Tot ce e sus seamana cu ce e jos. RiO

Pentru hermetism, analogia reprezintă relația privilegiată cu universul. Acest lucru e menționat în unul dintre textele hermetice fundamentale: Tabla de smarald, atribuită legendarului Hermes Trismegistul.

Reflexii in oglinda e un joc inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen, pe blogul Între vis și realitate. E un joc cu poze care conțin reflexii in oglinda. Imaginile in genul celei de mai jos îmi amintesc, aproape fără excepție, de Tabla de smarald.

Sursa foto: https://pixabay.com/users/iniesta44-4560761/

Tot ceea ce e sus seamănă cu ce e jos și tot ce e jos seamănă cu ce este sus. Și aceasta pentru a se realiza un singur miracol, din care s-au născut apoi toate lucrurile, printr-o mereu aceeași operațiune.

Tatăl lui este Soarele, mama sa - Luna, Vântul l-a purtat în pântece, Pământul i-a fost doică.

Aici se afla părintele talismanelor din toată lumea, puterea sa este întreagă. Ea trebuie să se prefacă în pământ. Tu vei despărți, încet și cu inteligență, pământul de foc și subtilul de grosolan.

Puterea se va ridica de la pământ spre cer și va cobori din nou pe pământ, pentru a primi forța lucrurilor superioare și inferioare.

In acest fel, tu vei avea gloria și celebritatea întregii lumi.

De aceea,orice întunecime va fugi de la tine. Aici e puterea oricărei puteri. Ea va învinge tot ce e subtil și va pătrunde în tot ce e solid.

Astfel a fost creată lumea. Acestea sunt rânduielile minunate pe care le evoc.

Iată de ce mi se spune Hermes. Eu dețin înțelepciunea celor trei feluri de cosmos.

(Sigur că nu știu pe de rost textul de mai sus!)

Postarea se potrivește și în jocul Citate favorite, găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Textul - zic cei care se pricep 😏 - conține axioma pe care se sprijină întreg hermetismul: analogia - echivalența - constituie principiul unificator al întregului univers, inclusiv omul.

Despre Hermes se spune că este fondatorul mitic al ocultismului (ocultism nu înseamnă vrăjitorie); e o figură mitologică aflată la răspântia unor multiple tradiții.

Simbol al hermetismului: caduceul

Caduceul hermetic, numit și „toiagul lui Hermes Trismegistos” nu trebuie confundat cu toiagul lui Asclepios. Caduceul este un toiag / baston / baghetă în jurul căruia/căreia se încolăcesc doi șerpi; în jurul toiagului lui Asclepios este încolăcit numai unul. Primul caduceu - cu doi șerpi - este un simbol al hermetismului, al doilea este simbolul vindecării (pe foarte scurt).

Asclepios era fiul zeului grec Apollo, zeul tămăduitorilor și artei vindecătoare (între altele), preluat în mitologia romană ca Aesculapius (sau Esculap).

Despre Hermes Trismegistos (numit astfel mai ales în mitologia greco-egipteană) se spune că este fondatorul mitic al ocultismului și alchimiei. E figura centrală a ocultismului, o figură mitologică aflată la răspântia unor multiple tradiții.

Hermes poate este scribul zeilor, zeul Thoth din mitologia egipteană; poate fi apropiat de Hermes al grecilor care, între altele, era mesagerul zeilor din Olimp și a fost asimilat și zeului Mercur al romanilor. Diodor din Sicilia îl identifică total cu zeul egiptean Thoth.

Caduceul era purtat și de vechii zei egipteni Anubis și uneori de zeița Isis, de zeul grec Hermes și de zeul roman Mercur, de zeul fenician Baal, de zeița sumeriană Ishtar și de alți zei și zeițe, inclusiv de zeul Osiris (toiagul lui Osiris devenit, peste timp, datorită grecilor, toiagul lui Hermes Trismegistos). În creștinism a devenit și un atribut al Sofiei (Înțelepciunea lui Dumnezeu)

Există multe interpretări ale acestui simbol

Caduceul ar fi simbolul cheii care deschide poarta dintre lumină și întuneric, bine și rău, viață și moarte.

