Protecția împotriva deochiului(4)

Deochiul este cauzat de un dușman necunoscut sau de gelozia divină de tip Nemesis și reprezintă o primejdie nevăzută ce-i pândește mereu pe cei vii și căreia este important să i se poată contracara efectele. Percepția naturii fenomenului, a cauzelor sale și a posibilelor măsuri de protecție variază între triburi și culturi. Ochiul rău este un talisman care este menit să protejeze de deochi. Acest talisman - sub toate formele în care apare - nu trebuie confecționat la o anumită oră, după anumite caracteristici, dintr-un anumit material, cum e în cazul celor mai multe talismane.

În Egiptul antic, Ochiul lui Horus (cunoscut și sub denumirea de wadjet sau udjat - caligrafiat în mai multe feluri - care poate fi tradus ca „ochiul fardat”) era îngropat cu faraonii pentru a-i proteja în viața de apoi, dar era menit și pentru a alunga răul, în general. În prevenirea efectelor funeste ale deochiului, oamenii se bizuiau pe sprijinul zeilor. Textele antice egiptene arată însă că nici zeii și nici regii nu erau la adăpost de asemenea atacuri și era indicat să fie preîntâmpinate prin formule eficace: „Rostesc pentru tine formulele ce alungă deochiul în zorii zilei, iar puterea lor minuni va face cu el”. Marinarii antici egipteni și din Orientul Mijlociu pictau frecvent simbolul pe vasele lor pentru a asigura deplasarea în siguranță pe mare.

Vechii fenicieni puneau simboluri cu ochi pe mărgele pe care le purtau sub formă de coliere.

La daci, animalul clasic de apărare împotriva deochiului era șarpele.

În Europa medievală era considerat ghinionist cel care era lăudat sau ai cărui copii erau lăudați și imediat după laudă se obișnuia a se rosti ceva de genul „Dumnezeu să binecuvânteze” sau „așa cum vrea Dumnezeu” pentru a se contracara imediat efectul unui eventual deochi. În România, pe lângă descântece și amulete, se mai spune „Ptiu, să nu-ți fie de deochi”, imediat când cineva aduce o laudă altcuiva.

Între adepții hinduismului și islamului din Asia de Sud, când o mama observa că cineva aduce laude excesive copilului său se obișnuia să încerce neutralizarea efectului ochiului rău înconjurând de câteva ori capul copilului cu ardei iuți roși, apoi arzând ardeii.

Un „ochi rău” este un talisman sau amuletă în formă de ochi, în mod tradițional în culorile albastru sau verde, care indică protecție spirituală. Aceste talismane sau „repelenți” („care resping”) pentru „ochi rău” pot fi purtate în mai multe moduri: ca pandantive, brățări, cercei, inele etc.. Amuleta mai poate fi agățată sub formă de mărgele de sticlă (șirag) deasupra ușii principale sau la intrarea casei pentru a menține vatra protejată.

Măsurile luate pentru a îndepărta efectele ochiului rău variază foarte mult între culturi. De exemplu, unii cercetători sugerează că scopul îmbrăcării rituale - o practică care a fost observată în ceremoniile de căsătorie din unele părți ale Indiei - este de a evita deochiul. Copiilor asiatici li se înnegresc, uneori, fețele, mai ales lângă ochi, pentru protecție.

Alte mijloace de protecție, comune multor tradiții, includ consumul de alimente sau decocturi de protecție; purtarea de texte sacre, amulete sau talismane (care pot fi, de asemenea, agățate și la animale, pentru protecția acestora); utilizarea anumitor gesturi cu mâinile; și afișarea de desene sau obiecte rituale.

Este încă o tradiție în Turcia să se aducă un talisman împotriva ochiului rău copiilor nou-născuți, ceea ce reflectă convingerea că cei mici sunt adesea cei mai sensibili la blestem.

Amuleta numita nazar a existat în diferite forme de mii de ani, blestemul pe care îl respinge fiind foarte vechi și greu de urmărit. „Nazar” provine din limba arabă, și înseamnă vedere, supraveghere, atenție și alte concepte înrudite. E o amuletă în formă de ochi despre care se crede că protejează împotriva deochiului. Anumite popoare (între care hindi-urdu - indian, pakistanez - bengali, kurzi, persani, punjabi, turc, afgan) au împrumutat termenul, cu anumite variațiuni. Amuletele nazar sunt folosite și cu „ziceri” obișnuite precum „un ochi pentru un ochi” - un alt ochi poate fi folosit pentru a proteja receptorul privirii malefice. Un nazar tipic este realizat din sticlă, cu cercuri concentrice sau sub formă de lacrimă în albastru închis, alb, albastru deschis și negru, ocazional cu margine galben sau auriu.

Doamna Neşe Yildiran, profesor de istorie a artei la Universitatea Bahçeșehir din Istambul e de părere că cea mai veche versiune a amuletelor împotriva deochiului datează din anul 3300 i.Hr., fiind descoperite în Tell Brak, unul dintre cele mai vechi orașe din Mesopotamia (Siria de azi) - idoli abstracți, din alabastru, cu ochi incizati. Amuletele din sticlă albastră, cu iterații, au început să apară în jurul Marii Mediterana prin jurul anului 1500 i.Hr. Dr. Yildiran presupune că pandantivele albastre cu Ochiul lui Horus excavate în Egipt ar putea fi privite ca fiind cel mai influent predecesor al nazarului modern.

Amuleta Hamsa este în formă de palmă deschisă cu un ochi în mijloc și e întâlnită la evrei, creștini și la musulmanii din Orientul Mijlociu și din Africa de Nord, unde simbolul apare la intrarea în case, pe pereții unor magazine, pe pandative, pe obiecte de decor, bijuterii etc.. Numele acesteia provine de la numele arab al cifrei cinci: hamsi. Musulmanii o numesc mai ales „Mâna Fatimei” (Fatima a fost fiica Profetului), la creștini „Mâna Fecioarei Maria”, la evrei Mâna lui Miriam (sora profeților Moise și Aaron). La evrei, ochiul poate fi înlocuit de steaua lui David sau alte simboluri iudaice. Amuletele sunt, desigur, destul de diferite de la unii la alții, „constanta” fiind palma deschisă.

Cel mai adesea e folosită ca protecția împotriva deochiului și poate fi împodobită cu diferite simboluri religioase.

În islam - ca și în multe alte culturi - există și incantațiile care apară de deochi și de demoni; inclusiv în Coran este o Sura dedicată răului cauzat prin mijloace mai puțin obișnuite și împotriva căruia se poate lupta numai cu ajutor divin. După tradiție, există mai multe „mijloace de apărare” împotriva deochiului: valul, desene geometrice, obiectele strălucitoare, fumigațiile care exaltă mirosuri, sarea, coarnele, potcoavele, semiluna și, desigur, Mâna Fatimei (Hamsa).

Ochiul Providenței, adesea îmbrățișat de francmasoni, e menit să simbolizeze atotștiința divinității; e un ochi (ochiul atotvăzător) în centrul unei piramide înconjurate de raze de lumină. Despre Ochiul Providenței unii cercetători afirmă că e de inspirație egipteană (după Ochiul lui Horus sau după Ochiul lui Ra).

În Italia, bărbații și băieții poartă ca amuletă protectoare un mic pandantiv în formă de corn (cornicello), confecționat tradițional din coral roșu, dar are aceleași efecte dacă e din aur sau argint, sticlă sau material plastic. Istoricii afirmă că o amuletă asemănătoare era purtată încă din vremea Romei antice, când era numită fascina, și care ar implica un simbol falic, ca expresie a fertilității menite să învingă primejdia reprezentată de deochi.

