(fragment)
- Ce gluma faci cu mine Tu, Acela pe care oamenii te numesc
Dumnezeu?! striga spre cerul instelat. Lumina unui astru palpaie… Faci semn cu
ochiul?! se rasteste, razand spre infinit si mintea ii e bantuita de ideea unei
vizite in lumea spiritelor.
Rade si se stramba la stelele reci si nepasatoare. Soferii
si pasagerii din masinile care trec pe langa el isi fac semnul crucii? Mare
lucru! Oricine e liber sa faca semne al caror simbol nu-l intelege. Trec
oamenii pe langa o biserica – pe jos sau cu masina? Tac-pac! Trag pe piept un
semn despre care ei afirma ca ar fi cruce apoi gandurile revin la ce vor manca
la cina, la ce picioare are tipa cutare… O diavolita intreba: “Ce ar fi facut
oamenii daca Isus ar fi fost spanzurat? Ar fi umblat cu multe streanguri de
gat…?”
Emil urca pe balustrada podului si face vreo doi pasi – in
echilibru. Saluta cerul si striga: “Stai ca vin!” Isi lasa greutatea corpului
inainte, lansandu-se in picaj spre sinele care lucesc in noapte cu zeci de
metri mai jos. Poc – si gata. Ultimele sclipiri de luciditate ii strabat
mintea: “Vreau audienta la Dumnezeu…” Zambetul ii ramane intiparit pe chip si
ochii atintiti spre stele.
Pe pod masinile opresc bot in spate si oamenii se agita
precum furnicile alungate din musuroi. Speriati – sau numai curiosi –
gesticuleaza spre calea ferata. Unii scot telefoanele mobile si anunta
incidentul… Altii au coborat povarnisul langa omul accidentat si au constatat –
fara dificultate – ca viata a parasit trupul. Zace intins pe spate, cu mainile
pe langa corp si ochii larg deschisi, fixati spre cer – ca si cum ar fi meditat
la ce se afla dincolo de stele. Zambeste. Expresia de fericire intiparita pe
chip aproape ca ii socheaza pe martori.
- A murit fericit – presupune cineva.
- Se spune ca in clipa mortii chipurile oamenilor devin
senine – isi exprima altcineva parerea.
- Hei! se aude un strigat disperat, de pe pod – si capetele
celor de jos se ridica, apoi privirea lor urmeaza directia bratului intins…
Suieratul trenului care se apropie nu lasa loc de indoiala:
trebuie sa se retraga. Zburatacesc ca vrabiile in nisip. Cativa isi acopera
ochii cu palmele: trenul va spulbera trupul…
- Nu l-a luat! striga un barbat, si toti alearga la cadavru.
Pare mai vesel mortul sau au ei halucinatii? Cineva ii
atinge gatul, langa carotida: pulsul nu se simte, oricat ar apasa.
- E mort… - concluzioneaza, cu o unda de mirare in glas.
Curand au sosit o ambulanta si o masina a politiei… Trupul a fost incarcat in ambulanta si curiosii si-au vazut
de drumul lor – cu materie prima pentru povesti, cel putin un an…
**
In timpul scurt al zborului de pe pod catre serpii de otel
Emil a realizat pasul facut si isi dorea sa-i creasca aripi, instantaneu, sa
revina pe pod si in viata pe care o considerase mizera. Era, insa, prea tarziu
– chiar si pentru aripi. Se resemneaza, gandindu-se ca va afla – in sfarsit –
in ce cred cei mai multi muritori si daca exista o divinitate coordonatoare a
tot ce misca si nu misca va raspunde pentru faptele sale si gata – era obisnuit
sa raspunda nu numai pentru faptele proprii dar si pentru ale altora; nu poate
fi acum mai greu.
Creierul lucreaza rapid si e perfect… lucid. Vede stelele cum
se departeaza gradat si zambeste – ca si cum s-ar fi lansat in hau pentru
distractie. Impactul cu solul il resimte puternic – sira spinarii pare franta
si o durere greu de descris ii intuneca mintea. Trece de la senzatia de cald la
cea de frig, apoi din nou la cea de cald – ceea ce-l amuza: o fi in rai, o fi
in iad?! Stia ca va muri si ultimul gand a fost: “Vreau audienta la Dumnezeu…”
Un tarait puternic – ca al unei sonerii defecte – ii intrerupe sirul gandurilor
constiente. Ceasul lui a sunat! Se simte absorbit, extrem de lent, printr-un
tunel lung, intunecat… si se sperie. Incearca sa opreasca alunecarea dar
mainile nu au de ce sa se prinda. Teroarea il stapaneste. Se mai linisteste
cand, departe, zareste un punct alb de lumina. Unde e lumina sunt si oameni…
Cumva trebuie sa ajunga acasa. Se ratacise, a fost la un pas de a-si pierde
mintile, dar acum stie ce are de facut – numai sa ajunga intre oameni, sa scape
de bezna infioratoare care il impresoara.
