Se afișează postările cu eticheta spiritualitate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta spiritualitate. Afișați toate postările

2023-08-13

Rinocerul: animal-spirit, totem, animal de putere, simbol in vis

Caracteristici fizice ale rinocerului

Rinocerul este un mamifer mare – al doilea cel mai mare de pe Terra, după elefant – și la fel de mari sunt energiile lui spirituale; iubește libertatea și neconvenționalul.

rinocer cu doua coarne intre tufisuri
Rinocerii sunt animale puternice și, privindu-le, primul gând zboară la forța brută, la agresivitate, dar rinocerul e – în esența sa – un animal blând, care devine agresiv în situații punctuale. Când nu se simte în pericol se plimbă liniștit și mănâncă, face băi de noroi – când are ocazia – obicei benefic: ține insectele departe și își protejează pielea de arsurile solare. Văzându-l tăvălindu-se în noroi ai sentimentul că se distrează. Rinocerului îi place și apa foarte mult – e un înotător bun și își poate ține respirația sub apă chiar și cinci minute (uneori doarme în apă, capul legănându-i-se deasupra apei).

Vederea rinocerului e slabă (vede până la circa 30 de metri distanță), dar compensează prin miros și auz. Mirosind fecalele, un rinocer știe vârsta, sexul, teritoriul, sănătatea și capacitatea reproductivă a unui animal care a trecut prin zonă.

Urechile lui mici se mișcă independent, ca niște detectoare radar în miniatură – când ambele urechi sunt ridicate înseamnă că a auzit ceva interesant și întreaga lui atenție e îndreptată în acea direcție.

Rinocerul pășește apăsat, împingând pământul și lăsând urme adânci cu unghiile – acest mod de a merge îi conferă stabilitate și îi protejează picioarele, dar în aceste urme se adună apă - uneori, când plouă scurt în zonele secetoase - de unde se pot adăpa păsările și animalele.

Rinocerii trăiesc în câmpiile inundabile și pajiștile din Africa, dar sunt întâlniți și în state din Asia.

Semnul lor distinctiv este cornul din vârful botului. Rinocerul e numit și unicornul din realitate.

Misticii și șamanii consideră acest corn un simbol al conștientizării spirituale, al iluminării, al vieții în rugăciune și al conexiunii cu divinul. A vedea în viziuni un rinocer înseamnă o cale deschisă prin vălul incertitudinii și al mirării, o cale deschisă spre Lumina Conștientizării, șansa de a deveni o ființă trezită.


Rinocerul animal-spirit

Mesajul animalului spiritual rinocer îl ghidează pe om tot timpul vieții, îndemnându-l:

- să nu creadă numai ceea ce se vede, ci să caute sensul mai profund al lucrurilor, sens care nu e vizibil; să privească atent spre lumea lui, deoarece nimic nu e ceea ce pare

- să nu judece pe nimeni și nimic din perspectiva prejudecăților, stereotipurilor – rinocerul e enorm, înfricoșător la vedere, dar nu trebuie judecat numai după aspectul său fizic, negativ din perspectiva omului, fără a recunoaște partea pozitivă: puterea;

- să aprecieze ceea ce are; să nu caute ceea ce-i lipsește, ci să-și dezvolte calitățile pe care le are;

- să fie recunoscător pentru miracolele mari și mici, să nu considere că i se cuvin;

- să înțeleagă că orice întâmplare, cât de mică, are un rol în viața care poate dispărea într-o clipită;

- că în fiecare fază trăită experimentează lucruri noi – bune sau rele – din care învață ceva; omul va gusta din tot ce-i oferă viața și va crește, se va dezvolta – ceea ce nu înseamnă că totul va fi așa cum s-ar fi așteptat;

- să-și trăiască viața și să fie suficient de curajos pentru a înfrunta orice îi iese în cale.

Animalul spirit rinocer se manifestă, de regulă, în situații critice, când omul se simte vlăguit, când viața pare zgomotoasă și haotică și provocările par a fi prea mari pentru puterea omului. Apare atunci când omul e în punctul în care trebuie să facă un pas înapoi pentru un timp, să rămână singur cu gândurile sale. Mesajul rinocerului e simplu: retrage-te; reconectează-te cu divinul. Pentru câteva zile sau mai mult omul ar trebui să se retragă într-un loc unde să nu-l găsească nimeni și unde poate medita în liniște. Energiile negative acumulate ar putea fi curățate și printr-o baie de nămol, pentru revitalizare (împachetări cu nămol se fac și în unele saloane numite spa). Spiritul rinocerului ajută și la creșterea încrederii în propria persoană. Rinocerul conferă siguranță, e alături de om în solitudine.


Rinocerul ca animal totem

Spiritul rinocerului totem simbolizează umanitatea, compasiunea, pacea, mulțumirea de sine, grija, iubirea; semnifică personalitatea unor persoane care cred în viață și această credință e evidentă în dorințele și visurile lor. Acești oameni știu ce să facă și ce să nu facă.

Totemul reprezintă familia, grupul. Cei născuți sub semnul rinocerului sunt solitari – se simt bine și fără a fi, constant, în compania altora. Sunt într-o continuă căutare de-a înțelege sensul vieții și scopul lor în această lume. În timpul călătoriei adună informații pe care le împărtășesc în drumul lor.

Sunt oameni care muncesc din greu pentru ceea ce-și doresc și o fac, adesea, într-un mod neconvențional. În jurul acestor oameni e o atmosferă de calm și oricine e în preajma acestor oameni are parte de alinare din partea lor. Faptul că sunt tăcuți, calmi, nu înseamnă că sunt pasivi. Odată ce un om de sub acest semn a luat o hotărâre e bine ca ceilalți să nu-l preseze în niciun sens – va interveni agresivitatea rinocerului care simte pericolul.

Oamenii-rinocer nu sunt dintre aceia care acceptă un nu ca răspuns. Pentru ei, oriunde există un obstacol există și o modalitate de a-l depăși; ei văd clar o cale și o urmează fără ezitare, fără teamă. Provocările serioase îi revigorează.

Oamenii cu animal totem rinocerul știu că lumea nu e doar în alb și negru, și sunt multe sub suprafața a ceea e numit realitate – ei simt acest adevăr la limita conștientizării. Ar trebui să dezvolte această abilitate pe tot parcursul vieții – iluzia nu are ce căuta în viața lor.

Celor cu totem rinocer le place pământul și le place apa – cumva, sunt conectați la pulsul planetei și pot recunoaște problemele de mediu și pot acționa pentru rezolvare. E probabil ca acești oameni să aibă un loc de muncă legat de mediul înconjurător sau să acționeze într-un fel sau altul pentru protejarea mediului.

Relațiile de dragoste sunt dificile pentru acești oameni deoarece își doresc pe cineva care să fie cu ei indiferent ce-ar fi și fără compromisuri, ei oferind același nivel de devotament, dar e greu să găsească pe cineva care să trăiască la intensitatea lor. Ei cred în dragoste și până găsesc persoana potrivită consideră că aventura căutării este încântătoare.


Rinocerul ca animal de putere

În acest sens, rinocerul are un mesaj puternic pentru om: să fie responsabil pentru sine, să fie suficient de capabil să rămână în siguranță în orice circumstanță. Ca animal de putere rinocerul sporește încrederea omului în propriile puteri și îl încurajează să-și asume riscuri în viață, pe principiul cine nu riscă nu câștigă.

Rinocerii sunt cunoscuți ca fiind solitari, și independenți de alții.

Când omul se simte nesigur, lipsit de energie, e cazul să-și acordeze spiritul la puterea animalului din interior. Când omul simte că luptă cu prea multe emoții sau cu prea puține puterea animalului oferă echilibru. Un mediu cu mult pământ sau multă apă ajută omul să se concentreze.

În momente de stres trebuie lăsat animalul din interior să ofere un tur rapid al părților distractive, fanteziste și capricioase ale vieții – nu e firesc, nu e sănătos, ca omul să fie îngrijorat tot timpul.

Când se simte blocat în prejudecăți sau stereotipuri omul trebuie să-și amintească faptul că rinocerul e diferit față de ceea ce pare și să lase rinocerul din el să îl ducă dincolo de primele impresii.


Rinocerul în vis

Când rinocerul apare în vis fiind la soare e pe cale să se întâmple ceva important, de bine. E semn că norocul, bucuria, prosperitatea cresc.

Când rinocerul se mișcă prin tufișuri înseamnă că există o nevoie care întâmpină dificultăți pentru a fi satisfăcută – trebuie depășit obstacolul prin a continua munca pentru îndeplinirea obiectivului, fără derapaje și cu multă concentrare.

Când rinocerul e agresiv în vis poate indica două lucruri: prea multă insistență cu impunerea ideilor sau există cineva cu un comportament dezastruos până la iritare. Dacă a schimba abordarea unei probleme e simplu nu e la fel de simplu să renunți la o persoană.

Rinocerul din vis se tăvălește în noroi – e un mesaj de a reveni în contact cu Pământul și cu energiile sale. O plimbare lungă în natură, lucrul în grădină, oferă momente bune de a fi solitari.


Un fel de concluzie

Ca animal spiritual, rinocerul indică atât puterea cât și slăbiciunea. Unora nu le place simbolul rinocerului deoarece subliniază ceea ce le lipsește, ceea ce nu știu face și ajung, astfel, să ia decizii ciudate, să-și asume riscuri inutile, să facă alegeri stupide – din cauza curajului exagerat sau a fricilor și nesiguranței proprii - dar, în final, ajung să învețe ceea ce e de învățat.

În unele cazuri, simbolismul rinocerului este un avertisment despre o situație nesigură sau periculoasă.

Rinocerul îl învață pe om să fie înțelept – numai printr-o gândire clară se poate înțelege despre ce e viața. În loc ca omul să caute un sens în activitățile cotidiene ar trebui să caute răspunsuri în interiorul său.