Amuleta recomandată în creștinism, împotriva deochiului (și nu numai), este cruciulița (și rugăciunea are rol de protecția).

Panglicile sau șnururile de culoare roșie - culoarea sângelui, adică viața, după cum interpretează, tradițional, etnologii.

Potcoava - care are o formă oarecum asemănătoare cornului de taur sau Lunii; oglinjoare - acestea reflectă, „trimit înapoi”, privirea malefică; semințe sau pietre prețioase cu desen concentric, care sugerează ochiul.

În tradiția românească există fel și fel de metode de protecția, între care se distinge „firul roșu” (care pare acceptat și de Biserică) pe care ar trebui să-l poarte la mână mai ales bebelușii, până când vor fi botezați. În Oltenia (Vâlcea), exista obiceiul ca nou-născuților să li se pună scuipat pe buric; în Mehedinți, unei persoane cu ochi albaștri nu i se permitea să vadă copilul înainte de a fi botezat; în Gorj, copiii nu trebuiau lăsați să se privească în oglindă până la vârsta de un an (se credea că se pot deochea singuri); în zona de est a Ardealului și în Moldova se făcea pe fruntea copilului un semn cu cenușa din vatră, cu praful de pe talpă amestecat cu puțin scuipat sau cu funinginea din horn - acest semn din mijlocul frunții trebuia făcut numai de mama copilului (acest gest poate fi regăsit și la evrei, dar e pomenit și la vechii greci și la arabii din Asia Mică). Alte metode de prevenție: purtarea bijuteriilor din aur (care „captează” privirea rea) - remediu regăsit și în alte culturi; purtarea unui obiect de îmbrăcăminte pe dos sau un cățel de usturoi în buzunar. Și, desigur, există descântecele.

Gesturile protectoare au legătură, în special, cu reproducerea, cu fertilitatea (afirmă mai mulți experți). Fiind pericol pentru sănătate/viață, deochiul trebuie contracarat prin gesturi care semnifică viața, perpetuarea acesteia. În Italia, de exemplu, gesturile cele mai cunoscute sunt:

- mano cornuto - degetul arătător și cel mic întinse, cu celelalte adunate. Unii autori explică semnificația ca fiind „coarne de taur”, taurul fiind un vechi simbol al fertilității. Alții cred că este vorba despre Luna Nouă, Luna fiind considerată în multe culturi protectoarea copiilor mici, a mamelor și a animalelor domestice;

- mano fico - degetul mare este trecut printre arătător și mijlociu, gest care ar trimite, în viziunea unor cercetători, la actul sexual.

Un alt gest este de a „scuipa” asupra celui lăudat pentru a-l feri de un eventual deochi.

„Urâțirea” simbolică a copiilor, pentru a nu fi lăudați sau priviți cu admirație excesivă sau cu invidie - semne de fard negru, funingine sau praf pe față (cum se obișnuia în India, Bangladesh dar și prin Orientul Mijlociu).

Dacă amuleta nu și-a făcut efectul sau dacă omul neprotejat a fost deocheat există unele remedii care par „a lua răul cu mâna”. Toate aceste ritualuri implică, în principal, apa, în funcție de regiune: ulei de măsline turnat în apă, tăciuni aprinși stinși în apă (mai nou se folosesc chibrituri aprinse stinse în apă), ceară picurată în apă - și în acest timp se rostește un descântec.

În America Latină, ochiul rău e cunoscut ca „mal de ojo” și credința e răspândită mai ales în zonele rurale. În Puerto Rico nou-născuților li se oferă o amuletă numită azabache (o piatră prețioasă neagră, un tip de lignit), pentru a-i proteja de deochi. Amuletele, in general,  simbolizează un ochi și sunt, de regulă, albastre - culoarea simbolizând cerul sau evlavia. Pentru protecție - sau ca leac - se fac și farmece, poțiuni și vrăji. Usturoiul este la fel de bun și în unele părți se crede că numai rostirea cuvântului „usturoi” oferă protecție. Cei care cred că au fost vătămați de deochi caută șamani, vrăjitori, vindecători spirituali pentru a scăpa de blestem.

Există mai multe moduri de vindecare. În Mexic, de exemplu, se utilizează un ou crud. Oul e un simbol universal al purității și nașterii; se spune că absoarbe energiile malefice. Oul se trece peste fruntea și corpul celui presupus deocheat apoi e spart în apa dintr-un vas și formele rezultate sunt examinate - dacă apare o formă ovală sau de ochi e semn că puterea ochiului rău a fost contracarată cu succes. În India se aprinde un foc cu al cărui fum este afumat cel presupus deocheat; în Iran se folosesc semințele unei plante care, aruncate în foc pocnesc și se sparg, împrăștiind un fum mirositor folosit pentru a-i afuma pe cei deocheați (se spune că, uneori, ritualul se desfășoară și în restaurante, preventiv, pentru că acolo oamenii sunt expuși privirii multor străini). Cele mai simple protecții din tradiția românească par a fi atingerea călcâiului, apoi fruntea copilului, spunând, la ieșirea din casă: Când s-o deochea călcâiul, atunci să se deoache și copilul sau „scuipatul” în sân spunând: Ptiu, ptiu, să nu fie de deochi.

Azi, amuletele de apărare împotriva deochiului au devenit aproape o modă. E posibil ca, în timp, semnificația și istoria acestor amulete să se piardă. Unele interpretări actuale (utilizarea lor în modă, de exemplu) au stârnit temeri de însușire culturală, în special cu privire la amuleta hamsa, care deține un loc sacru atât în iudaism cât și în islam.

Profesorul Yildiran este de părere că nu e o problemă reală acest aspect, simbolul având capacitatea să depășească granițele - fie acestea culturale, geografice sau religioase - și e mai mult decât un decor. „Ochiul rău” e o rămășiță din chiar zorii civilizației, care se referă la cele mai profunde și durabile credințe ale umanității. În plus, spune profesorul, cine poartă o astfel de amuletă fără a cunoaște semnificația nu numai că ar putea face inutile abilitățile de protecție dar ar putea atrage un blestem și mai puternic - desigur, pentru cei care, în general, cred în blesteme.

Surse:

* https://www.livescience.com/40633-evil-eye.html

* https://www.bbc.com/culture/article/20180216-the-strange-power-of-the-evil-eye

* https://en.wikipedia.org/wiki/Eye_of_Horus

* https://ro.wikipedia.org/wiki/Hamsa

* https://www.descopera.ro/maratoanele-descopera/fenomenele-paranormale/4672550-deochiul-privirea-care-secatuieste

Image by Peter Lomas from Pixabay (Ochiul lui Horus)

Mâna Fatimei

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Khamsa_pendant.jpg

autor: https://en.wikipedia.org/wiki/User:Leandros

Mâna lui Miriam aceeași sursa wiki: Hamsa

Efectele deochiului(3)

Ce este deochiul nu se poate spune exact, dar unele dintre efectele acestuia sunt cunoscute - și recunoscute ca atare - de unii cercetători în domeniul folcloric și nu numai.

Simpla privire a cuiva - spun cei care studiază chestiunea - e suficientă pentru a provoca stări neplăcute (valuri de căldură în tot corpul, transpirație, dureri puternice, bruște, de cap și de stomac). Acestei priviri, însă, pentru a deveni malefică, îi este atașat un gând negativ, invidia sau gelozia - ca regulă. Dacă cineva privește lung un alt om, fără a se gândi rău la acesta, privirea malefică nu există. Muzeograful Carmina Maior spune că, etimologic, deochi înseamnă că prin privire poți deranja pe cineva transmițând un flux bioenergetic care deranjează aura celuilalt. Persoana care face asta stăpânește sau nu (știe sau nu că are) această capacitate, transmițând - cu intenție sau fără - acest flux.