Priveste in directia de unde a alunecat si teama il cuprinde
din nou. Ce naiba se petrece? Undeva, deasupra lui, sunt multi oameni adunati
langa sine de cale ferata si… Doamne! Intre sine e chiar el: Emil Radulian,
inginer ratat, om de afaceri falit. Subit realizeaza ca… se indreapta catre…
lumea cealalta. Oamenii din lumea pe care tocmai o paraseste ii pipaie trupul,
dar nu simte… Ii vede facand semnul crucii – vesnica cruce despre a carei
semnificatie n-au nici cea mai vaga idee! E mirat cand oamenii fug de langa el…
Ca doar nu s-a strambat la ei si tocmai ce l-au pipait! Nu le poate fi teama de
un mort… A! Se aude suieratul trenului si intelege: frica de moarte ii
imprastie – firesc. Strange pleoapele, sa nu se… vada facut bucati dar… vede!
Trenul intra pe alta linie la un nod de cale ferata aflat la mai putin de o
suta de metri de locul unde trupul lui zace. Atunci zambeste – dar tare mult
i-ar fi placut sa poata rade in hohote!
Judecand dupa aparente dorinta lui e pe cale de a se
indeplini: va sta fata in fata cu Cineva care hotaraste ce se intampla jos. Sau
sus?! Eh, oricum, pe Pamant, cu oamenii. Dar sinucigasii nu sunt meniti
iadului? Nu! N-are de gand sa mearga la Sarsaila – nu inainte de a primi o
explicatie despre ceea ce se intampla si de ce se intampla; explicatie care
sa-l lamureasca de ce a patimit cat a patimit desi nu-si aminteste sa fi facut
ceva rau. Ah, sigur, a ucis mustele si tantarii care nu-i dadeau pace cand ii
era lumea mai draga, dar acele insecte isi meritau soarta: de ce nu-l lasau sa
doarma, de ce il sacaiau?
Tresare. Intuieste in preajma lui niste fiinte. Da, sunt,
categoric, un gen de fiinte dar fara… trup… Le simte – distinge zeci de culori,
nuante pe care nu le-a mai vazut niciodata. Entitatile acestea se rotesc in
jurul lui. De unele se simte atras, altele il indeamna – instinctual – sa fuga.
Sa fuga! Cum? Unde? Trebuie sa lupte pentru supravietuire… Si aici?! Din cate
isi aminteste dincolo de viata oamenii devin egali – nu mai au de impartit
nimic unii cu ceilalti… Unul mai egal ca altul? Una dintre entitati se apropie
foarte mult – nimic nu il avertizeaza ca ar fi in pericol asa ca asteapta, sa
afle ce se intampla. Fiinta il determina sa o urmeze.
- Cine esti? se intereseaza Emil, caruia nu-i place sa aiba
de a face cu necunoscuti; spera si sa afle ceva care sa-l dumireasca despre
ceea ce se intampla, despre… locul unde se afla si incotro se indreapta.
- Spune-mi elemental, daca tot trebuie sa ma numesti cumva.
Aude fara… sa auda! Vorbeste fara sa rosteasca un cuvant!
Nu! E peste puterea lui de intelegere si nu stie daca trebuie sa urmeze
“chestia” aceea dar nu stie nici cum s-ar putea impotrivi… Hotari sa “mearga”
mai departe – si avea senzatia ca fiinta imateriala care il conduce spre o
tinta necunoscuta stie exact framantarile mintii lui. Considera indicat sa nu
mai gandeasca. Arunca o ultima privire spre sinele de cale ferata unde ii zace
trupul… Acum nu mai distinge chipurile celor care il inconjoara… Ridica din
umeri – in conceptia lui – si il urmeaza pe elemental… Are un profund sentiment
de regret ca se departeaza de oameni lasandu-si trupul la discretia
necunoscutilor – dar e obligat sa se resemneze – ceea ce nu e tocmai greu
deoarece asta a facut toata viata: s-a resemnat.