Rinocerul, ca animal de putere, îl învață pe om să fie mulțumit de sine – nu e nevoie de altcineva pentru ca un om să fie fericit pentru că fericirea poate fi găsită numai în interior. Asta nu înseamnă că omul nu ar trebui să aibă relații cu ceilalți, ci înseamnă că nu trebuie să depindă de alții pentru propria-i fericire.

Resurse online:

https://ro.graphistik.com/rhino-spirit-animal-meaning
https://a-z-animals.com/blog/rhino-spirit-animal-symbolism-meaning/

foto by Arnaud Gillard on Unsplash

2022-07-29

Căutarea Binelui în Rău

A căuta Binele în Rău și Frumusețea în Urâțenie – și de a le exprima - înseamnă a obține un efect binefăcător în Lumea Dorinței, în Lumea Iluziei, în Lumea în care trăim. E indicat să căutam binele în toate lucrurile fiindcă are o mare putere în lupta împotriva răului. Folosind/acceptând afirmații false sau negând răul îl accentuăm și îl perpetuăm. Căutând binele și creând o formă puternică a acestuia, reînnoind-o adesea, poate avea ca efect dezintegrarea răului și înlocuirea lui prin bine.
Binele și răul, frumosul și urâtul sunt noțiuni relative – dar numai în Lumea Iluziei, nu și în plan spiritual.

De secole, în special pe cale orală, circulă multe povești despre viața lui Isus, și nu doar în rândul creștinilor ci și în rândul musulmanilor și altora. Una dintre aceste povești e cea pe care am scris-o mai jos.

imaginea unor nori albi, pufosi, pe un cer senin ziua, si stele
Într-o zi, Isus și discipolii săi se plimbau prin orașul vechi care avea străzi foarte înguste. La un moment dat au dat peste un câine mort, al cărui trup intrase în putrefacție; câinele murise de mult timp și duhoarea umplea toată strada.

Discipolii care îl întovărășeau pe Isus și-au acoperit nasul, și-au ferit poalele hainelor și unii s-au întors cu dezgust.

„Oh! Ce duhoare!” a exclamat unul. „Numai să-l văd îmi face rău!” exclamă un altul. Unul câte unul și-au făcut loc pe lângă creatura moartă. Unii dintre locuitorii orașului se adunaseră în jurul cadavrului și observau urâțenia a cea ce cândva a fost un câine.

Isus s-a oprit lângă câinele mort, a îngenuncheat și a privit câinele cu dragoste. După o pauză destul de lungă a spus:

- Lăudat să fie Dumnezeu! Nici chiar perlele nu sunt mai albe decât dinții lui.

El a fost hotărât să găsească Frumosul.

Într-o altă versiune Isus ar fi spus: „Această făptură îi aparține lui Dumnezeu”.

Ce doresc înțelepții să ne învețe cu astfel de pilde?! Nu să contemplăm cadavre de animale moarte (dar nici să le batjocorim).

Astfel de pilde sunt spuse pentru ca fiecare să găsească în inima lui pe Isus (pe Mohamed sau Buddha sau oricare altul). În momentele în care aude sau vede urâțenia sau răul fiecare om să caute frumosul sau binele. Nimeni nu ar trebui să aibă îndrăzneala să afirme că urmează pe Isus, pe Mohamed, pe Buddha sau alții dacă nu se comportă ca aceștia.

Atunci când întâlnim bigoți putem fi siguri că spiritul plin de compasiune al lui Isus, Mahomed, Buddha sau alții nu a pătruns încă în sufletul lor și nu l-a transformat.

Religia nu este o simplă chestiune de credință într-o dogmă sau într-o altă viață și de mântuire în viața de apoi, ci este o chestiune de transformare a inimii, a sufletului, Aici și Acum.

Cel care găsește Frumosul în Urât, Binele în Rău nu va readuce câinele la viață, nu va transforma hoțul în om cinstit, nu va face ca omul care spumegă de furie împotriva religiei, opiniei / gustului altuia s.a.m.d. să devină un om modelat divin, dar va fi transformat el.

A face rău pentru a obține bine nu e o formă viguroasă de bine. A răspunde cu jignire la jignire nu are un rezultat benefic niciodată. A îndrepta o nedreptate cu altă nedreptate nu e deloc o formă de bine.

Privind la persoana care manifestă (prin vorbă, fapte) orice urâțenie (minciună, jigniri, furie, hoție, violență etc.) ar trebui ca omul să își amintească prezența divină din interiorul său și să se străduiască să o descopere în cealaltă ființă. Ființa nu e una și aceeași cu vorbele sale, cu faptele. Înseamnă asta să tolerăm violența fără a o pedepsi (legal), să nu lovim dacă trebuie să ne apăram și nu putem fugi s.a.m.d.? Din punctul meu de vedere, nu! Greșesc? Cine nu greșește? Toți oamenii sunt „lumină și întuneric”, au în ei o parte putredă și una superbă. Care parte va deveni mai puternică...? Depinde de fiecare om în parte, ca în povestea cu cei doi lupi.

Cum bine a zis Rumi, poet persan sufit din secolul al XIII-lea: Fiecare dintre noi este un idiot, cu aripi de îngeri atașate.

Oamenii au capacitatea de a se schimba, de a evolua...

***

Postarea este pentru Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella.

2019-01-14

Câteva citate despre yoga. Citate favorite

Yoga nu e o modă şi nu e panaceu; nu are nimic comun cu practici mistice sau religioase şi nu este un simplu exerciţiu fizic. Yoga include şi unele legi morale - hoţia, violenţa, minciuna, crima, sunt repudiate. Principiile de bază ale yoga cuprind reguli de cumpătare şi de convieţuire - zice profesor doctor docent P.Groza in “Cuvânt înainte” la cartea lui Nicolae C. Tufoi, “Yoga - izvor de sănătate”, Editura Junimea, Iaşi, 1992. Practica yoga educă controlul conştient şi deplin al unor funcţiuni, cum este capacitatea respiratorie a plămânilor, valorificând posibilităţile metabolice.
Yoga e in acord cu filosofia hindusă, după care nu există miracol, ci totul rezultă din legile firii.
**
Termenul yoga, având in sanskrită două rădăcini recunoscute, are două sensuri posibile. Unul vrea să însemne “a medita” sau “a intra in transă” (ca in Samādhi yoga). Celălalt vrea să însemne “a uni”. Acest sens dat cuvântului yoga pare mai general acceptat de yogini (sau yogi). Sensul cuvântului implică o reunire, o unire a naturii umane întunecate cu natura divină iluminată, in aşa fel încât cea mai înaltă să poată ghida şi transforma natura inferioară. Autoritatea cea mai importantă, Patañjali, in “Aforisme yoga” care datează, se crede, din al doilea sau al treilea secol înaintea erai noastre, şi pe care se întemeiază toate tratatele de yoga in sanskrită, scrie: “Yoga este infrânarea fluctuaţiei materiei mentale”. El a adăugat: “Atunci, “Cel-Care-Vede (ceea ce vrea să însemne “eul”) rămâne in el însuşi. In alte momente (adică într-o cu totul altă condiţie) “eul” ia aceeaşi formă ca şi fluctuaţiile (mentale)”. Cu ale cuvinte, când controlul şi disciplina yogăi lipsesc “eul” se identifică cu interminabilul curent de modificări ale spiritului, in aşa fel că in locul viziunii interioare spirituale a adevăratei naturi a existenţei, care este rodul yogăi, ajunge la o condiţie de obscuritate mentală numită Ignoranţă (sanskrită: avidyā). Intreg ţelul yogăi este de a împrăştia această Ignoranţă şi de a călăuzi pe yogin către ceea ce buddhiştii numesc Cunoaşterea Corectă; pentru a atinge această Cunoaştere Corectă, după cum o învaţă Patañjali, este esenţială o practică neîncetată a yogăi “pentru ca spiritul să obţină starea de control permanent”. Mai ales datorită pasiunilor, definite de el drept “ceea ce sălăşluieşte in plăcere (senzuală)”, omul este, prin karma sa, ţinut in sclavie in roata neîncetata a morţilor şi naşterilor.
Yoga este considerată in mod obişnuit de aceia care o practică drept calea cea mai scurtă către o evoluţie mai înaltă a omului.
(cartea “Yoga tibetană şi doctrinele secrete” vol. 1 - Editura Sophia, Arad, 1993 - tradusă de Mircea Iacobini după traducerea in engleză a lui Lāma Kasî Dawa Samdup ed. a II-a, Osford University Press, 1958).
=======================================================================
Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.
=======================================================================
Tot aşa după cum există o varietate infinită de experienţe personale, sau senzoriale, pe care o singură persoană nu le poate cunoaşte in întregime, există o varietate infinită de experienţe spirituale sau supra-senzoriale, pe care nicio entitate micro-cosmică nu le poate experimenta in totalitatea lor. Cunoaşterea completă implică unirea părţilor şi doar atunci când Multiplul devine Unitate, fiecare poate cunoaşte Totul şi Totul pe fiecare. Prin urmare, Calea Yogăi nu este unică, ci mai multe căi conducând către acelaşi ţel.
Principalele yoga care compun părţile sau căile ce ţin de sistemul unic al yogăi, foarte pe scurt:
1 Hatha Yoga - conferă stăpânirea asupra respiraţiei şi conducând la controlul asupra trupului fizic şi vitalităţii.
2 Laya Yoga - conferă stăpânire asupra voinţei şi conduce la controlul asupra puterilor spiritului. In Laya Yoga sunt clasificate alte patru yoga care depind esenţial tot de exerciţiul conştient al puterii spiritului controlat de către yoga:
a) Bhakti Yoga - stăpânire asupra iubirii, controlul Yogăi asupra puterilor iubirii divine;
b) Śakti Yoga - conferă stăpânire asupra energiei, conducând la controlul Yogăi asupra forţelor energetice ale Naturii;
c) Mantra Yoga - stăpânire asupra sunetului, control asupra puterilor de vibraţie a sunetelor;
d) Yantra Yoga - stăpânire asupra formei, conducând la control asupra formelor geometrice;
4 Dhyāna Yoga (partea yogăi bazată pe meditaţie care conduce la controlul spiritului - conferind stăpânirea asupra gândirii şi conducând la controlul Yogăi asupra puterilor proceselor gândurilor. Această parte - ca şi Hatha Yoga - nu e legată exclusiv de una dintre celelalte yoga.
5 Rāja Yoga este cea mai înaltă yoga deoarece, cu ajutorul ei, yoginul atinge realizarea personală a cunoaşterii Realităţii, in sensul implicat de aforismul Greciei antice: “cunoaşte-te pe tine însuţi!” Rāja Yoga conferă stăpânirea asupra metodei, conducând la controlul Yogăi asupra puterilor de discriminare. Are patru diviziuni:
a) Jnāna Yoga - conferă stăpânirea asupra cunoaşterii, conducând la controlul asupra puterilor inteligenţei;
b) Karma Yoga - conferă stăpânirea asupra activităţii, conducând la controlul asupra puterilor acţiunii;
c) Kundalini Yoga - conferă stăpânirea asupra lui Kundalini, conducând la controlul asupra forţelor nervilor psihici (chakrele);
d) Samādhi (Stare de Liniste) Yoga - yoginul îşi depăşeşte personalitatea şi conştiinţa microcosmică, îşi rupe legăturile şi se reuneşte cu Conştiinţa Universală Macrocosmică. Samādhi Yoga conferă stăpânirea asupra sinelui, conducând la controlul Yogăi asupra puterilor de extaz.
(Yoga tibetană şi doctrinele secrete)