Caduceu = kērúkeion, transliterație din limba greacă, „toiagul heraldului”.

Caduceul reprezintă hermetismul, un sistem de legi care guvernează Universul întreg și se manifestă în cele trei sfere: materială, mentală, spirituală.

Aripile caduceului simbolizează capacitatea de a depăși orice limite (sunt simbolul spiritului), tija reprezintă dominarea forțelor naturii, cei doi șerpi simbolizează laturile opuse în dualism, care, în final, trebuie să se unească, șerpii personificând „contrariile”: bine-rău, foc-apă, unire-separare, spirit-materie, minte-trup etc. Aceste aripi ar simboliza cele două structuri cerebrale „legate” de corpus callosum (în creier nu există o structură mai puternică ce leagă cele doua emisfere: stânga și dreapta).

Sfera din vârful caduceului simbolizează „ochiul spiritual” (aflat în centrul creierului) - care e glanda pineală. Versiunea originală a caduceului are între cele două aripi un con de pin stilizat și reprezenta Ochiul lui Horus.

Caduceul face referire la echilibrul omului „trezit spiritual”.

Se spune că lumea are un centru și un ax

Ideea de centru simbolizată de soare este punctul de plecare pentru o întreagă sinteză ideologică. Reprezentarea geometrică a centrului este punctul din mijlocul cercului care l-a generat. Reprezentarea geografică a centrului în diferite tradiții îi atribuie situări evocatoare: Tărâm Sfânt, Tărâm al nemuririi, Palatul interior, sălaș al Aleșilor sau poate fi o grădină, precum Paradisul, un oraș, precum Ierusalimul ceresc, o peșteră - Agartha, o insulă, precum Atlantida și tot așa.

Cercul este dezvoltarea centrului sub aspectul sau dinamic, iar pătratul îl reprezintă sub aspectul static - cercul simbolizează cerul, pătratul simbolizează pământul. Cele două linii perpendiculare trasate de diametrele unui cerc sau de axele unui pătrat formează o cruce, simbolul geometric cel mai general. În plan orizontal crucea reprezintă extinderea omului în toate direcțiile individualității sale. În sens vertical leagă treptele ierarhice ale stadiilor superioare spre care el poate să tindă. 

Axul central ce unește aceste stadii de la cer la pământ este reprezentat printr-un număr mare de simboluri: copacul, muntele (care simbolizează în același timp și centrul și axul universului), lancea, coloana, toiagul, stâlpul cosmic, scara, treptele, obeliscul, clopotnița, săgeata, piramida, frânghia, lanțul, firul și altele. Cea mai răspândită variantă a centrului axial este copacul, căruia civilizațiile preelenice i-au consacrat un cult.

Bastonul, dintre toate simbolurile axei este, poate, cel mai general și mai bogat în descendență. Începând cu bâta ciobanului, cu toiagul pelerinului și până la bastonul de mareșal, acesta conferă autoritate și demnitate. Mai este toiagul brahmanic cu spirala dublă ce amintește de caduceul lui Hermes, în jurul căruia se încolăcesc, în sensuri opuse, doi șerpi care reprezintă echilibrul polarizat de două curente cosmice.

(Semne, simboluri și mituri, de Luc Benoist)

Acest „ax al lumii” poate fi parcurs în cele două sensuri opuse, din Cer spre Pământ și invers - e locul unde se mișcă zeii intermediari, deci caduceul este purtat de toți mesagerii ca semn al păcii și al protecției. Poziționarea simetrică a celor doi șerpi și a celor două aripi e o dovadă a echilibrului forțelor opuse și a dezvoltării armonioase atât a nivelurilor inferioare (materiale), cât și superioare (spirituale).