Senzatiile pe care le incearca sunt teribil de ciudate:
simte spatiul, se misca intr-o masa vie care nu e aer – in acceptiunea
universal cunoscuta a termenului. E altceva! Ajunge sa se compare pe sine – in
raport cu acel spatiu - cu… o bula de sifon care urca la suprafata lichidului
din pahar. Si fiintele acelea care il impresoara!
- Unde ma conduci? isi intreaba tovarasul, sesizand ca se
departeaza de punctul luminos observat cu ceva timp in urma.
- Lumea intunericului te asteapta, sa petreci acolo anii pe
care i-ai refuzat dincolo.
- Nu! se impotriveste; strigatul face sa vibreze masa vie a
spatiului. Trebuie sa-l vad pe Dumnezeu – adauga, potolit si entitatea pare ca
se blocheaza pe loc. Senzatiile pe care le percepe Emil din partea entitatii
sunt contradictorii: teama, veselie, furie, mila…
Cateva clipe raman amandoi
nemiscati apoi entitatea se departeaza. Derutat, Emil nu stie incotro sa o
apuce dar locul unde se afla e mai bun decat in mijlocul acelei multimi de
entitati. Cat poate ramane pe loc? Hotaraste sa astepte: ceva trebuie sa
urmeze… Spera ca acest abandon sa nu insemne ca sufletul lui a fost condmnat sa
rataceasca pe Pamant pentru cine stie cate sute de ani, si sa nu-si mai afle
odihna – ca pedeapsa pentru nesupunere. Pedeapsa pentru nesupunere? De cand
alunecase in acel… spatiu ii trec prin minte idei ciudate, ganduri care i-au
fost straine pana atunci. Creierul din propriul cap incepe sa inmagazineze idei
noi. Cap! Care cap? I-ar trebui o oglinda, sa-si cunoasca noua infatisare.
Priveste in jos, spre picioare: are pantofii, blugii si tricoul pe care il
purta cand a cazut de pe pod. Asta chiar ca e prea de tot! Un corp imbracat, pe
Pamant, intre sine de cale ferata mai intelege – isi poate explica… fenomenul –
dar un suflet… imbracat, in lumea umbrelor, depaseste capacitatea de intelegere
a muritorului Emil. Isi priveste palmele, departeaza degetele: sunt mainile
lui, care au crescut odata cu el; mainile care au lovit in colegii din
orfelinat; aceleasi maini care au muncit zi si noapte, care au mangaiat trupuri
minunate de femei… Viseaza? Probabil… Ciudat vis… si se va trezi curand… si va
cauta pe cineva care sa-i talmaceasca acest vis… Hopa! Isi scutura capul: acum
crede si in simbolistica viselor?! Macar in vis sa creada ca are credinta in
ceva…
O stare nelamurita, de teama, il irita. Ceva – un simt,
poate – ii spune ca nu se afla unde trebuie, ca a ramas agatat intr-o lume
intermediara deoarece isi doreste viata pe care tocmai a parasit-o.
Nu aude… voci care sa-i spuna ceea ce incepe sa inteleaga –
e o senzatie pura, ca si cum are alte simturi, sau nu a stiut ca le are sau nu
le-a putut stapani… Intuieste ca e prea tarziu pentru a-si schimba alegerea
ultima si nu ii ramane decat sa aleaga – acum – intre ratacirea in cercul
existentelor si implinirea in lumea transcedentei. Sa aleaga ratacirea ar
insemna sa moara a doua oara. Implinirea, insa, nu stie cum o poate obtine. E
un sinucigas – un muritor care s-a crezut mai presus de divinitate si a hotarat
– de capul lui – care sa-i fie destinul. Oare chiar asa a fost?! Cine-l poate
edifica asupra acestui fapt? Sinuciderea – clipa respectiva – putea foarte bine
sa fie scrisa in Cartea Destinului sau inca de la nastere; deci, ca om n-a
facut decat sa-si urmeze destinul. Asa trebuia sa procedeze? Inexplicabil,
ajunge la concluzia ca impotriva destinului se poate lupta: o rascruce in viata
nu inseamna decat alte alegeri – unele mai dificile, dar tot alegeri… Vointa
poate modifica un destin – vointa e data de divinitate, omul nu trebuie decat
sa o foloseasca in alegeri corecte… Vointa si rabdare… Prea se grabise cu
sinuciderea! Dar care ar fi fost alegerea corecta? O viata doar de… amorul
artei? Nu, nu se grabise sa moara – gandul i-a fost strain, pana a strigat
catre cer: “Stai ca vin!” Cine sa stea, de ce sa-l astepte?