2017-10-26

Arta şi lupta

O minte deschisă e cea mai bună armă in lupta dintre lumină şi întuneric.
(Soke Behzad Ahmadi)

Ceea ce este mai gingaş pe lume biruie încet-încet asupra a ceea ce este mai solid. Ceea-ce-nu-are-plinuri străpunge ceea-ce-nu-are-goluri. Prin aceasta învăţăm avantajul non-acţiunii (Lao-Tse)

Artele marţiale nu sunt numai nişte tehnici de luptă. Ele sunt şi prelungiri spirituale. O tehnică de luptă poate deveni o artă şi o iniţiere.

Nimic nu e mai străin iniţierii şi spiritualităţii decât războiul, agresiunea şi lupta. Şi totuşi există artele marţiale! Filosofia care le susţine spune că, eliberându-se de adversar, iniţiatul se eliberează, de fiecare dată, de sine. El nu ucide pur şi simplu un duşman, ci şi o umbră a lui însuşi.

Tirul cu arcul, de exemplu, este o tehnică fără ceva in comun cu aceea cunoscută in lumea profană. Important nu e atingerea ţintei, ci, lovind ţinta, să atingem “ceva” din noi şi din lume. In această tehnică e vorba despre un sentiment care trebuie simţit şi de un fapt concret care trebuie trăit pentru a putea vorbi despre aceasta.

Artele marţiale sunt diferite: judo, jiu-jitsu, karate etc. Fiind arte ale luptei sunt mai mult sau mai puţin iniţiatice, mai mult sau mai puţin “orientate spre interior”. Principiul pe care se bazează – adesea denaturat in zilele noastre nu doar din cauza presiunii competiţiei-spectacol – constituie o dialectică între plin şi gol. In box, cineva se opune unui adversar; îi ţine piept, forţei celuilalt îi opune forţa sa. Reflexul profanului e de a răspunde forţei cu forţă. In judo, unul se fereşte de lovitura celuilalt şi îşi târăşte adversarul până la capatul mişcării sale, cu scopul de a-l dezechilibra. Altfel spus, cel care cunoaşte “arta judo” nu contracarează forţa, ci o foloseşte pentru a-i conferi un sens diferit, dispărând din faţa adversarului pentru a-l pune pe acesta in contact cu dezordinea pe care a creat-o in lume. Raportată la masele populare, aceasta dă naştere non-violenţei explicate de Gandhi.

Dacă tirul cu arcul e o veche disciplină zen, artele marţiale propriu-zise sunt relativ mai recente (mai puţin de trei secole). Doctrina zen a aparut in anul 800 şi s-a dezvoltat până in secolul al XII-lea. Aceasta doctrină porneşte de la principiul că fiecare fiinţă îl poartă in ea pe Buddha şi că, printr-un mijloc sau altul, această “prezenţă” trebuie descoperită sub straturile de ignoranţă (de obscurităţi intime).

Azi, in practica artelor marţiale instructorii constată adesea că e mai greu să păstreze un elev decât să-l atragă pentru că cei mai mulţi se prezintă fiind atraşi de mitologia reieşită de prin filme. In karate, de exemplu, dar nu numai, elevii constată că e nevoie de efort şi fizic şi psihic pentru că e necesară o schimbare a modului de viaţă pe care o cer karate. Din păcate, mulţi instructori acceptă in rândurile elevilor şi pe cei care nu sunt interesaţi de partea psihică a artelor marţiale, ci numai de tehnica ce le poate aduce avantaje de forţă in faţa unor eventuali adversari.

In Extremul Orient există concepţia potrivit căreia corpul este slab dacă nu-l susţine tăria spiritului.

<><><><><><><>””<><><><><><><>””<><><><><><><>””<><><><><><><>””<><><>
Referinţe:
Le Zen dans le tir a l’arc chevaleresque, Herrigel Eugen, Dervy, 1998;
Maeştrii ocultismului, Andre Nataf, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1995 

2017-10-24

Arta şi religia

Arta (sub orice formă: pictură, sculptură, poezie, muzică, arhitectură etc.) a fost in strânsă legătură cu religia. De exemplu, evreii antici – mai ales in vremea lui David (psalmistul) – cântau şi dansau cu ocazia sărbătorilor şi se acompaniau de tamburine, sistre şi cimbale; David se acompania la harpă sau liră. Grecii antici (şi nu doar ei) au facut ”chip cioplit” zeilor la care se închinau – statuile antice care au rezistat timpului sunt admirate azi profan deşi la vremea lor erau obiecte de închinăciune, nicidecum nu erau considerate artă. La fel şi in cazul templelor romane (şi nu numai), in cazul bogăţiei de obiecte descoperite in mormintele egiptene etc..
sursa
Frescele care decorează lăcaşurile de cult sunt tot o formă de artă (iconografică) in care se prezintă scene din viaţa sfinţilor (sinaxarul), procesiuni de îngeri, prooroci, apostoli, ierarhi, mucenici şi cuvioşi etc. şi diferite scene biblice. Pictura exterioară a bisericilor românesti a apărut înaintea celor din Moldova, in a doua jumătate a secolului XIV, in Transilvania.
Meşterii zugravi aleşi dintre călugari şi preoţi de mir pictează şi scene religioase in care apar unele elemente din viaţa contemporană: portrete de ctitori (ţărani, târgoveţi, preoţi), unelte de muncă, iar pe unele pridvoare apar ţigani ursari, scene de vânătoare, teme din fabulele lui Esop sau din legende; unele personaje biblice apar in portul românesc specific zonei respective (secolul al XVIII-lea).

In trecutul tuturor civilizaţiilor, arta a fost mai cu seamă expresia vieţii religioase, ne informează Malraux. Operele de artă nu au fost nicidecum toate obiete de cult şi au devenit de mult profane dar raţiunea de a fi a artei a fost mult timp aceea de a întruchipa zeii sau divinitatea.
„Lumea artei noastre este lumea in care un crucifix roman şi statuia egipteană a unui mort pot deveni opere prezente... Nicio civilizaţie anterioară civilizaţiei noastre nu a cunoscut lumea artei creată de artişti pentru că ideea de artă nu exista” (Malraux, in Metamorfoza zeilor, 1957) Civilizaţia noastră, reînviind celelalte civilizaţii, şi îndeosebi pe cele din trecut, reînvie operele sacre. Pentru Malraux, opera de artă este un obiect care are un prezent. Ea aparţine ca obiect material trecutului in care a fost creată şi ca obiect cultural celei in care a fost concepută, dar atestă şi altceva care-i dă tocmai acea putere de a-şi părăsi trecutul şi de a vorbi încă omenirii dincolo de graniţele timpului şi spaţiului.

Constructorii de catedrale doreau fără îndoială să realizeze ceva frumos, dar, de fapt, ceea ce noi vedem in mod spontan ca arhitectură, ei considerau iniţial o dovadă de proslăvire şi un loc de rugăciune.

Muzeul ca spaţiu material nu a fost posibil şi nu a cunoscut explozia din secolul al XX-lea decât in momentul in care ideea de artă a căpătat ea însăşi un sens.. Arta mondială nu putea deci să apară decât într-o civilizaţie care întrunea condiţiile materiale ale acestei posibilităţi, dar de asemenea, şi mai ales, in măsura in care dezvăluirea sa se producea o dată cu retragerea progresivă a credinţelor din care s-a născut.

Arta reflectă etapele de dezvoltare ale societăţii omeneşti. Prin artă cunoaştem societatea omenească in complexitatea evoluţiei sale, arta devenind astfel unul dintre principalele mijloace de cunoaştere.
<><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><>
Referinţe
Istoria artei, vol I, II, Golfin Nicolau Marin, Ed. Didactica si Pedagocica, Bucuresti, 1972;
Marile religii, coordonator Philippe Gaudin, Ed. Orizonturi, Bucuresti, 1998, traducere: Sanda Aronescu);

2017-03-13

Cel care are urechi de auzit să audă. Citate favorite

Poţi să strigi in gura mare pe toate drumurile învăţăturile considerate secrete, ele tot “secrete” vor rămâne pentru indivizii cu intelect obtuz, care vor auzi vorbele care le sunt adresate, dar nu le vor percepe decât sunetul. Nu de maestru depinde “secretul”, ci de cel care ascultă. Maestrul nu poate decât să deschidă o uşă, dar discipolul trebuie să fie capabil să vadă ce se află dincolo de ea.