Caduceul lui Hermes (sau toiagul lui Osiris) reprezintă hermetismul care este un sistem de legi ce guvernează întregul Univers și se manifestă în cele trei sfere: materială, mentală și spirituală. Aceste legi sunt esența filozofiei hermetice, sunt “Legea a tot ce este”, Legea lui Unu.

Rugăminte. Vă rog să mă anunțați în cazul în care imaginile nu sunt vizibile. Am salvat imaginile în format webp (extensia .webp în loc de .jpg, .png sau altele). E un format pe care îl recunosc 90% dintre motoarele de căutare (afirmă cei care se pricep) și e util pentru că „economisește” spațiu (imaginile fiind comprimate) și viteza de încărcare a paginilor web crește (zic tot cei care se pricep). Mulțumesc.

O lume plină de magicieni - Nicolas Flamel

Fiecare secol are celebrii lui vrăjitori, magicieni, ocultişti, alchimişti etc. De exemplu, in secolul al XIV-lea făcea furori Nicolas Flamel care transmuta plumbul in aur, in secolul al XVI-lea, un cap detaşat de trup îi prezice Caterinei de Medici viitorul fiilor ei - cu ajutorul lui Cosimo Ruggieri, magicianul preferat al reginei - şi o oglindă din oţel lustruit repeta aidoma prevestirile lui Nostradamus; in secolul al XVIII-lea Casanova culegea bani de aur din părul frumoaselor vremii şi Cagliostro deţinea elixirul de viaţă lungă; in secolul al XIX-lea Victor Hugo conversează prin intermediul meselor rotitoare cu Shakespeare, Mahomed, Moise, Platon, Napoleon şi chiar cu Isus Hristos; in secolul al XX-lea Raspuntin îl însănătoşeşte pe ţareviciul Alexei, bolnav incurabil. In anul 2000, in faţa camerelor TV, Uri Geller deplasează obiecte telepatic şi vracii din Polinezia operează fără sângerare şi fără dureri... Magicieni au fost si vor mai fi. :)

Ocultismul reprezintă ansamblul doctrinelor esoterice şi al practicilor magice. Prin magie se înţelege manipularea forţelor supranaturale pentru a produce efectele dorite de către practicantul magiei (wikipedia).

Alchimia este o formă de cunoaştere sincretica. Alchimia, o pseudo-ştiinţă, nu se ocupă doar cu transformarea metalelor banale in metale preţioase, ci este o filozofie, o formă de cunoaştere protoştiintifica, dar şi o arta ocultă care s-a practicat in Europa, Africa şi Asia, urmărindu-se descoperirea secretului transformării metalelor banale in metale preţioase (mai ales in aur), găsirea elixirului vieţii veşnice, a tinereţii fără bătrâneţe, a elixirului care să vindece toate bolile. Când metalurgia egipteană a fuzionat cu filozofia greacă şi cu misticismul Orientului Mijlociu, în secolul I, a luat naştere alchimia, predecesoarea chimiei moderne.

Nicolas Flamel

Nicolas Flamel s-a născut in 1340 (alte surse dau ca dată anul 1330), la Pontoise, aproape de Paris.

Originea sa era modestă, dar avea o bună educaţie şi cunoştea “puţină latină”. A exercitat la Paris meseria de grefier public, apoi de copist şi de librar, copiind manuscrise şi comercializând cărţi vechi. Fiind un copist destoinic a ajuns să aibă propriul atelier. Şi-a diversificat munca şi a ajuns librar-jurat, adică negustor însărcinat să vândă copiile vechilor manuscrise originale sub supravegherea Universităţii din Paris, unde prestase un jurământ. Îi mergea bine şi a câştigat bani destui pentru a-şi permite să angajeze câţiva copişti iar el îşi ocupa timpul studiind manuscrisele şi cărţile vechi.