Deochiul este o privire despre care se crede că aduce ghinion, că le face rău persoanelor către care este îndreptată cu invidie, antipatie, dar și cu admirație foarte mare. Se crede că deochiul poate fi dat sub masca unui compliment, ceea ce s-ar traduce prin conexiunea acestuia cu puterea distructivă a geloziei, a invidiei. Persoana deocheată poate începe să se simtă rău brusc - fără un motiv aparent - aproape imediat sau a doua zi. Cel mai adesea se consideră că răutatea și invidia pentru prosperitatea și frumusețea altora sunt cauza deochiului.

Se spune că acest rău este singurul pe care divinitatea nu-l pedepsește pentru că este făcut fără intenție. În esență, răul provocat prin deochi provine din convingerea că cel care obține un mare succes, cel care e foarte frumos etc. atrage invidia celor din jur, și această invidie se manifestă ca un blestem care-i va anula norocul, succesul etc..

În lumea islamică deochiul e un termen foarte răspândit; simbolizează luarea în stăpânire a cuiva sau a ceva, din invidie și cu intenție rea. Deochiul este cauza morții a jumătate de omenire, se spune. Cel care deoache, când se uită cu invidie la ceva sau cineva care-i place îi pricinuiește o pagubă.

Ibn Haldῡn considera efectele deochiului printre impresiile ce rezultă din influența sufletului și care purced din sufletul celui care privește obiectele și stările ce-i sar în ochi și pe care le găsește peste măsură de frumoase; din această apreciere izvorăsc pizma și dorința de a pune stăpânire pe lucrul sau pe calitatea cu pricina, răpindu-le de la cel care le posedă și dorind răul acestuia. Este un dar natural - acțiunea deochiului - iar deosebirea dintre el și alte influențe psihice rezidă în faptul că efectul lui este natural și înnăscut, iremediabil, neținând câtuși de puțin de libera alegere a celui care îl are, și neputându-se dobândi; (...) Iată de ce acela care ucide prin magie sau prin darul de a face minuni este pedepsit cu moartea, pe când cel care ucide prin (de)ochi nu primește aceeași pedeapsă căci nu decurge din intenția sau voința omului, și nici din nebăgarea lui de seamă; el o pricinuiește constrâns în mod natural.

În lucrarea sa, The Evil Eye: The Classic Account of an Ancient Superstition (scrisă în secolul XIX), Frederick Thomas Elworthy amintește o poveste arhaică poloneză în care e vorba despre un bărbat a cărui privire a adus atâta nenorocire celor dragi încât a ales să-și provoace orbirea pentru a-i proteja de blestemul privirii lui.

În lucrarea Superstițiile poporului român, etnologul Gh. F. Ciaușanu scrie care sunt simptomele deochiului: somn zbuciumat sau insomnie, dureri de cap, dureri de inimă, greaţă. Afirmă că se pot deochea nu doar oamenii, ci și vitele, care încep să tânjească. Păsările deocheate se ciupesc una pe alta, stupii se pustiesc de albine, pomii se usucă, laptele nu mai dă unt.

Mai recent, profesorul Alan Dundes, de la Universitatea din Berkeley, SUA, care se ocupă în mod deosebit de interpretarea folclorului, a publicat studii referitoare la acesta credință, inclusiv implicațiile psihologice care ar sta la baza ei. El emite interesanta ipoteza ca la temelia credinței în deochi ar sta opoziția dintre umezeală sau apă, ca expresie a vieții și uscăciunea asociată morții. Astfel, adevăratul rău pe care cel care deoache îl face altuia ar fi faptul că îl seacă, îl usucă, lipsindu-l de fluidele necesare vieții. Atinși de privirea ochiului celui rău, copilașii încep să vomite, femeilor care alăptează le seacă laptele, la fel și vacilor sau altor animale care dau lapte; pomii fructiferi se usucă, iar bărbații devin neputincioși. Printre evrei este răspândită credința că peștii ar fi imuni la deochi, deoarece trăiesc în apă, iar protecția manifestată prin a scuipa asupra cuiva ca să-l ferești de un eventual deochi e ca și cum i-ai reda apa pe care e pe cale să o piardă din cauza deochiului.

Trebuie făcută distincția între deochi (zis și ochiul rău, cu referire la „privirea rău intenționată”, din invidie, cel mai adesea) și ochiul rău, amuleta care protejează împotriva „farmecelor” deochiului, amuletă care poate avea diferite forme, în funcție de cultura în care apare.

surse:

* https://www.bbc.com/culture/article/20180216-the-strange-power-of-the-evil-eye

* https://www.townandcountrymag.com/style/jewelry-and-watches/a32446159/evil-eye-jewelry-history/

* https://www.britannica.com/topic/evil-eye

* https://www.britannica.com/topic/Talmud/Legend-and-folklore#ref24413

* https://adevarul.ro/locale/sibiu/ce-deochiul-deoache-scapam-ne-a-umplut-rele-explicatii-traditionale-stiintifice-mai-raspandit-obicei-lume-1_54e60ae6448e03c0fdc76e78/index.html

* Lumea vrăjitorului, Surse orientale, autor „colectiv”, Ed. Symposion, 1996, traducător: Laurențiu Zoicaș.

Image by Christian Dorn from Pixabay

Deochiul. Ochiul rău(1)

Deochiul este o superstiție atât de veche și de răspândită în aproape toată lumea (în toate culturile) și transmisă din generație în generație încât unii cercetători s-au gândit să studieze din punct de vedere științific această credință despre „ochiul rău”.

E, cumva, fascinant faptul că deochiul și ochiul rău (ca talisman, amuletă) au traversat mileniile și oamenii de azi, precum anticii egipteni sau etruscii, folosesc amuletele pentru a se proteja de „privirea rea”.

Credința în deochi există din vremuri străvechi în Grecia, Turcia, Spania, Italia, țările din Orientul Mijlociu, România, în Polonia - în aproape toate țările și culturile. Teama de o privire malefică a dat naștere unui întreg folclor, de la legende și explicații paranormale până la tratamente preventive și curative, cu gesturi și obiecte protectoare, descântece și vrăji.

Nimeni nu poate explica deochiul, dar foarte mulți cred în existența acestuia - unii îl consideră chiar un fenomen paranormal pentru că nu poate fi explicat în termenii cunoașterii științifice actuale. În credințele populare, ar implica un transfer de energii necunoscute de la cel care deoache la cel deocheat. Sunt unii care îl explică - fără dovezi științifice, dar în spirit științific - ca fiind o influență de natură energetică asupra celui deocheat, și amintesc de undele cerebrale și curenții bioelectrici ai corpului. Se vorbește chiar despre „vampirism energetic”, dar acesta e diferit de deochi - omul care s-a depărtat de persoana „vampir energetic” își revine fără a lua măsuri deosebite, pe când cel deocheat nu. Efectul deochiului este o stare de rău apărută subit.

Deochiul nu e un rău făcut cu intenție; persoana care deoache nu e, neapărat, răuvoitoare. În sudul Italiei se face distincția între deochiul provocat de laude și admirație - numit mal occhio (ochi rău) - și un soi special de vătămare, numit jettatura (aruncare, azvârlire). Se consideră că jettatorii se nasc având capacitatea de a arunca, fără intenție, priviri nocive (ca niște proiecții sau radiații dăunătoare). Despre Pius al IX-lea (papă timp de 32 de ani, între 1846-1878) se spune că era jettatore. Credincioșii care ajungeau la el, în timp ce primeau binecuvântarea, nu uitau să facă, la spate, cu mâna, gesturi de apărare împotriva deochiului (unul dintre aceste semne se referă la întinderea degetului arătător și a celui mic în timp ce celelalte sunt adunate).