Buddha, înainte de a începe să predice, a avut ezitări, spunându-şi că ce folos ar fi să le spună oamenilor cele ce a descoperit, pentru că oamenii nu vor fi in stare să înţeleagă iar el doar se va obosi şi se va necăji. Îndemnat de o zeitate, a aruncat asupra lumii o privire de o clarviziune desăvârşită. A văzut fiinţe cărora numai un colb uşor le întuneca ochii minţii şi altele care aveau ochii acoperiţi de un colb gros. A văzut fiinţe cu mintea vioaie şi altele cu mintea îngustă. […] A zărit fiinţe cu un caracter nobil şi altele cu un caracter josnic, auditori buni şi auditori răi. Şi după ce a văzut toate acestea, el i s-a adresat lui Brahma Sahampati:
Fie-le poarta Domnului deschisă tuturora. Cel care are urechi de auzit să audă!          
[…]
Maeştrii spirituali tibetani consideră că […] expunerea caracterului relativ al tuturor concepţiilor admise cu privire la morală, îndatoriri, adevăr şi toate datele simţurilor şi minţilor noastre privind lumea şi fiinţele de lângă noi nu trebuie să fie divulgate decât cu discernământ.
*
Un maestru predă aceeaşi doctrină la doi discipoli, amândoi zeloşi şi având deplină încredere in el. Când maestrul a considerat că i-a instruit pe deplin, i-a lăsat să plece şi fiecare s-a dus pe drumul lui. Unul dintre discipoli a contribuit, in toate chipurile, la fericirea celor care se aflau in contact cu el. Celălalt, care era un prinţ, i-a tiranizat in profitul instinctelor sale egoiste şi pline de cruzime, înţelegând greşit toate regulile stabilite pentru a le permite oamenilor să trăiască in societate fără să-şi dăuneze unii altora.
Primul discipol, auzind de comportarea fostului său coleg întru învăţătură, se duse la el ca să-l îndemne să se schimbe.
Venerez fără rezerve pe cel care ne-a fost guru, i-a răspuns prietenul lui. Am o încredere deplină in el şi in toate învăţăturile pe care ni le-a dat; le practic cu stricteţe şi nu mă voi abate de pe calea pe care o urmez.
Acel om era sincer, dar înţelesese prost doctrina care îi fusese comunicată in mod imprudent. […] Totuşi, sinceritatea, certitudinea pe care o avea că acţionează după învăţăturile primite de la maestrul său venerat îi atenuau într-o oarecare măsură vinovaţia.
(Tainele învăţăturilor tibetane, de Alexandra David-Néel, Ed Nemira, Bucuresti, 1995, traducere: Nicolae Constantinescu)

Postare înscrisă in jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat.

Alexandra David-Néel (24.10.1868-08.09.1969) e cunoscută pentru vizita in Lhassa (1924), capitala tibetană absolut interzisă străinilor (interdicţia emana nu de la tibetani, nici de la vechii chinezi, ci de la guvernul britanic, care se ferea de orice concurenţă comercială sau militară in zonă).
E fiica unui francmason francez, Louis David (activist republican in timpul revoluţiei de la 1848) şi a unei catolice belgiene, Alexandrine Borghmans (cu origini scandinave şi siberiene); s-a născut in una dintre suburbiile Parisului. A făcut studii la Limbi Orientale, la Sorbona şi Colege de France. A făcut parte din Societatea Teozofică; de pe la vârsta de 20 de ani frecventa mediile francmasonice şi va ajunge să deţină un rang înalt in “ritul scoţian mixt”. Feministă şi anarhistă – a scris un tratat anarhist, tradus in cinci limbi (inclusiv rusa). A studiat şi canto şi a străbătut Europa vreme de câţiva ani, in turnee de operă. Europa, însă, era prea mică pentru ea. In 1891, primind o mică moştenire, pleacă in India, pentru un an şi jumătate. Imediat ce revine in Europa nu-şi doreşte decât să se întoarcă la solitudinile himalayene şi să afle cât mai multe despre doctrinele orientale, despre magia şi mistica buddhistă, lamaistă sau taoistă. Înainte de a pleca, face un ocol prin Africa de Nord, pentru că studia şi lumea musulmană. La Tunis îl întâlneşte pe Philippe Néel, un bogat inginer la Căile Ferate, şi se căsătoreşte cu el – soţul îi va finanţa călătoriile şi cercetările de orientalistică timp de vreo 30 de ani.
∞ 
Sursa foto portrete en.wikipedia 

2014-04-11

Parabola celor nouă chei

Sunteți atât de prostuți, mielușeii mei, încât atunci când găsiți o cheie vă trebuie și ușa, iar când găsiți o ușă, cheia de la ea.
Iar lumea este atât de simplă, încât orice ușa are cheia sa, și orice cheie are ușa ei.
Lumea, mielușeii mei, nu este decât un labirint de uși deschise, care doar par a fi închise.
Dacă vreți să vă pierdeți în acel labirint, nu ezitați niciun moment. Iată rețeta: nu se lasă din mână cheia și se descuie, se descuie cu ea mereu.
Aflați că ușa despre care vă vorbesc nu se vede decât deschisă, iar pentru a o deschide trebuie nu trei, ci de trei ori câte trei chei. Nici șase, nici opt, ci nouă.
Atâta timp cât n-o veți avea pe cea de-a noua, celelalte opt nu vor descuia nimic și veți fi luați drept nebuni. Se va zice: Iată-l pe nebunul acela cu cheile.
Apoi o veți găsi pe cea de-a noua. Atunci, trecând pragul ușii, nu vă mai dați osteneala de a vă mai întoarce să strigați: Am găsit! Am găsit!
Căci în ușa cea invizibilă nimeni nu vă va mai vedea, iar strigătul vostru va rămâne neauzit.
Nu vă mai dați osteneala de a vă mai întoarce.
(Tradiția Celor Nevăzuți)

De când e omul pe Pământ se poate constata că omul lăuntric a existat dintotdeauna. Omul cu privirea întoarsă spre lumea launtrică s-a născut deodată cu omul însuși. În istoria vieții, conștiința existenței s-a născut odată cu conștiința iluzoriului, ca și cum vizibilul și invizibilul ar avea aceeași importanța și chiar aceeași valoare în ce privește supraviețuirea, cel puțin în cazul animalelor superioare.

Oamenii de știință nu au aflat nici azi care e funcția visului. Visarea cu ochii deschiși, însă, e gândirea noastră conștientă, care oferă o altfel de imagine a lucrurilor. Putem vedea lei, tigri și putem vedea că ne jucăm împreună cu ei sau că fugim din calea lor cu viteza luminii.

Dintotdeauna, bogația nicicând epuizabilă a vieții sale interioare l-a convins pe om că lumea invizibilă este la fel de reală, dacă nu și mai reală decât aceea vizibilă.

Platon, în Mitul peșterii, a exprimat această convingere, invitându-ne să vedem în lucruri umbra mișcătoare a Ideilor eterne. Există o lume invizibilă, accesibilă doar gândirii noastre.

Adesea - spune Plotin - mă trezesc din trupul meu revenind la mine însumi. Devin exterior lucrurilor, interior mie însumi. Văd o frumusețe de o miraculoasă măreție. Atunci, sunt sigur, particip la o lume superioară. Viața pe care o trăiesc atunci este cea mai înaltă. Mă identific cu Divinul, sunt în el. Și, odată ajuns la acest act suprem, rămân astfel.

Mai există și azi mistici, dar nu prea mai există oameni care să îi înțeleagă, iar dacă există, se expun aceleiași exilări ca și misticul.

Progresul științific este  singurul progres incontestabil. Valorile care nu sunt recuperate de știință se prăbușesc unele după altele. Lumea invizibilă tradițională, pâinea spirituală a părinților noștri, este esențialmente străină științei. Nimic din ceea ce ține de spirit, de lumea cealaltă, de realități imateriale, de viața de apoi nu ține de lumea fenomenelor științei experimentale.
Activitatea intelectuală favorită a timpului nostru este demistificarea, operațiune prin care o mistificare colectivă este denunțată, dată în vileag, iar victimelor ei le este arătată înșelătoria. Tot ceea ce vine să-și impună în fața rațiunii prorpiul punct de vedere este presupus o mistificare, căreia trebuie să i se găsească trucul. Succesele mereu reînnoite ale științei au convins inconștientul colectiv că acest truc este găsit întotdeauna, mai devreme sau mai târziu. Sistemele raționaliste elaborate în marginea științei, dar cu structurile ei, îi aduc aici sprijinul lor atunci când știința însăși se arată a fi lipsită de o bază solidă sau când e prea complicată pentru ca ignorantul să poată fi demistificat. Orice om educat în climatul științific simte nevoia să înțeleagă. Cu toate acestea, știința nu încetează să mărească imensitatea a ceea ce nu știm, ascensiunea ei nicicând întreruptă îl convinge chiar și pe cel care nu e om de știință (de fapt, mai ales pe acela) că e mai bine ca ideea conform căreia ar putea exista ceva care să nu aparțină lumii fenomenelor să fie trecută la rubrica pierderi. A spune despre o idee, despre un demers sau despre orice altceva că nu este științific înseamnă a-i rosti suprema condamnare. Nu e științific, deci așa ceva nu există sau este fals. Dacă veți spune cuiva ceea ce a spus Plotin, că deveniți exterior lucrurilor și contemplați o frumusețe de o minunată măreție, atunci veți fi ascultați cu atenție, vi se va măsura tensiunea, pH-ul salivar, reflexul psihogalvanic și altele, veți fi invitați să vă povestiți copilăria și veți primi o explicație care nu are legătură cu nimic din ceea ce ați vrut să spuneți. Dacă insistați se vor putea chiar reproduce experimental, cu ajutorul mijloacelor fizice, chimice și fiziologice acele stări despre care vorbiți sau ceea ce se crede că ar fi ele.

Vom ști vreodată dacă ceea ce afirmă misticii este adevărat? Poate că nu, dar merită să reflectăm. Leacul pentru vindecarea cancerului nu există, dar nu se renunță la căutări.