Pe la 1370 (1360 alte surse) se căsătoreşte cu Pernelle (văduvă de două ori), care deţinea o proprietate in Paris. Au format un cuplu ideal, devenind legendari - ambii au in Paris câte o stradă care le poartă numele (in arondismentul 4). Din scrierile lui Flamel reiese dragostea pe care i-o purta soţiei şi durerea pierderii ei, in 1397.

Una dintre casele in care a locuit Flamel se mai află in Paris, pe Rue de Montmorency nr. 51, cea mai veche casă din oraş (acolo funcţionează un restaurant).

Nicolas Flamel a lăsat o biografie - practic, ceea ce se ştie despre el este ceea ce chiar el a scris. In această autobiografie - Le Livre des figures hieroglyphiques (Cartea figurilor hieroglifice) - aflăm că a dobândit, pentru suma de doi florini, o carte străveche al cărui autor era Abraham Evreul (Flamel avea vreo 35 de ani atunci).

In această carte descoperă imagini care descriu câteva dintre lucrările Marii Opere. Pentru că nu le poate descifra întreprinde o călătorie la Saint-Jacques-de-Compostelle, sperând să întâlnească un kabbalist. Are noroc şi întâlneşte un evreu convertit la catolicism. Acesta îi explică secretele ilustraţiilor. In 1382, întors la Paris cu aceste informaţii efectueaza, in prezenta soţiei, transmutaţii ale metalelor. Urmând cuvânt cu cuvânt cele aflate in carte, scrie el, am făcut proiecţia cu piatra roşie […], pe la ora cinci seara […] am transmutat, într-adevăr, şi aproape in tot atâta aur pur, mai bun desigur decât aurul obişnuit. După zeci de ani de încercări Flamel reuşeste să-şi desăvârşească Opus Magnum; repetă această operaţie de încă două ori, pentru că, spune el, îmi făcea foarte mare plăcere să văd şi să contemplu in vase lucrările admirabile ale Naturii.

Împreună, cei doi soţi, deţinători ai unei averi considerabile pentru acele vremuri, întemeiază şi asigură o rentă permanentă pentru patrusprezece spitale din Paris, construiesc trei capele, oferă donaţii şi rente pentru şapte biserici, cărora le repară şi cimitirele, ajută văduvele, orfanii şi oamenii săraci in general. Au continuat această activitate filantropică până la moartea lui Pernelle. Atunci, Nicolas Flamel, rămas singur, se dedică scrisului. Recunoscător pentru cunoaşterea dobândită, nu o păstrează numai pentru sine, ci o pune şi la dispoziţia celor care ar dori să îl urmeze pe calea ilustrată de enigmaticele figuri ale cărţii lui Abraham Evreul.

Aparenta incredibilă bogăţie, şi generozitatea, i-au adus in atenţia lui Charles al VI-lea, care a ordonat o anchetă; nu s-a descoperit nimic interesant.

Culoarea roşie a operei (piatra filozofală) este ca leul, care devora toată natura pură metalică, preschimbând-o in adevărata sa Substanţă, in aur adevărat şi pur, mai fin decât acela din cele mai bune mine.

Înregistrările documentare arată că Flamel a murit in 1418 şi a fost înmormântat la Paris, având la căpătâi o piatră funerară pe care ar fi proiectat-o chiar el. In testamentul său, datat 1416, apare că majoritatea averii o lasă unui nepot, Perrier, despre care se ştiu foarte puţine.

Faptele şi legendele se împletesc strâns când e vorba despre Flamel - există oameni care nu au crezut (unii nu cred nici azi) c[ el şi soţia sa ar fi murit. In unele cronici apare consemnat că cei doi şi-ar fi înscenat moartea şi au plecat in India. Nemurirea lor ar fi rodul geniului de alchimist al lui Nicolas Flamel.