In jurul lui au aparut zeci de fiinte nedeterminate. Rasete
ironice, stidente, il chinuie… Undeva, departe, distinge silueta unui barbat
inalt cu plete negre imbracat cu o tunica lunga, alba; chipul ii este
intunecat, privirea rea… Biciuieste o femeie si aceasta tipa cerand indurare.
Trebuie sa ajunga acolo, sa-l determine pe individ sa isi gaseasca pe cineva de
masura lui… Acum e spirit – isi spune – deci ar putea interveni, cumva…
Imaginea, insa, dispare inainte ca el sa faca cel mai mic gest. Un hohot de
ras, terifiant, ii ingheata sangele in vine – intr-o expresie terestra!
Intoarce capul in directia de unde se aude hohotul dar nu vede o fiinta
teribila ci un camatar din alte vremuri care scoate lucrurile din casa unui om
cu multi copii – distruge o familie pentru a recupera niste bani. Ochii
inlacrimati ai copiilor, privirea lor nevinovata si speriata ii umplu sufletul
de amaraciune. Cum pot fi unii atat de cruzi? O alta imagine se contureaza,
estompand-o pe prima: o femeie, de o frumusete stranie, chinuie cateva copile
numai pentru a-si satisface placerile senzuale. Scena e dezgustatoare!
O lumina puternica, de fulger, il orbeste dupa care totul se
cufunda in liniste si intuneric. Lumina, albastru-inchis, transparenta,
orbitoare ce urmeaza beznei il ingrozeste. Sunete de toate felurile, puternice,
imposibil de identificat ii creeaza senzatia de explozie in cap. Nu mai suporta
lumina pura insa nu poate pune un ecran protector intre aceasta si constiinta
lui. Isi doreste sa ajunga la lumina alba, linistitoare pe care a zarit-o la
inceput, cand aluneca prin tunelul negru, spiralat… Tanjeste dupa acea lumina –
si asta nu poate fi in regula intr-o lume in care dorinta nu are ce cauta. Nu
trebuie sa aiba dorinte – acestea tin spiritul in sclavia materiei; o stie mai
bine ca oricine, acum… Cat a trait nu si-a dorit decat sa se ridice pe scara
sociala, sa ajunga la nivelul celor care l-au batjocorit, sa se razbune pentru
ce i-au facut. Oare nu trecuse el in nefiinta pentru a cere lamuriri? Ce
idiotenie a putut face: sa renunte la o viata in care – material – nu-i lipsea
nimic – pentru a ajunge intr-o lume pe care n-o intelege?
Priveste cu insistenta lumina albastru-inchis, incercand sa
o asimileze, sa se lase purtat de ea. Asa trebuie sa fie – altfel s-ar fi
contopit cu lumina blanda care era destinata sa il induca in eroare alegand –
din nou – calea care i se pare mai usoara… Nu-si duce gandul pana la capat cand
o lumina la fel de orbitoare – alba de aceasta data – il invaluie. In paralel,
o alta lumina – cetoasa – il atrage ca un magnet; se impotriveste atractiei cu
disperare. In aceasta lume numai ceea ce este orbitor poate fi benefic deoarece
numai ceea ce este pur orbeste pe cei atinsi de pacat. Se simte smuls, ridicat
spre nu se stie unde. Ar vrea sa defineasca in cuvinte ce simte si vede dar nu
exista cuvinte pentru asa ceva… Totul e pura simtire, imposibil de definit, de
tradus in limbajul sarac al oamenilor. Poate doar un muzician de geniu sa
reuseasca a transpune ceea ce simte…
Cand in jurul lui apar chipuri de sfincsi, lei cu aripi de vultur
zambeste: nu se mai teme. Stie ca pana la Implinirea Deplina are un drum lung
de parcurs.