Sursa: Metanoia. Fenomene fizice ale misticismului, de Aime Michel, Nemira, 1994)

2012-06-05

Socrate si Platon. Intrebari - posibile raspunsuri si multe intrebari

1. Cum ii vedea Platon pe poeti?

Platon spunea ca

poetii nu fac din intelepciune si stiinta ceea ce fac, ci se inspira printr-un oarecare dar dumnezeiesc, ca si profetii. Pentru ca si acestia spun multe lucruri frumoase, de stiut insa nu stiu nimic din ceea ce spun.

In proiectul sau de republica, in interesul comunitatii, Platon le refuza sederea in cetate; avea o idee inalta despre puterea poeziei, dar o considera inutila (chiar nociva) pentru ca el imagina o societate perfecta.

Nu-mi amintesc la cine am intalnit ideea (Andrei Cornea, care a facut traducerea?) ca Republica – lucrarea lui Platon – este gresit interpretata ca fiind un text politic. Nu cumva ar trebui ca dialogul sa fie tradus „republica interioara”? si atunci sensul intregului text se va schimba. Tind sa cred ca poate fi adevarat, pentru ca analizand scrierile lui Platon as zice ca de-a lungul vietii nu prea l-a preocupat politica, ci Ideea. La batranete ar fi scris cate ceva despre lege dar Ideea era preocuparea lui principala.

Conceptia despre Idei constituie un fel de "centru" al intregii filozofii a lui Platon.

***

Andrei Cornea s-a nascut in 3 Aprilie 1952, in Bucuresti si este scriitor, filosof, istoric al artei, clasicist, profesor universitar roman, fiul mai mic al lui Paul Cornea (profesor, critic si istoric literar)

***

2. Care sunt cele doua cai prin care omul ajunge la stiinta?

Cele doua cai sunt: presupunerea corecta (adevarata) si cunoasterea rationala.

Platon distinge doua feluri de cunoasteri: cunoasterea rationala si parere.

Cunoasterea rationala are  ca obiect lumea necorporala si suprasenzoriala a Ideilor, iar presupunerea (alaturi de credinta; Platon le numeste moduri de cunoastere inferioare) are ca obiect corpurile si copiile sau aparentele acestora. Realitate pura au numai prototipurile lucrurilor - Ideile - si de aceea numai despre acestea exista o cunoastere si o stiinta ade­varate.

3. Care este factorul ce joaca la Platon rolul principal in cunoastere?
Presupunerea adevarata.

4. Care este parerea lui Socrate despre cei care se tem de moarte?

Socrate arata ca

oamenii se tem de moarte ca si cand ar sti ca e cel mai mare rau. Temandu-te de moarte nu faci altceva decat sa te crezi intelept fara sa fii”.

5. Care e drumul pe care trebuie sa il parcurga omul, pentru a capata orice stiinta?
Poti capata orice stiinta daca o descoperi singur; dar nimeni nu poate descoperi ceva singur, daca nu cauta; nimeni nu cauta dacat atunci cand e incredintat ca nu poseda.

6. De ce considera Socrate ca lumea este un dascal rau?

Pentru ca opiniile oamenilor difera (in probleme serioase si esentiale), ba chiar aceeasi persoana are pareri diferite fata de sine. Socrate arata ca mai ales in problema dreptatii si nedraptatii lumea are parerile cele mai impartite.

Opiniile pot fi adevarate intr-un context si mai putin adevarate in altul.

7. Care este conditia esentiala a celor care stiu o stiinta?
Proba cea mai buna ca cineva stie ceva e ca poate sa faca si pe altii sa stie ce stie el – zice Socrate.

8. Care este pricina tuturor relelor?
Nestiinta, adica cea care-si inchipuie ca stie cand nu stie (ceea ce nu stie).

9. Care e principiul de baza al lui Socrate?
Cunoaste-te pe tine insuti!

10. In ce consta partea divina a sufletului?
In aceea ca prin aceasta parte omul stie si cugeta.

11. Care sunt cele doua atribute care determina fericirea?
Intelepciunea si bunatatea.

Hm. Unul dintre dictionarele de psihologie defineste fericirea ca fiind 
o stare deosebita de implinire a ceva ce s-a realizat si a provocat un succes neasteptat sau mult asteptat sau asteptat tensionat.
Se manifesta ca o stare euforica incarcata de trairi intense care nu doar ca provoaca un fel de traire recuperatorie puternica, ci si o energizare, o stare de receptivitate si toleranta, cresterea dorintei de a face ca si altii sa fie fericiti.

Barbey d’Aurevilly scrie:
Unii oameni cauta fericirea in placerile vietii, dar acumularea sau repetarea momentelor de placere nu duce la fericire. Placerea este fericirea ignorantilor. Fericirea este placerea inteleptilor.
Si iata cum – din nou! – ajung la vorba lui Andre Gide:
Cand un filosof iti raspunde nu mai pricepi nici ce l-ai intrebat.
12. Care este situatia in care adevarul este totuna cu neadevarul?
Aceea in care cineva spune ori numai adevarul ori numai neadevarul.

Adevarul este cea mai desavarsita Virtute, Binele cel mai inalt, netulburat de Materie, nesufocat de Trup, Binele gol, clar, neschimbător, imuabil, demn de veneratie afirma Hermes Mercurius Trismegistus (XV, 21)
Neadevarul este Materia, sunt toate corpurile materiale vii si nevii din toate universurile, fiind vizibile si invizibile, incapabile de Bine, destructibile, mediocre, dizolvabile, schimbatoare, in permanenta transformare si faurite unele din altele, spune acelasi Trismegistus.
Cine-i Hermes Trismegistus?! Etimologic discutand, Hermes e un zeu grec (mesagerul zeilor, intre altele), numit Thoth la egipteni, si Mercur la romani.
Din secolul al IV-lea i.e.n, grecii îl desemnau pe zeul egiptean Thoth cu numele de Hermes Mercurius Trismegistus. Se credea ca el se afla la originea a tot ceea ce zamisleste mintea omeneasca.
Hermes e o figura mitologica aflata la raspantia multor traditii. Numerosi gnostici identifica figura lui Hermes cu cea a lui Moise, a lui Isus sa a Sfantului Ioan. E usor de inteles daca stim (de la antici – altfel cum?) ca Hermes trece drept “maestrul secretului”.
Unul dintre textele hermetice fundamentale este Tabla de Smarald, atribuita lui Hermes Trismegistul:
Tot ce e sus seamana cu ce e jos si tot ce e jos seamana cu ce este sus. Si aceasta pentru a se realiza un singur miracol, din care s-au nascut apoi toate lucrurile, printr-o mereu aceeasi operatiune […]
13. Care sunt cele trei feluri de lucruri?
Bune, rele, nici bune-nici rele.

14. Ce semnificatie au jertfa si rugaciunea?
Jertfa inseamna sa daruiesti ceva zeilor; rugaciunea inseamna sa ceri ceva zeilor.

15. Ce este pietatea?
Stiinta de a cere si de a da zeilor.

In sens general, prin pietate se intelege trairea religioasa, adevarata pietate nefiind altceva decat adevarata traire religioasa a invataturii divine, dupa recomandarile divinitatilor.

16. Ce este virtutea? La cine apare?
Virtutea este ca un dar divin; nu exista de la natura, nici datorita invataturii, ci ea apare la cei la care apare fara legatura cu puterea lor de intelegere.

Din intelepciunea indienilor Cherokee
Demult, un batran intelept indian Cherokee isi invata nepotul despre "batalia interioara" ce se da in fiecare om. Spune:
- Nepoate, lupta se da in interiorul nostru intre doi lupi. Unul este raul, adica mania, invidia, gelozia, supararea, regretul, lacomia, aroganta, autocompatimirea, falsa mandrie, infumurarea, vinovatia, resentimentul, sentimentul de inferioritate, minciuna si ego-ul.
Celalalt lup este Binele, adica bucuria, pacea, dragostea, empatia, speranta, generozitatea, adevarul, seninatatea, smerenia, bunatatea, bunavointa, compasiunea si credinta.
Nepotul se gandeste cateva clipe si intreaba:
- Care lup castiga?
Batranul indian raspunde simplu:
- Cel pe care il hranesti.

17. Care este drumul celui care si-a oranduit cel mai bine viata?
Omul care a facut sa depinda de sine toate caile care duc la fericire sau aproape de ea, acela care nu depinde de alti oameni si nu e silit sa se abata din drumul lui – nici el, nici faptele lui – acela si-a oranduit bine viata.

18. In ce consta definitia conceptuala? Care este rolul conceptului?
A reda ceva necunoscut sau mai putin cunoscut prin ceva cunoscut, sau mai cunoscut. Conceptul nu cucereste necunoscutul, ci il anexeaza, prin el cunoasterea fiind o simpla extindere.

2012-05-31

Invata sa te regenerezi. Forta Naturii

cer senin de primavara
Cu inceputul fiecarei primaveri, pe planeta noastra isi reincepe actiunea forta, care porneste si iradiaza de la soare. Ea patrunde in tot ceea ce este organic si in primul rand in om – cel mai inalt, cel mai complex si totodata cel mai susceptibil organism intelectual. […] La ivirea primaverii se produce si in noi un fel de “naparlire”! Atunci eliminam vechea substanta care nu mai poate fi asimilata acum si intuim o alta noua, in cazul in care, se intelege, acordam fortei regeneratoare posibilitatea de a actiona binefacator asupra noastra. In acest timp e bine ca trupul nostru sa inceteze a mai lucra, asa cum inceteaza la animale, pentru ca tot ce e viu are nevoie si de odihna.

Dar cum sa faca omul modern asa ceva? Cum sa-si neglijeze indeletnicirile, sa se priveze de painea cea de toate zilele pentru a se da pe sine “reparatiei primaverii”? Hotararile omenesti nu sunt intotdeauna cele mai firesti. Atunci cand natura ordona “la odihna”, omul raspunde “la munca”, aruncandu-se singur in oceanul suferintelor.

Nu exista granita intre spirit si materie! Materia este expresia gandului accesibil simturilor noastre externe.