Printre mulţi alţi alchimişti

Thomas Norton (c.1433 - c.1513) a fost poet englez şi alchimist - un alchimist fără noroc, printre alţi alchimişiti norocoşi sau ba. Biografia acestuia rămâne obscură. Jonathan Hughes (n-am idee dacă poetul din Wales sau altul) afirmă că Thomas Norton s-ar fi născut la Colne, Wiltshire, dar nu s-a descoperit un oraş care să fi avut acest nume şi, de aceea, alţii spun că ar putea fi Coleme, Wiltshire, mai ales că locul se potriveşte descrierii pe care o face cel mai tânăr alchimist din cea mai cunoscută lucrare a lui Norton: Ordinalul Alchimiei (Ordinal of Alchemy, început in anul 1477), un poem ilustrat, care conţine cel puţin trei mii de versuri. Alchimia, spune Norton, nu poate fi transmisă decât oral (prin iniţiere), însă el încearcă să o lase in scris.

Se spune că… La vârsta de 28 de ani Thomas Norton obţine “marele elixir roşu” (piatra filozofală - in arabă, El Iksir, de unde cuvântul elixir). Un servitor i-o fură. Trecând peste această întâmplare, Norton îşi continuă lucrul şi fabrică “elixirul vieţii” care… îi este furat de soţia lui William Canynges (n. la Bristol, c. 1399 -1474), ctitorul care, graţie elixirului (zicea gura lumii), va finanţa generos construirea bisericii Sfanta Mary Redcliffe din Bristol (William II Canynges era, oricum, foarte bogat, considerat “protector al artelor").

Samuel Norton (1548 -1621), gentleman de ţară şi alchimist (şerif in Somerset, între altele) a fost strănepotul lui Thomas Norton.

Elias Ashmole (23.05.1617 - 18.05.1692), anticar între altele, ucenic in ale alchimiei - cel dintâi “mason acceptat” cunoscut (a fost unul dintre primii intelectuali admişi într-o lojă masonică) va publica lucrarea lui Thomas Norton, Ordinal of Alchemy, in 1652, in lucrarea sa Theatrum Chemicum Britannicum - o compilaţie, extinsă şi adnotată, de poeme metafizice (lucrarea, cu unele adnotări, a fost republicată şi in 2011).

Hermes Trismegistul e alchimistul legendar din Alexandria (Egipt), adesea înfăţişat cu un trident care reprezintă razele iluminării sale. Iniţiaţii care îi urmează învăţăturile sunt cunoscuţi sub numele de ermetici. E considerat părintele alchimiei.

Piatra filozofală

Piatra filozofală este o substanţă legendară cu ajutorul căreia alchimiştii pretindeau că pot transmuta metalele inferioare în aur. Era considerată şi panaceu: licoare care avea puterea (potrivit concepţiei alchimiste) de a vindeca toate bolile şi de a dărui tinereţe veşnică. 

Jabir ibn Hayyan - Geber, după numele latinizat (c.721 - c.815) - un alchimist arab, considerat părintele chimiei, susţine posibilitatea transmutării plumbului in aur sau argint. Pentru aceasta ar fi fost necesar acel el-iksir, substanţă pe care Geber o imagina ca fiind o pulbere de culoare roşie.

∞ ∞ ∞

Comoara pe care o căutăm nu este întotdeauna comoara pe care o găsim…

Socrate si Platon. Intrebari - posibile raspunsuri si multe intrebari

1. Cum ii vedea Platon pe poeti?

Platon spunea ca

poetii nu fac din intelepciune si stiinta ceea ce fac, ci se inspira printr-un oarecare dar dumnezeiesc, ca si profetii. Pentru ca si acestia spun multe lucruri frumoase, de stiut insa nu stiu nimic din ceea ce spun.

In proiectul sau de republica, in interesul comunitatii, Platon le refuza sederea in cetate; avea o idee inalta despre puterea poeziei, dar o considera inutila (chiar nociva) pentru ca el imagina o societate perfecta.

