile lor, la eventualele probleme pe care le-ar putea avea. După ce au urcat în caruselul pastilelor și prafurilor devine greu spre foarte greu să fie ajutați să coboare și să scape de „amețeală”.
E absolut firesc să fim interesați în primul și în primul rând de „sângele din sângele nostru”, dar pentru că acest „sânge din sângele nostru” să aibă parte de o viață liniștită (pe cât posibil) și când nu mai este sub oblăduirea părinților ar fi bine ca adulții să fie înțelepți și să arunce o privire și spre copiii altora – poate e loc să întindă o mâna de ajutor sau... poate e cazul să facă ceva pentru a-și scoate copiii dintr-un anturaj sau altul.
Nu mă gândesc la „autorități”. Mulți „oficiali” se străduiesc să țină sub control un fenomen care nu va dispărea, să salveze câți oameni pot, dar nu sunt suficient de mulți și – prea adesea – nu sunt echipați cu ceea ce ar fi nevoie.
Dacă nu ne pasă – măcar un pic! - de copiii altora e posibil să aibă probleme proprii copii.
„Nu-i treaba mea că X trage pe nas/vinde/amenință etc.” – zic unii. Baaaa cred că e treaba tuturor – cu sau fără copii. Unul care apelează la prafuri și/sau pastile de regulă nu ajunge prea bine și – în disperare de cauză – nu putem bănui ce e capabil să facă pentru a obține banii necesari „medicației” de care are foarte mare nevoie la un moment dat, tot mai des, tot mai puternice și în doze tot mai mari. Un copil care vinde are – în aproape sută la sută din cazuri – un adult în ”spatele lui”, un adult care-l poate radicaliza până într-atât încât acel copil ar putea recurge singur la violență extremă contra celor care se manifestă împotriva a ceea ce face el.
Copiii ajung la maturitate – inclusiv cei care trag pe nas, cei care-i batjocoresc pe alții, cei care fură, cei care vând prafuri și pastile, cei care... (completați pe linia punctată).
Aceste rânduri am ales să le scriu inspirată de un articol al Potecuței:
Să încurajăm copiii să spună cuiva atunci când au probleme (de orice natură!) la școală sau pe aiurea. Să le spună părinților sau – dacă părinții nu sunt genul care să asculte – să spună unui adult în care au încredere (dascăl, polițist, vecin, o rudă...) sau unui copil cu părinți care știu să asculte și care – foarte important – pot și vor să se implice... E o picătură în ocean – știm cu toții asta – dar e mai mult decât nimic, e o șansă de a salva un suflet...
Cel ce salvează o viață, salvează lumea întreagă, scrie în Talmud.
În timp ce avem grijă de noi și de familia noastră e posibil ca în jurul nostru să fie oameni cu nevoi mult mai mari – și când scriu „oameni” mă refer (în contextul dat) la copii. Nu întotdeauna problemele oamenilor se observă la prima vedere... Cel mai des suntem tentați să credem că nevoile unuia sau altuia sunt atât de mari încât ajutorul nostru nu ar face nicio diferență... Dar ar face! Chiar și numai ascultând pe cineva vorbind despre ce-l neliniștește, îl supără e, deja, un ajutor mai mare decât ne-am imagina!
Reamintesc o povestioară pe care am mai publicat-o: Steaua de mare:
(„Pilda” aparține lui Loren Eiseley, antropolog american, educator, filosof și autor de cărți de științe naturale)
Visurile se anulează pentru cei care aleg calea "morții albe"