Nu trebuie sa fim mereu “in plina uniforma de parada”; cateodata, ba chiar adeseori, trebuie sa ne luam libertatea de a lasa sa se mai odihneasca bunele noastre maniere, ale corectitudinii si ale cerebralului si a spune tot ce ne trece prin cap, prostii, trivialitati chiar, fara sa ne fie teama ca vom fi supusi unei critici oarecare, unei atitudini dispretuitoare.

Trebuie sa vrem sa ne pastram nepasarea inerenta tineretii, tinuta, vioiciunea, gratia si puterea trupului nostru.
(In zarea nemuririi, Prentice Mulford, Ed Lotus, Bucuresti 1992; traducere de Alexandru E. Russu)

Invata sa te regenerezi! :)

2010-08-23

Audienta la cel mai inalt nivel

(fragment)

- Ce gluma faci cu mine Tu, Acela pe care oamenii te numesc Dumnezeu?! striga spre cerul instelat. Lumina unui astru palpaie… Faci semn cu ochiul?! se rasteste, razand spre infinit si mintea ii e bantuita de ideea unei vizite in lumea spiritelor.

Rade si se stramba la stelele reci si nepasatoare. Soferii si pasagerii din masinile care trec pe langa el isi fac semnul crucii? Mare lucru! Oricine e liber sa faca semne al caror simbol nu-l intelege. Trec oamenii pe langa o biserica – pe jos sau cu masina? Tac-pac! Trag pe piept un semn despre care ei afirma ca ar fi cruce apoi gandurile revin la ce vor manca la cina, la ce picioare are tipa cutare… O diavolita intreba: “Ce ar fi facut oamenii daca Isus ar fi fost spanzurat? Ar fi umblat cu multe streanguri de gat…?”

Emil urca pe balustrada podului si face vreo doi pasi – in echilibru. Saluta cerul si striga: “Stai ca vin!” Isi lasa greutatea corpului inainte, lansandu-se in picaj spre sinele care lucesc in noapte cu zeci de metri mai jos. Poc – si gata. Ultimele sclipiri de luciditate ii strabat mintea: “Vreau audienta la Dumnezeu…” Zambetul ii ramane intiparit pe chip si ochii atintiti spre stele.

Pe pod masinile opresc bot in spate si oamenii se agita precum furnicile alungate din musuroi. Speriati – sau numai curiosi – gesticuleaza spre calea ferata. Unii scot telefoanele mobile si anunta incidentul… Altii au coborat povarnisul langa omul accidentat si au constatat – fara dificultate – ca viata a parasit trupul. Zace intins pe spate, cu mainile pe langa corp si ochii larg deschisi, fixati spre cer – ca si cum ar fi meditat la ce se afla dincolo de stele. Zambeste. Expresia de fericire intiparita pe chip aproape ca ii socheaza pe martori.

- A murit fericit – presupune cineva.
- Se spune ca in clipa mortii chipurile oamenilor devin senine – isi exprima altcineva parerea.
- Hei! se aude un strigat disperat, de pe pod – si capetele celor de jos se ridica, apoi privirea lor urmeaza directia bratului intins…
Suieratul trenului care se apropie nu lasa loc de indoiala: trebuie sa se retraga. Zburatacesc ca vrabiile in nisip. Cativa isi acopera ochii cu palmele: trenul va spulbera trupul…
- Nu l-a luat! striga un barbat, si toti alearga la cadavru.
Pare mai vesel mortul sau au ei halucinatii? Cineva ii atinge gatul, langa carotida: pulsul nu se simte, oricat ar apasa.
- E mort… - concluzioneaza, cu o unda de mirare in glas.

Curand au sosit o ambulanta si o masina a politiei… Trupul a fost incarcat in ambulanta si curiosii si-au vazut de drumul lor – cu materie prima pentru povesti, cel putin un an…

**

In timpul scurt al zborului de pe pod catre serpii de otel Emil a realizat pasul facut si isi dorea sa-i creasca aripi, instantaneu, sa revina pe pod si in viata pe care o considerase mizera. Era, insa, prea tarziu – chiar si pentru aripi. Se resemneaza, gandindu-se ca va afla – in sfarsit – in ce cred cei mai multi muritori si daca exista o divinitate coordonatoare a tot ce misca si nu misca va raspunde pentru faptele sale si gata – era obisnuit sa raspunda nu numai pentru faptele proprii dar si pentru ale altora; nu poate fi acum mai greu.

Creierul lucreaza rapid si e perfect… lucid. Vede stelele cum se departeaza gradat si zambeste – ca si cum s-ar fi lansat in hau pentru distractie. Impactul cu solul il resimte puternic – sira spinarii pare franta si o durere greu de descris ii intuneca mintea. Trece de la senzatia de cald la cea de frig, apoi din nou la cea de cald – ceea ce-l amuza: o fi in rai, o fi in iad?! Stia ca va muri si ultimul gand a fost: “Vreau audienta la Dumnezeu…” Un tarait puternic – ca al unei sonerii defecte – ii intrerupe sirul gandurilor constiente. Ceasul lui a sunat! Se simte absorbit, extrem de lent, printr-un tunel lung, intunecat… si se sperie. Incearca sa opreasca alunecarea dar mainile nu au de ce sa se prinda. Teroarea il stapaneste. Se mai linisteste cand, departe, zareste un punct alb de lumina. Unde e lumina sunt si oameni… Cumva trebuie sa ajunga acasa. Se ratacise, a fost la un pas de a-si pierde mintile, dar acum stie ce are de facut – numai sa ajunga intre oameni, sa scape de bezna infioratoare care il impresoara.

Priveste in directia de unde a alunecat si teama il cuprinde din nou. Ce naiba se petrece? Undeva, deasupra lui, sunt multi oameni adunati langa sine de cale ferata si… Doamne! Intre sine e chiar el: Emil Radulian, inginer ratat, om de afaceri falit. Subit realizeaza ca… se indreapta catre… lumea cealalta. Oamenii din lumea pe care tocmai o paraseste ii pipaie trupul, dar nu simte… Ii vede facand semnul crucii – vesnica cruce despre a carei semnificatie n-au nici cea mai vaga idee! E mirat cand oamenii fug de langa el… Ca doar nu s-a strambat la ei si tocmai ce l-au pipait! Nu le poate fi teama de un mort… A! Se aude suieratul trenului si intelege: frica de moarte ii imprastie – firesc. Strange pleoapele, sa nu se… vada facut bucati dar… vede! Trenul intra pe alta linie la un nod de cale ferata aflat la mai putin de o suta de metri de locul unde trupul lui zace. Atunci zambeste – dar tare mult i-ar fi placut sa poata rade in hohote!

Judecand dupa aparente dorinta lui e pe cale de a se indeplini: va sta fata in fata cu Cineva care hotaraste ce se intampla jos. Sau sus?! Eh, oricum, pe Pamant, cu oamenii. Dar sinucigasii nu sunt meniti iadului? Nu! N-are de gand sa mearga la Sarsaila – nu inainte de a primi o explicatie despre ceea ce se intampla si de ce se intampla; explicatie care sa-l lamureasca de ce a patimit cat a patimit desi nu-si aminteste sa fi facut ceva rau. Ah, sigur, a ucis mustele si tantarii care nu-i dadeau pace cand ii era lumea mai draga, dar acele insecte isi meritau soarta: de ce nu-l lasau sa doarma, de ce il sacaiau?

Tresare. Intuieste in preajma lui niste fiinte. Da, sunt, categoric, un gen de fiinte dar fara… trup… Le simte – distinge zeci de culori, nuante pe care nu le-a mai vazut niciodata. Entitatile acestea se rotesc in jurul lui. De unele se simte atras, altele il indeamna – instinctual – sa fuga. Sa fuga! Cum? Unde? Trebuie sa lupte pentru supravietuire… Si aici?! Din cate isi aminteste dincolo de viata oamenii devin egali – nu mai au de impartit nimic unii cu ceilalti… Unul mai egal ca altul? Una dintre entitati se apropie foarte mult – nimic nu il avertizeaza ca ar fi in pericol asa ca asteapta, sa afle ce se intampla. Fiinta il determina sa o urmeze.

- Cine esti? se intereseaza Emil, caruia nu-i place sa aiba de a face cu necunoscuti; spera si sa afle ceva care sa-l dumireasca despre ceea ce se intampla, despre… locul unde se afla si incotro se indreapta.
- Spune-mi elemental, daca tot trebuie sa ma numesti cumva.

Aude fara… sa auda! Vorbeste fara sa rosteasca un cuvant! Nu! E peste puterea lui de intelegere si nu stie daca trebuie sa urmeze “chestia” aceea dar nu stie nici cum s-ar putea impotrivi… Hotari sa “mearga” mai departe – si avea senzatia ca fiinta imateriala care il conduce spre o tinta necunoscuta stie exact framantarile mintii lui. Considera indicat sa nu mai gandeasca. Arunca o ultima privire spre sinele de cale ferata unde ii zace trupul… Acum nu mai distinge chipurile celor care il inconjoara… Ridica din umeri – in conceptia lui – si il urmeaza pe elemental… Are un profund sentiment de regret ca se departeaza de oameni lasandu-si trupul la discretia necunoscutilor – dar e obligat sa se resemneze – ceea ce nu e tocmai greu deoarece asta a facut toata viata: s-a resemnat.

Senzatiile pe care le incearca sunt teribil de ciudate: simte spatiul, se misca intr-o masa vie care nu e aer – in acceptiunea universal cunoscuta a termenului. E altceva! Ajunge sa se compare pe sine – in raport cu acel spatiu - cu… o bula de sifon care urca la suprafata lichidului din pahar. Si fiintele acelea care il impresoara!