Nu-mi amintesc la cine am intalnit ideea (Andrei Cornea, care a facut traducerea?) ca Republica – lucrarea lui Platon – este gresit interpretata ca fiind un text politic. Nu cumva ar trebui ca dialogul sa fie tradus „republica interioara”? si atunci sensul intregului text se va schimba. Tind sa cred ca poate fi adevarat, pentru ca analizand scrierile lui Platon as zice ca de-a lungul vietii nu prea l-a preocupat politica, ci Ideea. La batranete ar fi scris cate ceva despre lege dar Ideea era preocuparea lui principala.

Conceptia despre Idei constituie un fel de "centru" al intregii filozofii a lui Platon.

***

Andrei Cornea s-a nascut in 3 Aprilie 1952, in Bucuresti si este scriitor, filosof, istoric al artei, clasicist, profesor universitar roman, fiul mai mic al lui Paul Cornea (profesor, critic si istoric literar)

***

2. Care sunt cele doua cai prin care omul ajunge la stiinta?

Cele doua cai sunt: presupunerea corecta (adevarata) si cunoasterea rationala.

Platon distinge doua feluri de cunoasteri: cunoasterea rationala si parere.

Cunoasterea rationala are  ca obiect lumea necorporala si suprasenzoriala a Ideilor, iar presupunerea (alaturi de credinta; Platon le numeste moduri de cunoastere inferioare) are ca obiect corpurile si copiile sau aparentele acestora. Realitate pura au numai prototipurile lucrurilor - Ideile - si de aceea numai despre acestea exista o cunoastere si o stiinta ade­varate.

3. Care este factorul ce joaca la Platon rolul principal in cunoastere?

Presupunerea adevarata.

4. Care este parerea lui Socrate despre cei care se tem de moarte?

Socrate arata ca

oamenii se tem de moarte ca si cand ar sti ca e cel mai mare rau. Temandu-te de moarte nu faci altceva decat sa te crezi intelept fara sa fii”.

5. Care e drumul pe care trebuie sa il parcurga omul, pentru a capata orice stiinta?

Poti capata orice stiinta daca o descoperi singur; dar nimeni nu poate descoperi ceva singur, daca nu cauta; nimeni nu cauta dacat atunci cand e incredintat ca nu poseda.

6. De ce considera Socrate ca lumea este un dascal rau?

Pentru ca opiniile oamenilor difera (in probleme serioase si esentiale), ba chiar aceeasi persoana are pareri diferite fata de sine. Socrate arata ca mai ales in problema dreptatii si nedraptatii lumea are parerile cele mai impartite.

Opiniile pot fi adevarate intr-un context si mai putin adevarate in altul.

7. Care este conditia esentiala a celor care stiu o stiinta?

Proba cea mai buna ca cineva stie ceva e ca poate sa faca si pe altii sa stie ce stie el – zice Socrate.

8. Care este pricina tuturor relelor?

Nestiinta, adica cea care-si inchipuie ca stie cand nu stie (ceea ce nu stie).

9. Care e principiul de baza al lui Socrate?

Cunoaste-te pe tine insuti!

10. In ce consta partea divina a sufletului?

In aceea ca prin aceasta parte omul stie si cugeta.

11. Care sunt cele doua atribute care determina fericirea?

Intelepciunea si bunatatea.

Hm. Unul dintre dictionarele de psihologie defineste fericirea ca fiind 

o stare deosebita de implinire a ceva ce s-a realizat si a provocat un succes neasteptat sau mult asteptat sau asteptat tensionat.

Se manifesta ca o stare euforica incarcata de trairi intense care nu doar ca provoaca un fel de traire recuperatorie puternica, ci si o energizare, o stare de receptivitate si toleranta, cresterea dorintei de a face ca si altii sa fie fericiti.

Barbey d’Aurevilly scrie:

Unii oameni cauta fericirea in placerile vietii, dar acumularea sau repetarea momentelor de placere nu duce la fericire. Placerea este fericirea ignorantilor. Fericirea este placerea inteleptilor.

Si iata cum – din nou! – ajung la vorba lui Andre Gide:

Cand un filosof iti raspunde nu mai pricepi nici ce l-ai intrebat.