Răspândirea superstiției în lume

Spre deosebire de alte superstiții, credințe, deochiul nu e specific unei singure națiuni și nu se regăsește numai la popoarele / oamenii despre care se presupune că nu au evoluat, fiind conduși de superstiții. În unele cazuri - s-a constatat - efectele deochiului au fost atât de uimitoare încât au pus pe gânduri și pe cei mai luminați, zdruncinându-le scepticismul – afirmă Aurel Candrea (n. 7.11.1872, București - d. 1950, Paris, Franța) în volumul Folclorul medical român comparat (Ed. Polirom, 1999). Nu am citit cartea, deci nu știu la ce efecte uimitoare se referă, deși pot bănui.

Credința în ochiul rău este străveche și omniprezentă, din Grecia și Roma antică, în tradițiile evreiești, islamice, budiste, hinduse, în societățile indigene, țărănești și în alte societăți populare și s-a transmis în întreaga lume până în timpurile moderne.

Credința în ochiul rău - mati - datează din antichitatea clasică greacă, cel puțin din secolul al VI-lea î.e.n. când a apărut pe vase de băut. Simbolul pentru protecție este menționat de Platon, Hesiod, Plutarh și mulți alți autori clasici care au încercat atât să descrie, cât și să explice funcția ochiului rău.

De la privirea gorgonelor grecești (trei creaturi feminine groaznice, surori) care împietrea pe oricine se uita direct la ele și de la poveștile irlandeze despre oameni capabili să vrăjească doar cu o privire caii, există în fiecare cultură adânc înrădăcinată această superstiție încât, cu toată conotația păgână, este regăsită și în textele religioase de azi, inclusiv în Biblie și Coran.

Deochiul sau „ochiul rău” (ayin ha’ra) este menţionat în mai multe locuri în Vechiul şi în Noul Testament. Nu mânca pâinea celui ce se uită cu ochi răi şi nu pofti bucatele lui, spune înţeleptul rege Solomon (Pildele lui Solomon, 23:6). Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea - toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om (Marcu 7:21-23). Deochiul este o acţiune a diavolului săvârşită de oamenii pizmaşi, spunea Sfântul Vasile cel Mare, unul dintre cei mai importanţi filosofi ai ortodoxiei.

În Molitfelnic (sau molitvelnic - carte de ritual ortodox, care cuprinde o serie de rugăciuni) există o rugăciune care se referă la privirea cea rea şi nesăţioasă a ochilor făcători de rele. Spune preotul Calistrat: În ochiul uman, este o putere mai presus de înţelegerea noastră, care poate aduce lumină, bucurie şi pace sau, dimpotrivă poate întuneca, slăbi, contamina sufletul cu răutate, poate aduce neplăcere şi suferinţă. Altfel spus, Biserica ortodoxă recunoaște existența deochiului, a puterii „privirii umane”.

Și babilonienii se temeau nu doar de zeii cei răi și de duhurile malefice, ci și de încercările, venite din partea altor oameni, de a li se face farmece; oricine putea fi victimă a deochiului sau a „degetului rău” (poate că de aceea se spune azi nu arăta cu degetul).

La hitiţi, răul provenea dintr-un păcat, știut sau neștiut, față de zei, de la lucrările nefaste ale unui vrăjitor, dar și „din contactul cu o substanță care împiedica buna funcționare a trupului, a minții sau a sufletului” - afirmă A. Götze în lucrarea sa, Kleinasien. Contactul nu trebuia să fie materializat, după cum substanța putea fi materială sau imaterială, ci era suficientă o voință vrăjmașă sau o animozitate oarecare - în folclorul românesc numim aceasta deochi, hitiții ii spuneau limbă rea (există și în credința populară românească limba rea și e numită cobit).

În islam, deochiul era înțeles ca un efect al magiei. Ibn Sīnā scria: principiul cuprinde o aplecare către admirație a sufletului care are însușirea de a secătui, prin influență, obiectul admirației sale.

Altele:

Cine deoache si cine se deoache (2)

Efectele deochiului (3)

Protectia impotriva deochiului (4)

Surse:

https://www.bbc.com/culture/article/20180216-the-strange-power-of-the-evil-eye

*

https://www.facebook.com/pcalistrat/posts/1514220142053288

*

https://www.britannica.com/topic/evil-eye

*

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/de-deochiul

*

https://www.descopera.ro/maratoanele-descopera/fenomenele-paranormale/4672550-deochiul-privirea-care-secatuieste

*

Lumea vrăjitorului, Surse orientale, autor „colectiv”, Ed. Symposion, 1996, traducător: Laurențiu Zoicaș.

Image by Gerd Altmann from Pixabay ("ochiul" l-am adăugat eu in poză)

Cine este Mihail Vîlsan? Citate favorite

Citind câteva articole ale lui Eugen Ionescu am dat de numele lui Mihail Vîlsan, un poet despre a cărui poezie criticul scria:

Poezia lui Mihail Vîlsan e o poezie de o adîncă umanitate; o umanitate care trece dincolo de umanitate şi umanizează, spiritualizează tot ceea ce este. Cred că valoarea mare a acestor poeme constă in dragostea, mila universală pentru tot ceea ce este, pentru că tot ceea ce există suferă şi are de răscumpărat păcatul originar. Solidaritatea cu cosmosul, solidaritatea in mîntuire (Va mai trebui spus un cuvînt bun pentru fidelitatea copacului / Şi, poate, o mîngîiere pentru opiniile colective ale ierburilor). Solidaritatea in moartea care va răscumpăra “acest mare păcat” constituie supremul semn de înălţime spirituală. Cred că ceea ce caracterizează pe omul esenţial conştient spiritualiceşte este mila, adîncă, tristă, gravă ca o remuşcare, pentru tot ceea ce este, “flori, degete şi mîini”. Trebuie să comuniem in această veghe, in aşteptare:

Daca s-ar găsi totdeauna cine să iubească pe alţii

Şi, plîngînd, să privească in ochii înlăcrimaţi ai cîinilor.

(Din poemul Rugăminte)

Dar această poezie largă, generoasă, apolitică se opune fundamental lumii sociale, lumii politice, lumii fără sensul milei, lumii care a uitat “cele cîteva lucruri simple”.

Eugen Ionescu trece peste câteva “stridenţe şi stângăcii de expresie” şi se opreşte asupra unor versuri ca cele din Exod:

Voi pleca spre pământul rodului simplu,

Ţara noastră pe care am uitat-o.

Acolo unde vânturile dorm lângă ape

Şi unde îngerii cad dărîmaţi de umbrele florilor.

Voi răsădi oameni trişti, să privească cerul

Şi voi îngropa cîte un cuvînt la toate răscrucile.

Şi, in sfîrşit, aceste două versuri care cuprind toată atitudinea spirituală a lui Vîlsan:

Dragostea mea va fi o pîine pedepsită

Pe care o voi rupe şi pentru oameni şi pentru cîini.

(articolul a fost publicat in Păreri libere, anul III, nr.5, 5 aprilie 1936, p.2)

Din “Război cu toată lumea, vol. I, Eugen Ionescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992.

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. 

De ce am ales titlul “Cine este Mihail Vilsan?” Imediat ce am citit cele câteva versuri am vrut să citesc poemele întregi, dar nu le-am găsit publicate pe undeva online. Eugen Ionescu scrie in articolul său că au fost publicate in revista “Ideea românească”, afirmând: “aceste poeme, in finalitatea lor metafizică, contrazic ideologia de primat al luptei, al politicului, al naţionalului pentru care acea revistă doctrinează”.