Se afla intr-un loc luminos, departe de tot ceea ce
simturile fizice percepeau candva. Numai valuri de lumina pura, culori vii,
calde… Inainteaza intr-un culoar alb, si e impasibil la agitatia inchipuirilor
din preajma lui. Nu are trup de carne, desi se vede imbracat… e o reminiscenta
a vietii trecute, o urma ramasa in constiinta… Se gandeste ca n-o fi fost inca
inmormantat, si de aceea constientizeaza acele simturi pe care, generic, le-ar
numi “interioare”…
Lumina alba se stinge brusc. Balauri uriasi apar din bezna
scuipand flacari spre el; brate scheletice se ridica deasupra lui si un glas
ragusit striga din bezna: “Loveste, omoara!” Ploaie si ninsoare cad deodata si
e frig – un frig pe care nu il simte fizic, il intuieste, il constientizeaza ca
si cum ar “vedea” acest frig. Rafale puternice de vant arunca spre el colturi
de stanca… Dar toate cate se intampla in jurul lui il lasa indiferent – fac
parte din viata pe care a parasit-o, sunt inruchiparea dorintelor sale, a
pacatelor savarsite – constient sau nu – e ura materializata, lacomia, produsul
mintii intunecate care visase la gloria efemera a muritorului uman.
Oricat se straduia sa alunge din minte dorinta unui trup
uman, revenirea in lumea materiala, nu reuseste. Simtindu-se atras cu forta
inapoi se sperie… Priveste in jur dar nu distinge nimic. Nu, nu-si doreste
trupul din carne si sange, nici sa simta, din nou, gustul infrangerii. E mai
bine unde se afla, chiar daca e un sinucigas si va trebui sa plateasca pentru
aceasta greseala. Trebuie sa ajunga unde si-a propus. Forta de atractie
inceteaza si bezna incepe sa se destrame.
In calea lui apare ceva ca un abur auriu, nedefinit, ceva de
forma unui norisor cu margini neregulate. Simte ca trebuie sa urmeze “forma”.
Alte forme neregulate migreaza in jurul lui, in drumul spre necunoscut si
fiecare are o alta culoare. In sfarsit, senzatii cunoscute: unele forme il
atrag, altele il resping sau ii provoaca un soi de spaima. Intr-un plan
indepartat, pe un fond bleu, distinge un chip palid, de femeie. Tristetea
infinita oglindita in ochii acelei femei care-l priveste cu insistenta pare ca
nu-si are locul in decorul minunat unde se afla. Treptat, chipul diafan se pierde
dar reuseste sa surprinda o lacrima pe obrazul palid. Ramane nemiscat, urmarind
disparitia iluziei…
“Norisorul” conducator se loveste de el – ca o dojana –
determinandu-l sa-si continue drumul de lumina si gol – o senzatie de
neexplicat – si se opreste la poalele a ceva care seamana cu un munte, dar care
nu pare sa aiba constitutia dura a acestei forme de relief – pare mai mult
spatiu condensat, singura expresie pe care mintea lui a gasit-o pentru a defini
aparitia. O poarta de Aur si Curcubeul. Sa treaca puntea colorata pentru a
ajunge… unde? Puntea de lumina care uneste Cerul cu Pamnatul, punte pe care nu
orice suflet o poate trece, daca nu a ispasit. “Drumul tremurator” e numai
pentru sufletele purificate, pentru spiritele care au reusit sa se salveze
invatand din ceea ce li s-a intamplat. Dar el nu murise! Se afla aici… in
audienta. Decorurile ii cam dadeau de inteles ca a obtinut ce a cerut. Pentru a
doua oara reuseste sa zambeasca. Paseste pe puntea stralucitoare care tremura
deasupra unei vai aburite – un fel de ceata stralucitoare – si un gand ii
strabate fiinta: “As putea fi eliberat din starea exestentei intermediare?” Il
cuprinde tristetea. Sufletul e cel care se preumbla in aceasta lume? Sufletul
pur care a parasit trupul pentru a se reuni cu intregul din care face parte?
Existenta de care a avut parte pe pamant se derula acum, in
timp ce trecea puntea. Isi vede parintii – zdrobiti intre ramasitele masinii –
rudele care l-au dus la orfelinat si au uitat de el. Revede anii de scoala, de
liceu si anii studentiei. Se batuse cu multi colegi – cu aceia care atentau la
putinele lui lucruri personale – dar se purtase urat cu toata lumea. Acum
intelege ca nimeni nu e vinovat de soarta lui nefericita; poate doar el –
gresind la fiecare pas deoarece nu credea in prietenia oamenilor si se izolase
de buna voie. Ideea lui a fost ca toti il compatimesc iar daca isi ofera
ajutorul o fac din mila… Nu ceruse nimanui sa-l iubeasca, ci doar dorea sa fie
lasat in pace.