12. Care este situatia in care adevarul este totuna cu neadevarul?

Aceea in care cineva spune ori numai adevarul ori numai neadevarul.

Adevarul este cea mai desavarsita Virtute, Binele cel mai inalt, netulburat de Materie, nesufocat de Trup, Binele gol, clar, neschimbător, imuabil, demn de veneratie afirma Hermes Mercurius Trismegistus (XV, 21)

Neadevarul este Materia, sunt toate corpurile materiale vii si nevii din toate universurile, fiind vizibile si invizibile, incapabile de Bine, destructibile, mediocre, dizolvabile, schimbatoare, in permanenta transformare si faurite unele din altele, spune acelasi Trismegistus.

Cine-i Hermes Trismegistus?! Etimologic discutand, Hermes e un zeu grec (mesagerul zeilor, intre altele), numit Thoth la egipteni, si Mercur la romani.

Din secolul al IV-lea i.e.n, grecii îl desemnau pe zeul egiptean Thoth cu numele de Hermes Mercurius Trismegistus. Se credea ca el se afla la originea a tot ceea ce zamisleste mintea omeneasca.

Hermes e o figura mitologica aflata la raspantia multor traditii. Numerosi gnostici identifica figura lui Hermes cu cea a lui Moise, a lui Isus sa a Sfantului Ioan. E usor de inteles daca stim (de la antici – altfel cum?) ca Hermes trece drept “maestrul secretului”.

Unul dintre textele hermetice fundamentale este Tabla de Smarald, atribuita lui Hermes Trismegistul:

Tot ce e sus seamana cu ce e jos si tot ce e jos seamana cu ce este sus. Si aceasta pentru a se realiza un singur miracol, din care s-au nascut apoi toate lucrurile, printr-o mereu aceeasi operatiune […]

13. Care sunt cele trei feluri de lucruri?

Bune, rele, nici bune-nici rele.

14. Ce semnificatie au jertfa si rugaciunea?

Jertfa inseamna sa daruiesti ceva zeilor; rugaciunea inseamna sa ceri ceva zeilor.

15. Ce este pietatea?

Stiinta de a cere si de a da zeilor.

In sens general, prin pietate se intelege trairea religioasa, adevarata pietate nefiind altceva decat adevarata traire religioasa a invataturii divine, dupa recomandarile divinitatilor.

16. Ce este virtutea? La cine apare?

Virtutea este ca un dar divin; nu exista de la natura, nici datorita invataturii, ci ea apare la cei la care apare fara legatura cu puterea lor de intelegere.

Din intelepciunea indienilor Cherokee

Demult, un batran intelept indian Cherokee isi invata nepotul despre "batalia interioara" ce se da in fiecare om. Spune:

- Nepoate, lupta se da in interiorul nostru intre doi lupi. Unul este raul, adica mania, invidia, gelozia, supararea, regretul, lacomia, aroganta, autocompatimirea, falsa mandrie, infumurarea, vinovatia, resentimentul, sentimentul de inferioritate, minciuna si ego-ul.

Celalalt lup este Binele, adica bucuria, pacea, dragostea, empatia, speranta, generozitatea, adevarul, seninatatea, smerenia, bunatatea, bunavointa, compasiunea si credinta.

Nepotul se gandeste cateva clipe si intreaba:

- Care lup castiga?

Batranul indian raspunde simplu:

- Cel pe care il hranesti.

17. Care este drumul celui care si-a oranduit cel mai bine viata?

Omul care a facut sa depinda de sine toate caile care duc la fericire sau aproape de ea, acela care nu depinde de alti oameni si nu e silit sa se abata din drumul lui – nici el, nici faptele lui – acela si-a oranduit bine viata.

18. In ce consta definitia conceptuala? Care este rolul conceptului?

A reda ceva necunoscut sau mai putin cunoscut prin ceva cunoscut, sau mai cunoscut. Conceptul nu cucereste necunoscutul, ci il anexeaza, prin el cunoasterea fiind o simpla extindere.