Am căutat numele revistei in biblioteca online a Academiei Române şi nu am găsit-o. Cu grafia “Ideia românească” am găsit-o între publicaţiile legionare – in Biblioteca Centrală Universitară din Cluj apare cu grafia “Ideea româneasca”; deşi nu pot accesa online conţinutul sunt sigură că e vorba despre aceeaşi revistă.

Am căutat atunci numele poetului: Mihail Vîlsan. Apare in grafia “Mihai / Mihail Vâlsan / Michel Valsan” dar nimic despre poemele pe care le-a scris şi cititnd “datele biografice” mă întreb dacă este acelaşi. Înclin să cred că da, pentru că in diferitele articole am găsit numele lui alături de cel al lui Mircea Eliade, care şi el a publicat in “Ideia românească”, dar şi alături de al lui Vasile Lovinescu, un alt reprezentant român al gândirii lui Rene Guénon, in cartea profesorului italian Claudio Mutti, apărută şi in România: Succesul lui Guénon printre români (Editura Vremea, Bucureşti, 2003), in care Mihail Vâlsan are un capitol dedicat: De la Maglavit la Mecca).

Mihai Vâlsan pe care l-am descoperit s-a născut la Brăila, in data de 1 februarie 1907 şi a murit in Franţa, lângă Paris, in 25/26 noiembrie 1974. Pe wikipedia.or.ro scrie, între puţine altele: Pasionat de filozofia esoterică musulmană, s-a instalat după război laTunis unde a devenit cetăţean francez, a trecut la islam sub numele de Shaykh Mustafa 'Abd al-'Aziz, apoi s-a instalat la Paris unde a devenit un reputat savant musulman.

Pe siteul editurii Herald (https://www.edituraherald.ro/autori/michel-valsan) am găsit:

"Mihail Vâlsan este, in mod cert, una din personalităţile cele mai importante ale secolului XX, care i-au scris istoria "discretă", fundamentală şi exemplară din punct de vedere tradiţional, alături de marele său mentor Rene Guenon şi de ilustrul său prieten Vasile Lovinescu. M. Vâlsan a înscris definitiv contribuţia românească in domeniul exegezei spirituale de natura esoterică islamică, in plan european - şi nu numai - prin excelenta şi incontestabila autoritate. Recunoscut ca o voce de primă mărime, atât de mediile sufite europene cât şi de cele islamice de pretutindeni, s-a remarcat, înainte de toate, ca iniţiatorul studiilor akbariene moderne. […]

Urmând in tinereţe cursurile de logică şi metafizică ale lui Nae Ionescu, interesat de "fenomenul Maglavit" (1935) şi informându-l pe R. Guenon in legătură cu acesta, ajunge la Paris in 1936 unde intră in contact cu spiritualitatea sufită, apoi, in 1938, ocupă funcţia de consilier financiar al Consulatului României; foarte curând va părăsi orice preocupare legată de viaţa publică, precum şi România. Legăturile sale cu Elveţia erau deja strânse, prin primirea iniţierii in ramura alawită din partea lui Fr. Schuon, de care se desparte definitiv, devenind "independent" la finele anului 1950".

Acestea fiind scrise, sunt aproape sigură că Mihail Vîlsan, poetul despre care a scris Eugen Ionescu este Mihai Vâlsan / Michel Valsan despre care am citit pe la alţii. Pot, oare, avea certitudinea?! Mi se pare interesant cum a ajuns “savant musulman” şi mi-ar plăcea să citesc poemele scrise de el. Unele lucrări ale lui (nu poeme) sunt publicate şi in România. 

Cum se agită spiritele…

Cum se ridică mingea la fileu extremiştilor, naţionaliştilor, xenofobilor, islamofobilor şi altora de gen…

Vor urma noi discuţii despre “cotele de imigranţi” aşa că se pregăteşte terenul…

Apare un titlu de ziar: “3.000 de BISERICI vor fi demolate în Franţa, Germania şi Anglia. Pe locul lor se vor construi MOSCHEI”. (am păstrat grafica din ziar)

Sunt scrise cu litere mari şi îngroşate cuvintele “biserici” şi “moschei” – acei cititori prea-credincioşi creştini şi islamofobi (sper să se înţeleagă că nu generalizez, ci mă refer doar la extremişti), deja programaţi să deteste orice e diferit de ei, nici nu mai sunt interesaţi de text, ci gata cu huiduitul. Prima manipulare, mizându-se pe faptul că puţini sunt cei care citesc integral un articol, mai ales dacă e pe FB (unde apare doar titlul, pentru cei – foarte mulţi, de regulă - care nu deschid pagina cu textul integral); şi mai puţini sunt cei care cercetează, să afle exact despre ce e vorba.

După titlu, urmează “introducerea” – câteva rânduri care apar imediat sub titlu şi sunt vizibile fără a deschide pagina cu articolul:

Despre ce este vorba? Despre declinul Europei, despre declinul creştinismului european? Ce se ascunde în spatele acestor stări de fapte pe care nimeni nu reuşeşte să le oprească, alegând să stea cu mâinile încrucişate fiind părtaşi la decăderea bătrânului continent. Ce fac Puternicii Europei de ce se tem şi de cine? Sunt întrebările pe care orice european preocupat şi le pune. Teama de islamizare a Europei este tot mai mare, comunităţile nu pot influenţa pentru că guvernanţii sunt autişti.

După “introducere” scrie ce se întâmpla, de fapt, cu aceste biserici şi se inserează şi declaraţia unei extremite precum Marine Le Pen (extrema dreaptă, Franţa, care sugera să fie distruse toate moscheile extremiştilor).

E citat şi Joachim Reinig (politician de stânga, Germania), care era de acord cu ideea că bisericile in care nu se mai adună oameni ar putea să fie transformate şi in moschei – adică vândute musulmanilor care se oferă să le cumpere.

Cum diferenţiază politicianul francez extremiştii de ceilalti – când in discuţie sunt toţi credincioşii dintr-o religie - ştie numai ea. De ce nu ar fi transformate in moschei bisericile pe care creştinii nu le mai populează? E mai ieftin să fie demolate?! De întreţinut, “capii bisericii” nu mai vor să le întreţină pentru că îi costă cât nu face…

Titlul din ziarul care mi se pare mai mult o fiţuică de scandal (pentru că scandalul vinde ziare) e menit să agite spiritele şi atât, pentru că nu are prea multă logică, titlul ales fiind doar o speculaţie, ba chiar o minciună, dacă mă refer doar la ideea că biserici creştine vor fi demolate şi pe locul lor se vor ridica moschei. Nu asta scrie in textul articolului! Nici asta nu scrie: unele vor fi moschei, altele… apartamente, galerii de artă, parcări etc. (a doua manipulare grosolană)

Un francez scria că in luna iulie autorităţile au demolat Capela Sfântului Martin din Sablé-sur-Sarthe (construită între 1880-1886) şi de-târnoşită (nu ştiu care ar fi termenul potrivit pentru  “retragerea” sfinţirii facute unei biserici) in anul 2015 – in locul ei se va amenaja o parcare. Biserica Saint-Nicaise din Rouen e “programată” pentru demolare din motive de siguranţă – altfel spus, clădirea este şubredă şi a devenit pericol public, fiind mai ieftin să o demoleze decât să o consolideze.

In acelasi articol francezul mai scrie că in 2016, in Franţa, au fost demolate şapte biserici; două au fost demolate in prima jumătate a anului 2017; pe lângă acestea, 26 au fost scoase la vânzare in anul 2016 şi 12 in 2015. In 2017 multe biserici au fost transformate in clădiri de birouri, apartamente, centre de recreere, săli de gimnastică şi galerii de arta.