La celalalt capat al Puntii va trebui, probabil, sa astepte
clipa Judecatii. Se considera fericit ca a ajuns pana in acel punct. Urma –
spera – sa il intalneasca foarte curand pe Domnul Legii.
A trecut intr-o lume de lumina, scapand de intuneric pentru
totdeauna. Isi dorea sa poata patrunde in mintea fiecarui om, sa-l poata scapa
de teroarea mortii pe care – cei mai multi – o considera infioaratoare, ca si
cum acel moment ar fi sfarsitul cand – de fapt – este inceputul sau un nou
inceput sau chiar o continuare… Moartea nu e catastrofa, e forma de trecere
intr-o alta stare…
Macinat de ganduri – sau macinand ganduri – realizeaza ca a
ajuns la capatul drumului, unde nu mai era nimic – doar gol. Increzator – sau
indiferent – paseste in gol, dar “golul” nu cedeaza. La al doilea pas se
deschide in calea lui o poarta masiva, alba… Un barbat tanar, brunet, il
pofteste sa intre.
- Cine esti? il intreaba tanarul imediat ce poarta se
inchide in urma lor.
- Emil…
- Numele tau e Nastika – il intrerupe. Ai negat totul si ai
venit sa ceri lamuriri. Cum vrei sa obtii raspunsuri de la Cineva in care nu
crezi, a carei existenta o negi?
- Eu… - se balbaie - … nu vreau neaparat raspunsuri… Am vrut
sa ajung aici pentru ca… am avut impresia ca cineva rade de mine, se distreaza
vazandu-ma intunecat in loc sa-mi lumineze mintea! Orgoliul m-a impins sa vin:
m-am simtit ridicol si furios. Vreau – am vrut – sa aflu cine ma zdruncina;
daca exista “cineva”… Un lucru e cert: nu moartea mi-am dorit…
- Dar gestul l-ai facut. Spiritul omului care si-a distrus
trupul trecand peste vointa divina va rataci pe langa cadavru pana la ziua cand
il va parasi conform destinului. Chinurile tale vor dura multi ani de acum
inainte. Ai procedat ca un nebun care-si omoara camila in plin desert, departe
de orice oaza.
- N-am vrut sa mor! se enerveaza pentru lipsa de intelegere
de care celalalt da dovada. A fost un gand care nu mi-a apartinut; o vointa
prea puternica - pentru a o putea infrunta – m-a impins de pe pod. N-am…
- Nu mie trebuie sa imi expui motivele si scuzele tale – il
intrerupe. Rolul meu este sa te conduc. Ii indica o directie, spre dreapta, unde
se vede un perete de aceeasi natura ambigua ca si muntele spre care urcase.
Drumul se deschide pe masura ce inainteaza, decorurile schimbandu-se fara a
putea fi observata, concret, trecerea dintr-un loc in altul – ca si cum ar fi
clipit si in momentul cand ochii erau inchisi decorul se schimba.
(….)
La un moment dat cel care il conduce dispare – fara ca Emil
sa-si dea seama unde. Din lateral apare – ca materializandu-se atunci – un
tanar de o frumusete extraordinara, cu ten ca de alabastru si ochi mari,
albastri., luminosi ca doua stele. Privirea ii este blanda, incarcata de
dragoste. Singura comparatie pe care o gaseste Emil este cu imaginea
arhanghelilor zugraviti de marii artisti ai lumii.
- Tu nu esti Dumnezeu – se grabeste Emil sa afirme.
Ochii albastri par ca rad dar nici o cuta nu se schiteaza pe
chipul fiintei care l-a intampinat.
- Cum ti-ai dat seama? se intereseaza?
- Dumnezeu e batran, cu barba lunga, alba…
Buzele tanarului se arcuiesc in ceea ce unii numesc zambet
angelic; intreaga lui fiinta pare ca rade in hohote dar pe chip nu se citeste
decat zambetul sublim ce nu poate fi descris in cuvinte.
- Dumnezeu este nemuritor. Este Perfectiunea. Este cel ce
este. Daca ar fi ales un trup de ce sa-si fi ales unul atat de putin perfect:
un corp de batran?! Intelepciunea nu este o caracteristica a batranetii… L-ati
simbolizat in fel si chip… De ce aveti nevoie de suport material pentru
credinta voastra? Nu puteti crede, pur si simplu?