- Unde ma conduci? isi intreaba tovarasul, sesizand ca se departeaza de punctul luminos observat cu ceva timp in urma.
- Lumea intunericului te asteapta, sa petreci acolo anii pe care i-ai refuzat dincolo.
- Nu! se impotriveste; strigatul face sa vibreze masa vie a spatiului. Trebuie sa-l vad pe Dumnezeu – adauga, potolit si entitatea pare ca se blocheaza pe loc. Senzatiile pe care le percepe Emil din partea entitatii sunt contradictorii: teama, veselie, furie, mila… 

Cateva clipe raman amandoi nemiscati apoi entitatea se departeaza. Derutat, Emil nu stie incotro sa o apuce dar locul unde se afla e mai bun decat in mijlocul acelei multimi de entitati. Cat poate ramane pe loc? Hotaraste sa astepte: ceva trebuie sa urmeze… Spera ca acest abandon sa nu insemne ca sufletul lui a fost condmnat sa rataceasca pe Pamant pentru cine stie cate sute de ani, si sa nu-si mai afle odihna – ca pedeapsa pentru nesupunere. Pedeapsa pentru nesupunere? De cand alunecase in acel… spatiu ii trec prin minte idei ciudate, ganduri care i-au fost straine pana atunci. Creierul din propriul cap incepe sa inmagazineze idei noi. Cap! Care cap? I-ar trebui o oglinda, sa-si cunoasca noua infatisare. Priveste in jos, spre picioare: are pantofii, blugii si tricoul pe care il purta cand a cazut de pe pod. Asta chiar ca e prea de tot! Un corp imbracat, pe Pamant, intre sine de cale ferata mai intelege – isi poate explica… fenomenul – dar un suflet… imbracat, in lumea umbrelor, depaseste capacitatea de intelegere a muritorului Emil. Isi priveste palmele, departeaza degetele: sunt mainile lui, care au crescut odata cu el; mainile care au lovit in colegii din orfelinat; aceleasi maini care au muncit zi si noapte, care au mangaiat trupuri minunate de femei… Viseaza? Probabil… Ciudat vis… si se va trezi curand… si va cauta pe cineva care sa-i talmaceasca acest vis… Hopa! Isi scutura capul: acum crede si in simbolistica viselor?! Macar in vis sa creada ca are credinta in ceva…

O stare nelamurita, de teama, il irita. Ceva – un simt, poate – ii spune ca nu se afla unde trebuie, ca a ramas agatat intr-o lume intermediara deoarece isi doreste viata pe care tocmai a parasit-o.

Nu aude… voci care sa-i spuna ceea ce incepe sa inteleaga – e o senzatie pura, ca si cum are alte simturi, sau nu a stiut ca le are sau nu le-a putut stapani… Intuieste ca e prea tarziu pentru a-si schimba alegerea ultima si nu ii ramane decat sa aleaga – acum – intre ratacirea in cercul existentelor si implinirea in lumea transcedentei. Sa aleaga ratacirea ar insemna sa moara a doua oara. Implinirea, insa, nu stie cum o poate obtine. E un sinucigas – un muritor care s-a crezut mai presus de divinitate si a hotarat – de capul lui – care sa-i fie destinul. Oare chiar asa a fost?! Cine-l poate edifica asupra acestui fapt? Sinuciderea – clipa respectiva – putea foarte bine sa fie scrisa in Cartea Destinului sau inca de la nastere; deci, ca om n-a facut decat sa-si urmeze destinul. Asa trebuia sa procedeze? Inexplicabil, ajunge la concluzia ca impotriva destinului se poate lupta: o rascruce in viata nu inseamna decat alte alegeri – unele mai dificile, dar tot alegeri… Vointa poate modifica un destin – vointa e data de divinitate, omul nu trebuie decat sa o foloseasca in alegeri corecte… Vointa si rabdare… Prea se grabise cu sinuciderea! Dar care ar fi fost alegerea corecta? O viata doar de… amorul artei? Nu, nu se grabise sa moara – gandul i-a fost strain, pana a strigat catre cer: “Stai ca vin!” Cine sa stea, de ce sa-l astepte?

In jurul lui au aparut zeci de fiinte nedeterminate. Rasete ironice, stidente, il chinuie… Undeva, departe, distinge silueta unui barbat inalt cu plete negre imbracat cu o tunica lunga, alba; chipul ii este intunecat, privirea rea… Biciuieste o femeie si aceasta tipa cerand indurare. Trebuie sa ajunga acolo, sa-l determine pe individ sa isi gaseasca pe cineva de masura lui… Acum e spirit – isi spune – deci ar putea interveni, cumva… Imaginea, insa, dispare inainte ca el sa faca cel mai mic gest. Un hohot de ras, terifiant, ii ingheata sangele in vine – intr-o expresie terestra! Intoarce capul in directia de unde se aude hohotul dar nu vede o fiinta teribila ci un camatar din alte vremuri care scoate lucrurile din casa unui om cu multi copii – distruge o familie pentru a recupera niste bani. Ochii inlacrimati ai copiilor, privirea lor nevinovata si speriata ii umplu sufletul de amaraciune. Cum pot fi unii atat de cruzi? O alta imagine se contureaza, estompand-o pe prima: o femeie, de o frumusete stranie, chinuie cateva copile numai pentru a-si satisface placerile senzuale. Scena e dezgustatoare!

O lumina puternica, de fulger, il orbeste dupa care totul se cufunda in liniste si intuneric. Lumina, albastru-inchis, transparenta, orbitoare ce urmeaza beznei il ingrozeste. Sunete de toate felurile, puternice, imposibil de identificat ii creeaza senzatia de explozie in cap. Nu mai suporta lumina pura insa nu poate pune un ecran protector intre aceasta si constiinta lui. Isi doreste sa ajunga la lumina alba, linistitoare pe care a zarit-o la inceput, cand aluneca prin tunelul negru, spiralat… Tanjeste dupa acea lumina – si asta nu poate fi in regula intr-o lume in care dorinta nu are ce cauta. Nu trebuie sa aiba dorinte – acestea tin spiritul in sclavia materiei; o stie mai bine ca oricine, acum… Cat a trait nu si-a dorit decat sa se ridice pe scara sociala, sa ajunga la nivelul celor care l-au batjocorit, sa se razbune pentru ce i-au facut. Oare nu trecuse el in nefiinta pentru a cere lamuriri? Ce idiotenie a putut face: sa renunte la o viata in care – material – nu-i lipsea nimic – pentru a ajunge intr-o lume pe care n-o intelege?

Priveste cu insistenta lumina albastru-inchis, incercand sa o asimileze, sa se lase purtat de ea. Asa trebuie sa fie – altfel s-ar fi contopit cu lumina blanda care era destinata sa il induca in eroare alegand – din nou – calea care i se pare mai usoara… Nu-si duce gandul pana la capat cand o lumina la fel de orbitoare – alba de aceasta data – il invaluie. In paralel, o alta lumina – cetoasa – il atrage ca un magnet; se impotriveste atractiei cu disperare. In aceasta lume numai ceea ce este orbitor poate fi benefic deoarece numai ceea ce este pur orbeste pe cei atinsi de pacat. Se simte smuls, ridicat spre nu se stie unde. Ar vrea sa defineasca in cuvinte ce simte si vede dar nu exista cuvinte pentru asa ceva… Totul e pura simtire, imposibil de definit, de tradus in limbajul sarac al oamenilor. Poate doar un muzician de geniu sa reuseasca a transpune ceea ce simte…

Cand in jurul lui apar chipuri de sfincsi, lei cu aripi de vultur zambeste: nu se mai teme. Stie ca pana la Implinirea Deplina are un drum lung de parcurs.

Se afla intr-un loc luminos, departe de tot ceea ce simturile fizice percepeau candva. Numai valuri de lumina pura, culori vii, calde… Inainteaza intr-un culoar alb, si e impasibil la agitatia inchipuirilor din preajma lui. Nu are trup de carne, desi se vede imbracat… e o reminiscenta a vietii trecute, o urma ramasa in constiinta… Se gandeste ca n-o fi fost inca inmormantat, si de aceea constientizeaza acele simturi pe care, generic, le-ar numi “interioare”…

Lumina alba se stinge brusc. Balauri uriasi apar din bezna scuipand flacari spre el; brate scheletice se ridica deasupra lui si un glas ragusit striga din bezna: “Loveste, omoara!” Ploaie si ninsoare cad deodata si e frig – un frig pe care nu il simte fizic, il intuieste, il constientizeaza ca si cum ar “vedea” acest frig. Rafale puternice de vant arunca spre el colturi de stanca… Dar toate cate se intampla in jurul lui il lasa indiferent – fac parte din viata pe care a parasit-o, sunt inruchiparea dorintelor sale, a pacatelor savarsite – constient sau nu – e ura materializata, lacomia, produsul mintii intunecate care visase la gloria efemera a muritorului uman.

Oricat se straduia sa alunge din minte dorinta unui trup uman, revenirea in lumea materiala, nu reuseste. Simtindu-se atras cu forta inapoi se sperie… Priveste in jur dar nu distinge nimic. Nu, nu-si doreste trupul din carne si sange, nici sa simta, din nou, gustul infrangerii. E mai bine unde se afla, chiar daca e un sinucigas si va trebui sa plateasca pentru aceasta greseala. Trebuie sa ajunga unde si-a propus. Forta de atractie inceteaza si bezna incepe sa se destrame.

In calea lui apare ceva ca un abur auriu, nedefinit, ceva de forma unui norisor cu margini neregulate. Simte ca trebuie sa urmeze “forma”. Alte forme neregulate migreaza in jurul lui, in drumul spre necunoscut si fiecare are o alta culoare. In sfarsit, senzatii cunoscute: unele forme il atrag, altele il resping sau ii provoaca un soi de spaima. Intr-un plan indepartat, pe un fond bleu, distinge un chip palid, de femeie. Tristetea infinita oglindita in ochii acelei femei care-l priveste cu insistenta pare ca nu-si are locul in decorul minunat unde se afla. Treptat, chipul diafan se pierde dar reuseste sa surprinda o lacrima pe obrazul palid. Ramane nemiscat, urmarind disparitia iluziei…

“Norisorul” conducator se loveste de el – ca o dojana – determinandu-l sa-si continue drumul de lumina si gol – o senzatie de neexplicat – si se opreste la poalele a ceva care seamana cu un munte, dar care nu pare sa aiba constitutia dura a acestei forme de relief – pare mai mult spatiu condensat, singura expresie pe care mintea lui a gasit-o pentru a defini aparitia. O poarta de Aur si Curcubeul. Sa treaca puntea colorata pentru a ajunge… unde? Puntea de lumina care uneste Cerul cu Pamnatul, punte pe care nu orice suflet o poate trece, daca nu a ispasit. “Drumul tremurator” e numai pentru sufletele purificate, pentru spiritele care au reusit sa se salveze invatand din ceea ce li s-a intamplat. Dar el nu murise! Se afla aici… in audienta. Decorurile ii cam dadeau de inteles ca a obtinut ce a cerut. Pentru a doua oara reuseste sa zambeasca. Paseste pe puntea stralucitoare care tremura deasupra unei vai aburite – un fel de ceata stralucitoare – si un gand ii strabate fiinta: “As putea fi eliberat din starea exestentei intermediare?” Il cuprinde tristetea. Sufletul e cel care se preumbla in aceasta lume? Sufletul pur care a parasit trupul pentru a se reuni cu intregul din care face parte?