A se reţine: reprezentanţii bisericii din Franţa au avut ideea să se vândă / demoleze unele biserici pentru că enoriaşii nu mai sunt in număr atât de mare încât să justifice cheltuielile cu întreţinerea lor. A cui e “vina” că oamenii nu se mai îndreaptă către biserici in număr la fel de mare ca in alte secole?

Ideea vânzării bisericilor nu e nouă in Franţa, dar in 2013 s-au scandalizat unii când dioceza din Vierzon (cu o populaţie de aproape 30 de mii de oameni şi 6 biserici romano-catolice) a hotărât să vândă unele dintre ele şi liderul organizaţiei musulmane marocane s-a oferit să cumpere una pentru a o tranforma in moschee.

Biserica Angliei (Biserica Episcopală Anglicană) are in plan să vândă mai multe biserici, pentru alte destinaţii – cam din acelaşi motiv ca şi francezii. Unele au şi fost vândute şi tranformate in moschei. Cine nu vrea moschee într-o fostă biserică nu trebuie decât să refuze vânzarea pentru o astfel de destinaţie… sau, in cazul credincioşilor contrariaţi, să adune bani şi să plătească întreţinerea lăcaşului de cult respectiv.

Francezii şi englezii n-au auzit, probabil, de Valea Plopului, un sat din Prahova, unde (din 2014) sunt 28 de biserici (in 2007 erau 26, una la 11 familii). "Avem o bisericuţă construită pe un deal in memoria copiilor avortaţi, avem câte o biserică in curtea grădiniţelor, alte două biserici in curţile celor două şcoli. In total sunt atâtea biserici cât să slujim duminica într-una singură şi in rest să le vina rândul o dată pe lună, adică 28", a declarat preotul satului.

Revin la “introducerea” textului publicat in septembrie anul curent într-o fiţuică…

Despre ce este vorba? (se întreabă persoana care şi-a pus semnătura)

Posibil răspuns: e vorba despre faptul că reprezentanţii bisericilor nu mai sunt dispuşi să cheltuiască degeaba sume mari de bani

Despre declinul Europei, despre declinul creştinismului european?

Europa nu intră in declin din cauză că unii vând bisericile şi alţii le cumpără, transformându-le in ce le aduce lor profit… Declinul creştinismului european? Poate că oamenii se orientează către lucruri mai palpabile; nu zic că-i bine (nici că-i rău), dar fiecare face ce vrea pentru că lipsa credinţei unora într-o divinitate nu încalcă dreptul altora de a crede.

Ce se ascunde în spatele acestor stări de fapte pe care nimeni nu reuşeşte să le oprească, alegând să stea cu mâinile încrucişate fiind părtaşi la decăderea bătrânului continent?

De ce trebuie să se ascundă ceva? Pur şi simplu o categorie de credincioşi nu se mai înghesuie la biserică de 3-4 ori pe săptămâna ci, eventual, mai merg cu ocazia marilor sărbători religioase, iar bisericile nu se mai justifică in număr atât de mare (banii cheltuiţi cu biserici in care nu mai intră cineva pot fi utilizaţi in alte scopuri sociale). Nu prin aşa ceva “decade” bătrânul continent.

Ce fac Puternicii Europei de ce se tem şi de cine?

“Capii” bisericilor ar trebui numiţi între “puternicii Europei”, iar dacă ei vând biserici şi nu au obiecţii la transformarea lor in centre de distracţie sau in moschei… De ce să nu transforme o biserică in moschee şi să salveze ceva din spaţiul oraşelor, din zona verde, de exemplu, dacă oricum moschei vor fi construite?

Sunt întrebările pe care orice european preocupat şi le pune. Teama de islamizare a Europei este tot mai mare, comunităţile nu pot influenţa pentru că guvernanţii sunt autişti.

European preocupat de ce? De islamizare sau de decăderea creştinismului? Numai modul in care se opun şi discută unii despre ce nu le convine arată de ce creştinismul decade… Teama de islamizare? Să fim serioşi! Da, e in creştere numărul musulmanilor şi prin convertire, dar nimeni nu e convertit cu forţa! Cei care trec de la creştinism la islam o fac de bună voie – poate simt că “îi reprezintă” mai bine doctrina, e mai aproape de sufletul lor…  

Guvernantii sunt autişti.

Guvernanţii par autişti oricum… Dar! Ar trebui să se ştie (un jurnalist, mai ales, ar trebui să ştie), pentru că se strigă des, şi scrie in mai toate constituţiile europene: statul şi biserica nu se amestecă – fiecare cu treburile lui; aşa cer credincioşii şi aşa cer şi laicii. Acum se doreşte amestecul statului? Probabil, se cere intervenţia guvernanţilor in ideea că de la stat vin cei mai mulţi bani pentru construirea de noi biserici, din ce in ce mai mari…

Una bună, in sensul de aiureală, din punctul meu de vedere: de conflictul dintre creştini şi musulmani profită… evreii! Cică evreii folosesc această strategie: divide et impera! Dacă-i aşa (să iau absurdul ca probabilitate) bravo lor! Şi ruşine celor care se lasă păcăliţi! Să ştii “aşa ceva” şi, totuşi, să continui să te războieşti…

Sunt aproape sigură că unii dintre cei care citesc vor asocia imediat “moschea” cu extremismul religios, cu terorismul. Poate că ar trebui să se gândească de două ori. Terorismul există şi fără a transforma bisericile in moschei. Armonia între cei de religii diferite nu e imposibilă dar – ca in mai toate cazurile cu gâlceavă la scară mare – totul se reduce la bani, la profituri mari pentru diverse grupuri (sau state) care asmut oamenii unii asupra altora. E doar o părere (argumentele le las pentru o eventuală altă dată, însă sunt uşor de dedus de oricine are minime cunoştinţe de economie, geoeconomie şi/sau geopolitică).

Nu reuşesc să înţeleg cum au ajuns oamenii la acest înalt nivel de ură… indiferent cine e cel care urăşte un semen de-al lui şi vrea să-l vadă distrus… De fapt, cred că aşa a fost de când e omul pe Terra… Pentru supravieţuire/conservare unii vor să-i distrugă pe alţii – vorbeşte lumea. Supravieţuirea ca naţie, ca etnie, ca specie? Dacă o ţinem tot aşa e puţin probabil că vom supravieţui ca specie…

Surse:

http://evz.ro/europa-biserici-demolate-franta.html

http://www.zeit.de/2016/25/moscheen-hamburg-neubauten-joachim-reinig

http://www.zerohedge.com/news/2017-08-06/france-churches-vanish-mosques-spring

https://www.youtube.com/watch?v=l82jXj5tHos

Fapta bună face bine la suflet

Nu este animal pe pământ, nici pasăre care zboară, decât în neamuri, ca şi voi. Nu am lăsat nimic nepomenit în Carte. Apoi, la Domnul lor vor fi adunate. [Sura Al-An'am:38, Coran]

Atunci când o persoană ţine orice animal departe de mediul său natural este responsabilă pentru animalul respectiv şi trebuie să aibă grijă de el: trebuie să-i ofere hrană, apă, un loc in care să stea in siguranţă şi, uneori, îngrijire medicală.

Profetul Muhammed le-a spus companionilor săi o poveste despre un bărbat care călătorea şi care era foarte înfometat şi însetat. Într-un final, bărbatul a găsit un fir de apă ce ţâşnea dintr-o stâncă. S-a căţărat pe stâncă şi a băut apa; când a terminat a găsit jos un căţel care lingea picăturile de apă care se scurgeau pe pământul arid. Bărbatului i s-a făcut milă de căţel şi s-a urcat din nou pe stâncă, a pus apă într-unul din pantofii săi şi i-a dat câinelui să bea. Allah Cel Iertător a fost mulţumit de fapta bărbatului şi i-a iertat toate păcatele.