- Crede si nu cerceta – zice Emil. Trebuie sa fim complet
ignoranti pentru a ne bucura de… Imparatia Cerurilor?
- Cerceteaza. Depinde ce vrei sa cercetezi. Unele
descoperiri te pot aduce in pragul a ceea ce numiti nebunie. A crede – numai
atat – este Verbul. A sti, a dori, a putea, a tacea – aceasta este calea catre
cel primordial. Cand crezi, fara a cerceta cine si de ce si cum, poti iubi
neconditionat – ura, invidia, egoismul, lacomia raman in afara inimii. La
intervale de secole cate un om se apropie de Adevar si incearca sa-l explice
prin simboluri – pentru ca nu poate altfel – dar putini neinitiati le inteleg.
Mintea omeneasca nu este, inca, pregatita sa primeasca Absolutul.
Ceea ce oamenilor li se intampla este din vointa proprie.
Calea care duce la Adevar este mintea libera. Binele si Raul se lupta din
timpuri imemorabile. Oamenii au forta Creatorului dar nu stiu sa o foloseasca.
- Dar ce vina am avut ca mi-au murit parintii cand eram
copil? Cu ce am gresit?
- Nu e vorba despre vina, ci despre rol: parintii au avut
rolul de a te aduce in viata aceea pentru a ti se oferi sansa de a-ti
rascumpara unele pacate majore comise in alt ciclu…
- Hai, da-o naibii! ii zboara cuvintele printre buze si
imediat o cumplita senzatie de foame ii sfasie trupul. Reuseste sa implore
iertare si revine la starea de liniste.
Entitatea il conduce printr-un culoar transparent si Emil
are ocazia de a se vedea pe sine… in alte cicluri de viata. Nu-i place ceea ce
afla despre el – si nu se indoieste o clipa ca n-ar fi adevarat ceea ce vede si
ceea ce aude…
- Off… geme Emil cand entitatea ajunge la final. Vreau sa-mi
anulez datoriile! Vreau sa-mi gasesc linistea! Vreau inapoi! geme din nou.
- Vesnica dorinta a reintoarcerii. Intelege un lucru: nu
faci nimic pentru a-l multumi pe Cel ce este. Trebuie sa faci cat mai multe
pentru a-ti salva sufletul. Omul nu face nimic pentru Creator. Ii oferiti bani,
faceti promisiuni pe care nu le respectati si uitati sa ii multumiti pentru
zilele in care iubiti si sunteti iubiti, pentru zilele in care sunteti
fericiti. Ce vreti sa-i dati cand totul ii apartine? Doar sufletul vostru il
doreste – sufletul nemuritor si pur. E bine sa construiti lacasuri de cult,
adapost pentru nevoiasi – dar nu incercati sa il mituiti! E Incoruptibil. Va
cunoaste gandurile cele mai secrete si citeste in inimile voastre. Stie ce va
doriti si cand stie ca nu e bine va atentioneaza cu informatii pe care le
primiti – credeti voi – intamplator – de la cate cineva. Daca perseverati in a
obtine ceea ce credeti ca va trebuie uneori va impiedica sa obtineti, dar cel
mai adesea va ofera – si singuri ajungeti la concluzia ca n-a fost bine.
Oamenii nu pot fi actori in fatza lui. Isi trimite ingerii sa va avertizeze, sa
va sfatuiasca dar voi luati totul ca superstitie pentru ca nu vi se ofera o
“baza materiala”. Credeti mai mult in puterea talismanelor decat in existenta
si puterea Creatorului. De ce cheltuiti bani pe talismane cand aveti
rugaciunea? Nu obiectul protejeaza, ci credinta voastra. Sunteti sclavi ai
materiei. Prin Iubire aveti cea mai mare sansa de a va elibera. Aceasta este
religia pe care o doreste pentru voi Cel ce este: Iubirea.
Dumnezeu este tot ceea ce este, ce a fost si tot ce va fi.
El este pentru ca este si nimic nu poate fi decat in El, pentru El, prin El.
Emil se simte din ce in ce mai fara vlaga. Simte ca se
desprinde, plutind usor catre inalt. Spatele incepe sa il doara…
- Spune-mi, te rog, numele tau – abia sopteste catre
frumosul lui ghid.
- Spune-mi Maya. Va trebui sa iti re-amintesti…
(1992)