Existenta de care a avut parte pe pamant se derula acum, in timp ce trecea puntea. Isi vede parintii – zdrobiti intre ramasitele masinii – rudele care l-au dus la orfelinat si au uitat de el. Revede anii de scoala, de liceu si anii studentiei. Se batuse cu multi colegi – cu aceia care atentau la putinele lui lucruri personale – dar se purtase urat cu toata lumea. Acum intelege ca nimeni nu e vinovat de soarta lui nefericita; poate doar el – gresind la fiecare pas deoarece nu credea in prietenia oamenilor si se izolase de buna voie. Ideea lui a fost ca toti il compatimesc iar daca isi ofera ajutorul o fac din mila… Nu ceruse nimanui sa-l iubeasca, ci doar dorea sa fie lasat in pace.

La celalalt capat al Puntii va trebui, probabil, sa astepte clipa Judecatii. Se considera fericit ca a ajuns pana in acel punct. Urma – spera – sa il intalneasca foarte curand pe Domnul Legii.

A trecut intr-o lume de lumina, scapand de intuneric pentru totdeauna. Isi dorea sa poata patrunde in mintea fiecarui om, sa-l poata scapa de teroarea mortii pe care – cei mai multi – o considera infioaratoare, ca si cum acel moment ar fi sfarsitul cand – de fapt – este inceputul sau un nou inceput sau chiar o continuare… Moartea nu e catastrofa, e forma de trecere intr-o alta stare…

Macinat de ganduri – sau macinand ganduri – realizeaza ca a ajuns la capatul drumului, unde nu mai era nimic – doar gol. Increzator – sau indiferent – paseste in gol, dar “golul” nu cedeaza. La al doilea pas se deschide in calea lui o poarta masiva, alba… Un barbat tanar, brunet, il pofteste sa intre.

- Cine esti? il intreaba tanarul imediat ce poarta se inchide in urma lor.
- Emil…
- Numele tau e Nastika – il intrerupe. Ai negat totul si ai venit sa ceri lamuriri. Cum vrei sa obtii raspunsuri de la Cineva in care nu crezi, a carei existenta o negi?
- Eu… - se balbaie - … nu vreau neaparat raspunsuri… Am vrut sa ajung aici pentru ca… am avut impresia ca cineva rade de mine, se distreaza vazandu-ma intunecat in loc sa-mi lumineze mintea! Orgoliul m-a impins sa vin: m-am simtit ridicol si furios. Vreau – am vrut – sa aflu cine ma zdruncina; daca exista “cineva”… Un lucru e cert: nu moartea mi-am dorit…
- Dar gestul l-ai facut. Spiritul omului care si-a distrus trupul trecand peste vointa divina va rataci pe langa cadavru pana la ziua cand il va parasi conform destinului. Chinurile tale vor dura multi ani de acum inainte. Ai procedat ca un nebun care-si omoara camila in plin desert, departe de orice oaza.
- N-am vrut sa mor! se enerveaza pentru lipsa de intelegere de care celalalt da dovada. A fost un gand care nu mi-a apartinut; o vointa prea puternica - pentru a o putea infrunta – m-a impins de pe pod. N-am…
- Nu mie trebuie sa imi expui motivele si scuzele tale – il intrerupe. Rolul meu este sa te conduc. Ii indica o directie, spre dreapta, unde se vede un perete de aceeasi natura ambigua ca si muntele spre care urcase. Drumul se deschide pe masura ce inainteaza, decorurile schimbandu-se fara a putea fi observata, concret, trecerea dintr-un loc in altul – ca si cum ar fi clipit si in momentul cand ochii erau inchisi decorul se schimba.
(….)

La un moment dat cel care il conduce dispare – fara ca Emil sa-si dea seama unde. Din lateral apare – ca materializandu-se atunci – un tanar de o frumusete extraordinara, cu ten ca de alabastru si ochi mari, albastri., luminosi ca doua stele. Privirea ii este blanda, incarcata de dragoste. Singura comparatie pe care o gaseste Emil este cu imaginea arhanghelilor zugraviti de marii artisti ai lumii.

- Tu nu esti Dumnezeu – se grabeste Emil sa afirme.
Ochii albastri par ca rad dar nici o cuta nu se schiteaza pe chipul fiintei care l-a intampinat.
- Cum ti-ai dat seama? se intereseaza?
- Dumnezeu e batran, cu barba lunga, alba…
Buzele tanarului se arcuiesc in ceea ce unii numesc zambet angelic; intreaga lui fiinta pare ca rade in hohote dar pe chip nu se citeste decat zambetul sublim ce nu poate fi descris in cuvinte.
- Dumnezeu este nemuritor. Este Perfectiunea. Este cel ce este. Daca ar fi ales un trup de ce sa-si fi ales unul atat de putin perfect: un corp de batran?! Intelepciunea nu este o caracteristica a batranetii… L-ati simbolizat in fel si chip… De ce aveti nevoie de suport material pentru credinta voastra? Nu puteti crede, pur si simplu?
- Crede si nu cerceta – zice Emil. Trebuie sa fim complet ignoranti pentru a ne bucura de… Imparatia Cerurilor?
- Cerceteaza. Depinde ce vrei sa cercetezi. Unele descoperiri te pot aduce in pragul a ceea ce numiti nebunie. A crede – numai atat – este Verbul. A sti, a dori, a putea, a tacea – aceasta este calea catre cel primordial. Cand crezi, fara a cerceta cine si de ce si cum, poti iubi neconditionat – ura, invidia, egoismul, lacomia raman in afara inimii. La intervale de secole cate un om se apropie de Adevar si incearca sa-l explice prin simboluri – pentru ca nu poate altfel – dar putini neinitiati le inteleg. Mintea omeneasca nu este, inca, pregatita sa primeasca Absolutul.
Ceea ce oamenilor li se intampla este din vointa proprie. Calea care duce la Adevar este mintea libera. Binele si Raul se lupta din timpuri imemorabile. Oamenii au forta Creatorului dar nu stiu sa o foloseasca.
- Dar ce vina am avut ca mi-au murit parintii cand eram copil? Cu ce am gresit?
- Nu e vorba despre vina, ci despre rol: parintii au avut rolul de a te aduce in viata aceea pentru a ti se oferi sansa de a-ti rascumpara unele pacate majore comise in alt ciclu…
- Hai, da-o naibii! ii zboara cuvintele printre buze si imediat o cumplita senzatie de foame ii sfasie trupul. Reuseste sa implore iertare si revine la starea de liniste.

Entitatea il conduce printr-un culoar transparent si Emil are ocazia de a se vedea pe sine… in alte cicluri de viata. Nu-i place ceea ce afla despre el – si nu se indoieste o clipa ca n-ar fi adevarat ceea ce vede si ceea ce aude…

- Off… geme Emil cand entitatea ajunge la final. Vreau sa-mi anulez datoriile! Vreau sa-mi gasesc linistea! Vreau inapoi! geme din nou.
- Vesnica dorinta a reintoarcerii. Intelege un lucru: nu faci nimic pentru a-l multumi pe Cel ce este. Trebuie sa faci cat mai multe pentru a-ti salva sufletul. Omul nu face nimic pentru Creator. Ii oferiti bani, faceti promisiuni pe care nu le respectati si uitati sa ii multumiti pentru zilele in care iubiti si sunteti iubiti, pentru zilele in care sunteti fericiti. Ce vreti sa-i dati cand totul ii apartine? Doar sufletul vostru il doreste – sufletul nemuritor si pur. E bine sa construiti lacasuri de cult, adapost pentru nevoiasi – dar nu incercati sa il mituiti! E Incoruptibil. Va cunoaste gandurile cele mai secrete si citeste in inimile voastre. Stie ce va doriti si cand stie ca nu e bine va atentioneaza cu informatii pe care le primiti – credeti voi – intamplator – de la cate cineva. Daca perseverati in a obtine ceea ce credeti ca va trebuie uneori va impiedica sa obtineti, dar cel mai adesea va ofera – si singuri ajungeti la concluzia ca n-a fost bine. Oamenii nu pot fi actori in fatza lui. Isi trimite ingerii sa va avertizeze, sa va sfatuiasca dar voi luati totul ca superstitie pentru ca nu vi se ofera o “baza materiala”. Credeti mai mult in puterea talismanelor decat in existenta si puterea Creatorului. De ce cheltuiti bani pe talismane cand aveti rugaciunea? Nu obiectul protejeaza, ci credinta voastra. Sunteti sclavi ai materiei. Prin Iubire aveti cea mai mare sansa de a va elibera. Aceasta este religia pe care o doreste pentru voi Cel ce este: Iubirea.

Dumnezeu este tot ceea ce este, ce a fost si tot ce va fi. El este pentru ca este si nimic nu poate fi decat in El, pentru El, prin El.

Emil se simte din ce in ce mai fara vlaga. Simte ca se desprinde, plutind usor catre inalt. Spatele incepe sa il doara…

- Spune-mi, te rog, numele tau – abia sopteste catre frumosul lui ghid.
- Spune-mi Maya. Va trebui sa iti re-amintesti…
(1992)