Companionii Profetului au întrebat: O, Profetule! Allah ne iartă nouă păcatele dacă ne comportăm bine cu animalele?

Profetul a răspuns: Este o răsplată pentru orice lucru bun pe care îl faceţi oricărei fiinţe vii.

Profetul le-a povestit companionilor săi şi despre o femeie care a fost trimisă în iad pentru că a ţinut captivă o pisică iar aceasta a murit de foame pentru că femeia nici nu a eliberat-o, să îşi poată găsi singură hrana.

Dincolo de orice învăţătură religioasă, omul care face, din suflet (nu pentru că dă bine) o faptă bună (pentru semenii săi sau pentru orice altă vietate) - cât de mică sau neînsemnată ar putea părea această faptă - simte aproape instantaneu un val de căldură plăcută care-i cuprinde trupul; e ca un zâmbet ce luminează sufletul, şi in acele momente are senzaţia că orice e posibil. Numai cei care au făcut o faptă bună, dezinteresat, ştiu cât de bogaţi sunt - ei deţin o avere ce nu poate fi apreciată in bani. Aceşti oameni au o inimă frumoasă, nu perfectă.

De ce omul conduce animalele

Printre căutările online care au condus spre acest blog am aflat întrebarea “De ce omul conduce animalele?”

Omul conduce numai acele animale pe care le înhamă la căruţă sau in jug, le călăreşte, le dresează, le plimbă in lesă sau altfel etc.. Există ideea că omul stăpâneşte peste tot pământul, deci şi peste ape şi toate vietăţile de acolo, şi peste vegetaţie, cu tot ce înseamnă asta, peste păsări stăpâneşte omul ş.a.m.d..
Pe scurt, pentru credincioşi: omul stăpâneşte animalele din voia unei divinităţi. Să însemne aceasta că omul are dreptul să ucidă sau să chinuie animalele după bunul său plac de “stăpân”?

Omul, practic, controlează anumite specii de animale.

Creştinism

In ziua a cincea Dumnezeu a făcut animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună in ape şi toate înaripatele. In a şasea zi a făcut animalele sălbatice şi pe cele domestice şi toate târâtoarele pământului şi l-a făcut pe om, ca să stăpânească pe tot pământul, peste tot ce trăieşte şi creşte pe pământ.

Dumnezeu a zis oamenilor: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul! (Facerea / Geneza 28)

Biblia mai spune: Cel drept se îndură de vite, dar inima celui rău este fără milă (Proverbele 12:10).

Islam

In islam, animalele (şi toate vieţuitoarele) sunt create de şi se supun lui Allah, aşa cum şi musulmanii se supun. De exemplu, se consideră haram (interzis) vânătoarea ca sport - omul nu are voie să ucidă un animal dacă nu etse intr-o nevoie importanta, iar cei care chinuie animalele (dar si alte vietuitoare) ajung in iad. Conform Coranului, viaţa nu trebuie distrusă mai mult decât e necesar - poţi ucide şarpele, dar numai dacă face rău omului; la fel şi in cazul păianjenilor, muştelor, ţânţarilor etc.. Animalele au fost date in folosul omului. Spre deosebire de Biblie - poate nu am găsit eu), in Coran scrie: Nu este vietate pe pământ, nici pasăre care zboară cu aripile ei, decât în neamuri, ca şi voi. Nu am lăsat nimic nepomenit în Carte. Apoi, la Domnul lor vor fi adunaţi. (Sura Al An'Am:38)

Iudaism

Şi in tradiţia iudaică e interzisă uciderea unui animal altfel decât pentru o nevoie umană importantă. Oamenii trebuie să fie blânzi şi să arate compasiune pentru animale. Animalele ucise prin vânătoare sunt interzise ca hrană iar sporturile in care sunt folosite animale sunt împotriva eticii iudaice (lupte de cocoşi, lupta cu taurii, rodeo etc.)

In secolul XVIII, rabinul Yehezkel Landau, rabinul oraşului Praga, a spus următoarele despre vânătoare: Cum poate un evreu să omoare un animal viu fără vreun alt scop decât satisfacerea dorinţelor timpului său? In conformitate cu Talmudul, ne este permis să ucidem animale sălbatice numai atunci când invadează aşezările umane, dar să le urmărim in pădure, propria lor locuinţă, atunci când nu invadează locuinţele umane, este strict interzis. O asemenea urmărire nu înseamnă decât ascultarea unor dorinţe nesăbuite.

Hinduism

Hinduismul este cea mai veche religie practicată şi azi. Conform doctrinei, viaţa omului este ciclică (la fel ca cea a universului): după moarte, sufletul părăseşte trupul şi e renăscut in trupul altei persoane, într-o plantă, într-un animal sau minereu - e una dintre puţinele religii in care se mai venerează animale (de vaca sfântă a hinduşilor cred că a auzit toată lumea). Din acest motiv (al posibilei reîncarnări într-un animal) credincioşii nu chinuie şi nu ucid astfel de vietăţi.

Pitagora avea şi el astfel de credinţe şi de aceea nu consuma carne: să nu mănânce vreun strămoş.

Buddhism

Conform doctrinei buddhiste, animalele - la fel ca omul - au capacitatea de a experimenta fericirea şi suferinţa; dorinţa de a trăi bine şi de a evita durerea nu e specifica doar omului. E de la sine înţeles că un credincios buddhist nu va chinui animalele şi nu-i va da prin minte să le conducă.

In tradiţia religioasă a multor popare oamenii sunt responsabili pentru animale şi divinitatea pedepseşte pe cei care chinuie animalele sau le ucide din plăcere, şi iartă păcatele celor care sunt buni cu animalele, iar ceea ce se aminteşte in textele religioase despre “stăpânirea animalelor” de către om cred că se referă la faptul că omul este răspunzător şi pentru animale, aşa cum este răspunzător pentru tot ceea ce a creat divinitatea - in sensul că "le are in îngrijire" le stăpâneşte, nu in sensul: "le face ce vrea".

***

Totuşi, s-ar putea vorbi despre oameni care conduc animale dacă iau in calcul teoria darwinistă şi… organizarea oamenilor in triburi, oraşe, state... Astfel, singurul animal pe care îl conduce omul este… omul: conducători politici, conducători militari, directori, şefi de toate nivelurile etc. ş.a.m.d..

Leonardo da Vinci spunea că omul nu este “regele animalelor”, ci doar “regele fiarelor”. Altfel spus: faptul că oamenii sunt mai puternici decât alte creaturi nu îi face să le fie şi superiori acestora din urmă.

Femei musulmane - vestimentatie

Nu voi descrie vesmintele amanuntit ci ma voi referi, asa cum am inteles, la vălul islamic si alte cateva obiecte vestimentare.

Vălurile lungi care invaluie trupurile femeilor musulmane sunt de mai multe feluri, cu denumiri diferite dar cunoscute cu denumirea generica "vălul islamic".

Conform Coranului, atat femeile cat si barbatii sunt sfatuiti sa fie modesti.“Spune-le credinciosilor sa-si plece privirea si sa fie modesti (surah 24:30) Surah 24:30-31 e mai clara cu privire la femei, carora li se sugereaza sa-si acopere frumusetea care ar trebui vazuta numai de soţii lor si de alti membri ai familiei. Coranul se refera la: capul acoperit cu un batic (khimār) si corpul cu jilbāb (un fel de mantou), cu faţa si mâinile dezvelite, vestimentatie menita sa le fereasca de poftele barbatilor, de hartuire - desi nu prea functioneaza, avand in vedere numarul mare de violuri raportate in unele state (vezi Egipt) in special la sfarsitul sarbatorii de Ramadan.

Tot pentru a nu atrage atentia asupra caracteristicilor trupului si barbatii musulmani poarta haine lungi si au capul acoperit. Musulmanii considera ca trebuie sa poarte vesminte care sa arate modestia si faptul ca se deosebesc de cei care nu respecta indicatiile de modestie ale Profetului.

Acoperirea capului a fost introdusa in Arabia cu mult inainte de Profetul Mohamed, inca de la primele contacte cu Siria si Iran, state in care vălul era un semn al statului social. Primele atestari sunt din vremea regelui asirian Teglat-Phalazart I (cca anul 1000 i.e.n.), in colectia de legi unde scria ca e “obligatoriu pentru fiicele pubere ale barbatilor liberi si interzis pentru prostituate”. In Codul lui Hammurabi (sec. 18 i.e.n.) femeile libere erau obligate sa poarte văl, spre deosebire de sclave – femeile care nu purtau riscau sa fie pedepsite. Un text asirian facea din văl un semn distinctiv intre o femeie onorabila si o prostituata. In antichitatea greaca si romană vălul facea aceeasi distinctie: femeiele onorabile purtau văl, sclavele si prostituatele nu. Aceasta functie de distinctie sociala a fost mai apoi imprumutata in Coran. In iudaism legea impunea femeii sa isi acopere capul, ca simbol al apartentei sale la sotul ei. Rabinul Josy Eisenberg sublinia ca “legile antice ale civilizatiilor semitice cum erau cele ale asirienilor, obligau femeile casatorite sa poarte văl”. In crestinism, numerosi “Parinti ai Bisericii” recomandau femeilor crestine sa poarte văl. Apostolul Pavel, in Prima Epistola catre Corinteni, nota: “Barbatul nu trebuie sa poarte văl căci el este imaginea gloriei lui Dumnezeu, dar femeia este gloria barbatului, iata de ce ea trebuie sa poarte semnul dependentei sale”. Chiar si azi, mai ales in zonele rurale, femeile isi acopera capul cu un şal, basma etc. atunci cand merg la biserica, dar sunt multe care poarta basmaua oriunde si oricand, ca semn al “dependentei” (casatoriei).

Cele mai multe sisteme legale musulmane cer dovedirea modestiei prin acoperirea intregului trup in public, la vedere fiind numai faţa si mâinile. In sistemele radicale se pretinde si acoperirea feţei – in unele cazuri lasand numai ochii la vedere (niqab), in celelalte nici chiar ochii (burqa).

Practic, numai femeile care nu lucreaza isi pot permite sa ramana retrase si sa poarte vălul.

Baticul (hijab) este de mai multe feluri, legandu-se in functie de zona, si acopera capul, gatul si uneori sânii celor mai multe femei musulmane, indiferent ca acestea poarta blugi sau rochii lungi. “Baticul” poate consta din una sau doua esarfe in care se infasoara capul si gatul, fiind cel mai popular. (modele la shakuka).

Altele despre hijab tot la shakuka.

Chador este ca o rochie lunga, simpla, care acopera intregul corp, inclusiv gleznele si incheieturile, dar lasa faţa vizibila. Cel mai adesea vălul chador e negru, fara ornamente sau elemente decorative si se intalneste in special in Iran.

Niqab acopera tot corpul, capul si faţa, avand o deschidere numai pentru ochi. Niqab e de doua feluri: un văl lung pentru corp si unul pentru faţă, lasand ochii si o parte din frunte la vedere; al doilea tip e format din vălul lung care acopera trupul si vălul care acopera si fruntea, lasand pentru ochi o fantă ingusta. Aceste stiluri pot fi intalnite in toata lumea musulmana dar sunt mai comune in statele din Golf. 

Burqa e alcatuita din văluri care acopera atat corpul in intregime cat si capul si faţa, in dreptul ochilor fiind o panza mai rara, ca o sita. Vesmantul e intalnit in special in zone din Afganistan si Pakistan. Intre 1996-2001, in timpul terorii talibane (de care zona inca nu a scapat), burqa a fost obligatorie prin lege. Poate avea orice culoare.

Niqab si burqa sunt vălurile care au nascut numeroase controverse si dezbateri in Europa, unii politicieni pledand pentru interzicere ba pe motiv de opresiune a femeii ba pe motive de securitate.

Abaya e un vesmant lung, negru, lejer, prevazut cu nasturi sau fermoar in faţă. Sheila este o esarfa neagra ce acopera capul. Abaya si sheila sunt confectionate in general din matase neagra si pot fi simple sau sofisticate, dar sunt vesminte care fac parte din portul traditional al diferitelor regiuni din Orientul Mijlociu si sunt purtate in principal in scop cultural nu religios.

Burqini (burkini) este costumul de baie traditional al femeilor musulmane; e confectionat din material supraelastic subtire, cu maneci lungi, care le acopera corpul in intregime, in afara de faţa, mâini si picioare (care sunt acoperite de pantaloni).

Femeile musulmane din Arabia folosesc abaya; cele persane folosesc chador; femeile musulmane afgane folosesc burqa, cele indo-pakistaneze purdah sau niqab, cele din Malaezia si Indonezia folosesc kerudung, cele din Africa buibui. Ajunse in statele din Occident cele mai multe folosesc hijab, un şal mai mare care le acopera capul desi ele poarta haine obisnuite dar care nu dezvaluie prea mult din suprafata pielii.

Islamul nu e preocupat de stil cat timp cerinta religioasa (a modestiei) este indeplinita. Hijab nu e o cerinta culturala, cum cred multi, ci una religioasa.

In anul 2011 Franta si Belgia au interzis, la nivel national, purtarea vălului islamic (cel care acopera faţa in intregime, ca masura de securitate si impotriva opresiunii femeii – cele care poarta niqab sau burqa sunt amendate. In Senegal, Ciad si Camerun (state cu populatie predominant musulmana) li s-a interzis femeilor sa mai poarte acest vesmant (ca masura de securitate, dar legea nu pare sa aiba prea mare succes: la doua saptamani de la intrarea legii in vigoare, in Ciad, doi teroristi purtand burqa s-au aruncat in aer, ucigand 27 de persoane); in Egipt se doreste interzicerea in institutiile de invatamant.

In state precum Elvetia, Italia, Rusia, China, Spania vălul este interzis numai in anumite regiuni, nu la nivel national, iar dezbateri pro si contra sunt in mai multe state, inclusiv Tunisia, iar in Iran, in 3 ianuarie 2016 a fost respins un proiect de lege care urmareste sa ofere mai multa putere politiei iraniene si militiilor pentru o mai buna respectare a portului vălului islamic – a fost considerat neconstitutional proiectul de lege.

Daca o femeie e libera sa-si dezvaluie trupul in public de ce sa nu fie libera sa si-l acopere? Cu toate acestea, multe femei din unele comunitati musulmane militeaza pentru permisiunea de a nu mai purta burqa, niqab sau chador daca nu vor.

Surse info (online) pentru cei interesati:

- https://ro.wikipedia.org/wiki/Hijab

- https://ro.wikipedia.org/wiki/Burka

- https://en.wikipedia.org/wiki/Burqini

- http://www.al-islam.org/hijab-muslim-womens-dress-islamic-or-cultural-sayyid-muhammad-rizvi/why-hijab

- https://www.facinghistory.org/civic-dilemmas/brief-history-veil-islam

- http://www.gandul.info/international/controverse-religioase-in-franta-scandalul-valului-islamic-13753532

- http://www.garbo.ro/articol/Social/8556/Valul-islamic-interzis-si-in-Belgia.html

- http://qz.com/326086/the-places-in-the-world-that-have-a-burqa-ban/

surse foto: wikipedia, http://www.shukronline.com/womens-jilbabs.html.